p4p22pj
1. Autoritatea in Evul Mediu
Trebuie sa aratam, de la bun inceput, ca o caracteristica esentiala a lumii medievale crestine este dualitatea autoritatii. Vom intalni astfel o autoritate seculara/laica si o autoritate ecleziastica, ambele riguros structurate ierarhic.
Pentru perioada analizata aici, autoritatea nu poate fi analizata in afara structurilor statale. Dincolo de formele de organizare ierarhica a societatii romanesti sud-carpa tice, ierarhia de status si ierarhia patrimoniala, statalitatea medievala romaneasca va fi definita de o ierarhie politica dublata -; ca un reflex al ideologiei politice bizantine
-; de o ierarhie ecleziastica.
1.1. Statul medieval si functiile sale
Intr-o abordare primara, statul poate fi definit ca „un ansamblu de institutii care exer cita oficial puterea pe un anumit teritoriu si asupra unei anumite populatii“1. Conceptual, statul reprezinta principala institutie a sistemului politic, prin intermediul sau realizan du-se elementele esentiale ale organizarii si conducerii societatii. Faptul ii confera un caracter mai putin dinamic atat pe perioade conjuncturale, cat si pe perioade lungi.
Derivand din latinul „statius“ (a stare de repaus), notiunea de stat a cunoscut diverse interpretari. Expresia „statio“apare insa abia la Machiavelli, in stransa lega tura cu dezideratul fauririi unitatii statale. In orice acceptiune, existenta statului pre supune raporturi stabile intre indivizi si bunurile pe care acestia le poseda, impunand o forma de ierarhie si desfasurand o activitate exclusiva si specifica ce se afirma prin opozitie cu cei care nu sunt membri ai acestei comunitati politice. In consecinta, statul este -; in plan extern -; principalul subiect de drept international.
In principiu, structurile statale medievale sunt -; cu toate deosebirile etnice ori confe sionale -; similare, daca nu identice, desi originea lor este diferita. Aspectul poate fi explicat prin existenta unor evidente similitudini in dinamica evolutiilor economice, respectiv a structurilor sociale pe care statul, ca principala institutie a sistemului politic, le reflecta.

Organizarea statala romaneasca are la baza o fiinta si o conceptie originale, de esenta autohtona, ceea ce va imprima caracterul specific al statalitatii si institutiilor medievale romanesti. Cu toate acestea, nu se poate eluda faptul ca statalitatea medievala romaneasca s-a cristalizat prin integrarea in familia de state condusa de basileus, preluand, in esenta, unele forme de ideologie politica bizantina. Cea mai evidenta dintre acestea rezida in natura raporturilor dintre cele doua autoritaritati. Fara a insista prea mult aici asupra problemei, trebuie sa evidentiem faptul ca autoritatea ecleziastica functiona strict in cadrul politico-institutional al statului, raporturile cu autoritatea seculara si cu centrul ecumenic avand un caracter total diferit fata de lumea catolica.
In ceea ce priveste functiile statului medieval -; comune tuturor statelor din Europa danubiana -; au relevanta in plan intern functia legislativa, functia executiva/organi zatorica (transpunerea in viata a legilor si a altor decizii), functia economico-fiscala, functia judecatoreasca (supravegherea aplicarii corecte a legilor si solutionarea incal carilor acestora), ca si functia de aparare a ordinii sociale si asigurare a convietuirii normale.
In plan extern, se pot considera ca specifice in epoca functia de statornicire a relati ilor interstatale -; atat economice cat si politice -; si functia de aparare.
Functiile statului, considerate a fi atributii ale sefului acestuia, erau gestionate de monarh/domn si se exercitau prin institutii specializate, dependente de puterea cen trala -; institutia monarhica/domneasca, curtea monarhului/domnului si aparatul pen tru indeplinirea unor functii militare, judiciare, fiscal-financiare, administrative etc.
-; sau reprezentative -; adunari locale, adunari de stari etc.
1.2. Modelul politic bizantin
Desprinderea Tarii Romanesti din sistemul relatiilor vasalice al Coroanei maghiare si afirmarea independentei, in sens medieval, reintegreaza romanii sud-carpatici -; de aceasta data reuniti intr-o structura statala -; ariei politice bizantine, ecumenicitatii imperiale. Elementele constitutive ale ecumenicitatii erau autocratia basileus-ului, doc trina familiei ierarhizate de monarhi si state, condusa de imparat, respectiv politica fundamentata pe ideea unitatii privilegiate dintre Imperiu si Biserica.
In cazul Tarii Romanesti, principalul factor de potentare a asumarii modelului politic bizantin si de integrare in ecumenicitatea imperiala a fost Biserica. Demer surile lui Nicolae Alexandru incununate cu infiintarea Mitropoliei Ungrovlahiei au avut semnificatia recunoasterii statalitatii romanesti in aria de influenta bizantina si de spiritualitate ortodoxa. Crearea unei structuri ecleziastice coordonata la nivelul intregului stat -; si subordonata Patriarhiei ecumenice -; reprezenta, in fapt, afirmarea doctrinei themistiene a unitatii privilegiate care apropia -; in lumea ortodoxa -; statul si Biserica. Se cuvine a aminti, in acest context, faptul ca, toate evolutiile politice sud-est europene in directia centralizarii statale au avut si o asemenea componenta.
Astfel, aspiratiile imperiale ale vlaho-bulgarilor -; in secolele XII-XIII -; ori ale sar bilor -; prima jumatate a secolului al XIV-lea -; au fost potentate de infiintarea unor patriarhii menite a legitima puterea politica, contrapunandu-se ecumenicitatii Patri arhiei de Constantinopol.
Al doilea element prin care Biserica a contribuit la afirmarea statalitatii romanesti si -; implicit -; la integrarea acesteia in „ierarhia imperiala si in familia monarhilor s-a exprimat prin utilizarea in sanul Bisericii orientale a referirii la gratia divina (omnis potestas a deo), prin titlul-nume de ’ -’ pe care Biserica l-a acordat dom nilor romani“1. Mentionat pentru prima oara in forma „Io Neculai Alixandru voevod, feciorul batranului, raposatului Io Basarab voevod…“ intr-un act emis in perioada 1 septembrie 1351-31 august 1352, al carui continut s-a pastrat intr-un transumpt din
Hrisovul lui Gavril Movila din 13 noiembrie 1618, numele-titlu de „y“ poate fi des cifrat pentru prima oara in original in documentul emis de cancelaria lui Dan I la 3 octombrie 1385.
Alaturi de conexiunile/implicatiile laic/sacerdotale in structura statalitatii muntene, modelul bizantin adoptat de Tara Romaneasca mai poate fi identificat/surprins intr-o multitudine de elemente care vizeaza caracterul si prerogativele domniei -; sistemul electiv-ereditar al succesiunii la tron, practica asocierii la domnie, atributul de „mare“/
/ plasat inaintea titlului voievodal, juramantul depus de domn cu ocazia mirungerii -; sau sistemul institutional.
La origine, autokrator desemna numai pozitia suverana unica a basileus-ului, „inde pendent sub toate raporturile: fata de familie (asocierea la tron), in stat si in familia de state“2. Conex procesului de cristalizare statala a popoarelor din sud-estul Europei, autokrateia se desprinde de ideea imperiala, ajungand sa desemneze o „noua struc tura de suveranitate si independenta, oarecum de aceeasi intensitate cu aceea a basi leus-ului, dar fara a fi in forma ei, imperiala, in sensul sacral si consacrat al termenului, ecumenica si sursa de legitimitate“3.
In acceptia romaneasca, autokrateia a fost desprinsa de ideea de ecumenicitate, devenind un atribut al unei suveranitati locale independente, pozitie destinata sa de vina exterioara imperiului. Documentele de cancelarie ale Tarii Romanesti o surprind in formula /singur de-sine-stapanitor, asa cum apare in documentul de la Mircea cel Batran datat octombrie <1389-1400>4.
Se poate deci afirma ca, din a doua jumatate a secolului al XIV-lea in Tara Roma neasca se structureaza un model politic bizantin, fara ca muntenii sa devina supusi ai basileus-ului sau promotori ai unei politici imperiale proprii. Aparitia puterilor politice de tip romanesc -; etnice prenationale -; a golit de continut ecumenismul impe rial, fara a respinge insa brutal schema bizantina a familiei de state condusa de basileus. Modelul politic de inspiratie bizantina se va mentine in Tara Romaneasca pe intreaga perioada a secolelor XIV-XVI, cu o singura exceptie notabila -; domnia lui Vlad Tepes.
1.3. Autoritatea seculara/laica
Ierarhia politica
La nevelul statului, autoritatea seculara se exercita prin intermediul ierarhiei politice. O forma specifica a autoritatii seculare este cea de la nivelul comunitatilor.
Ierarhia politica defineste modul de organizare a institutiilor si functiilor in cadrul statului. Deosebirea fundamentala dintre ierarhia de status si ierarhia politica rezida in faptul ca, in timp ce prima cuprinde persoane, cea de-a doua vizeaza functiile deti nute de persoane. Ierarhia de status depindea de persoana domnului, in timp ce ierar hia politica era conexa structurilor statului.
Prima caracteristica a ierarhiei politice este relativa ei rigiditate. Aceasta este o alta deosebire fundamentala fata de ierarhia de status, deosebit de permeabila. Altfel spus, daca o persoana incadrata in ierarhia de status putea urca sau cobori in rang, functiile ierarhiei politice si-au pastrat -; in principiu -; rangul, desi si aici apar unele fluctuatii.
In fruntea ierarhiei politice se afla institutia sefului statului.
ªeful statului
In Tara Romaneasca -; ca, de altfel, in intregul spatiu romanesc extracarpatic -; seful statului era domnul, institutie autohtona care a preluat, in vechea traditie romana, titlul imperial de dominus. Caracteristicile domniei romanesti si atributele ei speci fice s-au cristalizat in procesul trecerii de la tara la stat. Astfel, institutia domniei ajunge la o deplina cristalizare prin „preluarea unor traditii formate in cadrul primelor for matiuni politice feudale, ca si prin asimilarea unor trasaturi ale monarhiei bizantine care pastrau amintirea organizarii politice romane, aveau ca fundament ideologic crestinismul ortodox si aveau premisele necesare pentru centralizarea puterii si apa rarea independentei de stat“1.
Prin traditie, domnul era proprietar al intregului pamant al tarii, impartind acest drept de dominium eminens doar cu obstile taranesti libere -; cu fiecare dintre aces tea in parte. Prin adoptarea domniei ca forma de stat, Tarile Romane au reluat si con tinuat traditia imperiala a Bizantului autocratic dar, trecand de la basileus-ul bizantin la domnul roman, autocratia pierde caracterul sau ecumenic si imperial, devenind „o simpla suveranitate prenationala“2.
Ca sef al statului si varf al ierarhiei feudale in sistemul cvasivasalic din Tara Roma neasca, domnul „exercita atributii privind conducerea politico-administrativa, mili tara, judecatoreasca si legislativa“3. Astfel, competentele domnului erau similare cu cele ale oricarui monarh din epoca: exercitarea unor functiuni de drept bisericesc in acord cu biserica -; in lumea crestina; putere absoluta, dar nu despotica, fiind limitata de cutume, legislatie, precepte religioase sau adunarile de stari; putere personala indivizibila si netransmisibila; obligatia de a sluji poporul, de a face tuturor drep tate, de a fi filantrop si generos.
Functiunile sefului statului cuprindeau intreaga activitate a statului respectiv. In general, atributiile domnului se afirma in domeniile vietii internationale -; incheie tratate de alianta/comerciale si declara starea de razboi/pace in relatiile cu alte state, trimite si primeste solii, acorda sprijin diplomatic vasalilor sai -;, militar -; exercita comanda suprema in calitate de voievod si are drept de politie-;judecatoresc -; judeca tor suprem, putand judeca, in ultima instanta, orice pricina, hotararile legislative adop tate, de regula, cu acordul Sfatului domnesc si al dregatorilor, cuprinzand norme generale -;, executiv -; numeste si revoca sfetnicii sai si are reprezentanti oficiali in teritoriu -;, financiar -; are dreptul suveran de a bate moneda si hotaraste incasarea darilor si efectuarea prestatiilor catre domnie -; si al institutiilor religioase -; exercita tutela asupra bisericii, avand dreptul de a confirma pe mitropoliti, episcopi si egumeni.
In intreaga Europa danubiana crestina a secolelor XIV-XVI, autoritatea sefului statului/monarhului a stat in permanenta sub semnul unei dualitati a puterii -; secu lara si spirituala -; pe care acesta o exercita. Prin aceasta seful statului devine o figura
„aproape sacerdotala“, capatand un caracter religios bine definit: ales de Dumnezeu, ca loctiitor si reprezentant al sau pe pamant -; de la Carol cel Mare si pana astazi toti monarhii crestini au invocat calitatea lor „gratia Dei“/„prin gratia lui Dumnezeu“.
Evolutiile social-economice catre consolidarea dreptului de stapanire ereditara al aristocratilor vasali coroanei a dus la diminuarea caracterului de stapan funciar abso lut exercitat de monarhi. Acesta isi va pastra insa dreptul de retract, indeosebi pentru situatiile de felonie/incalcarea obligatiilor vasalice -; delict desemnat in documentele epocii prin termenul de hiclenie -;, sau de desherenta. Conceptia feudala clasica asupra feloniei se va colora -; din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, pentru spatiul roma nesc sud-carpatic -; sensibil cu ideea romano-bizantina dupa care felonia era un Crimen
Publicum, sanctionata de stat printr-o dubla pedeapsa -; moartea si confiscarea acelorasi bunuri care, in dreptul feudal clasic, cadeau sub incidenta retractului.
Succesiunea la tron este guvernata in principatele romane extracarpatice de prin cipiul ereditar-electiv. In ceea ce priveste principiul ereditatii, este de remarcat cer cul larg al rudelor, nu numai pe linie directa, descendenta, ci si colaterala, avand vocatie succesorala atat fii legitimi, cat si cei nelegimi. Astfel, Grigore Ureche, relatand impre jurarile urcarii in scaunul Moldovei a lui Petru Rares, formuleaza principiul eredi tatii in urmatorii termeni: „…pe obiceiul tarii nu sa cadiia, altuia domnia fara carile nu vrea fi samanta de domn“1.
Principiul ereditatii era completat de cel electiv, fiind legiuit doar domnul pentru care -; avand drept de mostenire in baza principiului ereditar -; intervenea si adezi unea regulii alegerii. Este motivul pentru care Vlad I (1394-1397), primul domn pus de turci in Tara Romaneasca, a primit cognomenul „Uzurpatorul“.
Functionarea sistemului ereditar-electiv era asigurata si de practica asocierii la dom nie, menita a asigura succesiunea pasnica. Urmand o mai veche traditie bizantina,
Basarab I il asociaza la domnie pe fiul sau Nicolae Alexandru; fiii acestuia din urma
-; Vladislav I si Radu I -; se asociaza la domnie (1364-1377), iar fiii lui Radu I -; Dan
I si Mircea (cel Batran) -; domnesc ca asociati (1384-1386). La randul sau, Mircea cel Batran il asociaza la domnie pe fiul sau Mihail (1408), fapt ce explica prezenta in unele din documentele emise de cancelaria domneasca posterior acestei date a for mulei „in timpul vietii mele sau in timpul vietii fiului domniei mele, Mihail Voievod“1.
Practica asocierii va continua si in secolul al XVI-lea, Mihnea cel Rau asociindu-l la domnie pe fiul sau Mircea (1508-1509).
Sistemul ereditar-electiv se va deteriora in secolele XV-XVI atat datorita luptelor interne pentru tron, cat si prin instaurarea practicii numirii domnilor de catre Poarta ca o consecinta a integrarii Tarii Romanesti in sistemul Pax Ottomanica. Fenomenul este mai pregnant din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, conex includerii princi patului sud-carpatic in dar üz-zimmet. In acest context se poate aminti precedentul creat de boierii munteni care cer sultanului sa le dea domn pe Iancu Sasul, fiul lui Petru Rares.
Sfatul domnesc
In intreaga Europa danubiana, monarhul este secondat in exercitarea functiilor si prerogativelor sale de un numar de consilieri/sfetnici, reuniti intr-un consiliu regal/prin ciar, sfat domnesc sau divan. In principiu, acest consiliu/sfat avea competente politice, administrative si judecatoresti. Structura poate fi asimilata, in linii mari, cu un organ de guvernamant, desi membrii sai nu aveau atributii specificate.
Organul consultativ central specific in Tara Romaneasca este Sfatul domnesc. In documente, termenul de sfat nu este amintit, in schimb mentionandu-se ca acestea au fost emise de domn si de „cinstitii“ sai dregatori2. In unele documente din seco lul al XVI-lea formula se schimba, aratandu-se ca domnul a judecat „cu tot sfatul“/
„ “. Catre sfarsitul secolului al XVI-lea, sub influenta otomana, termenul „sfat“ a fost inlocuit cu „divan“.
Pana la mijlocul secolului al XV-lea raportul dintre domnie si sfat a fost favora bil sfatului, hotararile fiind luate de domnie si sfat. Dupa aceasta data -; conex tendin tei de intarire a autoritatii domnesti -; sfatul va lua act doar de vointa domnului.
Dupa instaurarea dominatiei otomane, boierii vor promova teza potrivit careia dom nul trebuie sa asculte de Sfat, conditionand astfel alegerea acestuia de „tocmeala“/
„legatura“ prin care li se recunosteau privilegiile.
Atributiile Sfatului domnesc erau, in principal, intarirea actelor de transfer al pose siei, a daniilor domnesti si a acordarii de imunitati -; garantand astfel respectarea aces tora -;, participarea la judecarea proceselor penale si civile, consilierea domnului -; la cererea acestuia -;, acordarea de consultanta domnului in problemele financiare, bisericesti si de organizare militara. In plan extern, Sfatul domnesc garanta respectarea de catre domn a tratatelor/actelor internationale semnate de acesta.
In ceea ce priveste organizarea Sfatului domnesc -; precum si a institutiei domniei -;, in Tara Romaneasca, la fel ca si in Moldova, nu s-a copiat organizarea sfatului/ dregatoriilor de la nici un alt stat, adoptandu-se insa „de la Imperiul bizantin, prin intermediul statelor feudale sud-slave cu o organizare mai veche, numirile si in parte functiile acelor dregatorii care corespundeau unor necesitati interne“1. Din prima juma tate a secolului al XV-lea, in sfat apar boierii de slujba/dregatorii, desi preponderenta in Sfatul domnesc era inca detinuta de marii boieri, participarea acestora din urma la sfat nefiind conditionata de ocuparea unei dregatorii.
Dregatoriile
Dregatoriile erau inalte demnitati ale statului, beneficiarii acestora fiind numiti de catre domn, fata de care depuneau juramant de credinta. Acestia puteau fi con firmati/revocati oricand, nu erau remunerati -; in schimb primeau danii domnesti, daruri ori concedarea veniturilor unor tinuturi. Dregatorii care participau la Sfatul domnesc erau denumiti „mari“, spre deosebire de ceilalti dregatori. In principiu, dregatorii exercita atributiuni in cadrul curtii domnesti, ca si pe plan administrativ, judiciar, mi litar. Intrucat nu exista o delimitare clara a formelor de activitate in cadrul statului, din secolul al XIV-lea si pana tarziu, in secolul al XVII-lea, atributiile dregatorilor nu au fost foarte bine diferentiate. Cu toate acestea, poate fi operata o diferentiere a dregatoriilor in dregatorii cu atributii de ordin public (administrativ, judecatoresc, fis cal), dregatorii cu atributii militare si dregatorii care indeplineau diverse atributii la curtea domneasca.
Dintre dregatoriile cu atributii de ordin public, cele mai importante erau: mare ban -; in linii mari, aceasta dregatorie asigura carmuirea Olteniei, prerogativele sale fiind apropiate de cele ale domniei -;, mare vornic -; sef al curtii domnesti, avand si atributii judecatoresti materializate in drept de judecata in toata tara, cu exceptia Olte niei, unde judecator era marele ban -;, mare logofat -; seful cancelariei domnesti -;, mare vistier -; un veritabil ministru de finante al epocii -; si mare armas, cu atributii in general politienesti, de sef al politiei si al temnitelor, in sarcina sa intrand si aduc erea la indeplinire a pedepselor domnesti, precum si militare, de sef al artileriei si al politiei militare. Cea mai importanta dregatorie cu atributii militare era cea de spa tar, comandant al armatei sau, dupa caz, numai al cavaleriei. In aceeasi categorie intrau si dregatoriile de aga -; comandant al pedestrimii, sau doar denumirea generica de comandant -; si setrar, care raspundea, in general, de asigurarea logistica a armatei.
In categoria dregatoriilor cu atributii la curtea domneasca intrau: postelnic/stra tornic -; avea in grija camera de culcare a domnului, prestandu-i acestuia si alte ser vicii personale -;, medelnicer -; ii turna domnului apa pentru spalatul mainilor la masa
-;, paharnic -; se ocupa de bautura domnului, in atributiile sale intrand si luarea „credin tei“, adica gustarea vinului domnului pentru a verifica daca nu este otravit -;, stolnic
-; se ocupa de masa domnului si de aprovizionare curtii domnesti cu unele alimente, in special cu peste -;, clucer -; principalul responsabil cu aprovizionarea curtii domnesti
-;, sluger -; se ocupa de aprovizionarea cu carne a curtii -; si comis, care avea in respon sabilitate grajdurile domnesti.
Fiecare dintre aceste dregatorii avea dregatorii subordonate, desemnate fie cu ace lasi nume, sau cu diminutive ale acestuia, fie alti dregatori sau personal auxiliar.
De la jumatatea secolului al XV-lea, cand alcatuirea sfatului domnesc acorda precadere dregatoriilor, documentele indica in frunte pe marele vornic, spatarul si logofetii, urmand apoi boierii fara slujbe si se incheie cu al doilea spatar, stolnicul, paharnicul, comisul si stratornicul.
Sistemul institutional; institutia militara
Institutia militara are in Tara Romaneasca forme specifice, generate de raporturile dintre armata si societate, care au marcat procesele de cristalizare etnica, structurare sociala si constructie statala romaneasca. Astfel, dupa cum arata Grigore Ureche in
Letopisetul sau, „ªi-ntr-acea incepatura a fost domniia ca o capitanie“1, fapt valabil pentru intregul spatiu romanesc -; implicit pentru cel sud-carpatic. Este explicatia aparitiei institutiei voievodale care, in timp, va fuziona cu cea domneasca, situatie sintetizata in formula „voievod si din mila lui Dumnezeu, domn a toata tara Ungro vlahiei“ ce poate fi gasita in intitulatio unui document de la Dan I, datat 3 octombrie
13852. Se poate, deci, afirma ca oastea traditionala/voievodala romaneasca s-a con stituit, in timp, ca „suma a fortelor militare ridicate de obsti“, totalitatea indivizilor inarmati ridicati din tinuturi.
Oastea voievodala in Tara Romaneasca a avut doua categorii de efective -; per manente (curtea domneasca, reprezentativa pentru elita militara si, implicit, functio nareasca) si nepermanente (juzii si cnezii obstilor cu fortele lor, alcatuind rezerva mobilizata si chemata „la tabara“ doar in situatiile de maxima primejdie). Acestora li se adauga luptatorii profesionisti, mercenarii. Mentionati pentru prima oara in izvoare in anul 1426, mercenarii se vor bucura de o atentie sporita din partea lui Vlad
Tepes. Acesta va angaja un insemnat numar de luptatori profesionisti, indeosebi cei formati in campaniile lui Iancu de Hunedoara.
In ceea ce priveste principalele genuri de arma, in structurile militare ale epocii se regasesc trupe de cavalerie -; grea si usoara -;, pedestrime -; mercenari dotati cu arme de foc, dar si forte teritoriale nepermanente -;, artilerie -; diferentiata atat dupa calibru, cat si dupa destinatie -; si unitati navale. La acestea se adauga formatiunile de servicii.
Comanda structurilor militare ale Tarii Romanesti era asigurata -; in conditiile in care domnul exercita, in calitatea sa de voievod, comanda suprema -; de o serie de dregatori cu atributii specifice.
Sistemul institutional; justitia
Justitia Evului Mediu se distinge prin unele caracteristice generale, intre acestea putandu-se aminti: nesepararea atributiilor -; in sensul ca acelasi dregator indeplinea triple atributii (de cercetare, de judecata si de executie) -;, nesepararea cauzelor civile si penale -; in sensul ca aceeasi instanta judeca ambele cauze -;, inexistenta princi piului lucrului judecat -; in sensul ca o pricina judecata putea fi rejudecata la cererea uneia din parti si cu aprobarea suveranului -;, respectiv autoritatea suprema a pute rii centrale -; suveranul este „legea“, fara drept de apel. Sub aspectul administrarii justitiei, Evul Mediu a cunoscut trei sisteme -; justitia suveranului, justitia feudala/ domaniala si justitia ecleziastica -; a caror pondere a evoluat in mod diferit in statele crestine ale Europei danubiene. Acelasi lucru se poate spune despre sistemele juridice si izvoarele dreptului -; cutumele, dreptul canonic, roman, feudal, orasenesc si ordo nantele/poruncile regale/domnesti. Alaturi de normele scrise ale dreptului germanic
-; care au prioritate cronologica in spatiul Europei danubiene -;, pot fi mentionate culegerile juridice bizantine, raspandite indeosebi in lumea ortodoxa. In aceasta cate gorie se incadreaza si Tara Romaneasca unde Sintagma lui Matei Vlastaris patrunde in 1451-1452, gramaticul Dragomir scriind -; din porunca lui Vladislav al II-lea -; Pra vila de la Targoviste. Receptarea dreptului bizantin care „nu cerea mai multe contacte directe si nici chiar existenta Imperiului a condus s…t la formarea dreptului national“, structurile imperiale -; ierarhia guvernantilor, independenta familiei monarhice, auto cratia -; servind „fundarii unui drept care face puterile politice independente“1.
Incepand din secolul al XVI-lea apar si pravilele redactate in limba romana -; Pra vila Sfintilor apostoli/ Pravila de la Ieud, tiparita de diaconul Coresi intre 1560-1562, respectiv Pravila sfintilor dupa invatatura marelui Vasile -; a caror utilizare practica a contribuit substantial la raspandirea dreptului scris.
In afara de aceste norme scrise era inca in vigoare in Tara Romaneasca dreptul vechi romanesc nescris -; a carui origine trebuie cautata in practicile populare de la nivelul obstii satesti, agrare si pastorale -;, care este o sinteza de norme juridice oglin dind un „sistem juridic de sat“ bazat pe stapanire, folosinta si responsabilitate colec tiva. Vechimea acestor norme juridice si a organelor de judecata pe care le-au generat este atestata si de faptul ca acestea sunt comune si romanilor de pe teritoriul altor state feudale -; Ungaria, Polonia, Moravia, Serbia, Croatia, Dalmatia, Macedonia -; care con trolau portiuni, mai mari sau mai mici din spatiul de etnogeneza al romanilor.
In documentele muntene „legea romaneasca“ este mentionata prima oara intr-un document datat 28 iulie 14702, prin care Radu cel Frumos intareste manastirii Tismana muntii Parangul, Orlea, Sorbele si Boul. Documentul specifica obligatia taranilor care umbla pe acei munti de a plati calugarilor „ce este legea rumaneasca“. In acelasi con text poate fi citat faptul ca in Tara Fagarasului judecata se facea dupa statute proprii, care se intemeiau pe „legea romanilor“, „Lex Huius terrae“ sau „Lex Valachorum“3.
Institutii reprezentative
Adunarea de stari este o institutie caracteristica pentru feudalismul european. In
Europa Danubiana, institutia adunarii de stari va functiona exclusiv in tarile crestine.
Sub denumirile de Reichstag, Hoftag, Landtag, Standeversammlung (in Germania),
Dieta (in Ungaria), respectiv sobor, mare sobor, soborul tarii sau al obstii, adunare obsteasca, sfat de obste (in Tarile Romane), adunarea de stari participa la conducerea politica, avand competente consultative, mai rar deliberative.
In Tarile Romane, adunarea de stari ilustreaza, ca si in cazul celorlalte institutii, un proces de sinteza din care Bizantul nu lipseste niciodata, dar in care aportul venind din alte directii nu este mai mic. Ca element de specificitate, se impune a remarca fap tul ca functionarea structurilor adunarilor de stari in Tara Romaneasca a fost mai putin marcanta. Este vorba de adunarea „nobililor si bogatilor“ pentru alegerea domnului, precum si de adunarile consultative ce apar mentionate in unele documente externe1.
Explicatia acestei situatii rezida in credibilitatea -; cu sens de garantie de per manenta -; pe care o confera, in documentele externe, acceptul marilor boieri pentru angajamentele domnului. Un loc aparte intre aceste adunari il ocupa adunarile cleru lui, pentru prima oara atestate cu prilejul soborului tinut de patriarhul Nifon2.
Concluzionand, se poate afirma ca in secolele XIV-XVI adunarile de stari au func tionat in Tara Romaneasca cu un rol restras, fara sa evolueze spre o structura „cu sesiuni periodice si cu atributii precizate, ca in alte state europene. Dominatia otomana a impiedicat dezvoltarea institutiei in formele pe care ea le-a cunoscut in alte parti“3.
Structuri si institutii locale
Structurile si institutiile locale reprezinta forma de exercitare a autoritatii de catre comunitati. La originea acestora se afla structurile de obste, traditionale in spatiul etnic romanesc.
Conducerea obstilor era, in general, colectiva, exercitandu-se prin intermediul adunarii obstii. Cu toate acestea, in cadrul structurii de obste se diferentiaza sfatul oamenilor buni si batrani, care va prelua din atributiile adunarilor de obste, precum si conducatorul acesteia, desemnat prin termenul de jude sau cnez. Adunarea/sfatul oamenilor buni si batrani avea atributii de natura juridica -; judeca pricinile dintre membrii obstii, atat penale cat si patrimoniale/civile, fara insa a putea pronunta sentinte capitale -;, fiscala -; stabilea cisla4 -; si militara -; alegea pe cei ce trebuiau sa mearga la oaste. De asemenea, acest organ reprezentativ emitea ravase, documente care ates tau vanzarile facute in cadrul obstii.
Din aceasta forma de organizare au evoluat institutiile urbane. Fenomenul de urba nizare, dinamic in perioada analizata, genereaza si o miscare de emancipare urbana, orasul devenind o comunitate organizata autonom. In principatele romane extracarpa tice, orasele -; cu o autonomie mult diminuata fata de cea a oraselor din Europa danu biana crestina -; se aflau sub stapanirea domnului.
Conducerea oraselor muntene era asigurata de un sfat orasenesc, format din 12 membri -; pargari din germanul Burger/oraseni -; si un primar -; judet/sudet -;, alesi pe o perioada de un an de comunitatea orasenilor. Acestora li se suprapunea autori tatea vornicului de targ -; comandantul curtii domnesti din oras -; sau a parcalabu lui -; cel ce strangea vama si darile pentru domn -; reprezentand dreptul de stapanire al domnului.
Documentele atesta existenta, pe langa sfatul pargarilor, a unui sfat orasenesc, mai larg, de sfetnici ai targului. De asemenea, in unele orase, existau si consilii ale comu nitatilor straine ce traiau acolo, grecii avand forme proprii de organizare in unele orase ale Tarii Romanesti.
Autonomia oraselor se exprima prin existenta unei cancelarii in care se redactau actele orasenesti, a pecetei orasului -; semn de drept de stapanire a pamantului pe care se afla orasul -;, precum si a catastifului/cartii orasului, in care erau inscrise toate schimbarile de proprietate si judecatile.
1.4. Autoritatea ecleziastica
In principiu, Biserica reprezenta in Tara Romaneasca -; ca, de altfel, in intregul spatiu ortodox -; „o institutie globala -; in plan ecumenic si in plan national -; dar si un sistem de institutii ecleziastice s…t si s…t o placa turnanta pentru un proces de implantare obligatorie de institutii civile si publice, sau de structuri institutionale, con siderate ca inseparabile de actiunea si obiectivele urmarite de Biserica“1. In acest con text, influenta institutionala a Bizantului este inseparabila de locul pe care Biserica, cu ideologia si dreptul sau, il ocupa in stat si in societate.
Fixarea definitiva a locului Bisericii din Tara Romaneasca in cadrul celei universale a fost o consecinta a recunoasterii Mitropoliei Ungrovlahiei (1359) de catre Patri arhia ecumenica. Desi canonic Biserica din Tara Romaneasca, ca si cea din Moldova, se gasea sub „jurisdictia“ Patriarhiei ecumenice -; mult redusa ca insemnatate dupa
1453 -;, ea a ajuns sa detina o adevarata „suprematie in randul celorlalte Biserici Orto doxe din Europa danubiana si din spatiul mediteranean -; teritorii cazute sub stapanirea otomana -;, dar si o „cvasiautocefalie“ fata de Patriarhia ecumenica.
Din perspectiva drepturilor conferite de statutul de autocefalie, Biserica Ortodoxa din Tara Romaneasca s-a manifestat atat in privinta exercitarii „puterii invatatoresti“ si a „puterii sacramentale“, cat si in ceea ce priveste „puterea jurisdictionala“. Carac terul de autocefalie se manifesta insa cu maxima pregnanta in ceea ce priveste pute rea jurisdictionala, Biserica din Tara Romaneasca, ca si cea din Moldova, fiind condusa de mitropoliti/episcopi romani si -; element caracteristic al autocefaliei -; alegandu-si singura mitropolitul, in tara, de catre un sobor format din mari dregatori si egumenii manastirilor mai insemnate. Astfel, desi „autocefalia“ Bisericii Ortodoxe
Romane a fost recunoscuta oficial de Patriarhia ecumenica in anul 1885, se poate con sidera ca, inca de la inceputul organizarii politice si religioase a Tarilor Romane, dar mai ales dupa caderea Constantinopolului, bisericile din aceste principate -; ca insti tutii organizate pe criterii etnic-teritoriale -; s-au afirmat cu o independenta egala auto cefaliei, neingaduind nici un fel de amestec jurisdictional al vreunei ierarhii bisericesti din afara.
In raport cu statul, pozitia Bisericii Ortodoxe din principatele extracarpatice era
-; in secolele XIV-XVI -; asemanatoare/similara celei a Patriahatului bizantin fata de basileus, evident, fara a exercita rolul de conducere ecumenica a altor Biserici rasaritene. Astfel, in secolele XIV-XVI mitropolitul tarii facea incoronarea si inscau narea domnului in cadrul unei slujbe speciale in catedrala mitropolitana -; ca si la incoronarea basileilor bizantini -; dupa care urma o noua ceremonie la palatul dom nesc, mitropolitul rostind primul cuvant de felicitare. In baza acestui statut, Biserica
Ortodoxa era asociata la conducerea politica a statului. De asemenea, ea exercita, toto data, un cvasimonopol asupra culturii, invatamantului si asistentei sociale. In raport cu institutia ecleziastica, domnii romani au desfasurat o politica constanta care a reusit sa lege solid Biserica de stat, cantonand influenta boierilor -; dupa cum observa P.P.
Panaitescu -; in limitele dreptului de fundatie.
Din punct de vedere al veniturilor, Biserica din Tara Romaneasca nu percepea dijma ca cea Romano-Catolica, ea revendicand, in schimb, destul de devreme, drep tul de autogestiune in ceea ce priveste manastirile -; sub o forma clasica/atonita in
Tara Romaneasca -; si celelalte bunuri, ca si o relativa autonomie juridica. In aceste conditii averea manastirilor era considerabila.
Stapanirea funciara a Bisericii isi are originea in daniile facute pe seama ei. Docu mentele atesta, cel putin pentru prima parte a perioadei analizate aici, ponderea majori tara a daniilor domnesti. In principal, bunurile funciare ale Bisericii sunt bunuri manastiresti, acestea fiind inzestrate, atat de ctitori, cat si de credinciosi cu numeroase sate sau parti de sate. Astfel, la mijlocul secolului al XV-lea, bunurile funciare ale manastirii Tismana ajung sa se ridice la circa 30 de sate, pentru ca in secolul urma tor acestea sa creasca la 541.
Izvoarele atesta in stapanirea manastirilor sate -; intregi sau parti de sat -;, vii, livezi
(pometuri), balti, gradini, fanete, mori etc. Statutul juridic al acestor bunuri funciare este specific. Astfel, bunurile funciare primite ca danie nu intra sub incidenta drep tului de retract domnesc -; studiul izvoarelor cunoscute pana in momentul de fata nu atesta nici un asemenea caz -; aceste danii nefiind conditionate. In schimb, bunurile provenite din danii nu puteau fi instrainate de manastire, in caz contrar ctitorii avand dreptul sa ceara intoarcerea acestora. O asemenea situatie este reglementata, la 26 mai 1600, de mitropolitul Eftimie, care hotaraste ca manastirea Vierosul nu are drep tul sa vanda morile daruite acesteia de catre Stoica pribeagul2.
O alta sursa a bunurilor funciare manastiresti o constituiau cumpararile, satele/ partile de sate astfel dobandite putand fi vandute sau schimbate fara oprelisti.
Pe langa veniturile provenite din exploatarea domeniului, manastirile mai benefi ciau de venituri suplimentare -; obroace, grau, casarit, vami -;, privilegii -; drept de a lua dusegubina, sange si gloabe, drept de a face slobozenie, drept de a pune vamesi etc.
-;, toate acestea conducand la consolidarea pozitiei economice a institutiei ecleziastice.
Ierarhia ecleziastica cuprinde clerul superior si clerul inferior, criteriul de dis criminare intre cele doua categorii fiind modalitatea de investire cu putere spiritu ala. Astfel, clerul superior -; mitropolit, episcopi, egumeni, protopopi, preoti -; era investit prin hirotonie, in timp ce clerul inferior -; ipodiaconi, citeti si cantareti -; primea investitura prin hirotesie.
Clerul poate fi impartit in doua mari categorii: cler monahal -; retras din lume prin calugarie, traind dupa canoane specifice -; si cler de mir, care nu a depus juramantul de celibat si traieste in mijlocul credinciosilor din parohia pe care o pastoreste. Din perspectiva analizei noastre prezinta un interes mai mare clerul monahal, care incadra
-; potrivit canoanelor Bisericii -; cele mai importante functii ale ierarhiei ecleziastice.
In Tara Romaneasca a secolelor XIV-XVI aceste functii erau: mitropolit, episcop, arhimandrit si egumen. Acestia alcatuiau una din starile convocate de domn.
In acest context, se cuvine a sublinia faptul ca varfurile ierarhiei ecleziastice aveau atat atributii bisericesti, cat si atributii laice. In aceasta ultima categorie intrau, cel mai frecvent, atributii juridice, mitropolitul, episcopii, arhimandritii sau egumenii unor manastiri, fiind insarcinati de domnie cu cercetarea si judecarea unor pricini penale sau civile. Acestora li se adaugau atributiile judecatoresti in pricinile aflate in com petenta organelor bisericesti (dota, mosteniri, tutela, despartenie etc.).
Important din punctul de vedere al problematicii temei noastre este faptul ca intreaga ierarhie ecleziastica era confirmata si/sau revocata de catre autoritatea seculara prin intermediul institutiei domniei. Aceasta putea doar sa acorde investitura (cel mai ade sea prin acordarea unei carje ca insemn al rangului) si sa hotarasca demiterea unui arhiereu, fara insa a-i putea ridica „harul arhieresc“ pe care-l primise in cadrul unei ceremonii speciale de consacrare canonica si care putea fi anulat, prin caterisire, doar de autoritatea ecleziastica superioara.
Cel mai important rang in ierarhia ecleziastica a Tarii Romanesti a secolelor
XIV-XVI era acela de mitropolit. Am insistat cu alta ocazie asupra momentului, importantei si semnificatiei aparitiei acestei institutii in principatul sud-carpatic.
Inzestrat, ca orice episcop, cu har arhieresc, pozitia mitropolitului in ierarhia eclezi astica este una de primus inter pares. Mitropolitul era considerat ca prim sfetnic al domnului si membru de drept in sfatul domnesc. In aceasta calitate, mitropolitul este intalnit de la sfarsitul secolului al XIV-lea. O situatie oarecum diferita se intalneste in a doua jumatate a secolului al XV-lea, cand sunt atestati documentar doar trei mitropoliti ai Ungrovlahiei. Aparitia incidentala a acestora in actele interne se explica prin faptul ca -; in epoca -; nu mai faceau parte din sfatul domnesc, ca predecesorii lor, situatia datorandu-se mutarii resedintei domnesti de la Arges la Targoviste, mitro politii ramanand in continuare la Arges.
2. Domnia -; autoritate suprema in stat
Autoritatea suprema in stat specifica spatiului politic romanesc in secolele XIV XVI este reprezentata de institutia domneasca. Domnul tarii nu este numai capul ier arhiei seculare, el controleaza -; prin prerogativele de investire pe care le are, intr-o autentica traditie bizantina -; si ierarhia ecleziastica.
Facand parte din familia principilor ortodocsi, domnul va fi beneficiarul unei ima gini in care se vor regasi atat elemente generale ale imaginii monarhului crestin, cat si elemente de sorginte bizantina -; ca reflex al integrarii statalitatii medievale roma nesti sud-carpatice in schema politica bizantina -;, la acestea adaugandu-se o serie de particularitati locale, dictate de evolutiile regionale.
Domnia face parte, asa cum am aratat, din categoria monarhiilor crestine. Imagi nea unei astfel de monarhii se structureaza pe patru paliere care vizeaza natura put erii monarhului, legitimitatea puterii monarhice, relatia privilegiata intre monarh si
Dumnezeu, respectiv caracterul institutiei monarhice. Conceptia crestina va promova imaginea unui monarh a carui putere vine de la Dumnezeu -; aceasta rasfrangandu-se si asupra celor carora monarhul le deleaga o parte a atributiilor sale (ierarhia de sta tus) -; si care domneste prin gratia lui Dumnezeu, fiind, astfel, reprezentantul lui Dum nezeu pe pamant. Consecinta corelarii imaginii construite la primele doua paliere se regaseste pe cel de-al treilea, in conceptia crestina intre rege si Dumnezeu existand un veritabil legamant. Esenta acestei conceptii este ca, o data ales de Dumnezeu pentru virtutile sale de bun crestin, monarhul va beneficia de sprijinul divinitatii in exercitarea misiunii sale.
La fel de interesant este si pandantul acestei conceptii -; care se plaseaza pe cel de-al patrulea palier -;, in virtutea caruia monarhul devine mantuitorul poporului sau, desi izbavirea adusa de acesta este provizorie, niciodata definitiva, pentru ca Man tuitorul unic si adevarat este Hristos.
O asemenea structurare a imaginii monarhului permite identificarea setului de indi catori de imagine pe care aceasta se construieste. Astfel, monarhul crestin va fi per ceput ca aparator al Bisericii, aparator al patriei si aparator al poporului. Aceasta ultima imagine contine, la randul ei, o serie de indicatori, intre care amintim generozitatea, milostenia, mentinerea pacii, precum si impartirea dreptatii.
Insemnele monarhiei
Imaginea monarhului este completata de insemnele monarhiei. Acestea sunt cos tumul monarhic, incaltamintea, panasul, centura, armele, tronul, coroana, sceptrul si cupa. Utilizate in totalitate, sau numai unele dintre ele, insemnele monarhice au -; fie care in parte -; o simbolistica specifica, la care ne vom referi succint in cele ce urmeaza.
Costumul nu constituie in sine un semn al monarhului, el fiind, totusi, diferit de celelalte costume specifice. Croite dintr-o singura bucata de stofa de forma circulara
-; cea mai frecventa, simbolizand cerul -; sau patrata -; mai rara, simbolizand paman tul -; perforate de un orificiu pentru cap, costumele regale poseda o mare forta evo catoare. Elementul-cheie al costumului este deschiderea centrala prin care trece axa cosmica, simbolizata de monarh.
Incaltarile se disting, cel mai adesea, prin forma si culoare.
Centura face trimitere la reprezentari ale stapanirii sexuale, ale dependentei sau puterii genitale, ale libertatii si, mai ales, ale unei relatii cu un superior divin, politic sau spiritual ce se presupune ca ar fi legat centura si, implicit, pe cel care o poarta.
Sabia/armele monarhului reprezinta datoria acestuia de a-si apara supusii, atat im potriva amenintarilor externe, cat si impotriva celor interne, deci de a face dreptate.
Tronul este simbolul universal al puterii monarhice, trimitand, mai ales, la actul de justitie.
Coroana este o imagine a cercului sau a Soarelui, fiind -; prin forma sa circulara, figura perfecta, cea a totalitatii -; expresia perfectiunii si a intregului.
Sceptrul este complementar coroanei, cu care configureaza o reprezentare cos mica ce simbolizeaza universul circular si axul sau.
Cupa reprezinta imaginea boltii ceresti inversate si, prin forma apropiata de cea a sanului matern, un simbol al fecunditatii si fertilitatii.
In Bizant, imaginea monarhului de drept divin este mai complexa siu mai evidenta decat oriunde in alta parte, monarhul fiind considerat „imaginea lui Dumnezeu si asemanator lui Dumnezeu“1. Caracterul de „ipostaza a lui Dumnezeu“ a celui investit cu puterea monarhica in Bizant genera obligativitatea ca aspectul basileus-ului sa-i atraga pe oameni. Astfel, ceremonialul de curte avea o insemnata incarcatura reli gioasa, el trebuind sa ofere privitorului o vaga idee de Dumnezeu, precum si iluzia unei medieri intre cer si pamant.
Daca monarhul era considerat o „imagine a lui Dumnezeu“, curtea si aparatul administrativ erau imaginea ierarhiei ce emana de la Dumnezeu. Aceasta organizare era instrumentul prin care Dumnezeu putea sa actioneze pe Pamant in mod direct, fara a mai fi constrans sa utilizeze de intermedierea arhanghelilor, ingerilor sau sfintilor. Totul converge spre o accentuata sacralizare a monarhului si a institutiei monarhice.
Ideea de sacralitate vizeaza, in primul rand, institutia monarhica si abia apoi per soana fizica, monarhul. Acesta nu devine cu adevarat monarh decat la consacrarea sa, cel mai important moment al consacrarii fiind mirungerea/onctiunea, prin care se considera ca i se confera celui uns „acel munus septiform al Sfantului Duh“2.
Consacrarea ramanea elementul de baza al legamantului dintre monarh si Dumnezeu.
Ungerea, prin care monarhul primea atat puterea care-i era specifica, cat si misi unea sa, facea din acesta un principe davidian si „christus Domini“/„unsul Dom nului“.
Un alt palier specific conceptiei bizantine este cel al identificarii monarhului cu preotul. Apare astfel tendinta de a-l confunda pe Dumnezeul invizibil cu cel vizibil, care este monarhul, de a asimila ierarhia cereasca cu ierarhia pamanteasca, de a-l reprezenta pe Hristos in mijlocul Curtii sale, precum monarhul in a sa. Aceasta vizi une este intretinuta si subliniata de ritualul/ceremonialul Curtii, care-l inconjoara pe basileus cu o veritabila liturghie si cu practici sacre.
Principala trasatura a functiei imperiale este cea de binefacator, suveranul cara nu facea dovada acesteia putandu-si pierde calitatea de imparat. In secolul al XIII lea, Theodor al II-lea Laskaris contura rolul imparatilor pe pamant in urmatorii ter meni: „Prin ei Dumnezeu imparte natiilor pace; prin ei tara se acopera de glorie, datorita lor fiecare e stapan pe avutul sau si ferit de mana neinduratoare a dusma nului“ pentru ca „basileul intruchipeaza Binele si Frumosul“1. Pandantul acestei con ceptii este ca, daca basileul era infrant in razboaie, daca supusii sai saraceau sau daca alte nenorociri se abateau asupra tarii, acestea erau un semn al pierderii harului divin de catre imparat, precum si a increderii pe care i-o acorda Dumnezeu. In consecinta, gandirea politica bizantina promoveaza ideea -; frecvent reluata -; ca pentru a feri tara de primejdii, nesupunerea in fata unui asemenea monarh si inlocuirea sa sunt datorii ale crestinului2.
3. Modelele domnesti -; tipologia imaginii dezirabile
3.1.Tipologia modelelor domnesti
Un demers vizand descifrarea imaginii promovate de principii munteni s-ar dovedi sortit de la bun inceput esecului fara acceptarea unui sistem de referinta in raport cu care sa se faca analiza. Este ceea ce vom incerca in cele ce urmeaza, respectiv identi ficarea modelelor domnesti arhetipale si a particularitatilor acestora in secolele XIV-XVI.
Alexandru cel Mare si modelul cavaleresc
Am aratat in alta parte consideratiile noastre cu privire la evolutia formei de exercitare a puterii supreme in stat in secolul al XIV-lea, ocazie cu care am facut si cuvenitele precizari cu privire la perioadele voievodala si domneasca in istoria politica a Tarii Romanesti. In realitate, se stiu prea putine lucruri despre perioada voievodala pentru a putea identifica un model sigur. Informatiile accesibile sunt prea vagi si provin din domenii prea diferite de cel ce face obiectul cursului, pentru a permite o inter pretare care sa nu faca nici un fel de concesii fanteziei. Situatia, aparent fara iesire, ar putea avea o solutie in acceptarea ipotezei similitudinii, in prima jumatate a seco lului al XIV-lea, a statutului voievodatului sud-carpatic cu cel transilvan, desi nici aceasta varianta nu este pe deplin satisfacatoare.Acceptand, insa -; pentru moment -;, ipoteza similitudinii, rationamentul conduce la prezumtia ca modelul urmat de voievozii munteni ar fi fost unul cavaleresc, de sorginte apuseana. Probabilele valori ale unui asemenea model s-ar regasi in ideologia monarhica apuseana si in doctrina raporturilor suzerano-vasalice.
Consideram ca ipoteza unei atractii exercitate asupra primilor voievozi munteni de catre un model monarhic de tip central-european sau apostolic este interesanta, cu atat mai mult cu cat, abordate in aceasta cheie, raporturile speciale ale lui Basarab cu papa Ioan al XXII-lea ar putea capata interesante conotatii. Poate o viitoare cerce tare mai aprofundata a informatiilor disponibile, dublata de o interpretare a acestora din perspectiva modelului prezumtiv adoptat de voievozii sud-carpatici, va fi de natura sa clarifice in ce masura acestia au adoptat un model comportamental care sa justi fice o probabila ridicare a „tarii“ lor la rang de „regnum“, cel mai probabil apostolic.
Nu poate fi eludata nici ipoteza unui model al vasalului fidel, in slujba suzeranului.
Unele din actiunile lui Nicolae Alexandru -; anterioare infiintarii Mitropoliei Ungro vlahiei -; par a se incadra in tentativa de a impune o imagine care sa fie corespunza toare acestui model.
Ambele ipoteze nu sunt insa capabile sa satisfaca exigentele unei analize perti nente. Cauza o constituie -; pe langa informatia saraca -; caracterul static al abordarii.
Nu credem ca se poate vorbi, in cazul modelelor comportamentale voievodale, de schimbari profunde, uneori chiar antitetice, de la o zi la alta. Este motivul pentru care consideram ca, indiferent care din cele doua variante prezentate ar fi mai apropiate de adevar, modelul urmarit de voievozii si primii domni ai Tarii Romanesti a fost -; cel mai probabil -; influentat si de iradierile culturale bizantine. Faptul a facut posi bila, in ultima instanta, integrarea Tarii Romanesti in familia statelor bizantine, prin infiintarea Mitropoliei Ungrovlahiei.
Se pare ca adoptarea modelului lui Alexandru cel Mare este o consecinta a circu latiei in mediul sud-dunarean a Alexandriei, in versiune crestina, deci „moralizata“.
Aceasta versiune a fost preluata de carturarii bulgari din mediul cultural bizantin, fiind tradusa inca din secolul al XIII-lea. Ceea ce credem ca are relevanta in raport cu tema cursului este caracterul modelului, conotatiile sale de portret al „celui a-tot-cuceritor“.
Nu este o simpla coincidenta faptul ca epoca lui Nicolae Alexandru este si o perioada de intregire a Tarii Romanesti in hotarele ei naturale. Participarea acestuia la campania organizata impotriva tatarilor de Ludovic I d’Anjou este certa. Consi deram ca nu este fortat sa se stabileasca o legatura intre modelul cuceritorului, reprezentat de Alexandru cel Mare si actiunile concrete ale lui Nicolae Alexandru in estul Tarii Romanesti.
In virtutea aceluiasi rationament -; cu atat mai mult cu cat Alexandru cel Mare a ramas -; si mai tarziu -; unul din modelele adoptate de domnii romani -; se poate pre supune ca si Vladislav-Vlaicu a adoptat acelasi model, cu atat mai mult cu cat el este cel ce rezolva definitiv problema „drumului Brailei“, la fel ca si fiul sau, Radu I1.
Modelul cavaleresc/militar oferit de figura imparatului macedonean este centrat pe trei idealuri: adevarul, dreptatea si indurarea. Prin cele trei idealuri ale sale, mode lul lui Alexandru cel Mare este usor sesizabil in intregul spatiu crestin, adevarul, drep tatea si darnicia/indurarea fiind atribute ale figurii traditionale a suveranului crestin.
In spatiul romanesc, cele trei idealuri ale figurii imparatului-erou sunt semnificativ redate in capitolul al IX-lea din Invataturile lui Neagoe Basarab1.
Modelul ecumenic de tip bizantin
Preluarea de catre principii munteni -; la scurta vreme dupa cristalizarea domniei
-; a unui model bizantin este, in epoca, perfect explicabila. Fastul Bizantului, pres tigiul incontestabil in spatiul ortodoxiei, ideologia imperiala a familiei de state si de principi sunt tot atatea motive pentru preluarea unui asemenea model. Referiri directe la imaginea basileus-ului se regasesc in figura domnului -; autocrat si voievod: „doc trina virtutilor imperiale cu datoria de a fi filantrop si generos, atat de importanta pen tru structurarea feudala a societatii; pozitia de judecator suprem, delegandu-si puterea fara ca vreodata sa si-o diminueze sau sa si-o piarda si s…t intr-o buna masura, apti tudinea de a incarna legea vie“2.
De asemenea, se poate considera ca fiind absolut necesara adoptarea unui model de inspiratie bizantina pentru realizarea unei rapide si totale integrari a domnului in familia principilor bizantini. Faptul este normal si legitim, daca se are in vedere ca, in epoca, mimetismul politico-social si rezultatele sale pot fi percepute, in ultima in stanta, ca elemente de legitimare.
In virtutea ideologiei imperiale de inspiratie themistiana si a dogmei bizantine a unitatii dintre sacerdotiu si imperiu, basileii si-au cautat o sursa de legitimare a auto ritatii lor in modele mai noi, biblice. Astfel, imparatii bizantini se intitulau „noi Davizi“ si „noi Solomoni“, reinnoind „marile fapte si gesturi ale conducatorilor inspirati ai iu deilor s…t ei tineau in mod vizibil sa se arate ca urmasi ai marilor monarhi dintr-un trecut indepartat“3. Aceasta le legitimeaza initiativa unor realizari artistice de mare amploare, pentru finalizarea carora le harazesc considerabile mijloace materiale, stiind ca o data infaptuite acestea le vor aduce glorie si popularitate, dar si pretentiile de ecumenicitate la care Bizantul nu va renunta -; in teorie -; niciodata.
Adoptarea ca modele a unor figuri biblice -; regi, profeti sau sfinti -; este direct conexa imaginii basileus-ului care, prin dublul sau caracter -; laic si sacerdotal, in opozitie cu lumea catolica, unde lupta dintre sacerdotiu si imperiu a imbracat forme paroxistice -;, confera acesteia un caracter de cezaro-papism, „o figura niciodata indea juns de limpede si de simpla, de basileus-preot“1. Acest caracter a fost imprumutat si de domnii romani, care vor prelua atributiile basileus-ului, despuiate insa de ecu menicitatea imperiala. Nu este deci de mirare ca unii dintre domnii romani ai seco lelor XIV si XV evoca modelul regelui David.
Figura lui David i s-a parut -; asa cum aratam mai sus -; si lui Neagoe Basarab ca fiind potrivita pentru a deveni modelul sau care „intrupa aspiratiile sale imperiale, vocatia de scriitor si activitatea de mare ctitor“2. In acest sens, este semnificativ faptul ca Gavriil Protul, apologetul domnului, concluzioneaza dupa descrierea entuziasmului multimilor datorat infrangerii lui Vladut: „Iata, aici sa intampla cum si de damult, in legea veche, Saul si-au esit din minte si Ionathan au cazut de sabie, iar David fu radi cat imparat. Deci si Neagoe sa pleca glasului noroadelor si lua coruna si scaunul a toata Tara Romaneasca. ªi indata facu judecata si dreptate intre oameni. ªi cum radica
David chivotul legii Domnului, asa si Neagoe voda radica biserica cea cazutas…t“3.
Vlad Tepes si „modelul“ sau comportamental
Utilizarea termenului de „model politic otoman“ a fost si este de natura a genera o serie de controverse, considerandu-se, in general, ca structurile imperiale otomane s-au altoit pe un tipar politic bizantin. Apreciem insa ca fiind la fel de adevarat fap tul ca puterea/statalitatea otomana s-a structurat si s-a afirmat in secolul al XV-lea cu o serie de diferente fata de Bizantul ori celelalte state contemporane. In acest con text, consideram tiparul politic otoman avand o sursa de inspiratie mai degraba in statalitatea bizantina din epoca imparatilor macedoneni, decat in Bizantul tarziu. Se pot regasi in aceste tipare si elementele de putere absoluta ale sultanului si ierarhia de slujba, generata de meritele individuale ale functionarilor -; robi ai sultanului -; si concesiile funciare mici -; timarurile -; in schimbul prestarii serviciului militar.
Toate aceste aspecte se regasesc si in modelul politic pe care Vlad Tepes va cauta
-; in contextul eforturilor pentru intarirea autoritatii centrale -; sa il impuna in Tara
Romaneasca. O asemenea interpretare poate fi contestata in primul rand comparand actiunile domnului muntean cu cele ale lui ªtefan cel Mare, ambii principi urmarind o politica de centralizare statala. Cu toate acestea, diferenta se observa in primul rand sub aspectul intentiilor declarate.
Consideram ca elemente pentru sustinerea adoptarii unui tipar politic de inspi ratie otomana sunt demersurile lui Vlad Tepes pentru crearea unei ierarhii functiona resti pe criterii de competenta si loialitate fata de domn, ca si pentru crearea unei armate personale permanente. Pentru ilustrarea primului aspect, este relevanta activ itatea principelui muntean de a exclude din sfatul domnesc pe boierii fara dregatorii.
Similitudinile structurii militare promovata de domnul roman cu cea din Imperiul otoman -; ambele fundamentate pe ideea dependentei directe a ostasului de persoana monarhului -; este relevata atat de observatorii crestini, cat si de cei otomani con temporani evenimentelor.
Inlaturarea lui Vlad Tepes din domnie in imprejurarile cunoscute a dus la anu larea -; in buna masura -; a influentelor modelului otoman. Cu toate acestea, unele din masurile promovate de principele muntean au fost preluate si continuate -; datorita eficientei si incontestabilelor avantaje pe care le ofereau -; de alti domni din a doua jumatate a secolului al XV-lea si din secolul al XVI-lea, fara insa a altera caracterul preponderent bizantin al statalitatii medievale romanesti.
In cazul specific al principelui muntean s-au vehiculat, de-a lungul vremii, inter pretari diverse si multiple, de la teoria personalitatii patologice, pana la cea a justitiaru lui -; victima a intrigilor contemporanilor. Intre acesti doi poli ai spectrului posibilelor interpretari isi poate gasi locul si o abordare dintr-o perspectiva imagologica.
Analiza imaginii dezirabile a domnului Tarii Romanesti -; cu toti factorii de incer titudine pe care ii implica -; conduce spre ipoteza crearii deliberate a unei imagini diabolice/satanice, in scopul rezolvarii, prin utilizarea acesteia ca arma psihologica, a conflictelor evident disproportionate in care principele muntean era implicat. Este dificil de precizat daca Vlad Tepes a vizat un asemenea model comportamental de la inceputul celei de-a doua domnii -; de fapt, singura care prezinta relevanta pentru analiza noastra -; si in ce masura actiunile de creare de imagine sunt produsul aplicarii acestuia.
Interesant ni se pare faptul ca in prima parte a celei de-a doua domnii -; pana catre
1459-1460 -; Vlad Tepes a cautat sa se integreze modelului ecumenic, incercand sa se incadreze in indicatorii de imagine ai monarhului crestin. Astfel, actiunile sale il prezinta ca fiind un ocrotitor al Bisericii ortodoxe -; face danii manastirilor Cozia si
Tismana, dar si celor athonite Rusicon si Filoteiu -;, aparator al intereselor supusilor sai -; ca atunci cand intervine pe langa brasoveni pentru a-i se face dreptate unuia dintre oamenii sai caruia i se consfiscase o cantitate de otel cumparat -; si judecator suprem impartial, in virtutea celei mai autentice traditii bizantine.
Cu toate acestea, influente ale unui model pe care l-am identifica mai degraba ca fiind de sorginte islamica se manifesta si in aceasta perioada. Avem in vedere in mod deosebit aplicarea principiilor guvernarii prin teroare si incercarile transformarii aparatului de stat intr-un organism functionaresc specializat, dependent si responsabil strict fata de suveran.
Un interes mai mare prezinta, insa -; din perspectiva abordarii noastre -; a doua parte a celei de-a doua domnii. Se cuvine a afirma de la bun inceput faptul ca ele mentele care au permis constituirea unei imagini corespunzatoare presupusului model adoptat de domnul roman s-au afirmat si in perioada anterioara. Actionand -; cel mai probabil -; pe criterii combinatorii apropiate ca metodologie de logica puzzle -; iden tificate in mod empiric -;, principele muntean a reusit sa inchege aceste elemente intr-o noua formula. Rezultatul obtinut pare a fi un antimodel ecumenic, o figura diabolica/ satanica ce, in esenta, nu este caracteristica nici unuia dintre modelele epocii. Acesta este motivul pentru care consideram ca abordarea problemei unui eventual „model“ satanic/demoniac adoptat de Vlad Tepes impune prudenta.
Acceptand ipoteza ca principele Tarii Romanesti si-a creat in mod deliberat o ima gine satanica/demoniaca, cautarea unui model coerent a acesteia este extrem de difi cila fara a face concesii fanteziei, cu atat mai mult cu cat informatiile disponibile provin din surse straine, al caror sistem de referinta este diferit de cel romanesc din epoca. Ceea ce are relevanta este faptul ca prezumtivul model diabolic/satanic adop tat de Vlad Tepes poate fi considerat ca un moment de discontinuitate in evolutia modelului domnesc din Tara Romaneasca.
Incercand totusi o incadrare tipologica, dimensiunea satanica il apropie pe Vlad
Tepes -; in ciuda anacronismului -; de modelul Marelui Manipulator brunian, capa bil „de a ordona, a indrepta si a randui fantezia, de a-i alcatui felurile dupa voia sa“1.
In aceasta acceptie, magicianul lui Giordano Bruno este cu totul constient de faptul ca, pentru a-si atasa masele -; la fel ca si pentru a-si atasa un individ -;, trebuie sa tina seama de toata complexitatea asteptarilor subiectilor, trebuie sa creeze iluzia totala de unicuique suum. De aceea, manipularea bruniana necesita o cunoastere perfecta a subiectului/tintei si a dorintelor/aspiratiilor sale, fara de care nu poate exista „lega tura magica“/„vinculum“. Desi posterioara epocii lui Vlad Tepes, figura Marelui
Manipulator brunian este singura in consonanta cu un eventual model pe care faptele principelui muntean sugereaza ca ar fi fost adoptat: cunoasterea profunda a adver sarilor, actiuni perfect adaptate matricii spirituale a acestora/sistemului lor de refe rinta, riguroasa culegere si ierarhizare a informatiilor, stimularea indirecta -; dar pana la cote paroxistice -; a imaginatiei dusmanului.
Stadiul actual al cercetarii nu ne permite o transare a problemei existentei/none xistentei unui model satanic. Faptele par a indica actiuni deliberate ale lui Vlad Tepes pentru construirea unei asemenea imagini,