Domnia lui Constantin, in timpul careia Imperiul pagan devine Imperiu crestin, iar Roma isi pierde intaietatea in favoarea Constantinopolului, marcheaza inceputul istoriei bizantine. Trebuie sa reamintim insa ca intre istoria romana st istoria bizantina nu exista ruptura: vreme de aproape trei secole, pana la esecul incercarii lui Iustinian de a reface unitatea Imperiului, cea din urma apare ca o continuare fireasca a celei dintai. De-a lungul acestor trei secole, mostenirea Romei si a Greciei, pusa in primejdie de navalirile barbare, a fost treptat transferata in Bizant, iar Imperiul, supus actiunii unor puternici factori modelatori, a dobandit trasaturile esentiale ale viitorului Imperiu bizantin. j6o24oi
Criza din secolul al III-lea. Asemenea tuturor marilor evenimente istorice si acesta are origini indepartate: am putea sustine, fara paradox, ca monarhia constantiniana exista, in germene, in insusi principatul lui Augustus. Sa ne gandim numai la secolul al III-lea. Dupa epoca stralucita a Antoninilor, dupa acest secol minunat de «pace romana», secolul al Il-lea, Imperiul trece printr-o cumplita criza, in urma careia era gata sa se prabuseasca. Criza interna: imparatii sunt fie ridicati pe tron, fie detronati numai de capriciul si lacomia soldatilor; aproape toti mor de moarte violenta. S-a vadit atunci mai bine ca oricand marea slabiciune a regimului instituit de Augustus: lipsa unei reguli de succesiune la conducerea imperiului. Criza externa: de-a lungul imensei frontiere, barbarii ataca si sparg limes-\A construit de Hadrian; Italia insasi este amenintata si, pentru a feri macar Roma de un asalt fatal, Aurelian construieste puternica ei incinta. Criza economica: comertul stagneaza, ogoarele sunt parasite ori devastate, impozitele nu mai pot fi incasate, moneda se depreciaza. in sfarsit, criza religioasa si morala: paganismul latin, in forma in care incercase sa-1 reinsufleteasca Augustus, nu mai raspundea de mult in chip satisfacator framantarilor unor constiinte angoasate. Religiile si superstitiile Orientului se raspandisera in intreg Imperiul, pe teritoriul caruia se intalneau si se confundau credintele cele mai ciudate, riturile cele mai stranii. Oamenii aspirau la o religie desprinsa cu totul de aceasta lume deceptionanta, o religie care sa transfere intr-o alta lume telul si finalitatea existentei pamantesti. Spiritele cele mai elevate erau atrase de monoteism. Crestinismul isi desavarsea discret organizarea si-si definea dogmele. Secolul al IH-lea a cunoscut totusi cativa imparati energici si bine intentionati: cu foarte putine exceptii, toti au fost ucisi de soldatii lor inainte de a fi putut infaptui ceva folositor; toti au fost nevoiti sa-si consacre putinul timp pe care li—i lasa la dispozitie ingaduinta legiunilor unui necontenit du-te vino de la o granita la alta pentru a pune stavila valurilor de barbari care napadeau Imperiul, patrunzand prin marile brese deschise in sistemul lui de fortificatii. intr-un tarziu, domnia lui Diocle-tian (285-305) a demonstrat ca un singur om, hotarat si energic, poate fi in stare sa puna capat decaderii Imperiului, infaptuind, cu indrazneala, reforma necesara, recomandata de invatamintele unui secol intreg de turburari.
Docletian si primele reforme. Diocletian merita sa ne retina o clipa atentia nu numai ca predecesor imediat ai lui Constantin, ci si pentru ca a fost imparatul care a salvat Imperiul, impunandu-i o reforma tot atat de profunda ca si reformele infaptuite de Augustus sau de Hadrian. in multe privinte, Constantin nu face decat sa continue, sa completeze, sa consacre opera lui Diocletian si, nu o data, este greu sa deosebesti masurile unuia de ale celuilalt imparat.
Diocletian face din imparat un personaj sacru, adorat potrivit unor rituri foarte minutios reglementate, imprumutate din eticheta curtilor orientale: lumea se prosterneaza in fata imparatului, ii saruta faldurile mantiei de purpura. Si tot Diocletian aplica hotarat principiul absolutismului monarhic si corolarul acestuia, al centralizarii administrative, cu toate consecintele lor: senatul nu mai are nici un rol efectiv, iar sena-tus-cunsultele sunt suprimate; provinciile senatoriale dispar o data cu ultimele privilegii ale Italiei; carmuirea Imperiului este incredintata exclusiv consilierilor, birourilor si agentilor imparatului.
Aducandu-si aminte de primejdiile in care anarhia militara aruncase Imperiul, Diocletian a separat totodata strict functiile civile de comandamentele militare, retragand guvernatorilor de provincii autoritatea asupra unor trupe si suprimand dreptul generalilor de a detine vreun rol in administratie.
Era absolut necesar, in sfarsit, pentru Diocletian, sa rezolve cele doua probleme de care depindea salvarea Imperiului: apararea teritoriului si regularitatea succesiunii. Nu in alt scop, ci numai pentru a o rezolva pe cea dintai, dandu-si seama ca era cu neputinta ca un singur impera/orsa. apere imensa frontiera a Imperiului, Diocletian si-a asociat ca «august», inca din 286, pe Maximian. I-a incredintat acestuia apararea Occidentului si a asumat el insusi sarcina apararii Orientului: fie spus in treacat, devenea astfel evident ca Imperiul se indreapta catre o inevitabila impartire si era recunoscuta de pe acum predominanta Orientului grecesc asupra Occidentului latin.
Si nu in alt scop, ci numai pentru a da Imperiului acel statut succesoral care-i lipsise intotdeauna, Diocletian a transformat, in 293, aceasta diarhie intr-o tetrarhie, asociind celor doi augusti doi cezari, pe Constantiu Chlorus si pe Galerius: ei aveau datoria sa-i asiste pe cei doi augusti in activitatea lor administrativa curenta, dar erau totodata si succesorii lor desemnati.
Diocletian a dorit sa vada cum functioneaza sistemul pe care l-a creat. Cand l-a asociat la imperiu pe Maximian, i-a pus o conditie: Maximian trebuia sa abdice si el, atunci cand ar fi abdicat Diocletian. Evenimentul, unul dintre cele mai neobisnuite din cursul acestei mari domnii, s-a produs in 305. Diocletian s-a retras in maretul palat, de factura orientala, pe care si-1 construise la Split. Constantiu Chlorus si Galerius au devenit augusti.
Constantin reface unitatea Imperiului. Un ofiter relativ obscur, Severus, i-a fost asociat in calitate de cezar lui Constantiu Chlorus atunci cand, in urma abdicarii lui Maximian, el a devenit august. Aceasta alegere i-a nemultumit pe doi tineri ambitiosi: pe Maxentiu, fiul lui Maximian si pe Constantin, fiul Iui Constantiu Chlorus, nascut dintr-o prima casatorie a acestuia cu o fata din popor, pe nume Elena (slujnica, se zicea, intr-un han). Moartea lui Constantiu Chlorus, in ,306, a declansat un sir de tulburari si de acte de uzurpare: Constantin e proclamat august de legiunile din Gallia si Britania, in vreme ce Maxentiu e proclamatprinceps la Roma si, curand dupa aceea, august de cohortele pretoriene; dupa cativa ani de mare confuzie, in 311, Constantin si Maxentiu raman singuri, fata-n fata, gata de infruntare.
in Orient, dupa abdicarea lui Diocletian, Galerius devenise august, iar el isi asociase in calitate de cezar un ofiter, Maximin Daia. Toate au mers bine pana la moartea lui Galerius, in mai 311. Atunci, Maximin Daia a trebuit sa se confrunte cu un competitor, pe nume Licinius, numit de Galerius, in vremea turburarilor, august in Occident, dar care nu izbutise sa se impuna acolo si sconta, in consecinta, sa-si ia revansa in Orient.
Evenimentele se vor desfasura de acum inainte potrivit unei logici firesti: in Occident, Constantin se debaraseaza de Maxentiu, iar in Orient, Licinius de Maximin Daia; Constantin se va debarasa apoi de Licinius. Batalia in urma careia Constantin a ajuns stapan pe tot Occidentul a avut loc la 28 octombrie 312, la Stancile-Rosii, acolo unde podul Milvius trece peste Tibru, nu departe de Roma: Maxentiu a pierit aici innecat, iar Constantin si-a facut intrarea triumfala in Roma. in Orient, Maximin Daia a fost infrant de Licinius, in preajma Adriano-polului, la inceputul lui 313: el s-a refugiat in Asia Mica, unde a murit, in acelasi an, fie de boala, fie otravit.
intre Licinius si Constantin parea sa domneasca deplina intelegere. in 317, ei au convenit sa numeasca cezari pe doi fii ai lui Constantin, pe Crispus si pe Constantin cel Tanar, pe de o parte, pe un fiu al lui Licinius, Licinius cel Tanar, pe de alta: decizie grava, caci ea tindea sa inlocuiasca principiul asocierii prin acela al ereditatii in privinta transmisiunii puterii, intr-un moment in care se parea ca se doreste restaurarea regimului lui Diocletian. Aceasta decizie determina, fireste, pe fiecare dintre augusti sa caute sa acapereze in beneficiul propriei sale familii toata puterea. Ea a contribuit, mai mult decat motivele religioase despre care vom mai avea prilejul sa vorbim, la declansarea razboiului, izbucnit cel tarziu in 324: Licinius a fost infrant la Adrianopol, apoi, inca o data, la Chrysopolis; el a fost nevoit sa se predea lui Constantin care, in pofida fagaduielilor anterioare, a poruncit sa fie ucis, tot asa cum, ceva mai tarziu, a poruncit sa fie ucis Licinius cel Tanar.
Constantin ramanea singurul imparat. El crease cezar pe al treilea sau fiu, Constantiu: el instituia astfel transmiterea pe cale ereditara a puterii imperiale, careia ii restabilea totodata unitatea. Din sistemul tetrarhiei nu mai ramanea nimic.

I. Constantin si crestinismul
Problema. inainte de Constantin, Imperiul roman este un imperiu pagan; de la Constantin incoace, un imperiu crestin. Suntem confruntati cu unul dintre cele mai importante evenimente, dar si cu una dintre cele mai complexe probleme ale istoriei. Faptul in sine nu poate fi negat si traditia crestina nu s-a inselat atunci cand i-a asezat pe Constantin si pe mama sa, Elena, in randul sfintilor. Dar aceeasi traditie crestina a introdus din capul locului in relatarea acestor fapte iesite din comun mai multe elemente miraculoase decat era necesar.
De istoria domniei lui Constantin se leaga totodata o problema de critica a izvoarelor care nu a fost rezolvata satisfacator decat in ultimii ani. Documentul socotit cel mai important, cel putin in privinta raporturilor lui Constantin cu crestinismul, era o Viata a lui Constantin publicata sub numele scriitorului crestin Eusebiu din Cezareea. Dar studii recente, in primul rand cele ale marelui bizantinist belgian Henri Gre-goire, au dovedit ca aceasta biografie cuprinde, pe langa un probabil «nucleu eusebian», pasaje foarte intinse scrise, cu siguranta, mai tarziu. Metoda stiintifica ne obliga sa privim cu cea mai mare neincredere un text datorat, poate, nu unui contemporan care 1-a cunoscut personal pe Constantin - ma gandesc la Eusebiu — ci unui compilator de la sfarsitul secolului al IV-lea sau de la inceputul secolului al V-lea.
Sa ne oprim, de pilda, asupra unui singur episod, acela al faimoasei viziuni care ar fi precedat batalia de la podul Milvius impotriva lui Maxentiu. Povestirea traditionala relateaza cateva fapte esentiale, in succesiunea bine stiuta: aparitia pe cer a unei cruci stralucitoare insotite de cuvintele «intru acest semn vei invinge», porunca data de Constantin soldatilor sai de a reproduce acest semn pe scuturile lor, convertirea, victoria. Toate aceste fapte, incluse in Viata, nu se regasesc insa in nici un alt text contemporan cu Constantin si, lucru inca si mai grav, ele sunt ignorate de Parintii Bisericii, inclusiv de sfantul Augus-tin. Cata credibilitate putem acorda relatarilor dintr-un asemenea text, afara doar daca nu socotim ca tot ce priveste viziunea este apocrif?
Singurele texte pe care va fi prudent sa ne sprijinim sunt, in afara panegiricelor oficiale, Istoria bisericeasca a lui Eusebiu, catusi de putin indoielnica (si care nu vorbeste, de altminteri, despre nici o viziune) si tratatul lui Lactantiu Despre moartea persecutorilor. impreuna cu documentele arheologice, epigrafice, numismatice, ele ne ingaduie sa reconstituim scenariul care urmeaza si care, fara sa fie, fireste, definitiv, este, oricum, diferit de cel traditional.
Cult solar si crestinism. Constantin a fost initial pagan si adept al cultului solar, iar cea dintai si singura, probabil, viziune pe care el a avut-o vreodata este una pagana. O cunoastem dintr-un panegiric rostit inaintea iui Constantin, la Treves, in 310: intr-un sanctuar galic, i s-a aratat lui Constantin zeul Apolo, insotit de o Victorie si tinand in maini cununi de laur in interiorul carora era un semn interpretat de Constantin ca o prevestire de domnie indelungata. Aceasta viziune a jucat un rol important in viata lui Constantin: daca mai inainte nu fusese, el a devenit atunci ti a ramas multa vreme un adept fervent al cultului solar. Marturisesc despre acest lucru monedele, mai cu seama acelea care poarta, alaturate pe aceeasi piesa, efigiile lui Constantin si a zeului solar.
Tot atunci, situatia crestinilor in Imperiu avea sa se schimbe cu totul, fara vreo interventie in acest sens din partea lui Constantin. Adevaratul edict de toleranta a fost emis, in 311, de Galerius. El proclama recunoasterea crestinismului ca religie si dadea crestinilor dreptul de a se intruni, sub conditia de a nu tulbura ordinea publica; in schimb, ei aveau datoria sa se roage zeului lor pentru prosperitatea imparatului si a statului. Explicatia emiterii acestui edict, surprinzator daca ne gandim ca, mai inainte, Galerius persecutase cu asprime pe crestini, trebuie cautata, poate, in starea de deruta in care el se gasea in acel moment, atins fiind de o boala necrutatoare, de pe urma careia avea sa si moara in scurta vreme: este de crezut, de asemenea, ca romanii incepusera sa se sature de atatea persecutii, vadit zadarnice, impotriva crestinilor. Oricum, adevaratul edict de toleranta este cel al lui Galerius, iar traditia care staruie sa-i transfere meritul asupra asa numitului — in chip impropriu, cum vom vedea - edict din Milan nu este conforma cu realitatea.
in anul urmator, 312, a avut loc vestita batalie de la podul Milvius. Am vazut ca trebuie respinsa ca inautentica relatarea despre aceasta batalie din Viata lui Constantin, datorata unui pseudo-Eusebiu. Ne raman doua alte marturii: cea din Istoria bisericeasca si cea a lui Lactantiu. Istoria bisericeasca nu pomeneste nimic despre vreo viziune ori despre ceva asemanator. Lactantiu nu vorbeste nici el nici despre vreo viziune, nici despre vreo cruce stralucitoare, ci numai de un vis prin care Constantin ar fi fost sfatuit, in ajunul bataliei, sa zugraveasca pe scuturile soldatilor sai un semn descris in felul urmator: «Litera X, traversata de o bara curbata la varf». Unii critici, precum Henri Gregoire, resping aceasta relatare a lui Lactantiu, in care vad numai o ajustare a viziunii pagane din 310. Altii cred ca ea poate fi acceptata si gasesc aici explicatia monogramei constan-tiniene, ce va fi interpretata curand ca o reprezentare a primelor doua litere grecesti ale numelui lui Cristos. Vom retine din toate acestea numai faptul ca nimic nu ne ingaduie sa afirmam ca imparatul Constantin ar fi fost, in 312, crestin.
Traditia crestina nu acorda mai putina importanta anului urmator, 313, anul edictului din Milan: marturie stralucita, se spune, a convertirii lui Constantin. Ce s-a intamplat de fapt? Au avut loc la Milan, in 313, convorbiri intre Constantin, invingatorul lui Maxentiu, si Licinius, care se pregatea sa-1 doboare pe Maximin Daia. A fost oare discutata in aceste convorbiri si politica de urmat fata de crestini? Putem sa presupunem ca da, nu stim insa nimic sigur despre asa ceva. Singurul lucru pe care-1 putem afirma cu certitudine este ca avem doua documente din aceasta epoca:
1° Lactantiu ne-a pastrat textul latin al unei ordonante din iunie 313, adresate de Licinius guvernatorului Bithyniei si afisate la Nicomedia; textul grecesc al acestei ordonante ne-a fost pastrat de Eusebiu in a sa Istorie bisericeasca. Fara sa aseze nicidecum religia crestina mai presus de celelalte, ordonanta proclama libertatea de constiinta si, in spiritul pacii si al dreptatii, declara ca bunurile confiscate de la crestini trebuie sa le fie restituite. Acesta este documentul numit «edictul din Milan», act din care i se face un titlu de glorie lui Constantin. Ar fi mai corect sa-1 numim «ordonanta din Nicomedia», aratand ca este vorba, de fapt, de o ordonanta a lui Licinius destinata Orientului.
2° Celalalt document este o rugaciune, al carei text ne-a fost pastrat de Lactantiu. Ea fusese compusa de Licinius (sau, spune Lactantiu, revelata lui Licinius), care i-a pus pe soldatii sai s-o invete si s-o rosteasca inainte de batalia hotaratoare impotriva lui Maximin Daia. Nu e vorba nicidecum de un text propriu-zis crestin, chiar daca nici o formula dintr-insul nu ar fi putut sa jigneasca sensibilitatea unui crestin: este vorba de o invocatie adresata unui zeu suprem, in care, la nevoie, credinciosii lui Mitra ori ai Soarelui puteau sa-si recunoasca tot atat de bine ca si crestinii zeul.
Acestea sunt cele doua texte care ne permit sa ne facem o parere despre starea de spirit a imparatilor in jurul anului 313. Nu trebuie sa uitam ca ambele provin de la Licinius si privesc Orientul: sa fie asta o dovada a faptului ca Licinius, angajat total in lupta impotriva lui Maximin Daia, avea de gand sa castige de partea lui importantele comunitati crestine din Orient? Cat despre Constantin, este foarte verosimil ca el sa fi cunoscut si aprobat aceste texte, de vreme ce, dupa cateva luni, inaintea bataliei decisive impotriva lui Maxentiu, el insusi pare sa fi reactionat fata de favorizarea proliferarii riturilor pagane de catre dusmanul sau, formuland declaratii de toleranta si invocatii adresate unui zeu in care crestinii puteau sa-1 recunoasca pe al lor. Nu stim insa nimic sigur in aceasta privinta; iar pe un document autentic de care dispunem pentru acelasi an 313, un medalion de aur, batut in atelierul imperial din Tarragona, putem vedea, ingemanate, efigiile lui Constantin si a zeului solar. Putem oare sa admitem ca, la aceasta data, Constantin fusese intr-adevar convertit, in toata puterea cuvantului, la crestinism?
Convertirea lui Constantin. Studii recente, intemeiate mai ales pe cercetari numismatice, ajung la concluzia ca apropierea lui Constantin de crestinism a inceput sa se manifeste clar abia din 320. A fost oare aceasta orientare numai expresia unei convingeri intime sau a fost ea determinata si de iminenta conflictului cu Licinius? Potrivit Vietii lui pseudo-Eusebiu, persecutarea crestinilor din Orient de catre Licinius a fost motivul razboiului, ceea ce este, evident, inexact. Este totusi posibil ca acest conflict, in care ambitia lui Constantin a jucat cu siguranta rolul hotarator, sa fi luat in cele din urma, intre altele, si infatisarea unui conflict religios. Poate ca infrangerea lui Licinius, in 324, la Adrianopol, a aparut ca infrangere a paganismului, iar victoria lui Constantin ca victorie a crestinismului. Se cuvine insa sa atragem atentia asupra faptului ca, dupa victorie, Constantin nu s-a gandit nicidecum sa impuna crestinismul drept religie oficiala. Daca e sa-1 credem pe pseudo-Eusebiu, care nu poate fi banuit decat de exagerarea propensiunii lui Constantin catre crestinism, dupa victorie, acesta a adresat orientalilor o proclamatie prin care recunostea libertatea fiecaruia de a-si urma credinta.

Iata, asadar, cat de prudenti trebuie sa fim atunci cand vorbim despre convertirea lui Constantin. Trebuie sa ne ferim de doua excese contrarii. Nu trebuie sa uitam ca apropierea lui Constantin de credinta crestina s-a infaptuit treptat, ca efect, se pare, al unui sir de imprejurari, daca nu de considerente politice, mai curand decat in urma unei iluminari interioare; ca, multa vreme, crestinismul a putut sa i se para superior altor religii ale timpului, nu insa si esential diferit de ele; ca el a ramas, de altfel, pe toata durata domniei szlc pontifix maximus si ca, daca a dorit sa purifice paganismul de tarele si de superstitiile grosolane de care era grevat, el n-a cautat nicidecum sa-1 injoseasca.
Ar fi, pe de alta parte, lipsit de sens sa contestam ca imparatul Constantin a fost intotdeauna preocupat de problema crestina; ca el s-a aratat de la inceput deosebit de tolerant fata de crestini si, curand, deosebit de favorabil lor; si, in sfarsit, ca s-a convertit totusi candva, de vreme ce a fost botezat. E adevarat ca si-a amanat botezul pana in ajunul mortii: dar poate ca amanarea nu dovedeste indiferenta; oamenii procedau pe atunci foarte frecvent in felul acesta, crezand ca asa toate greselile comise in timpul vietii erau anihilate cu desavarsire. Mai ciudat pare faptul ca pe Constantin 1-a botezat un episcop arian. Este momentul sa spunem, prin urmare, cate ceva despre raporturile lui Constantin cu Biserica.
Constantin si Biserica. O religie care traieste si creste prin propria ei energie, cum era atunci religia crestina, nu mai are nevoie sa-si doreasca altceva decat libertate si siguranta; iar Constantin, constient de ce facea, i le-a daruit si pe una si pe cea cealalta. in vremea lui, lumea romana se umple de biserici si, in sanul comunitatii crestine, in continua crestere, se dezvolta o intensa activitate teologica. Din nefericire, ereziile s-au dezvoltat si ele in aceeasi masura. Trec peste cele mai putin importante, chiar peste donatism (desi el i-a dat, pentru prima data, lui Constantin prilejui de a interveni in treburile interne ale bisericii) si ma opresc numai asupra arianismului. Este numita astfel o doctrina, aparuta, poate, inca din secolul al IH-lea, in Siria, dezvoltata insa, in orice caz, in secolul al IV-lea, de Arie, preot din Alexandria. Arie nu admitea egalitatea celor trei persoane ale Treimii: el sustinea ca, daca Tatal sau Dumnezeu, este etern si nu zamislit, Fiul este o faptura a Tatalui; el nega, prin urmare, consubstantialitatea, adica, indirect, divinitatea lui Cristos. El a fost excomunicat de episcopul Alexandriei printr-o hotarare confirmata de un sinod, dar infirmata apoi de un altul: intreg Orientul crestin era dezbinat din pricina acestei dispute si Constantin s-a hotarat sa intervina, fara indoiala, in primul rand, in interesul pacii.
Incapabil sa-i faca pe adversari sa ajunga la o intelegere, el a intrunit, in 325, la Niceea, un sinod, primul sinod ecumenic. Dupa mai multe luni, episcopii au cazut de acord asupra unui text pe care l-au semnat toti, in afara de doi: acesta este «simbolul de la Niceea», Crezul, in care se declara expres ca Fiul este consubstantial cu Tatal (in greaca, bomoousios, «de o fiinta»). Importanta acestui sinod nu decurge numai din faptul ca, trebuind sa formuleze pentru prima data cu precizie dogma Trinitatii, el punea bazele doctrinale ale religiei crestine; acum, pentru prima data, puterea imperiala intervine intr-o chestiune dogmatica: acest sinod a pus, asadar, si bazele viitoarei intocmiri a relatiilor dintre temporal si spiritual. Zic bine temporal, caci imparatul Constantin intervine doar ca putere temporala, s-ar putea spune chiar ca putere politieneasca. Scopul sau nu pare sa fi fost altul decat mentinerea pacii si a ordinii in Biserica crestina, devenita unul din organele importante ale Imperiului. Ca este asa o dovedeste comportamentul sau indata dupa incheierea sinodului: el devine executorul deciziilor acestuia, ii exileaza in Illyria pe Arie si pe cei mai turbulenti dintre partizanii lui. Iar atitudinea sa ulterioara fata de arianism dovedeste inca si mai bine, dupa parerea mea, ca el a fost calauzit mai curand de un scrupul politic decat de o convingere intima.
Evolutia acestei atitudini ne face sa vedem ca imparatul Constantin, atat de energic in actiunile sale, atat de ferm in masurile privitoare la conduita morala (a pedepsit foarte aspru adulterul, delatiunea etc), era, in schimb, sovaitor, infiuentabil, inclinat sa «repuna neincetat in discutie lucrul judecat» (A. Piganiol), asta, poate, din dorinta de a fi cat mai drept. La numai cativa ani dupa sinodul de la Niceea, constatam ca arianismul se reafirma, Arie este rechemat din exil, in vreme ce principalul sau adversar, Atanasie al Alexandriei este exilat. Care erau sentimentele de care se lasa condus Constantin? Descoperise oare el ca arianismul era, cel putin in Occident, mai puternic decat ortodoxia? A avut el indoieli asupra corectitudinii deciziilor luate de sinodul niceean? Nu stim. S-a presupus ca ar fi fost influentat de sora sa, Constantia, foarte legata de episcopul arian Eusebiu din Nicomedia. Fapt este ca Eusebiu din Nicomedia 1-a botezat, pe patul de moarte, pe Constantin. Dar tot atunci, ultima contradictie, el ar fi poruncit sa fie rechemat din exil dusmanul lui Arie, Atanasie...
Figura crestinului Constantin, conturata de faptele mai sus evocate, pare deosebit de complexa. E sigur ca n-a fost deloc crestinul «dintr-o bucata»pe care tine sa ni-1 infatiseze o anumita traditie. Daca incercam sa facem, din acest punct de vedere, bilantul domniei sale, putem spune urmatoarele: crestinii nu au fost persecutati, ci tratati favorabil; religia lor n-a mai fost interzisa, ci licita; crestinismul n-a fost situat, in drept, mai presus de paganism, dar a fost pus, in fapt, in situatia de a-1 invinge definitiv; el nu a fost religie de stat, ci religie privilegiata; si, pentru prima data in istorie, un imparat a primit botezul, iar statul s-a interesat de treburile interne ale bisericii. Toate acestea sunt, fara indoiala, argumente suficiente pentru indreptatirea locului eminent pe care traditia crestina i-1 acorda lui Constantin.
II. intemeierea Constantinopolului
Trebuie sa ne punem de acord asupra termenului atunci cand vorbim de intemeierea Constantinopolului de catre Constantin. Nu e vorba nicidecum de un oras nou, construit pe un nou amplasament. Veche colonie megariana, Bizantul ocupa deja varful peninsulei triunghiulare dintre Marea Marmara si vastul port natural al Cornului de Aur. Bizantul isi datorase multa vreme atat prosperitatea, cat si incercarile istorice prin care a trecut, acestei situari extrem de favorabile, pe marea cale de comert a Stramtorilor, calea graului in antichitate, in punctul de intalnire al Europei cu Asia. Dar el nu era decat un targ, atunci cand Constantin 1-a ales pentru a da Imperiului o a doua capitala.
inainte de Constantin, lumea romana avea o singura capitala, Roma; dupa Constantin, ea are, teoretic, doua, Roma si Constantinopolul, dar, in realitate, in vreme ce Roma e lasata sa decada, Constantinopolul creste pe zi ce trece, iar faptul ca el este orasul de resedinta al imparatului si sediul administratiei centrale este de ajuns pentru ca el sa devina adevarata capitala. Acesta este evenimentul esential al domniei lui Constantin, mult mai important, dupa parerea mea, decat insasi convertirea imparatului la crestinism, care n-a facut altceva decat sa grabeasca o evolutie ineluctabila.
S-a spus, inca din antichitate, despre Constantin ca ar fi parasit Roma, citadela paganismului, deoarece stia ca acolo nu se bucura de popularitate. Afirmatie falsa, dupa cum falsa este si marturia lui pseudo-Eusebiu, potrivit careia el ar fi dorit sa faca din Constantinopol un oras crestin. «intemeierea» orasului a fost savarsita potrivit ritualurilor pagane si, chiar daca imparatul Constantin a construit acolo biserici, el a permis existenta mai departe a templelor (poate chiar, potrivit marturiei, in aceasta privinta putin indoielnice, a paganului Zosimos, el a dispus sa fie ridicate noi temple). Constantin s-a lasat calauzit, in fapt, de considerente strategice, economice, politice. Strategice: amenintarile cele mai grave la adresa Imperiului veneau din partea gotilor si a persilor; Roma, ea insasi expusa unor eventuale atacuri ale populatiilor din Germania sau Illyria, era mult prea departe de aceste doua teatre de operatii; Constantinopolul, fortareata inexpugnabila, era totodata o excelenta baza de plecare, terestra si maritima, impotriva barbarilor din nord si din est. Economice: necesitatea, in vremuri tulburi, de a mentine libertatea circulatiei prin Stramtori si de a asigura desfasurarea schimburilor comerciale intre Mediterana si tarile riverane Marii Negre, intre Europa si Asia. Politice, in sfarsit: decaderea generala a Italiei, foarte evidenta inca din secolul al 11-lea, s-a precipitat; preocupata numai de mentinerea stravechilor ei privilegii, trufasa Roma era un oras mort; bogat si civilizat, Orientul grecesc se dovedea a fi partea cu adevarat vie a Imperiului.
Roma incetase, de altfel, inca din secolul al III-lea sa mai fie capitala efectiva a Imperiului. Nu este oare semnificativ ca nici unul dintre cei patru suverani ai tetrarhiei nu si-a fixat resedinta Ia Roma si ca, in cadrul Italiei insasi, in aceasta vreme, Milanul ii luase locul? Nici Constantin nu si-a avut resedinta la Roma, ci la Treves, la Sirmium (Mitrovica), la Sardica (Sofia), la Nicomedia: cate orase, tot atatea etape pe marele drum dinspre Occident spre Orient, care trecea si prin Constantinopol, dar care ocolea acum Italia.
inca din 324, dupa victoria asupra lui Licinius care-i aducea stapanirea Orientului, Constantin alesese, printr-o inspiratie de geniu, Bizantul. Lucrarile au inceput de indata si au durat pana in 336, cu participarea unui numar important de muncitori: au fost angajati, dintr-o data, pentru sapaturi, 40.000 de goti. Pentru impodobirea noului oras, multe alte orase mari au fost deposedate de operele lor de arta, multe monumente de coloane si sculpturi. Pentru ca nobilii romani sa fie atrasi la Constantinopol, li s-au daruit aici palate noi; iar pentru atragerea poporului, au fost instituite armana, in forma in care ea functiona la Roma, si distributiile gratuite de grau. Constantin insusi trasase hotarele orasului, caruia ii destinase din capul locului o suprafata de patru-cinci ori mai mare decat a vechiului Bizant. Inaugurarea solemna a avut loc inainte de incheierea tuturor lucrarilor, ia 11 mai 330. Din acel moment, resedinta imparatului va fi la Constantinopol, iar sediul consiliului Imperiului tot acolo. Orasul, caruia Constantin ii daduse propriul sau nume, este desemnat frecvent si prin expresia «noua Roma» care va ramane legata de el. Ca si Roma, Constantinopolul va avea sapte coline si paisprezece regiuni; el va avea un forum, un capitoliu, un senat; mai mult, teritoriul sau va fi socotit italic, nu provincial, va fi scutit, asadar, de impozitare. Roma nu-si pierde inca nici unul din privilegii, dar ele sunt acordate si Constantinopolului. Si acesta din urma devine, in chip firesc, adevarata capitala, in vreme ce Roma e lasata sa repete stereotip, fara efect, in singuratate si uitare, gesturile mostenite din gloriosul ei trecut. «Pe unele monede din 330 sunt reprezentate cele doua orase, sub forma de busturi, purtand pe capetele lor cununi de laur si coifuri, iar pe umeri mantia imperiala; dar sceptrul e tinut de Constantinopol» (L. Brehier).
Consecintele acestor evenimente au fost uriase. Este vorba, in primul rand, de adversitatea care apare intre Occidentul latin, lasat, pare-se, prada declinului iremediabil, pe de o parte si Orientul grecesc, pe de alta. intemeierea Constantinopolului marcheaza victoria Orientului asupra Occidentului si a unei anumite forme de elenism, puternic orientalizat, asupra latinitatii.
Ea a fost totodata punctul de pornire al unei noi civilizatii, ce merita numele de civilizatie bizantina, deoarece nici un alt oras n-a actionat vreodata in istorie, in nume propriu, atat de puternic si de durabil precum Constantinopolul. Imperiul avea sa fie amenintat, atacat, invadat din toate partile: Constantinopolul va rezista vreme de unsprezece secole. Iar la adapostul zidurilor lui, in palatele lui, in manastirile si atelierele lui, se va produce acea fuziune de elemente greco-latine, orientale si crestine, al carei produs este civilizatia bizantina.
Sa incercam, in sfarsit, sa ne inchipuim ce anume s-ar fi petrecut atunci cand Roma, a carei cadere nu putea fi evitata, ar fi pierit sub valurile navalirilor barbare. intregul patrimoniu al civilizatiei antice risca sa dispara o data cu ea, asa cum a si disparut, de altfel, pentru cateva secole, in Occident. Nici un alt oras nu era capabil sa devina mostenitorul culturii clasice, nici chiar Antiohia sau Alexandria: cucerirea araba era, de altminteri, iminenta. indata dupa intemeiere, Constantinopolul a atras la sine tot ce mai era viabil din civilizatia greco-latina. Datorita puterii, bogatiei si prestigiului sau si chiar simplului fapt ca a continuat sa foloseasca limba greaca, Constantinopolul a izbutit sa apere, atat cat a existat, acest patrimoniu. Cel mai mare titlu de glorie al lui Constantin este, poate, acela de a fi salvat, prin actul oportun de deplasare a centrului Imperiului, tot ce era de salvat.
III. Monarhia constantiniana si Imperiul in secolul al FV-lea
Este adevarat ca, pe la mijlocul intervalului de trei secole care il separa pe Augustus de Constantin, sub Hadrian, Imperiul roman suferise o reforma administrativa profunda: recrutarea armatei capatase caracter regional; fusesera organizate consiliul principelui si birourile imperiale; Senatului ii fusese retras dreptul de a administra Italia; se instituise, cel putin pentru ordinul ecvestru, o ierarhie a functiilor, a retributiilor si a titlurilor: toate aceste masuri aveau sa aiba mari consecinte in viitor. Este adevarat de asemenea ca si Diocletian a fost autorul unei reforme care, in multe privinte, se confunda cu aceea a lui Constantin. Dar este tot atat de adevarat ca ii revine lui Constantin meritul de a fi definitivat opera reformatoare initiata de predecesorii sai: la sfarsitul domniei sale, toate mecanismele Imperiului dobandisera caracteristici cu totul noi care ne indreptatesc sa vorbim despre inceputul unei noi epoci istorice.
Imperiul si apararea sa. Din punct de vedere geografic, limitele Imperiului au suferit prea putine schimbari. Raman sub autoritate romana, in Europa, toate tarile situate la vest si la sud de Rin si de Dunare, la care se adauga Britania, cu exceptia Scotiei si Irlandei de astazi; in Africa, o zona de coasta mai mult sau mai putin lata, care se intinde din Maroc (Maure-tania) pana in Egipt si Egiptul insusi; in Asia, Arabia sinaitica, Palestina, Siria, Asia Mica, avand drept limta la est desertul arabic, Imperiul persan, vaile superioare ale Eufratului si Tigrului. Teritoriul cuprins inauntrul acestor frontiere este impartit in peste o suta de provincii, intre care diferentele de regim administrativ au disparut. Diocletian grupeaza provinciile in douasprezece dioceze, grupate si ele, la randul lor, curand, in patru prtftcturi: Galiile, Italia, Illyria, Orientul.
Apararea Imperiului a fost organizata potrivit unui nou sistem. Se crezuse candva ca teritoriul poate fi mai bine protejat prin ridicarea de-a lungul intregii frontiere a unui soi de zid chinezesc, a unei linii continue de fortificatii, limes-\x\, la adapostul caruia lumea se simtea in siguranta: treptat, orasele depasisera limitele vechilor lor incinte, intinzandu-se in campiile din jur, iar zidurile lor erau lasate sa se naruiasca. Navalirile din secolul al IH-lea au dovedit fragilitatea acestui sistem. Sub puternica presiune a barbarilor, /imes-ul s-a prabusit, lasand fara aparare orasele deschise din interior. Iata de ce se constata ca acum cetatile isi repara zidurile sau construiesc in graba altele; iata de ce, de la Constantin inainte, principala forta de aparare a Imperiului n-a mai fost dispusa in zona de granita, unde nu s-a pastrat decat o cortina de tarani cu atributii ostasesti, numiti limitanei, ci in fortarete, unde erau instalate in garnizoana trupe bine pregatite. Masura era cu atat mai oportuna, cu cat barbarii erau mai numerosi si mai mobili si puteau oricand sa sparga oriunde fragila bariera a limes-u\m, dar ei nu cunosteau deloc tehnica asediului si nu se pricepeau sa ia cu asalt o fortareata.
imparatul si guvernarea. imparatul este suveran absolut. Este zeu. Chiar in secolul al IH-lea, Aurelian purtase in public
Constantin diadema, atribut divin, iar inscriptiile ii dadeau titlurile de deus si dominus. Necesara evolutie de la principat la monarhia de tip oriental, sub influenta monarhiilor elenistica, egipteana, persana, se incheie in vremea domniilor lui Diocletian si Constantin, cand si riturile adorarii principelui sunt minutios organizate. Tot ceea ce este legat de imparat devine atunci sacru: ministrul de finante va deveni, din clipa in care averea imparatului se identifica cu aceea a Imperiului, «cornitele sacrelor cheltuieli»; seful garderobei imperiale, «cornitele sacrului vesmant» etc.
Aceasta noua conceptie despre imparat implica o noua conceptie despre administratia imperiala si guvernare. Ea se intemeiaza pe doua idei fundamentale: 1° Palatul imperial, curtea, am zice noi, devine centrul statului si «ea este tot una cu Imperiul» (V Duruy, citat de F. Lot); 2° Oamenii nu mai servesc statul, ci pe imparat; notiunea orientala si, in curand, medievala de serviciu personal al principelui inlocuieste notiunea antica de magistratura. Trebuie sa ne ferim sa credem ca ar fi vorba aici de o revolutie: intotdeauna imparatii romani au avut «clienti» sau «prieteni» si tocmai dintre acestia isi recrutase chiar un Hadrian acel «consiliu al principelui» care luase treptat locul Senatului. Dar numai in vremea lui Constantin institutia capata forma ei definitiva si de atunci marile posturi in stat sunt incredintate insotitorilor imparatului, in latina comites, in franceza comtes (conti).
Pentru a se evita instalarea confuziei in masa tot mai mare de oameni care graviteaza in jurul imparatului, a devenit necesar sa se fixeze regulile ierarhiei. Sistemul este la antipodul celui roman. Multa vreme, functia exercitata depinsese de clasa careia ii apartinea detinatorul ei: de acum inainte, clasa va depinde de functie. Cercul din apropierea imediata a imparatului, membrii familiei sale, sunt nobiltssimi; vin apoi patricii, illustrts (ilustrii), spectabiles (respectabilii); clanssimi corespund aproximativ ordinului senatorial, iarperfectissimi ordinului ecvestru. «Societatea censitara a lui Augustus a fost inlocuita cu o ierarhie de functionari» (E. Albertini).
Pentru a se evita, pe de alta parte, ca un functionar sa dobandeasca prea multa importanta si pentru a se indeparta riscurile producerii unor acte de uzurpare ori de rebeliune, a caror gravitate fusese dovedita de secolul precedent, a fost legalizata o practica relativ recenta, pe cale de a se transforma in cutuma: separarea puterilor civile de cele militare. Generalii Aduci sau conti) n-au mai putut sa indeplineasca functii administrative. La randul lor, guvernatorii provinciilor si vicarii diocezelor, ba chiar si prefectii pretoriului sunt de acum inainte functionari exclusiv civili. Cat despre administratia centrala, ea este incredintata birourilor imperiale, care, sub autoritatea magistrului oficiilor, isi pastreaza organizarea de ansamblu, inclusiv impartirea in patru mari servicii, din vremea lui Hadrian.
Criza economica si transformari sociale. Toate aceste transformari profunde suferite de sistemul de guvernare sunt insotite de transformari sociale care ating toate clasele si toate paturile. Originea lor trebuie cautata in criza economica provocata ori agravata de dezordinile si tulburarile din secolul al IH-lea. incetinirea ritmului schimburilor comerciale, generazarea saraciei, diminuarea numarului sclavilor, decaderea activitatilor industriale au modificat cu totul conditiile de viata si activitate economica, pana atunci cu precadere urbane, din Imperiu. Transformarile sociale sunt consecinta acestei profunde modificari.
in primele trei secole, Imperiul roman se infatisa ca o «federatie de cetati», constituita dupa modelul Romei. Fiecare oras, imagine redusa a Romei, era administrat de magistrati si decurioni (senatori), care reproduceau ierarhia municipala romana. Acest fericit echilibru n-a supravietuit prosperitatii: in secolul al III-lea, functionarii imperiali, guvernatorul provinciei si, mai ales, curatorul insarcinat cu supravegherea conturilor nesocotisera grav puterile organismelor municipale, ale caror sarcini sporisera pe masura scaderii rolului lor. Traditia cerea ca un magistrat sa cheltuiasca sume mari pentru infrumusetarea cetatii si delectarea concetatenilor sai: pe masura saracirii vechilor familii, a slabit si aspiratia membrilor lor la functii si demnitati, pe cat de desarte, pe atat de costisitoare; dupa reformele lui Diocletian, in urma carora decurionii au fost insarcinati sa repartizeze si sa incaseze impozitele, aceste functii si demnitati au inceput sa fie evitate; iar dupa ce Constantin i-a obligat pe magistrati sa garanteze cu propria lor avere personala realizarea veniturilor din impozite, nimeni nu mai voia sa le primeasca. Statul a intervenit atunci obligandu-i pe cetatenii ale caror venituri atingeau un anumit nivel sa accepte obligatiile si raspunderile curiei: s-a constituit astfel clasa ereditara a curialilor. «Este cu neputinta ca fiul care mosteneste un patrimoniu, sa nu mosteneasca si obligatiile aferente lui. El este curial prin ereditate ... si persoana cuhalului e aservita curiei, tot asa cum persoana taranului e aservita gliei» (F. Lot).
Traiul la oras, atat de imbietor altadata, isi pierduse cu totul farmecul. Cei mai bogati aveau cum sa scape de el: se inscriau in senatul capitalei, eliberandu-se astfel de obligatiile fata de curia locala; iata de ce admiterea in randurile darissimilor a fost o favoare atat de cautata. Se constituie in felul acesta o clasa sociala noua, cea a marilor proprietari provinciali, care-si duc viata in deplina independenta pe domeniile lor, unde scapa de sub autoritatea functionarilor, se sustrag impozitelor, impart adesea dreptatea ei insisi si dobandesc dreptul de azil. Mai mult, institutia patronajului le da posibilitatea sa atraga in jurul lor cele mai bune elemente din orase; ei acorda protectie impotriva fiscului din ce in ce mai opresiv unor oameni care, de obicei, le doneaza in schimb bunurile lor, pastrandu-si numai uzufructul. Patronajul a ajuns sa reprezinte astfel un mare pericol pentru finantele imperiale si de aceea el a fost in repetate randuri -dar in zadar - interzis.
in urma crizei economice, importanta lumii rurale in raport cu cea urbana a crescut: pamantul a redevenit principalul izvor de bogatie. Exploatarea lui trebuia sustrasa prin lege bunului plac al fiecaruia, ea trebuia sa fie organizata ca un serviciu de stat. in consecinta, taranii au fost legati in masura si mai mare decat curialii si artizanii din orase de conditia lor si de pamant. Fie arendas, fie proprietar, taranul ramane, fara indoiala, un om liber; el este insa legat de parcela de pamant pe care nu are dreptul sa o paraseasca si de pe care nimeni nu are dreptul sa-1 alunge. E ceea ce se intelege prin expresia aservire la glie.
Soldati, functionari, burghezi si artizani din orase, tarani, legati, cu totii, de conditia lor in chipul cel mai strict si, adesea, in virtutea ereditatii: asa ni se infatiseaza, incepand din secolul al IV-lea, populatia Imperiului. Numai puterea celor mari si bunavointa imparatului aduc o nota de diversitate in acest tablou. Trasatura cea mai izbitoare a acestor institutii este, fara indoiala, interventia tiranica a statului in toate domeniile. Ea devenise inevitabila si poate fi explicata prin doua cauze. E vorba, in primul rand, de criza economica, din pricina careia fiecare cetatean incerca sa se elibereze de sarcinile sale si care a facut ca statul sa reactioneze cu brutalitate, fixandu-1 silnic pe fiecare intr-o anumita stare, pentru a-1 constrange astfel sa-si indeplineasca obligatiile care-i reveneau. in chip eronat, acest expedient a fost confundat cu un remediu. Dar numai actele de autoritate mai puteau asigura salvarea uriasului Imperiu eterogen, caruia Roma nu fusese in stare sa-i dezvolte constiinta interesului comun. E vorba, in al doilea rand, de faptul incontestabil ca regimul creat de Augustus esuase, in sensul ca nu fusese capabil sa dea Imperiului o constitutie pe masura. Singura pe care o concepuse era regimul municipal al Romei, multiplicat la nesfarsit, prin imitatie, in toate cetatile Romaniei. Senatus populusque romanus: numai ca Senatul se coborase la nivelul unui consiliu municipal, iar poporul devenise de mult doar o caricatura a poporului suveran de altadata, tot asa cum factiunile din circ vor deveni o caricatura a forului. Salvarea ordinii de stat nu putea fi asigurata nici ea decat de un regim de autoritate impus de sus in jos.