j9p13pn
Roma asediata
Candva, probabil in 496 i.C, romanii, comandati de dictator-vX Postumius Albus, au biruit liga latina (Liv., 2, 19), in batalia de la lacul Regillus (loc inca neidentificat), in conditiile presiunii exercitate de triburile muntenilor asupra Latiului, cum am aratat mai sus, s-a incheiat, dupa legenda, in 493 i.C, un tratat, asa-numitul foedus Cassianum. Acest „tratat", foedus, fusese initiat de catre Spurius Cassius. Reiteram observatia ca acest foedus asigura autonomia Romei fata de liga latina, din care facea totusi parte. De fapt, atat latinii, cat si grecii din Cumae militasera pentru restaurarea Tarquinilor, deoarece se temeau de alte influente etrusce, infiltrate in Roma. Pe de alta parte, Roma a profitat de concurenta pentru suprematia in interiorul confederatiei latine, desfasurata intre Ardea, Lavinium, Aricia si Tusculum. Desi liga latina isi avea un sanctuar federal in crangul sacru al Dianei, de la Aricia, pe malurile lacului Nemi. Cum am mai aratat, o factiune politica nationala a lichidat definitiv inraurirea etrusca pana in 480 sau 470 i.C. Cu toate acestea, Roma, inchisa intre limitele incintei sale si ale hinterlandului sau (adica „ogorul roman", ager romanus, intins pana la cateva mile de Oras) a fos supusa pret de multe decenii unui asediu aproape permanent, exercitat de vecinii sai.
Nu au disparut litigiile cu latinii. Miza era controlul asezarii Ardea, situata la 42 de kilometri de Roma. Dar atat Roma, cat si restul Latiului, au fost confruntate cu o puternica presiune din partea diferitelor semintii sabellice, coborate din muntii saraci, unde aparuse un manifest excedent demografic. Muntenii voiau sa se instaleze in Latiu, astfel cum vecinii lor, samnitii, se stabilisera in Campania. Volscii, sabinii, equii, hernicii invadau Latiul. De altfel, multe din cuceririle si luptele atribuite de vulgata Romei primordiilor au fost de fapt opera ligii latine. Numeroase colonii puse pe seama Romei erau, in realitate, colonii ale ligii latine, in secolul al V-lea si in prima parte a veacului urmator. Uneori Roma a trebuit sa accepte, in interiorul sau, invadatori. Este cazul celor 5.000 de sabini, condusi de Appius Claudius. Alti sabini au ocupat regiunea etruscizata de pe valea mijlocie a Tibrului, inchizand astfel accesul Romei spre Campania. Catre ¦160 I.C., sabinii patrund chiar in Roma, sub comanda lui Herdonius. ii sprijineau sabinii din interiorul Orasului; insa, in cele din urma, au fost respinsi (Liv., 3, 17-l8). in aceasta inclestare, Roma a fost sustinuta de Tusculum. Razboiul cu sabinii s-a sfarsit. S-au supus latinilor hemicii, ¦ar, din 448 i.C, sabinii nu au mai prezentat nici o primejdie. in schimb, volscii si equii au continuat sa hartuiasca pe latini si Roma pana la sfarsitul secolului al V-lea i.C. Dar romanii au cucerit doua pozitii importante, adica Tibur (azi Tivoli) si Praeneste.

Consideram ca Roma a fost constransa la o stare necontenita de asediu, la o penibila defensiva in tot cursul secolului al V-lea i.C. Nici raporturile cu etruscii nu erau excelente. Veii, la granita Etruriei, de fapt la 17 km de Roma, pe malul drept al ' ibrului, bloca comertul cu sare si padurile de pe acest tarm. Datorita posesiunii asezarii Fidenae, situata la 8 km. in amonte de Roma, Veii controla intregul Tibru si una dintrer caile de acces spre Campania. Totusi romanii au combatut aceasta cetate etrusca, prin diverse mijloace. Legendele se refera la cei trei sute de membri si clienti ai gintei Fabia, care au purtat numai ei un razboi pe aceste meleaguri. insa in 426 i.C, romanii au pus stapanire pe Fidenae si, dupa un razboi prelungit pret de zece ani, pana in 396, chiar pe Veii (daca nu cumva legenda a prelungit artificial durata razboiului, prin analogie cu cel troian!). Zadarnic veienii au trimis soli in restul Etruriei; ei se laudau cu faptul ca in trecut invinsesera trei generali romani, intr-o singura batalie (Liv., 4, 31). Camillus a cucerit Veii, a distrus orasul din temelii si a vandut locuitorii ca sclavi. Cercetatorii moderni se intreaba de ce orasele etrusce nu s-au aliat cu Veii. Etruscii din Caere (azi Cerveteri), aflati la 40 de km de Roma, s-au aliat cu fortele lui Camillus si au primit chiar o cetatenie romana limitata, ciuitas sine suffragio. Oare intrucat alti etrusci detestau regimul politic al lucumonilor inca in vigoare la Veii? ii ingrijora ofensiva gallica, desfasurata in plina Italie? Opinam ca au contat mai ales rivalitatile organice dintre cetatile etrusce. Oricum cresterea demografica asigura Romei un prestigiu notabil: in 393 i.C. ea putea sa se bizuie pe 152.000 de cetateni mobilizabili.
Primejdia gallica
Dar invazia gallilor senoni, asa-numitul tumultus gallicus, a creat in curand probleme extrem de grave. Accidentul tragic astfel prilejuit Orasului ii va marca pentru totdeauna memoria colectiva. El ii va deprinde pe romani cu prudenta si tenacitate sporita. Gallii senoni incepusera prin a ruina asezarile etrusce din valea Fadului. Astfel lua nastere ceea ce se va numi Gallia cisalpina. indemnate de emisarii Syracuzei, in razboi cu cetatea etrusca Caere, numeroase cete de galii s-au raspandit in Italia centrala si meridionala. Una dintre aceste bande celtice, poate cea mai puternica, sub comanda lui Brennus, la 18 iulie 387 sau 386 i.C, pe micul rau Allia, adica la 15 km de Roma, a zdrobit fortele militare romane si a ocupat Orasul, cu exceptia Capitoliului, unde s-au retras ultimii aparatori ai Cetatii. Romanii au trebuit sa-si rascumpere eliberarea si sa decida astfel pe galii sa se retraga, dupa ce asediasera zadarnic Capitoliul timp de sapte luni. Retragerea gallilor senoni a costat 1.000 de libre de aur. La Veii si la Ardea, Camillus a reconstituit armata romana. Din nou, cetatea etrusca Caere a sustinut cu fervoare cauza Romei: i-a primit temporar zeii, sacerdotii, obiectele sacre si i-a furnizat un ajutor militar substantial, care i-a permis sa infranga pe galii. Alte raiduri celtice au fost respinse. Dupa 380 i.C, Roma a fost reconstruita. I s-a ridicat o noua incinta si a primit un perimetru de 430 de hectare. Republica romana a continuat, o vreme, alianta cu etruscii din Caere, sprijinind expeditiile maritime ale acestora. S-a incercat incheierea unei coalizari cu cetatea greaca a Massiliei (azi Marseille) si Roma, ajunsa unul dintre cele mai importante orase ale Italiei, a inceput sa fie cunoscuta de istoricii greci. Invazia generalizata a Italiei centrale de catre galii slabise Etruria si Latiul. S-a pus capat ultimei amenintari gallice abia in 332-329 i.C. in 358-354, Roma impune latinilor pacea intre asezarile lor si exercita un fel de protectorat asupra Etruriei. in 348 i.C, se incheie un tratat cu indepartata Cartagina, care ilustra capacitatile mediteraneene ale romanilor.
Reluarea expansiunii
intr-adevar, Roma reia si accelereaza expansiunea in toate directiile. Armata romana, capabila sa concentreze zece legiuni, intervine in conflictele dintre muntenii samniti si agricultorii campanieni. Roma incepe prin a se alia cu samnitii, impotriva carora luptau latinii. Acestia din urma sunt infranti de legiunile romane. Liga latina este desfiintata si intreg Latiul este anexat. Se ajunge la un acord cu puternica si populata Capua. Acest oras era principalul rival al romanilor la dobandirea suprematiei in Italia. Totusi Capua este treptat subordonata Romei, ca si Neapolis (azi Napoli), trecut sub protectorat roman.
in realitate, cetatile grecesti din sud solicita frecvent sprijinul romanilor spre a-si rezolva diver-aenjele interne. De altminteri, diverse familii nobile romane, felurite grupuri de interese actioneaza in Campania si in Italia meridionala. Se tes numeroase legaturi, inclusiv aliante familiale, intre aceste meleaguri si Roma. Inevitabilul a trebuit sa se produca. Ciocnirea cu federatia samnitilor a fost cumplita. Romanii stanjenesc transhumanta samnitilor spre pasunile de pe litoral. Samnitii erau saraci, dar numerosi si foarte buni razboinici. Pe de alta parte, ei au atras de partea lor alte populatii italice. Anii 348-338 i.C. ilustreaza un moment crucial in prevalenta peninsulara a Romei si in expansiunea ei maritima. Intrarea Romei intr-o politica mediteraneana s-a datorat si deosebitelor sale raporturi cu orasul etrusc Caere. Aceasta cetate se intindea pe un spatiu foarte amplu pentru antichitate, penduland, in cursul istoriei sale, intre 150 si 420 de hectare. Caere dispunea de o flota numeroasa, care, unita cu cea a punilor, se opusese in 535 i.C. veleitatilor colonizatoare ale phoceenilor stabiliti la Massilia. Descoperirile arheologice efectuate in Pyrgi, portul cetatii Caere, atesta stransele legaturi dintre orasul etrusc si Cartagina, puse in opera inca din secolul al Vl-lea i.C. Aproape de o inscriptie etrusca in cinstea zeitei Uni, echivalent al Iunonei, s-au gasit marturii scrise in limba cartagineza. Magistrat etrusc, Thefarie Velianas, din Caere, introdusese in sanctuarul zeitei Uni divinitatea punica Astarte.
Patru razboaie au fost necesare romanilor ca sa-i invinga pe samniti si pe aliatii lor. Ele s-au desfasurat intre 343 si 272 i.C. Miza era dominarea Italiei. Victoria finala asupra samnitilor a ilustrat preponderenta absoluta a Romei in peninsula. Romanii au inceput prin a taia accesul samnitilor spre cele doua tarmuri maritime. Au incercat sa-i atace din spate, adica din Apulia. insa, in 321 i.C, cand armata romana s-a straduit sa se strecoare in inima zonei samnite, adica intre Capua si Benevent, s-a produs catastrofa. Trupele romane, comandate de consulii Veturius si Postumius, au fost atrase intr-o cursa, intinsa in trecatoarea Caudium de samnitul Gavius Pontius. Romanii au fost obligati sa capituleze si sa treaca dezarmati sub jugul alcatuit de lancile invingatorilor. Acestea au fost celebrele „furci caudine". Celebre prin faptul ca au impus Romei una dintre cele mai umilitoare esecuri din istoria ei militara. Iar, in 315 i.C, samnitii i-au biruit din nou pe romani la Lautulae, un fel de Termopile al Italiei centrale. Foarte numeroase semintii si orase italice au fost captate intr-o mare coalitie antiromana, din care faceau parte etrusci, munteni sabellieni, galii etc. Soarta conflictului a inceput sa incline in favoarea Romei abia incepand din 314 i.C. intre 318 si 312 i.C, Capua a fost anexata de romani, care au instalat colonii in Campania. in 304 i.C s-a ajuns la o pace favorabila romanilor; insa interventia lor in Lucania a determinat reluarea ostilitatilor si victoria clara a legiunilor la Sentinum, in 295 i.C, asupra unei mari armate gallo-sam-nito-etrusce. Samnitii au fost practic alungati de pe teritoriile lor traditionale si impinsi spre Etruria. Roma castigase de fapt controlul asupra Italiei, desi samnitii au mai incercat sa reziste. Abia in 272 i.C, ei au fost definitiv invinsi si supusi Romei. Unii dintre ei nu au iertat romanilor subjugarea finala nici in secolul I i.C. Totusi luase nastere un prestigios stat romano-campanian.
intre timp legiunile lichidasera, mai ales dupa 291 i.C, toate focarele de rezistenta antiromana din Italia centrala. Romanii erau constienti de primejdia constituita de marea coalitie pusa la cale de samniti. Se aflase in joc nu numai suprematia in Italia, ci si soarta Romei insasi, cel putin tot atat de serios amenintata ca in 387-386 I.C. Romanii au „curatat" rapid Italia centrala si au anexat teritoriile sabelline. O scurta revolta a Sabiniei centrale a fost zdrobita in 290 I.C. Sabinia a fost anexata.
Daca ginti precum cele ale Comeliilor, Claudiilor, Deciilor vizau mai ales expansiune in Campania, Fabii erau preocupati indeosebi de o extindere a puterii Republicii spre nord, in Etruria! Ca totdeauna, cetatile etrusce nu se intelegeau intre ele. Unele au refuzat alianta cu samnitii si au ramas fidele Romei. Altele nu se hotarau cum sa procedeze. Etruscii din Volsinii au preferat cooperarea cu samnitii si au angajat ca mercenari cete de galii. Cu rare exceptii, cetatile etrusce au fost anexate. Romanii au pus stapanire si pe teritoriul gallo-senon, plasat intre Ancona si Rimini actuale, unde au implantat o colonie. Arealul roman cuprindea 15.000 de kilometri patrati.
Un pericol major s-a conturat insa in sud. Bogata si influenta cetate greceasca din sudul Italiei, care era Tarentul, nu acceptase lesne distrugerea samnitilor. Nici alianta dintre Roma si Catargina, care, in 306 i.C, isi delimitasera zonele lor de influenta, respectiv in Italia si in Sicilia. Sprijinita de aliatii sai osci si campanieni, Roma a lansat o nefericita demonstratie militara in golful Tarentului. in aceasta situatie, tarentinii au solicitat si obtinut ajutorul militar substantial al unui reputat condotier elenistic. Ne referim la Pyrrhus, regele Epirului, stat de munteni saraci. El devenise basileu al Epirului in 296 i.C, la varsta de douazeci si trei de ani. Pyrrhus, alungat din Macedonia, a debarcat in Italia in fruntea unei disciplinate si bine antrenate armate elenistice. Dispunea chiar de elefanti de lupta, pe care romanii nici nu-i mai vazusera vreodata. Pyrrhus se bizuia pe 25.000 de soldati si pe 25 de elefanti. infruntarea lui de catre legiuni, in 280 i.C, la Herakleia, a insemnat un dezastru pentru ele. Falanga, ca formatiune de lupta, ii derutase pe romani. Elefantii de lupta ii speriasera teribil pe soldatii romani, care au pierdut pana la o treime din efectivele lor angajate in lupta. Pyrrhus lanseaza un mars triumfal asupra Romei, care se incheie la 60 de km de Oras. Senatul, indemnat de batranul Appius Claudius, nu accepta insa conditiile de pace propuse. in 279 i.C, Pyrrhus repurteaza o victorie foarte indoielnica asupra romanilor in Apulia, la Ausculum, ramasa cunoscuta in istorie sub forma sintagmei „victorie a la Pyrrhus". Romanii au pierdut 6.000 de soldati dintre cei 40.000 angajati in batalie, dar si Pyrrhus lasase 3.000 de morti pe campul de lupta. Pyrrhus trece in Sicilia, unde, timp de doi ani, lupta impotriva cartaginezilor si chiar a grecilor, rasculati impotriva sa. Reintors in Italia, este infrant, in 275 i.C, de romani la localitatea Maleventum, care, dupa victorie, va fi rebotezata Beneventum (Benevent). Dezamagit, basileul aventurier grec se reintoarce in Grecia. In orice caz el prilejuise romanilor o noua primejdie coplesitoare.
Dar aventura lui Pyrrhus pusese capat oricarei tentative de expansiune elenistica in Italia. Romanii invatasera ceva din acest razboi: sa lupte mai organizat, sa ridice tabere fortificate, adevarate castre. Nu au urmat decat operatii de „curatire". in 272 i.C, Tarentul capituleaza si este supus unei jefuiri totale. Aici romanii au cunoscut cu adevarat vesela de lux a grecilor si sculpturile lor magistrale.
Roma a devenit astfel stapana incontestabila a Italiei. De la Rubicon - dar romanii batusera si forte militare din Gallia cisalpina —pana la stramtoarea Messina, Italia era stapanita, controlata de Roma si de aliatii ei. in 265 i.C, sub presiunea aristocratiilor locale, Volsinii si Vulci, ultimele cetati etrusce independente, trec sub dominatia Romei. Politica Romei fata de invinsi si de aliatii sai, adesea obligati la o asemenea conditie, a fost complexa, nuantata, dura la nevoie, foarte flexibila in unele cazuri. in o suta de ani, dupa anexarea cetatii Veii si pana la batalia de la Sentinum, Roma si-a impus prevalenta in Italia. in douazeci de ani a fost stopata aventura expansionista a lumii elenistice in Italia, pare-se visata inca de Alexandru. Reechilibrarea factorilor politici interni din Cetate a sustinut deosebit de substantial strategia defensiv-ofensiva a Romei in peninsula.
in general s-au privilegiat solutiile pragmatice. Pentru a supune alte populatii italice, Roma a recurs la celebra solutie „divizeaza si porunceste", diuide et impera. „Plaja" cuceririlor romane s-a vadit foarte variat alcatuita. S-a pendulat intre nimicirea totala, pana la temelii, a asezarilor ostile si primirea in randurile fie ale cetateniei romane, fie ale aliatilor, socii, a noilor supusi, fara a exclude amputarea teritoriilor ce Ie apartineau, naruirea incintelor fortificate, obligatii oneroase, in functie de soldatii furnizati Romei, de felurite poveri, ca provizii (livrate romanilor), dar si aliante cu Cetatea etc. S-au implantat pretutindeni colonii romane, investite cu o vocatie militara evidenta. Au fost populate cu soldati, lasati la vatra, putin numerosi (pana la doua sute de insi), asezati in punctele strategice ale Italiei, de pe tarmurile Latiului si ale Campaniei, pana in Italia meridionala si pe coasta Marii Adriatice. Spre mijlocul secolului al III-lea i.C, aceste colonii, inchipuite ca portiuni ale Cetatii, au fost implantate in Italia centrala si chiar Ia nord de Pad. in diverse zone s-au dezvoltat si colonii „latine", ale aliatilor, mult mai numerosi, pana la cateva mii de oameni, in diverse zone. Cuceririle romane sunt asadar „jalonate" de tot felul de colonii, ochii si urechile Cetatii. Multor cetati subjugate li se acorda o larga autonomie locala, inclusiv in domeniul institutiilor. Alianta cu Roma se baza pe cooperarea intre oligarhiile locale si nobilitas romana, care le determinase in mare parte sa accepte preeminenta Cetatii. Sa nu omitem faptul, mai sus consemnat, ca aceste elite indigene erau dependente de nobilitas prin complexe legaturi de ospitalitate, de clientela, prin obligatii reciproce si, uneori, chiar prin inrudiri. Romanii si-au reprezentat totdeauna cucerirea Italiei ca fructul unei defensive permanente. in fond, prada de razboi, ambitiile expansioniste au cantarit foarte mult. Clientii nobililor, destul de des negustori activi, aveau nevoie de supunerea altor populatii, care de multe ori le aducea profituri apreciabile.
Desigur, nici in Italia si nici in exteriorul ei, Roma nu s-a straduit sa latinizeze pe cineva cu forta. Aculturatia nu a fost obligata, ci acceptata, cateodata voita de aliati, socii. Cuceritii au adoptat rapid limba, moravurile, chiar institutiile cuceritorilor. Cu dificultate, inclusiv in sudul Italiei, in „marea Grecie", Magna Graecia, se va impune limba latina. Cele cateva sate din extremul sud-est al Italiei, asa-zisa Terra d'Otranto, unde teoretic se mai vorbeste si acum o greaca aproape antica, constituie o exceptie. Iar etruscii si-au pierdut complet limba, in prima jumatate a secolului I d.C Roma a devenit astfel o veritabila supraputere mediteraneana. De ea depindeau multe orase maritime si comerciale, ale caror interese nu puteau fi ignorate. Confruntarea cu punii Cartaginei devenea inevitabila. Cum s-a afirmat, intre Roma, ajunsa „capetenia Italiei", caput Italiae, si o Cartagina in plina expansiune, conflictul devenea ineluctabil, in pofida vechilor intelegeri incheiate intre ele. Sicilia era prea bogata si prea importanta din punct de vedere strategic, ca sa opereze ca un tampon intre 1 cele doua cetati de vocatie general mediteraneana.
Primul razboi punic
intr-adevar, in pofida primejdiilor mortale, infruntate de Roma cu prilejul invaziei gallilor, razboaielor samnitice si aventurii funambulesti a lui Pyrrhus, principalul episod al politicii externe a Republicii a fost conflictul cu punii. De data aceasta, nu se mai afla in joc destinul Italiei, ci soarta intregului bazin al Mediteranei si, implicit, a Romei insasi. Suntem in momentul in care nu numai Roma si Cartagina, ci si Seleucizii elenistici aspirau la o suprematie absoluta. intreaga zona „avea nevoie"' de un factor unificator si preponderent. Roma ori Cartagina sau altcineva? Rezultatul acestei coliziuni gigantice, macar pentru antichitate, a rezidat in expansiunea puterii Romei in afara Italiei, mai ales in vestul Mediteranei si ulterior si in estul ei. S-a pus in opera o asemenea extindere imperiala dupa cele trei razboaie punice, care s-au prelungit mai mult de o suta de ani: 264-l46 i.C.
Am constatat ca Roma si Cartagina fusesera aliate fidele intre ele. Vulgata referitoare la „primordii" consemneaza tratate de alianta inca din 509 i.C. Dar ulterior, mai cu seama in 348 si in 278 i.C, ele au fost efectiv parafate. Desigur conflictul a purces de la unul sau mai multe incidente minore. Oare primul razboi mondial nu a pornit de la un absurd atentat mortal al unui sarb fanatic (nu se stie de cine si de ce manipulat) impotriva unui arhiduce dornic sa reformeze un imperiu sclerozat si poate intreaga Europa? La care s-a adaugat panslavismul unor rusi, pregatiti pentru orice, in afara de sustinerea unui razboi modern. in timp ce al doilea razboi mondial nu a purces de la un fals atac al unor germani, imbracati in uniforme poloneze, in contra catorva pozitii militare, lipsite de importanta, ale Reich-ului? Roma, in 264 i.C, avea un tratat de alianta cu grecii din Rhodos, dar nu concepuse inca o strategie orientala. Acordurile statuate cu punii, Poenii cartaginezi, ii interziceau comertul cu Sardinia si Africa, dar ii ingaduiau accesul in Sicilia. Tocmai aici a survenit „marul discordiei", care a pus capat vechii coluziuni romano-cartagineze.
Regatul grec al Syracuzei fusese salvat de amenintarile cartagineze de catre Pyrrhus si in special de basileul sau, abilul Hieron II. Dar mamertinii, mercenari campanieni-osci, initial in slujba Syracuzei, au pus stapanire pe Messana (azi Messina) si au jefuit Sicilia orientala. Cartagina, detinatoare a unor baze politico-militare in Sicilia, le-a impus protectoratul sau tocmai cand Hieron era pe punctul sa-i calmeze. Adica in 269 i.C, moment cand Roma „avea de furca" cu alti mercenari campanieni la Rhegium si in Calabria actuala. Pana la urma, mamertinii s-au pus sub protectia unei Rome preocupate tocmai de lichidarea ultimelor rezistente etrusce. Comitiile centuriate, impotriva ezitarilor senatului, accepta colaborarea cu mamertinii si apararea Messanei impotriva agresiunii Cartaginei.
Romanii aveau de altfel o anumita slabiciune pentru osci. Trupele romane alunga din Messana garnizoana cartagineza, abia instalata, si, in 263 i.C, incheie pace cu Svracuza, care plateste 100 de talanti ca despagubiri de razboi si se aliaza ferm cu Roma impotriva Cartaginei. Fortele militare angajate ;n conflict erau practic egale, dar confruntate, ambele, cu greutati financiare, in propriile lor cetati. Sprijiniti de syracuzani, in 262 i.C, romanii cuceresc Akragas sau Agrigentum si vand locuitorii acestei cetati ca sclavi. Dar razboiul a durat foarte mult. in 260 i.C, romanii au trebuit sa fabrice o flota militara, sortita ocrotirii bazelor proprii si blocarii celor ale punilor. Cu aceasta flota, consulul Duilius smulge cartaginezilor o importanta victorie navala la Mylae, in nordul Siciliei. Aceasta biruinta este fastuos sarbatorita la Roma. De aceea, in 256 i.C, consulul Marcus Attilius Regulus, „dopat" (sit uenia uerbo) de o noua victorie navala, lanseaza o ofensiva chiar in Africa punica. Aceasta operatie esueaza insa lamentabil, incat corpul expeditionar este silit sa capituleze. Dupa cateva victorii initiale, Regulus fusese invins de Xantippos, general spartan, mercenar aflat in serviciul Cartaginei. Xantippos reorganizase performant fortele militare de care dispunea Cartagina, Xantippos l-a zdrobit pe Regulus in batalia desfasurata la Tunes (actualmente Tunis). Consulul, luat prizonier, este trimis la Roma pentru a negocia o pace pe care el, acolo, o disuadeaza. Reintors in prizonierat, pe baza cuvantului de onoare, dat in clipa eliberarii provizorii, este lichidat. Generalul cartaginez Hamilcar Barcas repurteaza victorii in Sicilia. in 249 i.C, flota romana, comandata de consulul Publius Claudius Pulcher, care dispretuise presagiile defavorabile, este infranta la Drepanum (azi Trapani), in nord-vestul Siciliei. Romanii, tenaci, cum le era firea, fac un mare efort financiar si pun pe picioare o noua flota performanta. in 241, flota romana, comandata de Gaius Lutatius Catulus, zdrobeste intr-o batalie hotaratoare desfasurata la insulele Aegates principala forta navala cartagineza. Pe de alta parte, Hamilcar Barcas, supranumit „Fulgerul", nu este suficient sustinut in Cartagina insasi. incat in toamna anului 241 i.C. Cartagina cere pace. Romanii pierdusera totusi 300.000 de oameni, adica o cincime din efectivul militar cetatenesc.
Punii platesc o substantiala despagubire de razboi (3.200 de talanti de argint), esalonata pe zece ani. Ei abandoneaza Sicilia. Cu exceptia regatului siracuzan al lui Hieron II, Sicilia devine romana. Cum insa promagistratii provinciilor nu existau, guvernarea insulei revine unui quaestor naval, classicus, dublat de un pretor, in 227 i.C, care ii este superior. Sicilia este astfel convertita intr-un granar al unei Rome erijate in principala putere mediteraneana occidentala, la egalitate cu marile regate elenistice.
infranta Cartagina a trebuit sa infrunte noi dificultati, profitabile pentru romani. Mercenarii cartaginezilor, care nu fusesera retribuiti — datorita greutatilor financiare ale punilor, ca si avaritiei lor - se rascoala. Reintorsi din Sicilia si ajutati de triburile libiene si chiar de orase punice, ca Utica, nemultumite de suprematia impovaratoare a Cartaginei, mercenarii se rascoala, sub conducerea lui Matho si a grecului Spendios. Cu mare dificultate fortele militare nativ cartagineze, dirijate de Hanno si de Hamilcar Barcas, ii zdrobesc in 238 i.C. Ceea ce va oferi lui Flaubert tema frumosului sau roman, intitulat Salambo. Dar romanii ocupa Sardinia, unde mercenarii le oferisera insula. Sardinia a fost anexata in 236 i.C. Mai mult decat atat, Cartagina, aflata in plina deruta, a trebuit sa achite Romei o noua compensatie de razboi. Trupele romane au ocupat si Corsica. Cartaginezii, frustrati, chiar traumatizati, nu au putut decat sa urasca Roma si sa se pregateasca de revansa.
Oricum, Roma si-a continuat avansarea spre nord. Practic, intre 238 si 218 i.C., romanii au cucerit Gallia cisalpina. Marea Tyrrheniana devenise un lac roman, caci ligurii erau atent supravegheati de flota romana. Pe de alta parte romanii, aflati sub contestarea interna, destul de raspandita, a structurilor oligarhice, aveau nevoie de o expansiune septentrionala. Animatorul acestor „pusee" spre nord a fost Gaius Flaminius, tribun al plebei in 232, consul in 223 si 217, censor in 220 i.C. Pe langa propunerile de legi agrare, prielnice unei plebe care avea nevoie de pamant, inclusiv de solul gallilor cisalpini, el a construit uia Flaminia, care deschidea expansiunea spre nord. in plus, j Flaminius s-a aflat la originea plebiscitului care, in 218 i.C, a interzis senatorilor romani sa posede corabii comerciale. Ceea ce nu a placut excesiv oligarhiei romane. Piratii illyrieni au fost eficient combatuti. Romanii au initiat un razboi illyr, impotriva asa-zisei regine Tenta, care ameninta coasta Italiei in 229 si 228. Pana la urma s-a statornicit un protectorat roman asupra asezarilor de pe tarmul Adriaticei. In 219 i.C, coasta Adriaticei a fost anexata: s-a realizat astfel deschiderea Romei spre Grecia propriu-zisa. Anterior, cum am mai aratat, romanii intervenisera dincolo de Pad. Fara indoiala, reactia gallilor nu se lasase asteptata. Coalizati, gallii invadasera Etruria, pana la Vulci; teroarea gallica, deloc uitata, precumpanea la Roma (226-225 I.C). Totusi coalizarea a doua ostiri consulare a determinat pulverizarea acestei hoarde celtice, la capul Telamon, si o masiva campanie impotriva Galliei cisalpine, vinovate nu doar ca pusese la cale, in trecut, ocuparea Romei, ci si pentru sustinerea rezistentelor samnite si etrusce. Fortele romane au nimicit cetele gallilor senoni si „boi" sau boieni la Clastidium. Roma a anexat Gallia cisalpina, unde a implantat colonii romane (219 i.C).
Din nefericire, al doilea razboi „mondial" al antichitatii se configura limpede (fiindca primul asemenea razboi „mondial"' fusese intreprins de Alexandru in Asia; in orice caz, revansa cartagineza, ca, in secolul XX, faimoasa revansa hitleriano-fascista, se profila clar). Chiar la Roma, confruntarea finala era dorita: o promovau Gaius Flaminius, impins de mediile de afaceri ale Romei, dar si de vechi familii, cum era cea a Fabiilor. Nu se putea accepta un „imperiu" cartaginez in Hispania, unde economistii romani nutreau propriile ambitii.
Pentru ca familia Barcas, combatuta si suspectata, in Cartagina insasi, de veleitati monarhico-per-sonalizante de tip elenistic, pusese in miscare zamislirea unui imperiu cartaginez in Hispania. Hamilcar Barcas avea de luptat cu Hanno, capetenia marilor latifundiari, decisi sa limiteze ambitiile punice la Africa. Hamilcar si-a casatorit fiica cu Hasdrubal, omul revansei „populare", aspirant la cucerirea Hispaniei, unde mercenarii si toti frustratii primului razboi punic cautau o baza, prielnica revansei, de infaptuit pe o cale terestra, care ar fi trebuit sa conduca spre Italia. Hispania oferea consistente facilitati din multe puncte de vedere. Ea era apreciata, in unele medii politice punice, ca un fel de Eldorado, menit sa inlesneasca redresarea finantelor cartagineze si sa intretina o forta militara permanenta. in pofida impotrivirii oligarhiei cartagineze, Hamilcar Barcas intreprinde opera de cucerire a Hispaniei. Ocupa intai actuala Andaluzie si intreprinde operatii militare pe tarmul mediteranean, pana cand este ucis in 229 i.C. isi adusese fiul, adica pe Hannibal, in Hispania, unde, dupa ce il pusese sa jure ura de moarte impotriva romanilor, il crescuse printre militari, fara insa a-i neglija o anumita formatie culturala elenica. Operatiile mi-litar-politice ale cartaginezilor din Hispania sunt continuate de Hasdrubal, ginerele lui Hamilcar.
El invinge triburile locale, pe care totusi sfarseste prin a le atrage de partea sa, si intemeiaza Carthago Noua (azi Cartagena). In 226 i.C, Hasdrubal incheie cu Roma o intelegere ce limita expansiunea cartagineza la albia actualului Ebru (dincolo de care incepea zona de influenta romana). Dar, in 221 i.C, Hasdrubal este inlocuit la comanda fortelor cartagineze de catre Hannibal, pe care il obseda posibilitatea revansei asupra Romei. in 219 i.C, Hannibal cucereste Saguntul, aliat al Romei. Nu putea urma decat redeschiderea ostilitatilor dintre romani si cartaginezi. Asa-zisul senat al Cartaginei, consiliul ei oligarhic, nu a putut decat sa aprobe declansarea conflagratiei militare la care aspirau Barcizii. Iar renasterea Cartaginei nelinistea considerabil pe romani.
Cel de al doilea razboi punic
Acest razboi s-a desfasurat intre 218 si 201 i.C. A fost deosebit de sangeros si a provocat distrugeri masive, in Italia insasi si pe alte meleaguri ale Occidentului Mediteranei. Roma putea conta pe un efectiv de 273.000 de cetateni mobilizati (inclusiv 23.000 de calareti), situati intre 17 si 60 de ani, dar si pe 40.000 de iuniores, printre aliatii sai. inca in 225 i.C, ea izbutise sa mobilizeze 210.000 de oameni. Hannibal nu putea sa se bizuie decat pe efectul surprizei. Cartagina nu mai avea cum sa mobilizeze forte atat de numeroase. Stapanirea marilor apartinea Romei, a carei flota militara domina Mediterana. Dar Hannibal se mai baza si pe faptul ca ocuparea Italiei de catre romani era inca un fenomen recent. Multe semintii se supusesera Romei, dar ar fi fost bucuroase sa scape de sub controlul ei. indeosebi dupa Cannae, s-au produs numeroase defectiuni printre aliatii Romei. Desigur, multi i-au ramas fideli, dar s-au alaturat lui Hannibal bruttienii, lucanienii si, fireste, samnitii. Prin excelenta sudul peninsulei a incercat sa inlature dominatia romana. in pofida „statului" romano-campanian, Capua, ce nu „digerase" - sit uenia uerbo - niciodata intaietatea Romei, careia i-ar fi preferat propria prevalenta in Italia, a trecut ostentativ de partea lui Hannibal. A incheiat cu acesta, in 215 i.C, un tratat care prevedea impartirea Italiei intre Capua si Cartagina, dupa lichidarea puterii romane. in 214, s-a infiripat un proiect de faurire a unui stat al Italiei meridionale. Sicilia se revoltase si rascoale au izbucnit si in Sardinia. in multe asezari italice, consiliile municipale, „senatele" indigene, se situau de partea Romei, in vreme ce forte populare militau pentru cartaginezi. Titus Livius (24, 2, 8-9) ne spune ca o cumplita maladie politica bantuia in Italia. in plus, Hannibal a putut sa se sprijine pe forte ale gallilor cisalpini si ale ligurilor. Prin urmare, planul lui Hannibal nu era de a zdrobi Roma pe propriul teritoriu (si nu in Sicilia ori Africa, precum in razboiul precedent)?
Hannibal a purces asadar impotriva Italiei. O armata consulara il astepta pe Hannibal la nord de Massilia, iar alta se concentra in Sicilia in vederea unei noi si decisive ofensive intreprinse in Africa. Totusi exceptionalul strateg militar, care s-a invederat a fi Hannibal, a stiut sa dejoace planurile romanilor. El a strabatut sudul Frantei actuale, dupa ce trecuse prin Pirinei cu o forta militara compusa din 50.000 de infanteristi, 9.000 de calareti si 37 de elefanti de lupta. in cincisprezece zile, extrem de dificile, el a traversat culmile inzapezite ale Alpilor si a ajuns in Gallia cisalpina si in campia Padului, numai cu 20.000 de infanteristi si 6.000 de calareti. A dobandit insa rapid suportul oferit de catre celti si de liguri, care i-au oferit, cum am semnalat in treacat mai sus, efective militare proaspete. inca de la inceput, Hannibal s-a erijat in eliberatorul Italiei. Romanii au incercat sa-l opreasca in campia Padului, pe cand un alt corp expeditionar roman a fost expediat in Hispania, spre a-l combate pe Hasdrubal, fratele lui Hannibal. Insa, in doua mari batalii, desfasurate la Ticinus si la Trebia, cartaginezii si aliatii lor au infrant armatele consulare romane, comandate de consulii Publius Cornelius Scipio si Titus Sempronius Longus. Hannibal si-a pregatit minutios campania din anul 217 i.C. A trecut Padul si a invadat Etruria, unde il asteptau patru legiuni si forte auxiliare, cam 30.000 de militari ai Romei, aflate sub comanda consulului Gaius Flaminius. La 22 iunie 217, Hannibal a surprins trupele acestui consul la lacul Trasimenus, unde a pierit chiar comandantul lor. Prudent, Hannibal a ocolit Roma si s-a instalat in Italia meridionala. Aici se purtasera tratative cu semintiile antiromane. Pe de alta parte, Hannibal nu dispunea de forte suficiente pentru a ataca Roma insasi. La Roma, comitiile centuriate au impus desemnarea lui Quintus Fabius Maximus ca dictator. El a refuzat confruntarea decisiva cu fortele militare ale punilor si a dus un razboi de uzura, de hartuire si slabire progresiva a trupelor lui Hannibal. De aceea a fost supranumit „Temporizatorul", Cunctator. intre timp, in Hispania, romanii obtin, in 217-215 i.C, victorii asupra lui Hasdrubal. Aliatii Romei din sud sufereau din pricina devastarilor acestui razboi de temporizare. Poate pentru ultima oara in istoria Romei, se ivesc divergente intre plebe si patriciat. Daca patricienii sunt preocupati mai ales de salvgardarea Romei insasi, plebea militeaza pentru cauza Italiei, unde spera sa obtina noi pamanturi. In cele din urma, dupa expirarea mandatului exercitat de catre Fabius Cunctator, Roma trimite in sud o armata numeroasa. Consulul patrician recomanda prudenta, indeosebi pentru ca trupele lui Hannibal erau obosite si infometate, dar cel plebeu insista pentru un atac masiv.
in Apulia, la Cannae, pe 2 august 216 i.C, consulii Lucius Aemilius Paulus (patrician) si Gaius Terentius Varro (plebeu) ataca fortele lui Hannibal. Aripile trupelor lui Hannibal se inchid asupra romanilor, care le strapunsesera centrul apararii si, datorita cavaleriei cartagineze, zdrobesc pe romani. Acestia inregistreaza cel putin 45.000 de morti, printre care se afla un consul, si 20.000 de soldati, luati prizonieri (Pol., 3, 113). Este cel mai rasunator dezastru din istoria militara a Romei. Hannibal sovaie insa sa porneasca asupra Romei. El refuza propunerea la Maharbal, comandantul cavaleriei sale, de a-l lasa sa intreprinda un mars fulgerator asupra Orasului si de a-l ocupa. Cand totusi se decide sa amorseze aceasta ofensiva, Maharbal ii declara: „Hannibal stii sa invingi, dar nu stii sa profiti de victorie", uincere scis, Hannibal; uictoria uti nescis (Liv. 22, 51, 3-4; dar si Cat, Orig., 4, fr. 13-l4; Fior., Tabel, 1, 22, 19; Amm., 28, 5-6). De fapt, Hannibal stia ca incinta Romei nu putea fi strapunsa de trupele sale, putin antrenate sa realizeze, cu succes, un asediu. De altfel el nu voia sa distruga iute Roma, ci s-o izoleze de bazele ei italice. Ceea ce, in parte, a si izbutit. Samnitii, Capua si cei mai multi aliati meridionali, cu exceptia cetatilor grecesti de pe litoral, ca Neapolis si Cumae, au trecut de partea cartaginezilor. Acestia s-au instalat la Capua. Roma insasi a fost salvata de zidurile sale de incinta, de fidelitatea aliatilor din Italia centrala si de coloniile sale, de superioritatea navala si de uniunea sacra, operata in Cetate, in jurul senatului.
Pe de alta parte, Cartagina, care nu prea putea sa expedieze intariri in Italia, face eforturi substantiale in Hispania. Dar soarta razboiului s-a schimbat, incepand din 215. Romanii au practicat din nou razboiul de uzura, care nu putea sa le fie decat prielnic, pe termen lung. Efectivele Romei ajung la douazeci si cinci de legiuni, utilizate indeosebi sa apere cetatile de pe litoral si din interior, sa-l supravegheze pe Filip V al Macedoniei, care ar fi putut sa aduca trupe de sprijin lui Hannibal, aliatul lui, sa impiedice sosirea unor noi forte cartagineze din Hispania. Cartaginezii au mai repurtat temporar unele succese. Au debarcat in Sardinia si in special in Sicilia, unde Syracuza a renuntat la alianta cu o Roma care o subjuga treptat, inevitabil. Punii ocupa Tarentul si infrang trupe romane din Hispania. Conflictul intre Roma si macedoneni dureaza intre 215 si 205 i.C, dar nu are consecinte relevante. in 212 i.C, romanii ocupa Capua, careia i se impun conditii de pace teribile. Totodata, dupa un asediu care a durat un an, Marcus Claudius Marcellus cucereste si prada Syracuza. Un soldat roman ucide, aproape intamplator, pe Arhimede. Syracuza va deveni capitala provinciei romane a Siciliei. In 209 I.C, romanii ocupa Tarentul si Cartagina hispanica (preluand controlul asupra arsenalului acestui oras si minelor de argint din apropierea lui). Hannibal sperase sa izoleze Roma de restul Italiei, pe cand, in realitate, el s-a vazut relativ izolat in peninsula, mai ales in Bruttium. in 211 i.C, el ajunsese, dar fara folos, la portile Romei, cand se strigase in Cetate: „Hannibal este in preajma portilor (Orasului)", Hannibal ad portas. in 210, tanarul Publius Cornelius Scipio, in varsta de numai douazeci si cinci de ani, primeste un imperiurn proconsular si comandamentul fortelor romane din Hispania, desi nu fusese niciodata magistrat roman. Hasdrubal a adus din Hispania o armata de ajutor, care insa nu a putut sa faca jonctiune cu trupele lui Hannibal. Cu pretul unui substantial efort, consulul Livius Salinator a nimicit corpul expeditionar al lui Hasdrubal, in 207 i.C, pe fluviul Metaurus. Soarta razboiului era de fapt hotarata. in 206-205 i.C, Scipio lichideaza complet rezistenta punica din Hispania. in conditii dificile, in 204 i.C, Scipio debarca in Africa punica in fruntea a 35.000 de soldati. Avea insa sprijinul numizilor, rasculati impotriva Cartaginei. Pe de alta parte, dupa parerea noastra, Scipio trasese foloase din lectia esecului inregistrat candva de catre Regulus. in 203 i.C, Cartagina obligase pe Magon, care opera in Liguria, sa se intoarca in Africa. Hannibal nu fusese niciodata invins, dar era uzat si dezamagit. Campania sa italica esuase.
Zama si urmarile sale
intors in Africa, impreuna cu o parte din efectivele pe care le comandase in Italia, Hannibal primeste ajutoare, recruteaza noi soldati si porneste impotriva trupelor lui Scipio, dupa ce acesta refuzase incheierea unei paci de compromis, un fel de „paix des braves". La 29 octombrie 202 i.C, el infrunta pe Scipio si pe Masinissa, capetenia numizilor dornici de a-si castiga independenta fata de Cartagina.
inainte de lupta, fiecare dintre comandanti rosteste cuvantari de imbarbatare a propriilor militari, prezentate de izvoarele antice ca incorporand idei similare. Confruntarea va semnifica o batalie suprema, supremurn certamen. Ea va decide cine va face legea in Mediterana: fie Roma, fie Cartagina. Rasplata victoriei nu vor fi Africa sau Italia, ci „intreg globul pamantesc", neque enim Africani aut Italiarn, sed orbem terrarum uicto-riae praemium fore (Liv., 30, 32). Hannibal organizeaza o linie de bataie in care se amestecau mercenarii, soldati adusi din Italia, o elita formata din cartaginezi de bastina si 80 de elefanti. Scipio deviaza elefantii spre flancuri, unde destabilizeaza o cavalerie punica relativ slaba. Dupa o sangeroasa ciocnire intre cele doua infanterii, Scipio ataca pe centru si pe flancuri. In cele din urma, sarja cavaleriei romano-numide, comandate de Laelius si de Masinissa, hotaraste soarta bataliei: armata lui Hannibal este crunt macelarita (Liv., 30, 34-35).
In 201 i.C, sfatuiti chiar de Hannibal, cartaginezii sunt siliti sa accepte o pace umilitoare. Ei pierd Hispania si toate posesiunile exterioare Africii, predau flota Romei, cu exceptia a zece vase, platesc o impovaratoare indemnizatie de razboi (10.000 de talanti in zece ani), trebuie sa aiba acordul Romei pentru orice initiativa diplomatica sau -militara, nu mai au permisiunea de a recruta mercenari, accepta o supraveghere, chiar in Africa, exercitata de un stat numid clientelar Cetatii si independent de Cartagina. Soldati si mai cu seama capetenii ale italicilor, care trecusera de partea cartaginezilor, sunt executati. intinse pamanturi italice sunt confiscate de romani. Este constituit „ogorul campanian", ager campanus, format din 60.000 de hectare, foarte fertile. Fostii colaboratori ai lui Hannibal au trebuit sa achite amenzi substantiale, sa suporte garnizoane romane si colonii pe teritoriile lor. Viata lor interna a fost riguros supravegheata. De pilda, bruttienii si lucanienii nu au mai fost recrutati in legiuni, iar solul lor a fost acaparat de colonii romane. Capua a fost astfel tratata, incat nu s-a mai refacut niciodata. Si-a pierdut autonomia si a devenit „un locas al plugarilor", sedes aratorum, deci simplu centru agricol, gestionat de prefecti romani. Pe de alta parte, aliatii Romei, fideli ei in tot cursul razboiului, nu au fost recompensati. Ceea ce a creat un sentiment de frustrare in randurile lor.
Roma insasi intreprinsese un imens efort de razboi, foarte costisitor. Totusi prada de razboi a fost foarte bogata, generand in Cetate avutii considerabile. Romanii au inceput sa emita denarul de argint, denarius. In Hispania, au fost constituite provinciile Baetica, ori Hispania ulterior, si Hispania citerior. inca inainte de declansarea celui de al doilea razboi punic, s-a luat hotararea de a incredinta guvernarea teritoriilor extraitalice, anexate de romani, anumitor fosti magistrati ori promagistrati, carora li se acorda o misiune,prouincia. Termenul a acoperit repede denumirea zonelor unde se exercita prouincia. Roma pusese practic stapanire pe viata economica si comerciala a Mediteranei vestice.
Senatul a iesit intarit din cele doua razboaie punice. Prin auctoritas, senatul a devenit, mai mult ca oricand, tutorele, aparatorul, ocrotitorul statului, iar magistratii au servit mai ales ca emisari, ca slujitori ai curiei (Cic, Sest., 117). Dupa dezastrul de la Cannae, unde pierdusera 80 de senatori, a survenit, cum am reliefat in capitolul precedent, o ultima perturbare in mecanismul recrutarii si functionarii sale. A fost completat printr-o „alegere a senatului", lectio senatus, operata de Marcus Fabius Buteo. El a introdus in senat si exponenti ai aristocratiei campaniene, fidele Romei. incepand de acum s-a ivit o ierarhizare a senatorilor. Din 209 i.C, senatul a desemnat promagistratii-guvernatori de provincii si prefecti in orasele italice unde se efectuase o defectiune in favoarea lui Hannibal. Concomitent, cel de al doilea razboi punic a prilejuit detasarea, din corpul cetatenesc, a unor personalitati politico-militare de prestigiu remarcabil. Precum Titus Otacilius Crassus, care se distinsese in Sicilia, si indeosebi Publius Comelius Scipio, inzestrat cu supranumele de „Africanul", Africanus. O noua era politica astfel se deschidea. Scipio se sprijinea pe mari familii, precum cele ale Aemiliilor si ale Aciliilor.
Stranii s-au configurat personalitatile invingatorului de la Cannae si invinsului de Ia Zama. Ne referim desigur la Hannibal. Aventurier iscusit sau strateg militar de geniu? jsiu cumva scriitorii antici i-au exagerat meritele militare (Pol., 18, 28) tocmai spre a ausmenta gloria romanilor, biruitori ai unui mare general? in orice caz el a fost temeinic instruit ca militar inca din copilarie. Ca sa nu ne mai referim la faptul ca fusese format in ura cumplita, nutrita fata de Roma (Liv., 21, 4). Pulsiunile sale puternice, chiar violente, erosul sau rascolit si rascolitor s-au orientat tocmai in directia combaterii hegemoniei romane. Directia pe care n-a abandonat-o nici dupa ce, in urma pacii din 201 i.C, a parasit o Cartagina abia cunoscuta de el in frageda copilarie si s-a exilat in Orient. A strigat el oare, in surghiun: „Zama, o, Zama?".
Armata romana
Sfidarea pricinuita de cele doua razboaie punice a putut fi infruntata cu succes pentru ca armata romana era astfel alcatuita si calita in razboaie anteriore, incat se dovedise capabila sa suporte, in bune conditii, orice soc major. Initial, cum am notat mai sus, nu existase decat o singura unitate de infanterie, legiunea, legio, sprijinita de calareti, acei celeres, de asemenea mai sus consemnati, si de auxiliari de pedestrime usoara. Cum am aratat anterior, obligatiile militare fusesera strans corelate drepturilor politice. Pana la sfarsitul secolului al II-lea i.C, orice cetatean roman putea fi recrutat in ostire. Totusi, de regula, aceasta recrutare era o „alegere", dilectus, deoarece erau mobilizati ca soldati cetatenii pana la un numar de oameni care sa corespunda necesitatilor razboiului purtat de Roma in momentul respectiv. intr-o epoca foarte indepartata, militarul roman nu primea de la stat decat o ratie de „sare", sal, indispensabila hranirii sale si uneori greu de procurat. De aici provine vocabulul „salariu", salarium. Ulterior s-au inmanat bani soldatilor, ca sa-si cumpere sare. incepand cu anul 406 i.C, a fost instituita solda, stipendium (de la „lingou", stips, caci, un timp, soldatii nu primeau bani, ci numai lingouri de metal de valoare). Am reliefat ca impozitul direct a fost creat tocmai spre a nutri acest stipendium (Liv., 4, 59-60). Soldatii isi procurau hrana din solda sau din prada de razboi, eventual acordata de comandantii lor. Echipamentul militar era obtinut in mod similar. Statul s-a insarcinat, ulterior, sa-l procure, costul lui fiind retinut din solda. Pana la urma, Republica a procurat gratuit armamentul de baza. Numai costul armelor „suplimentare" a fost scazut din solda (Pol., 6, 39, 15). Abia in 123 i.C, o lege impusa de catre Gaius Gracchus a constrans statul sa furnizeze militarului uniforma, uestis militaris (Plut., C. Gracch., 5, 1). Polibiu (18, 32) reliefeaza ca fiecare soldat roman trebuie sa fie in stare sa lupte in orice loc si timp, fie in cadrul unitatilor din care facea parte, fie singur, corp la corp.
La origine, legiunea era compusa din 3.000 de oameni, adica din cele 30 de curii, ce includeau fiecare, in principiu, cate o suta de combatanti. in secolul al IV-lea o legiune incorporase 4.200 de luptatori. Mai tarziu, cum am semnalat mai sus, efectivul legiunii a putut atinge 5.000 de soldati. Anul militar, cand soldatii erau mobilizati, incepe primavara, in luna martie, ca sa se incheie in octombrie, odata cu demobilizarea. Cum de fapt am relevat anterior, atunci cand teatrul de lupta s-a indepartat de Roma, de Latiu si chiar de coloniile peninsulare, demobilizarea nu s-a mai efectuat in toamna aceluiasi an. La inceputul secolului al III-lea i.C, Cetatea mentinuse pe picior de razboi intre doua si patru legiuni. Fiecare legiune ingloba 3.000 de osteni din infanteria grea, distribuiti in o mie doua sute de „sulitasi", hastati, care formau prima linie de lupta, urmati, in a doua linie, de „fruntasi", principes, de asemenea in numar de o mie doua sute (la origini combatusera in prima linie), si, in a treia linie, tot de o mie doua sute de soldati, „cei din al treilea rand" triarii, un fel de rezerva a formatiei militare, de subunitate a veteranilor. Infanteriei grele a legiunii i se adaugau inca o mie doua sute de pedestrasi usor inarmati, veliti, uelites. Legiunea era sprijinita de trei sute de calareti. Ea era impartita in manipule, subunitati de lupta. Aliatii Romei furnizau destul de numeroase trupe auxiliare. inainte de 218 i.C, Cetatea mentinea pe picior de razboi intre sase si opt legiuni, adica intre 25.000 si 33.000 de militari. intre 217 si 203, Roma, cum am remarcat intr-un subcapitol precedent, a mobilizat pana la 25-28 de legiuni. Se adaugau flota si fortele auxiliare. Dupa Cannae, ca si in 208-207 i.C, cand a trebuit combatuta armata cartagineza de ajutor al lui Hasdrubal, romanii au fost nevoiti sa recruteze chiar sclavi, ce s-au oferit voluntari.
Reiteram observatia ca mobilizarile afectau numai pe proprietarii de pamant. Se considera ca acestia erau motivati, deoarece isi aparau bunurile lor. Chiar aliatii, caxe furnizau substantiale contingente militare, isi aparau pamanturile lor, legate de interesele Romei, prin diverse tratate. Romanii nu recrutau mercenari, a caror motivatie nu putea implica sentimente patriotice. Tocmai in caracterul national si nonprofesionist al armatei lor trebuie cautat unul dintre secretele revelatoare ale victoriei finale repurtate asupra trupelor eterogene ale punilot; unde cartaginezii nu constituiau decat putine unitati de elita.
Consulii incorporau in principalele unitati combatante mobilizabilii iuniores, care aveau intre 17 si 46 de ani. Seniores, adica soldatii varstnici, erau indeobste meniti apararii citadelelor si, in cazuri exceptionale, a Romei insasi. Un juramant, sacramentum, lega soldatii de comandantii lor si de Republica. Numeroasele rituri ale militarilor traduceau, desigur, conotatiile ritualismului roman. Victoria ilustra protectia zeilor. Am semnalat ca generalul invingator, consul, pretor, promagistrat, era salutat imperator de catre soldatii sai si rasplatit nu numai prin rugaciuni, ci si prin intrarea solemna in Roma, cu prilejul ovatiei sau triumfului. Fastele, calendarul roman, consemnau nu doar zilele de munca (faste) si pe cele de sarbatoare (nefaste), ca si listele magistratilor, dar si triumfurile. Generalul care dobandea un triumf isi onora in mod deosebit familia.
Armele defensive ale infanteristului roman sunt casca de metal, platosa din piele, dublata de mici placi de metal, scutul. Armele ofensive sunt sulita usoara, de aruncat in adversar, sabia si uneori lancea. indeobste velitii atacau primii si azvarleau sulitele. Urma infanteria grea, care, in ordine hoplitica, practica lupta corp la corp, dupa ce soldatii sai isi aruncau de asemenea sulitele. Triarii, inarmati cu lanci grele, nu interveneau decat in momentele dificile ale luptei. Formatia de lupta a legiunii era mult mai supla decat cea a falangei macedonene, care nu i-a inspamantat pe romani decat in vremea lui Pyrrhus. Infanteria era principala forta a armatei romane. Structurarea soldatilor in manipule, articulate in careuri de lupta, ingaduia fiecarei linii de combatanti sa-si refaca dispozitivul, in spatele alteia, daca era dislocata de inamic. Cavaleria slujea operatiilor de recunoastere, de hartuire a adversarului sau de exploatare a victoriei. Totusi, in anumite batalii, precum cea de la Zama, cavaleria a constituit un factor decisiv al victoriei. Desigur, si flota militara romana s-a vadit ca deosebit de performanta.
Armata a constituit un element de prima importanta in procesul cuceririi romane, al expansiunii Cetatii. Ea va oferi unei Rome care nu se multumea cu preeminenta in Occident si tintea expansiune in Orient un instrument de insemnatate majora. in acest mod s-a zamislit imperiul Republicii romane si ceea ce adesea se defineste ca imperialismul Cetatii.1