Document, comentariu, eseu, bacalaureat, liceu si facultate
Top documenteAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Celtia insulara
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
v6f1fh
Valurile succesive de populatii au atins si insulele britanice. Este greu insa sa le identi¬ficam si sa stabilim o ordine cronologica,
incercarile de a asocia un anumit ritual sau un anumit mobilier funerar, un anumit tip de vase si de ustensile cu un anumit popor au fost intotdeauna neconcludente. A vorbi despre un popor al «campurilor de urne» sau de o «rasa a monumentelor megalitice» ar f i la fel de hazardat cum ar fi ca peste o mie de ani sa se vorbeasca despre un popor al lampilor de petrol sau despre rasa halbelor de bere.
Cu toate ca unii au incercat, este si mai temerar sa atribui o anume limba unor populatii cu existenta fabu¬loasa ce nu au lasat nici o marturie scrisa despre cultura lor.
Studii insuficiente
Este imposibil sa ne facem o idee precisa despre acesti inaintasi atat de indepartati fara ca sursele de in¬formatie cum ar fi antropologia, arheologia, documentele scrise, studiul comparativ al religiilor, miturilor si so¬cietatilor, toponimia documentata de lingvistica istorica si comparata, etc., sa aduca o contributie care sa con¬vearga cu celelalte. Doar astfel se poate stabili probabili¬tatea unei ipoteze.
Studiile despre celti sunt insa muit prea la inceput pentru a fi avut timpul sa descopere ceea ce ne-ar putea ajuta. Georges Dottin a scris in 1920 o carte de 360 de pagini despre limba galilor. Douazeci de ani mai devreme, aceasta carte n-ar fi avut mai mult de 50 de pagini. Toate documentele despre celti, despre credintele lor si despre limbile pe care le vorbeau, despre institutiile, dar si despre obiceiurile lor, au fost stranse la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Si inca ne rnai raman multe de aflat. Tari precum Irlanda adapostesc in mod cert in soiul lor documente capitale care inca n-au vazut lumina zilei.
In schimb lingvistii, mandri de stiinta lor, au incercat sa rezolve cronologia popularii Irlandei pornind de ia un rationament ce se bazeaza exclusiv pe tehnici ce tin de specialitatea lor. Acest rationament merita sa fie cunos¬cut.



Greseala lingvistilor
Irlandezii, spun lingvistii, vorbesc un dialect celtic, naelicul1) care conserva o consoana, Q, pe care bretonii din Marea Britanie au inlocuit-o, cu secole in urma, cu litera P. Valul migrator goidel, care a adus acest dialect, este deci ce! mai vechi si probabil primul care a populat Irlanda. Daca alte populatii vorbind dialectul bretonilor, britonicul, cu litera P adoptata, au fost semnalate pe teri¬toriul irlandei de catre calatorii greci si au lasat amintiri si urme, este evident ca aceste populatii au ajuns dupa cele care utilizeaza litera Q si au fost asimilate.
Aici este si eroarea. Se aplica o cronologie valabila pentru un aspect lingvistic unor fenomene istorice. Pen¬tru ca daca o fractiune a unui popor isi schimba modul de a vorbi, aceasta nu semnifica neaparat ca aceasta fractiune s-a deplasat geografic si nici ca ar fi o ramura a unei alte fractiuni lingvistice mai consen/atoare.
De altfel nu stim nimic despre cum s-a facut aceasta schimbare lingvistica. Nu existau doar celtii P si ceitii Q, dar si italicii Q, romanii, care si-au dominat vecinii, italicii P, oscii si ombrienii. Comparati latinescul quinque cu gaelicul coic si ombrianul pompe cu galicul pempel incaiceala este mare.
Galii ar trebui sa fie clasati in grupul P? Nimic nu este mai nesigur pentru ca exista in Galia urme serioase ale vorbirii Q, care sugereaza o alta teorie: cele doua moduri de a vorbi coexista in popor. Urmare a izolarii ei insulare, irlanda a evoluat separat si s-a calat pe dialectul Q, in vreme ce marea parte a Celtiei, Bretania (Marea
1) Gaelicul este limba gaelilor. Dar, in sensul strict lingvistico-istoric, se utilizeaza de preferinta cuvantul „goidelic", delagoideli. popor protoistorie ce vorbea aceasta limba.
Britanie) si Galia au preferat varianta P,
Altfel spus, nu se poate trage o concluzie clara despre diviziunea ceita in gcidelic si britonic. Din fericire exista si o alta sursa de informatie: enorma cantitate de literatura traditionala. Iar arheologia are si ea un cuvant de spus.
Misterul Pictilor
inca din preistorie populatia insulelor a fost impor¬tanta numeric. Constructorii ei de megaliti ne-au lasat surprinzatorul ansamblu de la Stonehenge, care este Carnac-ul britanic. Epoca de bronz este reprezentata prin cateva descoperiri, in special bibelouri din aur, in Irlanda. Prima epoca a fierului reprezentata de civilizatia de la Hallstatt ce le este atribuita celtilor nu a lasat prea multe urme. Este dificil de afirmat ca celtii ar fi sosit in insule inaintea secolului al V-lea care marcheaza inceputul epocii de la La Tene ale carei vestigii sunt abundente si variate.
Cezar notase ca locuitorii coastei sudice a insulei sosisera mai recent decat locuitorii «din interior». Dar nimic nu indica faptul ca acestia ar fi fost de origine dife¬rita. Toti se considera bretoni si vorbesc aceeasi limba. Remarca e valabila pentru caledonieni, nume vechi dat scotienilor. Tacitus, cand povesteste campania lui Agri¬cola, vorbeste despre bretoni ca despre oricare altii. Ptolemeu, pe harta sa, situeaza un popor «cornuaiez» la extremitatea nordica a Highlands. Faimosii picti nu sunt inca prezenti la intalnirea cu istoria. Se va vorbi despre ei prima oara abia in secolul al lll-lea dupa Christos cand cronicarul Gildas ne spune despre actele de vandalism pe care le comit acesti fiorosi locuitori ai nordului insulei asupra populatiilor «romane» mai meridionale.
Acelasi tip de rationament care facuse din gaeli sau qoideli primii locuitori ai Irlandei avea sa intervina in mod inevitabil si pentru rezolvarea acestei probleme. Sus-numitii picti se manifesta ca un popor mai salbatic si mai primitiv decat bretonii, vorbesc o limba care, desi celtica, este modificata fata de bretona si nu pot fi altii decat primii locuitori ai Bretaniei. Ipoteza, neconfirmata, a fost totusi admisa ca adevar revelat.
in latina Picti desemneaza «oameni pictati». Daca ar fi vorba pana la urma doar despre o porecla? Arheolo¬gia nu ne ajuta cu nimic. E drept ca nici sapaturile n-au fost prea multe pana acum. Savantii scotieni au sapat mult, dar in Orient.
Teza care sustine ca goidelii sunt primii locuitori ai Irlandei, veniti acolo strabatand Bretania, este contrara povestilor legendare. Traditia spune ca gaelii sau goidelii au sosit direct de pe continent pe Insula Verde unde au gasit populatii ale caror nume le cunoastem si deci stim ca apartin de dialectul britonic.
O treime din numele de rauri citate de Rolemeu in secolul al ll-lea inainte de Christos a supravietuit: sunt britonice. Dat fiind ca aceste date se bazeaza pe calato¬ria lui Pytheas care avusese loc in 325, putem crede ca goidelii au sosit mai tarziu.
Punctul slab al acestei ipoteze este ca daca pretanii din nordul si din sudul Bretaniei vorbeau aceeasi limba, atunci pictii, care nu o vorbeau, trebuia neaparat sa fi ve¬nit din alta parte, pentru ca este imposibil ca o fractiune a bretonilor sa formeze un popor distinct in numai trei se¬cole.
O noua ipoteza rezolva problema. Primii celti ajunsi in Irlanda s-ar fi contopit cu populatia preistorica non indo-europeana pentru a forma o civilizatie mixta, dupa ce au fost impinsi apre nora de noile valuri migratoare care ii considerau drept straini, ei au ajuns sa ocupe doar partea nord-estica a Ulsterului de unde nu vor inceta sa migreze in rnasa spre nordul Bretaniei, evacuat aproape complet de bretonii care ur¬mau sa migreze spre sud. Acolo au format in primele se¬cole ale erei noastre niste regate numite Piete.
Aceste probleme nu sunt minore pentru ca este im¬posibil de vorbit despre civilizatia celtica fara a identifica popoarele din care se trage.
Cum scriau celtii istoria
Istoricii din Antichitate au scris o multime de fabule pe care le-au amestecat deseori cu fapte adevarate, dar stiau sa faca deosebirea dintre adevar si fictiune si aveau grija sa fie obiectivi.
Cu istoricii celti, dificultatea este dubla. Cat timp au fost pagani si-au expus miturile sub forma istorica iar de¬veniti crestini au inceput sa amestece evenimentele isto¬rice cu povesti mitice. Ei «umanizeaza» miticul pentru a-l debarasa de semnificatia lui religioasa.
O deformare suplimentara a lucrurilor provine si din manipularile facute de istoricii si genealogistii irlandezi din Evul Mediu pentru a dovedi ca goidelii au fost primii locui¬tori ai tarii sau ca o anumita familie regala avea mai multe drepturi la tron decat alta.
Lingusitorii jucau tare. Fiecare mare familie pe care o serveau avea o serie neintrerupta de stramosi, care ajungeau fara gres la Mii al Spaniei — despre care vom mai vorbi — sau la Ith, unchiul sau. Si nici aici nu s-au oprit pentru ca au inventat si pentru Mii un pedigree care mer¬gea pana la Noe si de la Noe pana ia Adam. Si acest lucru fost acceptat mai mult de o mie de ani ca adevarul pur.
Motivul acestor fabulatii era sa se asigure gaeliior o riqine prestigioasa, iar triburilor supuse si asimilate de ei a li se atribuie o origine gaelica pantru a se uita niste amintiri care puteau fi fermentii unor conflicte. Atribuirea invaziei goidelice mileniului al doilea inainte de Christos era cea mai buna solutie. invers, compilatorii pedigreeului Laginilomu au evi¬tat sa faca dintr-un personaj mitic bunicul unui rege real al secolului al V-lea. Procedeul era obisnuit. Conn era unul din numeroasele nume atribuite zeilor de pe celalalt taram din care celtii credeau ca se trag. Gaelii din centrul insulei, pentru a se alinia lor, s-au denumit Connachta, «descendenti ai lui Conn». Acesta este motivul pentru care specialistii in genealogie fac din Conn un rege!
Un adevarat talmes-baimes
Si totusi conservatorismul innascut al cronicarilor joaca b festa genealogistilor. Lista cu suveranii si vechile documente arata ca gaelii au venit pe la inceputul secolu¬lui l inainte de Christos, fie in timpul secolului urmator, in orice caz cu putin inainte de revelatia crestinismului.
Chiar si in Lebor Gabala, compilatia istorica cea mai veche si cea mai importanta, invazia gaelica este posterioara celei a laginilor, domnoneenilor si a altor «gali» si celei a «belgienilor» care a fost contemporana debarcarii lor in Bretania.
in secolul al V-lea al erei noastre, goidelii inca nu dominau. Ulatii domneau la Emain, in nord. De-abia in 516, adica !a 55 de ani dupa moartea lui Patrick, evanghelizatorul, au reusit s-o faca. Diviziunea juridica in triburi libere si triburi supuse a durat pana la invazia normanda. Laginiinu s-au liberat decat in secolul al VIII-lea. Acolo rezida probabil secretul luptelor intestine care au otravit istoria Irlandei si continua sa o faca.
Daca ar mai trebui o dovada suplimentara, am gasi-o in marele numar de cuvinte bretone ce apartineau gaeli-cului. Ideea venirii unor sclavi din Bretania este absurda pentru ca doar foarte rareori am vazut stapani impru¬mutand modul de a vorbi al sclavilor. Contrariul este frecvent.
Realizarea unificarii lingvistice a intarziat aproape o mie de ani. in 795. Sanas Cormaic atesta ca gaelii se intelegeau greu cu FirBolgii, care vorbeau o «limba ob¬scura», probabil un amestec de britonic si gaelic.
Traditia, de altfel, n-a variat niciodata: popoarele su¬puse au aceeasi origine cu bretonii si sunt anterioare gaelilor. Pentru a explica prezenta congenerilor lor pe marea insula invecinata, legenda povesteste ca Nerned, regele Fir Bolgilor s-a dus sa o colonizeze, insotit de fiu! sau Britan, de unde si numele de Britannia. Adevarul este ca irlandezii din sud-est au intemeiat colonii efemere in sud-vestul Bretaniei, dar aceasta s-a intamplat mult mai tarziu, cand romanii si-au retras trupele de pe insula.
Totul era un talmes-balmes: legendele se contrazi¬ceau si nimeni nu se sinchisea de acest fapt.
Pentru ca a vazut gresit pe harta
Un fapt istoric poate fi la originea unei legende. Pnrna baiaiie de la Mag Tulred sau Moitura, care este probabil cea mai extraordinara si mai veche epopee mi¬tica celtica, pare a fi o fabulatie a marii infrangeri suferite de Fir Bolgi in nord-estui Connaughtului. In timp ce cea de-a doua batalie cu aceiasi nume nu este decat o povestire a motivului mitologic al uciderii zeului Balar de catre zeul Lug. Apar in scena si populatiile mitice Tuatha DesiFomoire.
Dar o legenda se poate naste si pornind de la o rea¬litate sau de la un joc de cuvinte. Tacitus scrie in 98 era noastra ca silurii, stabiliti la vest de gura de varsare a Severnului (sudul Tarii Galilor) sunt de origine iberica deoarece, spune el, «Bretania se invecineaza cu Spania», in sprijinul acestei afirmatii vine fizionomia bru¬neta a silurilor.
in Lebor Gabaia, scrisa probabil in secolul al Vlll-lea, se spune ca goidelii au venit din Spania si inainte de plecare, unul dintre sefii lor, Ith, a examinat Irlanda din varful turnului din Bregon, adica Brigantia in Galicia, astazi La Coruna. Eroarea este de proportii mari pentru ca o distanta de cinci sute de mile separa coastele celor doua tari. Ea se datoreaza unei greseli in citirea unei harti.
Tacitus nu s-a dus niciodata in Irlanda, dar a avut acces la o copie a unei harti pictate pe porticui casei unui geograf, Agrippa, care, pentru a facilita lectura, a redus in mod considerabil distantele pe verticala. Era o harta de tipul celor militare, pe care ofiterii le puteau plia si desfasura pe toata lungimea in corturile lor. Posedam o copie din secolul al Xlll-lea. atribuita iui Peutinger, pe pergament, masurand un picior latime si sapte metri lungime. Masoa Britanie era reprezentata culcata pe peninsula iberica, irlanda servindu-i drept perna. Un canal separa ceie doua tari.
Etimologia populara nu se putea sa nu vina in ajutor. Hibernia (numele latin al Irlandei) venea evident de la Iberia, dupa cum Scot (vechi nume a! irlandezilor) provenea din Sciti. Legatura intre aceste populatii din Ucraina si Spania este mai greu de stabilit. Am hotarat sa nu ne ocupam de ea.
Genealogistii nu au putut nici ei neglija un material atat de bogat. Ei vor da compatriotilor lor in secolul al IX-lea, un stramos fictiv, Mii al Spaniei si de acolo vine numele de «miiesieni» atribuit de istoria moderna cuceri¬torilor goidelici. Acest cuvant nu este in fapt altceva decat traducerea din latina a Miles Hispaniae. «soldat ai Spa¬niei», iar Scotta este numele latin pentru «irlandeza».
Geoffroy de Monmouth, primul «istoric» al regilor Bretaniei
Si bretonii si-au etalat fantezia. Dar locuind in sfera culturii latine, analele lor nu puteau fi decat un compromis intre modelele clasice si traditiile literare celtice.
Un preot galez, ocazional si poet, Geoffroy de Mon¬mouth, a lasat o istorie voluminoasa a regilor Breianiei, scrisa in latina, ia inceputul secolului al Xll-lea, rapid, tradusa in galeza, a carei influenta a fost enorma. Tre¬buie s-o fi citit si s-o fi citit foarte bine pentru a intelege samburele romanelor arthuriene care aveau sa impan¬zeasca literatura mai multor popoare. Pentru ca, in ciuda faptului ca povestea este incarcata cu evenimente fictive si ca personajele istorice sunt denaturate, ea constituie o veritabila epopee nationala bretona care ii uneste pe insulari si armoricani in aceeasi aventura si aceleasi as¬piratii. Autorul ne asigura chiar ca n-a facut altceva decat sa traduca un manuscris in limba bretona adus din Ar-morica.
Primul stramos este Brutus, fiul lui Enea, print troian, eroul din Eneida lui Virgiliu. Un astfel de inceput era menit sa le asigure bretonilor un prestigiu indiscutabil. Filiatia este dovedita de insusi numele insulei Britannia care vine de la Brutus (sic). Acesta smulge tara din nhearele unor uriasi care o terorizau si o imparte intre cei trei fii ai sai. Urmeaza istoria-fictiune romantata a familiei domnitoare care, in momentul intrarii iui Cezar in scena, se identifica cu cronologia istorica a sefilor bretoni. Cucerirea insulei, invazia anglo-saxonilor, vitejiile lui Ar-thur si plecarea romanilor sunt povestite prin prisma unor minuni. Dar episodul care ne arata poate cel mai bine procedeele folosite de autor este cel in care el descrie versiunea sa in legatura cu fondarea micii-Bretanii in Ar-morica. deoarece epoca in care se petrece acest eveni¬ment care se deruleaza intre secolele al IV-lea si al Vll-lea nu este asa de indepartata de noi ca sa nu gasim informatii si in surse mai serioase.
Istoria fabuloasa a lui Conan Meriadec
intamplarile se pot rezuma in cateva cuvinte. Popoarele celtice nu erau sedentare. Ele se deplasau cu usurinta si nu trebuie cautate cauze dramatice pentru mi¬grarea bretonilor insulari inspre continent. Fie si numai faptul ca aceasta emigrare s-a intins pe cel putin trei se¬cole este un argument ce exclude ipoteza unei fugi din fata unui inamic saxon sau irlandez. Foarte organizate, sub conducerea unor sefi si calugari galezi, triburi intregi au migrat din sud-vestui actualei Anglii in Bretania franceza de azi si s-au stabilit acolo fara incidente ma¬jore. A fost in fapt fondata o colonie peste mare. Si intre colonie si patria mama relatiile au continuat, strans, pana la sfarsitul Evului Mediu.
Geoffroy ne povesteste insa si altceva. El pune in scena un rege al Bretaniei, Macsen in britonica (din latinescul Maximus, generalul roman ce comanda garnizoana insulei) si un print breton, Conan Meriadec. Ei s-au luptat, apoi s-au impacat si s-au hotarat sa faca o serie de ispravi grandioase impreuna.
«Macsen a strans o flota numeroasa si toti soldatii din insula Britaniei. Regatul lui nu-i mai era de ajuns. Voia sa stapaneasca si Galia.
A pornit pe mare si a debarcat in Armorica pe care a denumit-o Mica Britanie. Locuitorii gali condusi de re-geie Imbait au incercat sa-i opuna rezistenta. Au fost pusi intr-o situatie proasta dupa ce au pierdut cincisprezece mii de oameni.
Macsen, fericit, ii spune lui Conan:
— Sa nu regreti ca ai parasit odata cu mine insula Britaniei. Pentru ca tot ce ai pierdut vei regasi aici. Doresc sa te fac rege al acestei tari. Va fi o noua Britanie in care vor locui compatriotii nostri odata ce ii vom expulza pe cei care locuiesc aici acum. Pamantul este bun, creste mult grau, raurile sunt pline de peste si padurile sunt splendide. Cred ca nu exista tara mai atragatoare.
Conan i-a multumit lui Macsen si i-a promis sa-i ramana fidel.
Macsen a dispus sa vina o suta de mii de persoane in Mica Briianie si treizeci de mii de soldati pentru apararea ei. Pe masura ce soseau erau repartizati in toate regiunile armoricane, care au devenit Bretania sub sceptrul lui Conan.»
in Visul lui Macsen, roman galez, istoria apare un pic diferit, dar i! infatiseaza pe Conan masacrand toti barbatii pentru a nu mai pastra decat femeiie. Apoi de¬cide sa li se taie limba tuturor acestor femei ca sa nu-si poata invata copiii nici latina si nici o bretona estropiata. Acesta este motivul pentru care tara se va numi Ledao, adica «pe jumatate mut».
Fara indoiala ca aceasta etimologie este falsa, in ceea ce-l priveste pe Conan, el nici nu a existat. Dar oovestea a fost importanta pentru Casa de Bretania, Lntru ca dovedea ca originile ei erau mai indepartate ca cele ale Casei de Franta. Povestirea a avut valoare ofi¬ciala pana la Revolutie.
Irlanda — conservatoare a celtisrnului
inainte de a descrie civilizatia celtica, ar fi bine de precizat despre care civilizatie celtica vrem sa vorbim. Pentru ca, daca in spatiu a diferit atat de putin, este de presupus ca a evoluat totusi in timp. Ar fi logic sa ex¬punem, apriori, civilizatia Galiei independente separat de cea a Irlandei din Evul Mediu tarziu, civilizatii despartite de o mie de ani, si sa o tratam in paralel pe cea a Bre-taniei care tine de'cea dintai prin originile sale si se apro¬pie de cea de-a doua prin evolutia ei.
Dar cunostintele noastre despre Galia sunt incom¬plete sau tendentioase. Trebuie facute unele verificari. Din fericire Irlanda ne ofera aceasta posibilitate. Distanta in timp nu are importanta pe care am fi tentati sa i-o acordam, pentru ca Irlanda a trait intr-o izolare totala fata de Europa pana in secolul al IV-lea al erei noastre, afara de un comert maritim foarte limitat cu Galia, care nu afecta decat coasta sud-estica si care nu a avut nici o in¬fluenta asupra vietii colective. Ea ne ofera imaginea unei micro^Celtii imuabile.
in vremea in care Galia adopta civilizatia meditera¬neana in forma ei romana, Irlanda — si in mai mica masura si Bretania — conserva civilizatia de la Tene si, prin intermediul ei, trasaturi culturale apartinand unor epoci foarte indepartate cum ar fi cea a bronzului. Acest conservatorism extrem al Insulei Verzi se explica prin insulantatea ei mai mult decat prin vreo diferenta de temperament. Si totusi va trebui sa tinem cont de doua deformari ale prototipului pe care incercam sa-l reconsti¬tuim. informatiile noastre despre Galia prezentau deja o dubla deformare, aceea data de spiritul ciasic incapabil sa inteleaga ambiguitatea spiritului celtic si aceea a dorintei lui Cezar de a se servi de campaniile sale ca teme de propaganda politica.
Si informatiile asupra irlandei sufera o dubla defor¬mare, dar mult diferita de cea de mai sus. Conservarea de-a lungul secolelor a formelor civilizatiei celtice a avut drept consecinta o anumita degradare. Religia a fost in¬vadata de magie, institutiile politice nu au evoluat ca in Galia. Apoi, toate documentele literare pe care le posedam si care dezvaluie ansamblu! unei mitologii comune intregii Celtii, nu sunt originalele, Au fost recopi¬ate de calugari crestini, fara indoiala atasati amintirilor nationale si dornici sa stearga elementele religioase pagane prea vizibile. Doua exemple vor lamuri totul.
Cel care a transcris una din versiunile Tain B6 Cual-nge, ajuns la sfarsitul povestirii, considera ca trebuie sa adauge: «Dar eu. cel care am scris aceasta poveste, sau mai bine zis aceasta legenda, nu cred nimic din ceea ce am scris. Pentru ca o parte e plina de artificii demoniace si alta de inventii poetice; o parte este verosimila, iar aita dimpotriva, e doar pentru placerea prostilor».
CONVULSIILE LUI CUCHULAINN
«... De furie, el si-a schimbat pozitia corpului in interiorul pielii: picioarele, tibiile si genunchii s-au asezat in spatele lui; calcaiele si moletii s-au asezat in fata tibiilor, in asa fel incat fiecare denivelare pe care o formau era de grosimea unui pumn...
...Si-a inghitit unul dintre ochi in interiorul capu¬lui incat cu greu ar fi putut un batlan sa i-l readuca din adancimea craniului ia suprafata fetei. Celalalt ochi a tasnit si s-a instalat pe obraz... Apoi obrajii i s-au retras de deasupra maxilarului, astfel incat gatlejul ii deveni vizibil, plamanii si ficatul venira sa palpite in gura, in gatul lui...
...Pletele s-au rasucit in jurul capului, ca o ra-rnura de spini rosii in ochiurile unui gard de maracini. Daca am fi scuturat deasupra lui un mar incarcat de fructe, nici un mar nu ar fi putut ajunge pe Pamant, dar cate unul s-ar fi infipt pe fiecare fir de par, intr-atat era zbarcit de furie,
...in fine, la fel de inalt, la fel de dens, de puternic si de lung ca un catarg de vapor era jetul de sange negru care s-a inaltat drept deasupra capului sau, vertical, formandu-se in jur o nebuloasa neagra druidica...»
Cel de-al doilea exemplu este extras din viata sfan¬tului Patrick, Acesta, la intoarcerea dintr-un pelerinaj difi¬cil, se indreapta catre manastire si merge sa se aseze in celula unuia dintre calugari, il gaseste copiind ispravile lui Cuchulainn si Conchobar. Zambind ii ia pana din mana si continua el insusi copierea. Dar, la ultimele linii, are o sovaire: cel care a transcris l-a trimis pe mascariciul, libertinul si asasinul de Cuchulainn drept in paradis!
— Nu, spune Patrick, impingi fictiunea mult prea departe, fiul meu.
Calugarul s-a facut atunci rosu de furie la auzul cu¬vantului «fictiune», pentru ca el este un file, adica apartine ordinului sacru al poetilor, pentru care abaterea de la adevar este o dezonoare. A replicat:
— Daca zeul tau ar fi in infern, eroii mei l-ar scoate de acolo!
Patrick a suras si s-a retras. Dar se spune ca po¬etul, dupa cateva reflectii, a taiat ultima fraza.
Povestea lui Cormac
inainte de a incerca sa facem un tablou metodic ai civilizatiei celtilor, n-arfi preferabil sa punem in relief ceea ce o distingea prin continutul spiritual de cea a popoarelor vecine, in special de meridionali si orientali?
Pentru ca orice cult si orice obicei care par la prima vedere salbatice, aproape de neinteles, iau alte valente cand sunt vazute in lumina credintelor si idealurilor celor carora le apartineau. Povestea lui Cormac ne deschide un orizont.
«Cormac plecase in cautarea sotiei, fiului si a fiicei sale. Dar tovarasii lui de drum au fost despartiti de el printr-o ceata magica, astfel incat el se trezi singur inir-o campie mare. Acolo era o fortareata inconjurata de un zid de bronz si avand la interior o casa de argint pe jumatate acoperita cu aripi de pasari... in paiat a intalnit un razboinic chipes si o tanara frumoasa, impodobita cu o casca de aur, care il asteptau. Maini invizibile ii spalau picioarele, iar baia ii era incalzita de pietre incinse care se deplasau singure.
Fusese adus un porc pentru a-i folosi drept hrana nobilului, dar bucatarul explica imposibilitatea lui de a gati daca nu i se povesteste o poveste adevarata pentru fie¬care bucata din animal. S-au povestit atunci patru povesti adevarate, ultima fiind spusa de Cormac insusi, care povesti cum fusesera rapiti ai lui si cum plecase in cautarea lor. Cand termina, porcul era gata pregatit.
Atunci au fost lasati sa intre nevasta, fiul si fiica lui si s-a adus si o cupa de aur, care avea darul de a se sparge in trei bucati daca se pronuntau trei minciuni in fata ei. Daca dupa aceea se spuneau trei lucruri adevarate, cupa se refacea la loc. S-au spus trei minciuni si cupa s-a spart. Dar razboinicul ii spuse atunci lui Cormac ca nici nevasta si nici fiica lui nu ridicasera privirea asupra unui om si nici fiul sau asupra unei femei, de cand parasisera Tara si cupa se reconstitui imediat,
— la-ti acum familia, spuse razboinicul, si ia cu tine si aceasta cupa pentru a distinge adevarul de minciuna. Sunt Manannan Mac Lir, regele Pamantului Fagaduintei, si v-am facut sa veniti aici tocmai ca sa calatoriti pe acest pamant.»
Myles Dillon, Literatura Irlandeza Timpurie
Aceasta poveste ne arata importanta cardinala a refuzului minciunilor la celti.
Un idea! de frumusete si de onoare
Idealul perfectiunii morale, asa cum i! inteleg crestinii, nu exista la barbari. Deoarece pentru ei morala era, simplu, respectarea traditiei. Ideea de pacat nici macar nu se suspecta. Fiecare facea ceea ce ii placea avand grija sa nu lezeze drepturile altuia si sa nu incalce dispozitiile religioase. Dar celtii cultivau un ideal al per¬fectiunii umane, atat in aparenta fizica precum si in com¬portamentul in societate. O tara fizica era contrara frumusetii, purtatorul ei era exclus iremediabil. O greseala comisa — minciuna, lasitate, infidelitate, promisiune netinuta — era de neiertat si aducea cu sine decaderea din drepturi. Putea avea drept consecinta si o tara fizica ce ar fi descalificat in mod dublu. Judecati: cand spiritul rau al Ulatilor, stramosii ulsterienilor, incerca sa-si tina gandirea secreta, un furuncul purpuriu, mare cat un pumn, ii aparea pe frunte!
Nu intamplator celtii au fost primii care au scris ro¬mane de dragoste in cultura occidentala. Dragostea lor pentru frumusetea fizica ridica erotismul la nivel estetic dand adevarate opere de arta. Celtii erau in permanenta comuniune cu astrele, cu cerul, cu vantul care murmura, cu copacii si florile, cu pasarile care canta in zori, cu cer¬bul care boncane, solitar dand frau liber melancoliei. Ei nu au inteles niciodata si nu vor intelege decat incetand de-a mai fi ei insisi dispretul tipic omului de rand.
PARCURSUL UNUI LUPTATOR FIANA
«... Printre Fiana nu erau primiti decat oameni cultivati care sa fi citit cele douasprezece carti ale poeziei. Nici unul nu reusea daca nu trecea de urmatoarea incercare: era ingropat in pamant pana la brau si i se dadea o platosa si o bagheta de. alun lunga de mai mult de un cot. Apoi noua razboinici avand fiecare cate noua sulite trebuiau sa-l atace de la o distanta de sase brazde si sa-si indrepte toti sagetile spre el. Daca loviturile il surprindeau fara aparare si se lasa atins, atunci nu era primit printre Fiana.
Nu era admis nimeni care, odata pietele le¬gate in codita in varful capului, sa nu o por¬neasca in toata viteza prin padure. Daca o ramura deranja oricat de putin aranjamentul frizurii sale, nu era admis.
Daca un lemn uscat troznea sub pasii lui in timpul cursei, nu era acceptat.
Daca in plina viteza nu putea sari peste o bagheta asezata la inaltimea fruntii sale si nu se putea strecura sub alta la nivelul genunchiului sau, nu era admis.
Si, in sfarsit, daca nu-si putea smulge un spin din talpa fara sa-si incetineasca cursa, nu era primit printre Fiana. Dar, daca reusea toate aceste acte de curaj, atunci se numara printre oamenii Finn.»
K. Meyer, Fianaigecht
Visul unei societati de supraoameni
Literatura legendara a insularilor nu ni-i arata, fireste, pe celti asa cum erau. Ei apar transfigurati. Dar ni-i arata asa cum le placea lor sa fie vazuti. Tabloul colo¬rat si tragic in care omul este invariabil pus sa fie cel mai viteaz, cei mai generos, cel mai indemanatic sau cel mai eficace, ii exalta. Visul lor era o societate de supra¬oameni. Nu putem intelege scene de tipul masacrelor in lant. a lacomiilor gigantesti sau a contorsiunilor im¬presionante ale lui Cuchulainn, fara sa ne gandim la aceasta tendinta de a face «mai mult».
Convingerea ca efortul exceptional si depasirea si¬nelui fac ca omul sa fie demn de numele lui ii excludea pe slabi si pe invinsi din preocuparile barzilor. Conceptia eroica a existentei necesita oameni iesiti din comun, care provin dintr-o selectie superioara selectiei intelectuale sau sportive si care ignora legea numarului. Principiile care guverneaza societatile moderne le-ar fi parut stramosilor de-a dreptul ridicole.
Exigentele inalte pe care le aveau in tot ceea ce intreprindeau erau favorabile unor realizari spirituale. Celtii cautau in razboi altceva decat profitul sau satisfa¬cerea orgoliului sau, dupa cum au crezut anticii, potolirea unei furii naturale si a unui gust innascut pentru varsarea de sange. Pentru a intelege aceasta, trebuie sa citim povestea lui Arjuna din Bhagavad-Gita. Omorand un om sau murind el insusi, razboinicul nu capata sufletul sau destinul luminos al celor viteji. O infrangere era in ochii lui Brenn, seful, propria lui nereusita care aducea cu sine pierderea onorii si a perfectiunii in lupta. El se sinucidea, deseori alaturi de fidelii sai, asemeni ofiterilor japonezi, fi¬deli codului Samurailor, care-si faceau hara-kiri.
Lipsa de masura a celtilor
Dezertorul era considerat de ei ca fiinta cea mai incarcata de culpabilitate din toate cate se puteau imagina, l se atribuiau cele mai fioroase uratenii: lasitatea in fata inamicului, abandonarea amicilor de lupta, neres-pectarea juramantului. Nici o sanctiune nu era suficienta pentru a-! pedepsi. Camille Jullian spune: «l se taiau mainile, apoi era ingropat pana la brau. Mai apoi era folosit ca tinta pentru sageti si, la urma, se punea deasu¬pra lui un trunchi de copac ca sa dispara acea parte a corpului care mai ramasese inca afara».
Si grecii din epoca Homerica erau lipsiti de masura. Ei i-arfi inteles pe celti. Dar filosofii porticului erau oameni mult prea asezati si mult prea sceptici pentru a fi fost ca¬pabili sa-i defineasca altfel decat in formule care nu ne vin in ajutor.
Sa nu ne miram ca lipsa de masura a celtilor a spe¬riat lumea: brute setoase de sange, antropofagi, inces j pederasti. S-au spus enorm de multe lucruri despre Strabon nota: «Irlandezii considera ca este o actiune laudabila sa-ti mananci cadavrele parintilor».
Informatiile date de statui, saga-uri si folclor
O conceptie asupra vietii ca cea despre care incepem sa ne facem o idee se baza obligatoriu pe anu¬mite credinte religioase. Care erau acestea? Sursele noastre de informatie sunt multiple, dar nu ne trimit toate intr-o directie unica.
Cezar ne descrie un fel de panteon celtic pe care-l plaseaza in paralel cu panteonul greco-roman si desem¬neaza cu nume latine: Mercur, Apollo, Mars, Minerva divinitati celtice greu de identificat deoarece, asa cum vom vedea, caracteristica zeilor celtici este de a fi poliva¬lenti, cu infatisari multiple si deseori semi-umani.
Statuile religioase celto-romane, care se gasesc pana la frontiera cu Scotia si care reprezinta figuri sau ba¬soreliefuri de divinitati si scene mitologice, sunt, din pacate, lipsite de inscriptii care sa permita o datare pre¬cisa. Din fericire in «saga»-urile insulare sunt descrise caracteristicile divinitatilor intr-o forma deseori evhemeri-zata, transpusa in elemente umane, ajutandu-ne astfel sa identificam personajele reprezentate de aceste statui. Folclorul popoarelor celtice moderne a conservat multe din credinte, ceea ce demonstreaza ceva, ele fiind straine de traditia crestina si avand similaritati de la o tara la alta, fapt ce tradeaza o origine comuna precrestina.
Aceste informatii, in masura in care se com¬pleteaza una pe alta, permit sa se faca un soi de portret-robot al religiei celtice.
Religia lor: doua nivele
Religia celtica avea doua nivele, nivelul esoteric si nivelul popular, ca majoritatea religiilor vechi. Nivelul su¬perior presupunea o metafizica ce a fost eronat compa¬rata cu metafizica lui Pitagora. Nivelul inferior cuprindea o mitologie accesibila intelegerii populare si un ansamblu de ritualuri si de obiceiuri care incorporasera elementele traditionale cu vechime chiar din epoca neolitica, proven¬ind din cultul solar, lunar si teluric. De vechile culturi agrare tineau culturi cum ar fi cel al apelor, al copacilor si al divinitatilor-mama. Pe acestea se grefa magia, in special prezicerile si nenumaratele superstitii care, in Irlanda zilelor noastre, au ajuns sa napadeasca si sa degradeze profund toata viata religioasa.
Multa vreme s-a crezut ca monumentele megalitice fusesera ridicate de druizi. Este o eroare: ele sunt ante¬rioare druizilor cu mai multe mii de ani. Dar druizii le-au folosit. Tumulusurile irlandeze au fost considerate locuinte ale zeilor. Cele douasprezece pietre care inconjurau statuia zeitatii Cromm Cruaich nu erau la origine altceva decat stalpii unui cromlech. Credintele populare spun ca aceleasi lucruri existau si pe continent.
Daca religia celtica avea doua nivele, acestea nu proveneau dintr-o compartimentare care avea la baza un secret anume, cum era cazul in Grecia sau in Egipt. Ele rezultau din gradul de dezvoltare intelec¬tuala a diferitelor categorii sociale care alegeau, din ansamblul foarte divers al religiei, acele practici sau ritualuri care le conveneau. Dovada este data de prezenta in iconografia, in numismatica, dar cu precadere, in literatura celtilor a unei extrem de di¬versificate lumi de simboluri si de figuri mitice care trebuie inteleasa sau, daca este necesar, explicata.
Cel mai marunt portret prezentat intr-o saga celtica ridica probleme celor neinitiati. Martora este aceasta descriere a lui Cuchulainn copil:
«Pletele lui sunt brune la baza, rosu ca sangele si galben auriu la crestet, dispuse in trei cercuri din fire de aur. O purpura imperiala fina in tonuri de aur rosu, cu lame de aur, face de o suta de ori inconjurul gatului sau. Se vad pe fiecare obraz patru pete: galbena, verde, al¬bastra si purpurie. Ochii lui au stralucirea a sapte pietre pretioase, are sapte degete la fiecare mana si sapte la fiecare picior...»
Este evident ca toate aceste detalii au un sens ocult.
Un politeism local unificat
Este normal ca intr-un sistem politeist fiecare zeu sa aiba doua aspecte: unul specializat intr-un anume domeniu (vantul, marea, tunetul, secerisul, dragostea, razboiul, etc.), altul universal, intrucat toti zeii nu sunt altceva decat o imagine comprehensibila a unei aceleasi puteri divine universale si de neinteles. Religia hindusa ne explica foarte bine acest lucru. O specializare limitata este o negare a calitatii divine si l-ar retrograda pe pretin¬sul zeu la treapta de geniu.
Am afirmat ca sistemul religios al celtilor era politeist. Dar zeii lor, in unele zone, scapau exagerarii, dar si specializarii limitante. Din 374 de inscriptii celto-ro-mane legate de zei, 305 zei nu apar mentionati decai o singura daia. Un zeu atat de important ca Belenos nu apare decat de 31 de ori. iar cea mai celebra zeita, Epona, de 26 de ori. Dar se pare ca fiecare trib, sau fie¬care popor, in special in Galia, isi atribuia un zeu propriu sj-i dadea numele pe care il dorea. De altfel, se vad de¬seori cupluri de zei, masculin si feminin ceea ce ar sim¬boliza unirea tribului cu un teritoriu. Fara indoiala ca intalnim si aceiasi zei sub denumiri diferite.
Zeul adorat intr-un^anumit teritoriu trebuia sa raspunda la toate nevoile, in stadiul de maruntire sociala a societatii celtice, competenta zeului local se oprea la frontiera, atribuindu-i astfel un caracter sacru.
Irlanda, in ciuda impartirii ei in numeroase «re¬gate», forma mai usor o mare unitate si accepta fara probleme ideea de zeu comun. Acela era Dagda care nu era, asa cum il indica numele «zeui bun» (Dag, bun — Da, zeu), ci «zeui bun la toate». La inceput a fost, fara indoiala, zeui-soare, pe care sfantul Pairick il denunta in mod categoric; dar este de asemenea si stapan si su¬veran al celeilalte lumi, ceea ce este o specializare, dupa cum indica si oaia inepuizabila care asigura hranirea lo¬cuitorilor invizibilului si care ii este asociata. Pe langa toate acestea este si un puternic razboinic a carui maciuca este mortala. Este si zeui intelepciunii si pe deasupra este ce! care da comenzi recoltelor si timpului. Pe scurt, un zeu universal, sau aproape.
Trinitati misterioase
S-au gasit treizeci si doua de exemplare de zei cu trei capete sau cu trei fete. S-au descoperit trei zeite-mame, asezate una langa alta, una dintre ele cu un copil in brate, vecina ei cu un scutec, iar cea de-a treia cu un blid si o paine. La Newcastle-upon-Tyne s-au gasit trei zeite ale fertilitatii imbracate cu pelerine cu gluga cum purtau tarancile, identice si asezate una langa alta. La Bavay, un cap cu trei fete, ornate de coliere, alterneaza cu un cap simplu fara colier, toate desenate pe un vas de bronz. Sensul acestor trinitati ne scapa, dar indica un rafi¬nament spiritual.
Relatiile dintre zei si oameni creaza noi confuzii pe care scribii crestini, bine intentionati, le-au agravat. Se ajunge pana acolo incat zeii nemuritori mor in lupta.
Exista si popoare divine, ca Tuatha De sau Foimore care pot, dupa bunul plac, sa combata sau sa formeze un popor unic.
Zeii-animale: unitatea Creatiei
Cu zeii-animale intram mai mult ca oricand in domeniul ambiguitatii. Un rege galat se numea Deiotaros «taurul divin». Legiunea galica ce a cucerit Ierusalimul avea ca emblema un mistret, pe care romanii il interpre¬tau ca pe o divinitate corespunzand lui Mercur. Un cap de cal galo-roman in bronz are mesele frontale ale coamei innodate in tricorn, ceea ce ar indica o divinitate ura¬niana. Inscriptia spune Rudobios, un nume propriu.
Simboluri sau zei? Statuia zeului gasit la Euffigneix are gravat pe piept si pe abdomen un mistret in basore¬lief. Este o asociatie care are mai muit decat semnificatia unui atribut. Epona este o zeita pe care o vedem intot¬deauna asezata pe un cal la pas sau inconjurata de cai. in legenda bretona, Rhiannon, ea incaleca pe un cal a carui viteza depaseste imaginatia. Ea simbolizeaza cursa soarelui pe care nimeni nu-l poate ajunge. Kernnunos are intotdeauna coarne de cerb deasupra fruntii.
Ar parea ca ne aflam in fata unei tentative de a in¬dica o serie de calitati ale divinitatilor cu ajutorul semni¬ficatiilor simbolice ale animalelor. Adevarul e ca in Galia se ridicasera altare lui Mercur Artaios (Mercur-urs) sau
Mercurius Moccus (Mercur-porc), ceea ce confirma ipo¬teza noastra, cu toate ca exista o zeita Artio(n), al carei sens este indubitabil acela de «ursoaica».
Trebuie inteles ca celtii nu vedeau animalele, insec¬tele, plantele sau pietrele asa cum le vedem noi care, crestini fiind, impartim creatia in doua parti ce nu au nimic comun: fiintele ce au un suflet facut dupa sufletul divin si fiintele sau lucrurile carora le lipseste aceasta calitate. Celtii credeau, ca si indo-europenii din Asia, in unitatea Creatiei. Nu vedeau de ce n-ar putea sufletul sau chiar intreaga persoana a unui om sa ia aparenta sau reali¬tatea unui animal, fara sa sufere o degradare, printr-o simpla magie, si admiteau pe deasupra ca elemente ase¬meni pamantului pot vorbi.
Dar existau si zei panceltici
Cezar ne spune ca galii credeau ca se trag din zeul mortilor, in latineste Dis Pater. Numele lui, in mod curios, nu ne-a parvenit. Ceea ce ne face sa credem ca era ca Donn, corespondentul sau irlandez, un zeu sumbru si izolat. Avem aici un prim indiciu al existentei zeilor pan¬celtici, in ciuda faramitarilor locale. Si daca Donn avea acest rol, el nu era singurul. Irlandezii se credeau des¬cendenti si din Dagda si din Nuadhu-cu-mana-de-argint al carui omonim galez este Ludd, cu roluri mitologice identice.
Galii au acceptat repede pentru marele lor zeu nu¬mele latinesc de Mercur. Este curios ca acest popor, re¬putat pentru inclinatiile sale belicoase, a avut o devotiune speciala pentru acest protector al artelor si al comertului si i-a multiplicat numarul de sanctuare peste tot in tara. Colegul lui irlandez, Lugh, se autodefineste dulgher, nerar, campion, harpist, poet, magician, chirurg, gravor, etc. Probabil ca avem de-a face cu un nume panceltic, pentru ca Lugus, care este forma veche, a dat si Luguvalos (Carlisle) si Lugdunum (Lyon), dar si Laori, Leiden in Olanda si Leignitz in Silezia. Importanta acestui zeu panceltic este evidenta: marea sarbatoare a se¬cerisului in Irlanda se numea Lughnasadh, iar la Lyon se reunea Consiliul galilor.
Belenos, venerata in mod special in Norica (Austria meridionala), ar f i dat primul nume muntelui Saint-Michel, nume trecut apoi stancii alaturate «Tombelaine». Nu-meie ei se regaseste, fara indoiala, in ce! al sarbatorii ir¬landeze Beltene. Maponos, zeul tineretii, reapare in legenda bretona sub numele de Mabon. in Irlanda poarta numele de Oengus, care are acelasi sens, «tanarul baiat», fiul lui Dagda. Herculele continental, Ogmios, este asociat cu irlandezul Oghma. Brigantia, zeita brigantilor, care a dat numele sau unor rauri, Braint in Tara Galilor, Brent in Anglia, era cunoscuta ca Minerva in Galia. Sfanta Brigitte, stareta de la Kildare, gardiana a unui foc «sacru» care nu trebuia sa se stinga niciodata si pe care nu i-l cedeaza decat lui Patrick, pare a fi dobandit o parte din prestigiu prin confuzia care s-a stabilit la inceput intre ea si zeita Brighid al carei sanctuar ocupa acelasi loc si adapostea acelasi foc sacru. Alta confirmare: sarbatoarea sfintei Brigitte cade in aceeasi zi cu Imbolg, sarbatoarea pagana a primaverii, adica reintoarcerea lu¬minii, in Mica Bretanie. descoperirea recenta a unei ad¬mirabile statuete a Minervei-Brigitte dovedeste extinderea acestui cult. in schimb nume de zei ca Teutates, Esus, Taranis n-au fost identificate in Galia.
Cand zeii dau nastere la oameni
Am vazut ca zeii sunt susceptibili de a muri. Ei pot de asemenea sa se uneasca cu muritorii si sa dea nastere la fiinte care sa fie si oameni si zei si pe care critica literara ii numeste eroi. Deosebirea intre zei si eroi nu e intotdeauna usor de facut, in aceasta problema domneste mai mult ca oriunde ambiguitatea. Astazi avem tendinta sa vedem in eroi fosti zei pe care inter¬ventiile terestre i-au privat de credibilitate ca zei. Ipoteza este rationala, si tocmai de aceea nu este de acceptat. Nici o distinctie nu este posibila in Celtia intre lumea vizi¬bila si cea invizibila, iar supranaturalul nu exista. Totul este natural si normal in povestile mitologice, dar aproape totul este neverosimil. Circumstantele nasterii lui Cuchulainn ne dau un bun exemplu.
Regele mitic Conchobar, care este si zeu al fer¬tilitatii prin initierea lui si prin functiile lui regale, aude vor-bindu-se despre o femeie foarte frumoasa, Dechtire, intr-un «palat» din lumea cealalta. Constient de preroga¬tivele sale, el o cere pentru o noapte. Dar ea este insarci¬nata si, odata culcata pe pat, se plange de durerile facerii. Conchobar se hotaraste sa adoarma si, dimineata, gaseste un nou-nascut intre femeie si el. Dupa aceasta Dechtire redevine virgina si-l ia de barbat pe Sualtam cu care va avea un copil, care seamana cu primul. Dar o viespe pe care a inghitit-o in vis ii destainuie ca adevaratul tata este zeul Lugh-cu-bratul-lung.
Copilul primeste numele de Setanta si va fi mai tar¬ziu numit Cuchulainn. Este clar ca este nascut de doua ori si ca are patru tati, cel de pe cealalta lume, cel al fer¬tilitatii, zeul solar si un tata terestru, de forma, fara nici o indoiala. Este un erou coplesit.
Noaptea «divina» a unui rege istoric
Un alt rege, Mongan, care n-avea nimic mitic pentru ca a trait intr-o epoca istorica si a murit in 615, a avut si el trei tati, dintre care doi zei'. Tatal sau legal, regele Fiachna, plecase sa^ se razboiasca in Alba (Scotia), impotriva saxonilor, isi lasa sotia in Irlanda. Aceasta primeste vizita unui om impunator care-i marturiseste ca barbatul ei va fi omorat intr-o lupta in ziua care avea sa urmeze daca ea nu consimte sa-i dea lui un fiu. Ca sa-si scape sotul, femeia consimte si sotul este in mod miracu¬los scapat!
Copilul a venit pe lume si cand a avut trei zile, per¬sonajul impunator, care nu era altul decat zeul Man-nanon, a venit sa-l ia ca sa-l creasca in regatul lui, Tara Fagaduintei, pana cand avea sa devina un om adevarat.
O alta versiune pretinde ca, in ciuda aparentelor, Mongan era reincarnarea eroului Finn Mac Cumail, dar ca el nu voia sa se stie aceasta. Este bine sa remarcam ca aceste lucruri aveau loc in plina epoca crestina.
Un poet inspirat, jenat de aceasta genealogie care mirosea a erezie, a inventat ca Mongan, revenind de ia «Tara Fagaduintei plina de turme», s-a inteles cu sfantul Columban ca acesta sa-l faca sa intre in cer acoperindu-i capul cu gluga sa.
O particularitate a eroilor este ca se nasc deseori in acelasi timp cu un animal care pastreaza pentru ei o anu¬mita semnificatie. Un manz se naste in acelasi timp cu Prederi, fiul lui Poell si al zeitei Rhiannon. in cazul lui Cuchulainn e vorba despre doi manji care vor deveni fi¬delii lui cai de batalie.
Dar a discuta despre cine este si cine nu este zeu inseamna a ne juca doar cu cuvintele pentru ca prin «zeu» se pot intelege mai multe lucruri, in Irlanda, spune
Francoise Le Roux, si in Galia fara indoiala, «zeu» era oricine avea o educatie tehnica si intelectuala: fierar, dul-aher medic, poet sau druid. Prezenta ghilimelelor este semnificativa si pentru felul nostru de a gandi.
Un du-te-vino cu lumea cealalta
Folclorul breton plaseaza in Golful Raposatilor, la nord de varful Raz, locul unde se imbarca sufletele mortilor pentru lumea cealalta. Acelasi lucru il spunea acum paisprezece secole si bizantinul Procopie. Povestea lui are un parfum autentic de basm popular breton, aceeasi sobrietate si aceeasi intensitate dra¬matica.' O voce necunoscuta il trezeste pe podar in plina noapte. Acesta isi gaseste in port barca plina pana la re¬fuz fara sa vada pe cineva inauntru. N-are nevoie decat sa apuce carma si barca porneste singura si ajunge in Bretania (in insula), mai repede decat daca ar fi iesit la pescuit cu toate panzele sus. Ajunsi acolo, pasagerii de¬barca unul cate unul ia auzul numelui, tribului sau al gradului de rudenie, fara ca sa se poata distinge vreun suflet viu. Podarul se urca din nou la bord, brusc usurat, si revine pe malui sau dintr-un singur impuls, asa curn o facuse prima oara.
E greu de stiut daca cealalta Bretanie este un sejur pe lumea cealalta. Dar este probabil ca sa semnifice aceeasi tara a fagaduintei ca insula tinerilor, a irlandezi¬lor. Anticii au spus-o: Celtia este inconjurata de insule misterioase, de la insula Dumet aflata la gura de varsare a Vilenei si a Loarei, pana la Orcade, ia nord de Caledo-nia. De multe ori, ca la Ouessant, acolo locuiesc zeite si accesul este interzis barbatilor, in legenda insulara, acelea sunt paradise terestre, vrajite de prezenta unui zeu care le guverneaza. Lumea de dincolo a mai fost si¬tuata si sub un lac, sub un izvor. Dar acest fapt este fara importanta.
Originalitatea acestei „lumi de dincolo': celtice rezida in comunicarea ei frecventa si familiara cu lumea celor vii.
NIMEN! NU SCAPA DE DESTINUL SAU
Navigarea lui Bran este o poveste plina de minunatii. El se afla impreuna cu prietenii lui de mai bine de un an dupa parerea lor. in realitate de multi, foarte multi ani la o femeie din lumea cealalta. Unul dintre prieteni, Nechtan, incepe sa fie nostalgic dupa taramurile natale: ii cere lui Bran sa-l readuca in Irlanda. Femeia ii previne ca vor regreta plecarea. Dar hotararea lor este luata. Atunci femeia le spune ca ar trebui sa evite sa puna piciorul pe tarm...
Ei au plecat si au ajuns la raul lui Bran. Cineva a intrebat cine este acela care vine pe un vapor. Bran i-a raspuns: «Sunt Bran, fiu! lui Fe-bal».
— Nu il cunoastem, spune interlocutorul lui, dar in vechile noastre anale se vorbeste despre calatoria pe mare a lui Bran.
Nea1 tan, nerabdator, s-a dat jos de pe vapor. De abia a atins cu picioarele nisipul Irlandei ca s-a si transformat in cenusa de parca ar fi fost ingropat de cateva sute de ani.
Bran a inceput sa glasuiasca:
«Fiul lui Collbran a facut nebunia
Sa se impotriveasca timpului
Un val de apa clara a trecut
Peste Nechtan, fiul lui Collbran».
Bran a povestit apoi adunarii toate aventurile sale din ziua plecarii si pana atunci si apoi si-a luat ramas bun si nimeni nu stie unde a plecat...»
Dupa Kuno Meyer Calatoria lui Bran
Schimbul dintre regele mortilor si regele viilor
Poell este rege in Devet, in tara galilor. El se rataceste la vanatoare intr-o padure misterioasa. Dar niste caini extraordinari, cu blana alba stralucitoare si cu urechi rosii, apar din spatele unor boscheti si il doboara pe cerbul urmarit de rege. Poeil ii alunga si-i cheama pe ai lui. in acel moment apare un calaret care ii reproseaza actele si ii cere satisfactie. Este Araoun, regele abisurilor.
Acest titlu este unul din cele apartinand regelui mortilor. Poell trebuie sa i se supuna. Si iata proba prin care trebuie sa treaca: Poell si Araoun isi vor schimba intre ei locul si functiunile pe durata unui an. Pentru ca nimeni sa nu observe substitutia, fiecare va lua aspectul celuilalt. Sarcina lui Poell va fi sa se descotoroseasca de Hafgan, un rival care il deranjeaza pe Araoun. Drept re¬compensa va primi prietenia regelui umbrelor.
Poell, metamorfozat, ajunge la destinatie. Se minuneaza in fata splendorii curtii regale. Dar perspec¬tiva noptii il preocupa. El este celibatar si, daca s-ar uni cu sotia lui Araoun acesta s-ar simti frustrat pentru ca nu ar putea face acelasi lucru. Hotararea iui e luata, va dormi intorcandu-i spatele partenerei sale. Si daca ziua este pentru ea cel mai politicos dintre oameni, noaptea, de-a lungul unui an intreg, este pentru ea ca un strain.
Avem impresia ca in partea aceasta a povestirii calugarul copist a introdus o tenta de moralitate sexuala pe care nu suntem obisnuiti sa o intalnim in literatura celtica plina de idile capricioase si facile. Este adevarat ca, mergand pana la extreme, bretonii si scotienii vor ri¬valiza, in sanul bisericii celtice, in abstinente si mortificari.
Problema Hafgan este incheiata, Poeli revine pe pamant si reface schimbul de identitate cu Araoun. Re¬venit acasa, regele abisurilor afla cu admiratie ca oas¬petele lui i-a respectat femeia. Si Poell afla de la supusii lui ca fusesera tratati cu intelepciune. Cei doi regi au schimbat daruri intre ei pentru a-si pecetlui prietenia. Rapid pus la curent cu incredibila aventura, poporul nu I-a mai numit pe Poel! decat sef al Announ. Ceea ce inseamna ca este «zeu». El va mai avea si alte contacte cu lumea cealalta, dupa cum vom vedea.
Povestiri irlandeze fara cap si coada
Exista o claritate in aceasta povestire bretona care face ca fantasticul sa devina mai real. Nu se poate spune acelasi lucru despre anumite povesti irlandeze care, fara indoiala trunchiate, falsificate sau victime ale unor adaugiri din partea copiatorilor, nu mai au nici cap nici coada. Este cazul povestii lui Etain, o femeie de nedefinit. Ea reapare ciclic cu acelasi nume si acelasi aspect, ca si cum ar simboliza o permanenta, dar al carei sens nu ne-a parvenit inca. Este mai intai sotia unui rege din Tara, Eochaid Airem. de la care are o fata care ii seamana intr-atat incat Eochaid le confunda. Mult timp dupa aceasta, ea reapare ca sotia lui Cormac Conn Loinges, cu care are mai multi copii. Reiese apoi ca Mess Buachalla, nepoata ei. este mama fratelui si tatalui ei. Si ne mai rezerva inca o surpriza: se pare ca Etain ar fi fost duplicatul reginei Meve.
Acestea sunt probleme ale mitologiei celtice care nu tin cont de timp si de logica. Dar ele nu-i asalteaza pe bietii oameni. Mitologia invaluieste cursul vietii dar nu il impune. Ea este vis, fantezie, divertisment, opera de arta. Cei care nu au nevoie de reconfortare sau de exigente gasesc in ea o serenitate savuroasa.
Druizii — detinatori ai secretului
Pozitivismul secolului al XlX-iea a luat drept bune multe din povestile celtice. Colina de la Alien era un sid, adica un regat misterios subteran, unde se refugiase un popor divin, Tuatha De, guvernat de Nuadu. Cucerirea lui de catre Finn, care si-a construit acolo palatul, nu este altceva decat o evhemerizare a povestirii mitice a victoriei sale asupra zeului. Un savant erudit scria in 1837: «Am explorat colina si n-am vazut urme de monumente care ar f i putut indica o resedinta regala...»
Asemenea confuzii nu sunt posibile decat deoarece druizii au pastrat secretul. Myles Dillon a remarcat ca exista in Galia o multime de marturii despre religia celtica, fara nici un sistem mitologic evoluat, iar in irlanda exista o mare bogatie de traditii mitologice foarte evoluate, dar practic nu exista nici o marturie a religiei pagane.
N-ar fi trebuit sa ne iasam prada atator ipoteze daca druizii, care au fost inspiratorii si organizatorii acestei re¬ligii, ar fi lasat in urrna lor texte in care sa-si explice invataturile, in lipsa acestora n-avem aita solutie decat sa ni le intocmim singuri.
Marturiile pe care le avem despre druizi difera in functie de autor si de epoca, dar, in ciuda unor contradictii, se completeaza una pe alta. Druizii erau intai de toate preoti care oficiau ceremoniile de cult si in primul rand sacrificiile. Este posibil ca la origini sa nu fi format decat o singura clasa. Dar, pe masura ce institutia lor s-a dezvoltat, ea s-a diversificat. O clasa secundara a fost constituita in Galia de catre vati pe care-i putem consi¬dera azi specialisti in sociologie, istorie si stiinte naturale. Au mai existat si barzii, un soi de poeti-cantareti oficiali ai societatii celtice, in acelasi timp si cronicari. Pe vremea cand nu existau ziare, evenimentele erau difuzate prin in¬termediul unor interminabile cantilene pe care poporul le asculta cu pasiune. Putem sa o afirmam fara ezitare, intrucat obiceiul s-a pastrat in Bretania armoricana pana in primul sfert al secolului al XX-lea.
Ierarhia irlandeza apare usor diferita. Alaturi de druizi, ea cuprindea si filizii care acumulau intr-un fel functiile stiintifice si poetice si erau, ca functie, egali cu druizii. Organizarea lor era foarte stricta. Ollavul, sau fileul suprem, trebuia sa stie sa recite 350 de poezii si avea rangul de rege al provinciei. Ultimul in grad stia sapte povesti si era superior bardului. Caci bardul irlandez nu era altceva decat un cantaret din balciuri si piete.
Din contra, in Tara Galilor, unde institutia druidica a fost definitiv eliminata prin convertire, barzii au fost sin¬gurii tolerati. Rolul lor a fost imens. Ei au reunit esentialul mesajului druidic si s-au transformat in propagatorii fana¬tici ai valorilor nationale.
Seminarii rustice
Cuvantul druid semnifica «foarte invatat». Anticii auzisera vorbindu-se despre ei incepand cu secolul al IV-lea inainte de Christos si aveau un respect profund
Foto 4 - Razboinic din epoca galo-romana pentru cunostintele si intelepciunea lor. Ipoteza ca ins¬titutia lor ar fi fost importata din insulele britanice in Galia nu poate fi sustinuta. Grecii n-ar fi auzit de ei daca !a primele lor contacte serioase cu celtii continentali druizii n-ar fi fost prezenti.
Nu posedam nici un text care sa rezume invatatura druizilor, dar stim ca, fara sa fie esoterica sau secreta, ea era rezervata elevilor scolilor lor. un soi de seminarii rus¬tice, departe de civilizatia agitata si frecventate in special de copiii aristocratiei. Cathbad, marele druid legendar, avea o suta de elevi dintre care «opt asimilasera stiinta druidica», ceea ce pare ca vrea sa spuna ca majoritatea prefera studiului placerea vanatorii si a iubirii. Si totusi ceva se prindea de ei.
Viziunea celtiior asupra lumii, in urma acestor invataminte, absenta sentimentului de teama fata de moarte si fata de lumea de dincolo nu s-ar putea explica in lipsa unei credinte ferme in imortalitatea spiritului si in posibilitatea omului de a avea acces la formele exis¬tentiale cele mai diverse. Pentru ca dragostea lor de viata in toate manifestarile ei, deschiderea lor catre toate ex¬perientele este dovada unui simt al unitatii cosmosului, cu doua mii de ani anterioara stiintei moderne care, in ciuda tehnicilor sale, de abia a inceput sa-l banuiasca.
Druizii, inceputul unitatii celtice
S-a. insistat mult pe rolu! druizilor in calitatea lor de savanti buni la toate, preoti si judecatori, filosofi si medici, magistri si ghicitori sau cea de consilieri politici si di¬plomati. Dar in general s-a subevaluat rolul avut de drui-dism ca institutie in sine. un rol invizibil, secret daca vrem, dar care a fost de atare importanta incat putem afirma ca, fara druidism, n-ar fi existat niciodata un asemenea grad de unitate celtica.
Dispersarea ce caracteriza societatea celtica ar fi dus rapid la diversificarea si in final la disparitia Celtiei. Orasele si institutiile centralizate sunt cele care fauresc natiunile si civilizatiile. Celtii nu aveau asa ceva. Dar aveau obiceiul sa se reuneasca periodic in numar mare pentru celebrarea sarbatorilor religioase care erau ocazii pentru distractii, diverse tranzactii si proceduri judiciare. Omphalosurile, centrele sacre, au intretinut la celti uni¬tatea limbii, a obiceiurilor si in special a credintelor.
Dar aceste reuniuni cu siguranta ca n-ar fi ajuns pentru mentinerea unitatii celtice pe o suprafata geogra¬fica atat de intinsa, fara prezenta permanenta a druizilor in toate colturile teritoriului celtofon.
Druizii erau punctele cheie ale unitatii. Imperiul celtic era un imperiu spiritual care-si avea capitala in teri¬toriul carnutilor, langa Saint-Benoit-sur-Loire si toti, inclu¬siv belgienii, se indreptau intr-acolo. in Irlanda, organizarea lor ierarhica avea in frunte un «rege al drui¬zilor». Ca sa avem o idee despre ce era puterea secreta a druizilor ar trebui sa ne imaginam cum ar arata in vre¬murile noastre o societate disciplinata, unita in cuget si simtire, care ar cuprinde intreaga masa a invatatorilor, medicilor, preotilor, magistratilor, avocatilor, precum si o mare parte a militarilor cu grade mari!
Roma ii condamna la moarte pe druizi
Druizii, preocupati de armonie, erau contragreu¬tatea indispensabila instinctelor belicoase ale clasei mili¬tare. Interventia lor in impiedicarea razboiului civil ii predispunea la un rol analog in confruntarile armate, intre popoarele carora le apartineau si inamicul care aparea.
Aceasta s-a intamplat cand a intrat in joc lulius Cezar. Istoricii moderni tind sa creada ca druizii nu s-au opus patrunderii romane in Galia si chiar, in anumite privinte, au favorizat-o. Daca asa ar fi fost, atunci o ipo¬teza se iveste: oare si-au facut aceleasi socoteli pe care urma sa si le faca mai tarziu biserica la adresa francilor? Este sigur ca disparitia regalitatii le-a diminuat in mod sensibil autoritatea, aceasta exersandu-se mai usor pe o persoana decat pe o multime. Au incercat ei oare sa-si recapete influenta, exersand-o pe administratorul ro¬man?
Era suficient pentru un cuceritor sa suprime ordinul druizilor si sa-i interzica reuniunile si cultul pentru a lovi in inima societatii celtice. Romanii, care doreau pace pe domeniile lor, au inteles repede acest lucru. Legea Cor¬nelia, promulgata de Tiberius, ii pedepsea cu moartea pe asasini, otravitori si druizi.
Acesta a fost raspunsul la ultima tentativa a galilor de a zgudui stapanirea romana. Sacrovir, nobilul eduen care comisese greseala de a provoca la lupta legiunile romane, langa Autun, a fost invins. Villa in care se ascun¬sese jmpreuna cu fidelii sai s-a transformat in rug fune¬bru, in anul 21 dupa Christos, el reprezenta a doua generatie de gali care vazusera ziua dupa victoria de la Gergovia si infrangerea de la Alesia.
Asa s-a stins unica doctrina religioasa de pe conti¬nentul european care nu era de origine orientala.
Riturile druidice
Ritul, in vechile religii, nu lasa loc unei efuziuni a spiritului. Era desfasurarea unei tehnici verificate in scopul obtinerii unui fenomen dorit. Preotul pagan nu cerea credinta in dogma, ci respectarea ritului. Rugaciu¬nea care in stadiul ei superior este cautarea uniunii mis¬tice si la nivelul inferior este un apel la mila divina, era necunoscuta. Uniunea cu universul era perceputa fara efort in toate actele din viata, iar supunerea in fata fortelor naturale era fara discutie si fara scapare.
Modestele monumente materiale ale cultului druidic ne sunt cunoscute. Sunt mici temple in lemn. o singura piesa modesta ce contine o efigie divina, inconjurata de un peristil, fanumul,

Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui document, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza documentul:
In prezent fisierul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite document | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta