Televiziunea este de acum inainte un fenomen mondial. In tarile industrializate, fiecare camin are un receptor; cantitatea de programe oferite creste cu lungirea duratei lor si inmultirea canalelor; cablul si satelitii de difuzare directa deschid calea unei cresteri considerabile a acestei oferte. In tarile Lumii a Treia, chiar daca ea apare adesea ca un fel de lux costisitor si de slaba audienta, televiziunea se impune si ea. In total, numarul de receptoare a trecut de la 87 de milioane in 1959 (dintre care 65 % in Statele Unite ) la 419 milioane in 1977 (29 %) si la 1.129 de milioane in 1992 (16 %).

I. - Progrese si noutati tehnice

Perfectionarea aparatajelor. Radioul si televiziunea au beneficiat, la fel ca si telecomunicatiile si informatica, de revolutia electronica. Tranzistoarele (1948), circuitele integrate (1950), apoi microprocesoarele au permis o usurare a receptoarelor, a aparatelor de luat vederi sau sunete si a emitatoarelor. Generalizarea magnotofoanelor cu banda (1950), apoi a magnetoscopului (1956), a bulversat metodele de lucru in studio si in exterior. Mai recent, progresele infografiei si a imageriei artificiale au dat imaginii televizate minunate capacitati de rasucire si de metamorfoza.

Culoarea. Televiziunea policroma reprezinta un vechi vis care-l tentase si pe Baird in 1928: este vorba despre descompunerea imaginii in trei spectre galben, verde si rosu si a le suprapune pe un ecran tricrom, ce are de trei ori mai multe puncte decat cel alb-negru.

In Statele Unite, din 1944, CBS a propus un sistem dar FCC a impus, in 1947, norme precise si de-abia in 1953 a fost agreat, de catre National Television System Committee, un procedeu inspirat de cel al RCA. Sistemul NTSC, putin cam neslefuit, prezenta unele dificultati in inregistrarea sa si in stabilitatea nuantelor, de atunci el fiind imbunatatit. Canada in 1956 si Japonia in 1960 l-au adoptat. In Franta, cercetarile lui Henri de France la Compania franceza de Televiziune au reusit, in 1959, punerea la punct a procedeului SECAM (Secvential culoare cu memorie), mai complex decat NTSC, ale carui culori sunt stabile si se preteaza foarte bine la inregistrare. La 29 aprilie 1960, o transmisiune a avut loc intre Paris si Londra si un emitator in culori a fost instalat in turnul Eiffel in decembrie 1961. Sistemul SECAM a fost de atunci perfectionat. Pentru societatea germana Telefunken, Wilhem Bruch a pus la punct in 1963 procedeul PAL (Phase Alternative Line), versiune perfectionata a NTSC. In anii 1962-1965, tarile din Europa nu au stiut sa aleaga un sistem unic si astazi, daca PAL a castigat piata principalelor tari europene occidentale, SECAM s-a impus in tarile din Est dupa adoptarea sa, in martie 1965, de catre sovietici, ca si in numeroase tari din Orientul Apropiat, in cateva tari din America Latina si in Africa francofona. Cele doua sisteme sunt convertibile si permit deci schimburi de programe in culori.

Satelitii de difuzare directa. Primii sateliti din anii ’60 nu aveau decat o foarte slaba putere si nu puteau difuza decat un singur program de televiziune. Receptarea semnalelor lor video impunea enorme statii terestre de receptie de tipul Pleurmeur-Bodou care injectau apoi programele in reteaua de emitatoare hertziene. In mod progresiv, puterea satelitilor a cresut in acelasi timp in care crestea si densitatea semnalelor video. Intr-o prima etapa, in anii ’70 si ’80, satelitii au putut asigura legaturi nu numai din punct in punct, ci si pe zone intinse: programele puteau fi deci direct receptionate de capetele retelelor de cablu. Visul de difuzare directa era inca nerealizabil, deoarece ea cerea antene parabolice de mai multi metri in diametru; nelinistiti sa vada, prin acest mijloc, navalind pe teritoriul lor emisiuni subversive de propaganda occidentala, sovieticii s-au opus realizarii sale. Incepand cu mijlocul anilor ’80, dificultatile tehnice au fost depasite. Simpli sateliti de comunicatie puteau retransmite 10 sau mai multe programe si semnalele lor puteau fi receptionate si amplificate pana la receptoarele individuale cu mici antene parabolice de cativa decimetri in diametru. Aceste posibilitati au provocat inmultirea programelor tematice lansate de marile canale de serviciu public sau comerciale si de catre marile grupuri multimedia americane, europene sau asiatice (CNN, Murdoch, CLT, Viacom, Kirch, Canal ^ ...). Unele dintre aceste programe, prevazute cu mai multe bande sunet, pot fi receptionate in fiecare tara in limba sa nationala. v6i10ip
Generalizarea difuzarii prin satelit a bulversat in mod profund in trei decenii echilibrul mondial al televiziunii si a favorizat internationalizarea sa. Temerile exprimate pe langa UIT in ianuarie-februarie 1977 de catre tarile Lumii a Treia de a se vedea private de aceasta noua resursa nu s-au concretizat: numarul crescand al canalelor disponibile le-a permis si lor sa beneficieze si adesea sa-si usureze reteaua de retransmitatoare terestre. Ramane faptul ca productiile nationale ale tarilor defavorizate rezista astazi cu greu concurentei programelor “venite din cer”.

Televiziunea prin cablu. Nascuta la origine in Statele Unite in 1949-1950 pentru a deservi caminele, pe care un obstacol de relief il plasa “in umbra “ razelor emitatoarelor hertziene, si jucand deci rolul unei mari antene colective legata de receptoare, cablul a capatat foarte repede un avant. Primele cabluri cu axiale puteau difuza 6 programe; acest numar a fost dus la 36 si chiar la peste 50 in retelele cu fibra optica net mai performante, fibra optica pusa la punct definitiv la sfarsitul anilor ’70. Foarte repede, retelele de cablu s-au intins si numarul de camine echipate nu inceteaza sa creasca. Cand in Belgia aproape 90 % dintre locuinte erau cablate in 1991, 60 % in Statele Unite, 40 % in Germania, mai putin de 1 % in Franta si in Anglia unde, este adevarat, se puteau numara aproape 20 % dintre locuinte inzestrate cu antene parabolice. Incasarile retelelor de cablu, dincolo de costul de instalare, provin dintr-un abonament platit organismului care gestioneaza reteaua, acesta platind la randul sau o parte din aceste incasari producatorilor programelor difuzate. Televiziunea prin cablu, transmitand atat programele hertziene cat si cele spatiale, poate difuza in retelele sale si programe locale. Ele vor constitui de asemenea in viitor mijlocul privilegiat de difuzare, pe langa televiziune, a unei multitudini de servicii telematice interactive, printre care fara indoiala telefonul, accesul la multiple banci de date, si toate derivatele actualului videotex: prin ele vor trece miticele autostrazi ale informatiei care ne sunt promise in zorii secolului XXI.

Video. Inventarea, de catre societatea Ampex in 1956, a inregistrarii pe benzi magnetice a imbunatatit in mod clar mai intai munca din studiourile de televiziune usurand recurgerea la inregistrare care, pana atunci, nu putea fi asigurata decat prin cele mai dificile tehnici de cinematografie pe pelicula.

In anii ’70, magnetoscopul a patruns in locuinte pentru uz domestic: inregistrarea emisiunilor in absenta telespectatorului, difuzarea de mici filme video filmate cu camere video individuale, difuzarea de casete video cumparate sau inchiriate in magazine specializate. Dupa un razboi comercial destul de indelungat, producatorii japonezi au monopolizat fabricarea de magnetoscoape, apoi l-au adaptat noilor tehnici de inregistrare cu laser pe video disc a carui comercializare a inceput in 1983.
Lumea video familiala a capatat o amploare considerabila in lume: in Japonia, peste 80 % dintre locuinte erau echipate in 1993, 60 % in Statele Unite, peste 40 % in Franta si aproape 50 % in Marea Britanie.
Receptoarele de televiziune pot deci de astazi sa difuzeze, pe langa televiziune, si programe alese de indivizii insisi. In locuinte, videoteca completeaza sonoteca si biblioteca.

Televiziunea cu inalta definitie (TVHD). Incepand de la sfarsitul anilor ’80 si pana in 1993, TVHD a facut obiectul unei enorme batalii. Transmiterea pe ecrane de televiziune a 16 / 9 imagini cu 1.125 sau 1.250 linii avand deci o finete comparabila cu cea a unei pelicule cinematografice era posibila: deja in anii ’40, H. de France si Barthelemy visasera la ea. Cucerirea acestei noi piete opuneau pe japonezi, care din 1981, au emis, pentru cateva zeci de mii de receptoare, programul lor MUSE, europenilor centrati pe Philips si pe CSF, si americanilor. In 1994, s-a renuntat la continuarea acestei cai, televiziunea numerica mobilizand toate eforturile si sperantele producatorilor de materiale: este vorba aici de o formidabila provocare deoarece ea antreneaza inlocuirea completa a tuturor aparatajelor (inclusiv a receptoarelor) in prezent concepute pentru televiziunea analogica.

Videotex si alte noi servicii.

Videotexul cablat de tip minitel, care utilizeaza firele telefonice a depasit cu mult videotexul difuzat care foloseste ecranul televizorului pentru a oferi pagini scrise. Englezii realizasera, in 1974, sistemul Ceefax (BBL) si in 1975 Oracle (IBA). TDF ii opunea remarcabilul sau Antiope dat in folosinta in 1977, care permitea “rasfoirea” a peste 3.000 de pagini de informatii diverse: el nu a rezistat concurentei minitel. Aceste sisteme servesc in continuare la subtitrarea unor emisiuni pentru cei cu deficiente de auz.
Televiziunea serveste de asemenea si pentru teleconferinte: paricipanti intruniti in doua sau trei sali-studio, pot sa dialogheze in ciuda distantei care ii desparte.
Televiziunea pe ecran mare, in care s-au pus mari sperante la sfarsitul anilor ’60 pentru a difuza spectacole in fata unui public numeros, nu mai este folosita decat pe stadioane sau la mitinguri ...

II. - Televiziunea in tarile occidentale

Statele Unite.

O crestere continua. Televiziunea americana ramane prima din lume. Numarul de receptoare nu a incetat sa creasca. In 1960, 64 % dintre locuinte erau dotate, 95 % in 1970, 97 % in 1980 si 99 % in 1990; la aceasta data se numarau in jur de 184 de milioane de receptoare, fie 2,4 pe locuinta. Numarul de statii comerciale a trecut de la 580 in 1960, la 686 in 1970, si la 1.604 in 1990 dintre care 640 afiliate uneia dintre cele trei mari networks (ABC, NBC, CBS); cat despre statiile de televiziune “publica”, ele au trecut de 59 in 1962, la 114 in 1964, 270 in 1982, si la 340 in 1994. Proportia televiziunii in investitiile publicitare a crescut de la 3 % in 1950, 13 % in 1960, 18,5 % in 1970, 23 % in 1980 si la 34 % in 1990. In 1993, trei sferturi dintre locuinte erau echipate cu un magnetoscop ale carui progrese au fost fulgeratoare dupa 1978. Fenomenul cel mai semnificativ este reprezentat de dezvoltarea reteleleor de cablu: 70 in 1950 deservind 14.000 de locuinte, 2.500 in 1970 (4,5 milioane), 4.225 in 1980 (15,5 milioane), 10.000 in 1993 (58 de milioane, adica in jur de 60 % dintre locuinte).

Televiziunea comerciala. Pastrandu-si suprematia, cele trei networks si-au vazut scazand partea lor de piata: 95 % in prime time in 1975, 60 % in 1990, mai putin sub efectul concurentei celorlalte canale hertziene locale, cat din cauza multiplelor programe tematice difuzate prin cablu sau prin satelit. FCC care franase, intr-o prima etapa, dezvoltarea cablului si a Pay TV, ajunge in 1984 sa permita celor trei networks sa sporeasca de la 7 la 12 numarul de statii pe care fiecare il avea in marile orase si sa le acorde dreptul de a produce direct o parte din programele lor de divertisment, dar ele nu pot avea in continuare fiecare decat o singura statie afiliata zonei de audienta. Grupul News Corp. al lui Rupert Murdoch, dupa ce rascumparase Twenty Century Fox in 1985 si diferite statii comerciale, a reusit sa constituie o a patra network: Fox Broadcasting Company. Proprietatea statiilor comerciale, retelele de cablu (pe care politica lui Reagan le-a deschis in mod larg, dupa 1990, accesului producatorilor de televiziune si apoi companiilor de telefoane) si a caselor de productie, fac obiectul unei piete exterm de concurentiale si in general foarte lucrative. Numeroase holdinguri financiare si mari grupuri multimedia investesc in televiziune (si in vechii “sefi” ai cinematografiei de la Hollywood ale caror filme vechi constituie o categorie foarte apreciata): Time-Warner, Walt Disney, Viacom, News Corp., Telecommunications Incorporated, Cable News Network, Gulf and Western... Investitori japonezi (Sony, Matshushita, Toshiba) au intrat astfel pe piata americana.

Sub controlul nemilos al indicilor de audienta (ratings), productiile americane se supun unor reguli foarte stricte care s-au definit si au evoluat incepand de la sfarsitul anilor ’50: cautarea celei mai mari audiente conduce in mod cert la o anumita doza de insipiditate a serialelor, in cautarea violentei in telefilme, a unei vulgaritati in emisiunile de jocuri, la o mare superficialitate in emisiunile populare de dezbateri (talk show-ul, a carui moda dateaza din anii ’70), sau de confidente (real show, anii ’80); aceasta cautare reuseste totusi sa dea niste produse de o mare calitate formala care satisfac publicul american si seduc publicul strain. Prin multe aspecte, televiziunea comerciala americana nu a incetat sa serveasca drept model si referinta majoritatii televiziunilor din lume.

Avatarurile televiziunii publice. FCC elibereaza de asemenea licente unor statii care, refuzand publicitatea si renuntand la prezentarea stirilor, se consacra unor emisiuni educative si culturale. Prima care a functionat a fost cea a Universitatii din Houston in 1952.

Aceste statii “educative” sufereau de o lipsa de resurse. Educational Television Facilities Act din 1962 a deblocat 32 de milioane de dolari pentru extinderea acestor statii: completand aceste fonduri generale, ajutoarele statelor si ale municipalitatilor au accelerat extinderea lor, si gratie productiilor de la National Educational Television (care a devenit in 1970 Educational Broadcasting Corporation) care sustinea din 1952, Fundatia Ford. La 28 februarie 1967, presedintele Johnson a anuntat, dupa concluziile Comisiei Carnegie, o noua etapa; pe 7 noiembrie, Public Broadcasting Act a dus la crearea Corporation for Public Broadcasting insarcinata sa-si asume o a patra network nationala, Public Broadcasting Service. Finantarea PBS-ului a fost asigurata de catre guvernul federal pe de o parte, si pe de alta de catre state, municipalitati, universitati, Biserici si prin subscriptie, ale asociatiilor, indivizilor sau ale unor fundatii, cum ar fi Fundatia Ford. PTV-ul a recurs si la patronare (sponsorizare) pentru finantarea anumitor emisiuni.

Succesele PTV au fost remarcabile din 1968 si pana in 1972. O treime din programe erau propriu-zis educative: emisiunea pentru copii Sesame Street a lui Joan Cooney, a fost din 1969, cea mai stralucitoare reusita. Restul, emisiuni dramatice sau artistice, dezbateri asupra marilor probleme ale societatii americane, campaniile pentru promovarea negrilor sau apararea consumatorilor, emisiunile pentru minoritatile etnice, emisiunile culturale preluate de catre BBC-ul englez, etc., parea sa se situeze la polul opus al programelor de televiziune comerciala. Incepand din 1973, ostilitatea presedintelui Nixon in fata tonului judecat prea critic al programelor sale, apoi cea al ui Reagan au avut drept efect reducerea ajutorului federal (in 1982 de-abia 24 % din total, in 1984, 18 %). Daca televiziunea publica ramane, prin calitatea programelor sale ca o maniera de recurgere in fata insuficientelor televiziunii comerciale, audienta sa este mediocra, de-abia intre 1 si 2 % in orele de mare audienta, in ciuda progresiei programelor (2.186 de ore in 1961, 12.217 in 1970, 25.599 in 1978). In 1987, PTV-ul, cu un buget de 1,3 miliarde de dolari, avea resurse de 20 de ori mai mici decat statiile comerciale.

Televiziunea prin cablu. Retelele de cablu sunt de calitate si de dimensiuni foarte variabile. Cea mai mare este in Long Island si deserveste 305.000 de abonati. In 1990, 65 % dintre retele difuzau intre 30 si 53 de programe si 18 % peste 54 contra numai a celor 6 difuzate in anii ’60. Existanta acestei noi piete a suscitat crearea de programe tematice de toate genurile (vulgarizare, sport, economie, actualitate, tineret, distractie, spoturi muzicale, dezbateri parlamentare...) sau pentru minoritati (negri, latino-americani, religii... ) si au atras noi producatori. Cel mai novator a fost CNN-ul, program de informatie non-stop al carui succes este considerabil, din moment ce astazi atinge telespectatorii din lumea intreaga.

Cablul ramane vehicolul principal al Pay TV si al Pay per view care ofera spectacole de sport sau de varietati in exclusivitate si filme foarte recente, la pretul mediu al unui bilet. Pay TV-ul avea, in 1993, peste 39 de milioane de abonati: cei doi principali producatori sunt Home Box Office (Time-Warner) care a fost initiatorul in 1972, si Show Times (Viacom).

Marea Britanie. Numarul de televizoare a crescut apoi a stagnat incepand din 1975: 11 milioane in 1960, 16 in 1970, 18,5 in 1979, dintre care peste 60 % in culori: cum multi englezi inchiriaza receptoare, modernizarea lor a fost mai rapida decat in Franta. Al treilea canal, BBC 2 a vazut lumina zilei la 21 aprilie 1964: el a fost transpus in culori in 1967, iar celelalte doua in noiembrie 1969. Channel 4 a aparut in noiembrie 1982.

Televiziunea comerciala. ITA, care a devenit in 1972 Independent Broadcasting Authority dupa crearea radiourilor comerciale, animat de un consiliu format din 11 membri numiti de catre guvern, a gestionat instalatiile tehnice dintre care 30 de emitatoare, a supervizat publicitatea si programele celor 15 statii autonome regionale de programere. Aceste 15 statii incredintau lui Independent Television News realizarea emisiunilor de informatie comune. Fiecare societate isi realiza propriile emisiuni regionale ale programului sau (15 %) si colecta publicitatea; restul de emisiuni era realizat prin schimbul de programe dintre statii (51 %) sau imprumutate din exterior (27 %).

Statiile au zone de difuzare foarte inegale: cele doua statii londoneze si cea din Birmingham deservesc peste 10 milioane de receptoare; Channel TV de-abia 100.000 in insulele Manecii. De fapt, esentialul programelor IBA erau produse de catre 6 societati “majore”: Thames TV si London Weekend TV la Londra, Granada TV la Manchester, Anglia TV la Birmingham, Yorkshire TV la Leeds si Scottish TV la Edimburgh. Publicitatea, 6 minute pe ora maxim, intrerup emisiunile ca si in Statele Unite. Al patrulea canal dupa o gestatie dificila a fost pana la urma incredintata sectorului comercial. Programele sale erau destinate unui public minoritar si au ramas mult timp deficitare. Guvernul Thatcher a facut sa se voteze un Broadcasting Act promulgat in noiembrie 1990 si care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1993. Radioul depinde de acum inainte de o Radio Authority, IBA si-a incredintat functiile sale unei Independent Television Commission, concesionarile celor 15 societati au fost redistribuite si unele dintre ele de acum inainte sunt regrupate intr-o aceeasi proprietate. Se prevede crearea in 1996 a unui al cincilea canal comercial national.

BBC-ul. Privat de monopolul sau in televiziune in 1954 si in radio in 1972, BBC-ul si-a pastrat structurile. Un Consiliu format din 12 guvernatori supervizeaza, sub autoritatea ministerului de Interne (si nu celui al Postelor incepand din 1974), gestiunea Consiliului de Conducere care este asistat de 50 de consilii consultative regionale sau specializate. Resursele BBC-ului (radio si doua canale de televiziune) provin din redevanta, din subventiile de stat pentru emisiunile pentru strainatate, si din revanzarea acestor emisiuni. Refuzul doamnei Thatcher de a acorda cresterea redevantei pe care o reclama a pus BBC-ul intr-o situatie dificila din 1983 si se avea in vedere chiar privatizarea sau constrangerea de a accepta publicitatea. BBC-ul a trebuit sa-si reduca personalul si cheltuielile, sa-si lichideze anumite active dintre care participarea sa la Visnews cedata Agentiei Reuter. Carta sa trebuie reinnoita in 1996. BBC-ul a creat in 1994 un canal de informatii BBC World TV. El anima de asemenea si Open University, invatamant radiotelevizat, care elibereaza diplome la vreo 40.000 de studenti.

Concurenta dintre televiziunea publica si televiziunea comerciala. Succesul ITA, odata trecuti primii ani ai instalarii sale, a fost remarcabil. Cautand programele de distractie dupa retetele televiziunii americane, ITA a reusit sa cucereasca la inceputul anilor ’60 aproape trei sferturi din audienta orelor de varf si ITNews depaseau pana si jurnalele televizate ale BBC-ului. Surprins in certitudinile sale emfatice de aceasta concurenta brutala, BBC-ul a reactionat in 1957; aparitia canalului BBC 2, in care s-au putut descarca, dupa 1964, de partea esentiala a emisiunilor culturale de calitate, i-a acordat o mai mare usurinta lui BBC 1 sa se lanseze in recucerirea publicului prin emisiuni populare in care sportul ocupa un loc privilegiat. Venerabila casa a fost vazuta chiar, sub conducerea lui Hugh Greene din 1960 in 1968, inmultindu-si emisiunile satirice impotriva Establishment-ului. De partea sa ITA, puternic criticata pentru demagogia si lipsa de semnificatie a programelor sale (raportul Pilkington, 1960), a trebuit sa ridice putin nivelul productiilor sale. Din 1972, BBC-ul retine jumatate din telespectatorii britanici; BBC 2 are o slaba audienta dar a produs emisiuni remarcabile, ca Forsyte Saga, si BBC 1 joaca pe cartea televiziunii populare. In 1992, BBC-ul atragea, pe doua canala, 44 % din audienta, IBA 51 % dintre care 10 % pentru Channel 4, iar programele tematice prin satelit 5 %.

Televiziunea prin satelit. In timp ce cablul stagna (de-abia 500.000 de abonati in 1993), Anglia a jucat cartea programelor tematice prin satelit incepand din 1980 pentru a cuceri piata europeana, apoi mondiala. Dupa multiple esecuri si acumulare de deficite, doua societati: Sky Channel, al grupului Murdoch, si BSB (British Satellite Broadcasting) s-au impus si propuneau fiecare, in 1989, un “buchet” de 5 programe. Pana la urma, cele doua grupuri au fuzionat in 1991: B. Sky B. propunea, in 1994, 6 programe si anunta altele noi. In 1995, se numarau peste 4 milioane de antene de satelit in Anglia.

Franta.

Progresia. A V-a Republica a vazut Franta recuperand intarzierea sa in fata partenerilor europeni: de la 1,3 milioane in 1960 numarul de conturi ale redevantei a ajuns la vreo 20,3 milioane in 1992 (fie peste 25 de milioane de receptoare) dintre care 89 % in culori, contra 8 % in 1973, 21 % in 1976, 40 % in 1980. Al doilea canal a inceput pe 18 aprilie 1964, iar cel de-al treilea la 1 ianuarie 1973, amandoua pe 625 de linii. Colorarea a fost relativ lenta: al doilea canal la 1 octombrie 1967, al treilea de la crearea sa si primul in 1976 pe 625 de linii, al patrulea (cu plata in 1984, al cincilea si al saselea in 1986). Publicitatea de marca vazuta ca sursa de incasari publicitare a fost introdusa la 1 octombrie 1968; ea a fost gestionata din 1968 in 1986 de catre Regia franceza a Publicitatii. Limitata la inceput, de-abia 2 minute pe zi in 1970, ea depaseste in 1985 20 de minute pe primele doua canale: ea este admisa pe cel de-al treilea in 1984. In 1992, cifra de afaceri globala pe ansamblul televiziunii franceze putea fi estimata la vreo 28 de miliarde de franci, dintre care 40 % pentru serviciul public.

Criza cronica a institutiilor. Audiovizualul a progresat intotdeauna in Franta prin crize, iar cea de-a V-a Republica a cunoscut multe. Vointa puterii de a controla puterea politica a televiziunii, a condus-o la exercitarea asupra ei a unei tutele mult mai puternice decat la vecinii nostri, instabilitatea legata de aceste constrangeri a provocat un fel de proasta dispozitie in randul personalului si a agravat erorile de gestiune. In toate statutele, pana in 1982, nominalizarea principalilor responsabili ai radio-televiziunii a fost rezervata guvernului si a avut intotdeauna o semnificatie politica evidenta.

Autoritarismul statutului RTF din 4 februarie 1959 a fost cu greu atenuat de cel din 26 iunie 1964 care nu a avut alt efect decat usurarea controlului financiar asupra ORTF. Criza din mai 1968 a agitat profund Oficiul, prin greve, prin contestarea presiunilor guvernamentale si prin epurarile care au urmat. Scandalurile publicitatii clandestine dezvaluite in 1971 au marit si mai mult criza. Adevarata liberalizare a regimului televiziunii din 1970 in 1972 sub guvernul Chaban-Delmas nu a fost de-ajuns pentru a restabili situatia. Dezordinile constatate alimentau multe critici care intareau sperantele celor care sperau sa obtina, dupa modelul englez, privatizarea unui canal de televiziune. Statutul din 3 iulie 1972, ultima tentativa de salvare a unitatii Oficiului crescandu-i-se autonomia sa de gestiune si plasandu-l sub conducerea unui presedinte-director general in principiu atotputernic, sfarseste printr-un esec.

Statutul din 7 august 1974, aplicat de la 1 ianuarie 1975, a daramat ORTF-ul creandu-se 7 societati: patru de programe (Television francaise 1, Antenne 2, France-Regions 3, Radio-France), trei de servicii (Telediffusion de France, pentru intretinerea infrastructurilor tehnice, Institut National de l’Audiovisuel, pentru arhive, cercetare si formarea personalului si Societe francaise de Production, pentru realizarea marilor emisiuni de televiziune). Daca sistemul, in ciuda numeroaselor conflicte si greve, a functionat bine pana la urma pentru societatile de programe si pentru TDF, nu la fel au mers lucrurile si pentru INA care a traversat grave crize financiare si care nu a reusit sa-si dea niste obiective foarte clare, si pentru SFP care a trebuit sa dispara in 1978-1979 din cauza deficitelor acumulate.

Evolutia incepand din mai 1981. Prima legislatura a mandatului de sapte ani a lui Francois Mitterrand a transformat in mod profund peisajul audiovizual francez, odata cu autorizarea radiourilor locale private in noiembrie 1981 si noul statut din 29 iulie 1982 care intelegea sa plaseze audiovizualul public la adapost de presiunile guvernului.

Inalta Autoritate a audiovizualului (9 membri numiti pentru 9 ani reinnoiti cate o treime la fiecare trei ani, numiti de catre Presedintele Republicii, presedintele Senatului si de catre presedintele Adunarii nationale) are sarcina de a numi presedintii-directori generali ai societatilor nationale si sa vegheze la respectarea bunelor reguli. ea este asistata de catre un Consiliu al comunicasiei audiovizuale care detine un rol consultativ. Societatile instalate in 1974 au fost mentinute.
Guvernul a spart monopolul creand Canal ^, canal cu plata, incredintat grupului Rousselet-Havas apoi, in februarie-martie 1986, La 5, canal generalist si La 6, canal muzical. De asemenea era pregatit LA SEPT, canal cultural si a fost instalat TV 5, canal francofon prin satelit, realizat in asociere cu canalele publice belgian, elvetian romand si din Quebec.

Planul de cablu din noiembrie 1982, foarte ambitios din moment ce el prevedea generalizarea fibrei optice, a permis inca de la sfarsitul anului 1985 crearea primelor retele moderne, dar succesul sau, in ciuda unei relansari in 1986, a gasit putini abonati: 0,5 milioane in 1987, 1,3 milioane in 1994.

Noua majoritate in 1986 a dat La 5 grupului Hersant si M 6 Companiei luxemburgheze de Teledifuziune. Hersant a trebuit sa cedeze, la sfarsitul lui 1990, La 5 grupului Matra-Hachette, dar pana la urma a disparut in aprilie 1992, din cauza deficitelor.
O lege din 27 noiembrie 1986 a reorganizat PAF. Comisia nationala a Comunicatiei si a Libertatilor formata din 13 membri, a inlocuit Inalta Autoritate. In aprilie 1987, TF 1 a fost privatizata si incredintata grupului Bouyghes. In ianuarie 1989, CNCL a fost inlocuita de catre Consiliul superior al Audiovizualului. In octombrie 1990, urmare a LA SEPT, Arte, canal cultural franco-german difuzat seara pe cale hertziana in Franta, si prin satelit in Germania, si in ianuarie 1995, La Cinquieme si-a facut debutul ca un canal educativ de zi.
Cele doua canale supravietuitoare ale serviciului public, France Television (F 2 si F 3) au fost plasate sub aceeasi conducere in august 1989. Audienta serviciului public a scazut, trecand de la 89,6 % in 1986, la 40,8 % in 1993 contra 39,2 % la TF 1, 10,2 % la M 6, 5 % la Canal ^, codificate ca Cine Cinema, Cinefil, sau nu cum ar fi Canal J si Canal Jimmy; Planete; LCI si Eurosport pe TF 1, Paris Premiere de la Lyonnaise des Eaux; RTL 9 si Serie Club de pe CLT.
Cele trei canale locale: Tele Toulouse (1988), Tele Lyon Metropole si 8 Mont-Blanc traiesc cu greu si pe picior mic, sustinute de comunitatile teritoriale locale.

Pioniera a apararii exceptiei culturale, Franta care, prin calitatea realizatorilor sai, reusise, in perioada RTF si a ORTF, sa ofere o televiziune de calitate in ciuda prea marei supuneri ale informatiilor si emisiunilor sale politice inspiratiilor puterii politice, izbuteste din ce in ce mai greu, in fata multiplelor concurente straine, sa furnizeze cu programe de inalt nivel cele cinci canale generaliste ale sale, dar emisiunile de informatie si magazinele sale de actualitate sau de politica si-au regasit o independenta prea mult timp contestata.

Celelalte tari liberale.

Germania federala. Este dintre toate tarile europene cea in care progresia televiziunii a fost cea mai rapida: 1960 4,5 milioane de receptoare; 1964, 10; 1970, 16; 1976, 18,5; 1980, 19,5. ARD, care gestiona primul canal, a regrupat 9 institute regionale de televiziune care participau, fiecare dupa importanta sa, la finantarea ansamblului: Westdeutscher Rundfunk la Koln, 25 %; Norddeutscher Rundfunk la Hamburg cu 20 %; Bayerischer Rundfunk la Munchen cu 17 %, Suddeutscher Rundfunk la Stuttgart, Sudwest Funk la Baden-Baden, Sender Freies Berlin si Hessescher Rundfunk, fiecare cu cate 8 %; Radio Bremen si Saarlandischer Rundfunk, fiecare cu cate 3 %. Gestionata de catre un Consiliu de Intendenti al Institutelor participante, ARD-ul nu este un organism federal, ci o asociatie de productie care furnizeaza programe lasand autonomia fiecaruia dintre institute.

Zweites Deutsches Fernsehen, al doilea canal, a inceput sa emita la 1 aprilie 1963; el este, spre deosebire de ARD, un organism centralizat al carui sediu se afla la Mainz. Conducerea sa asociaza si ea intendentii institutelor locale sub controlul unui consiliu consultativ compus din delegati ai Parlamentelor Lander-urilor.
Al treilea canal, ARD 3 regionalizat, s-a nascut in septembrie 1964. In 1987, in urma unui tratat dintre Lander, RFG-ul a intrat la randul sau intr-un sistem mixt (Dualordnung) prin crearea de canale comerciale printre care se numara cele doua principale RTL ^ (care a devenit RTL TV) si SAT 1. Grupurile de presa si de cinematografie si-au luat parti importante din aceste societati. Aceste canale beneficiaza, in difuzarea lor, de retele de cablu aparute in 1982 si care numarau in 1992 peste 10 milioane de abonati. Dupa reunificare, sistemul audiovizual al celor cinci noi Lander din Est a fost integrat fara dificultate celui din RFG.

Italia. De la 2,1 milioane, numarul de receptoare a ajuns la 9,7 in 1970 si la 12,7 in 1977; al doilea canal a intrat in serviciu la 4 noiembrie 1961 si cel de-al treilea, regionalizat, in 1979; in acelasi an RAI lansa Telescuola, emisiuni educative de foarte buna calitate. Dupa indelungate ezitari, RAI a hotarat in 1978 sa treaca la televiziunea in culori cu sistemul PAL. Monopolul RAI avea sa fie reinnoit in decembrie 1972, dar afacerea a trenat. Curtea constitutionala a intervenit pentru a condamna in iulie 1974 orientarea informatiei politice intr-un sens prea sistematic favorabil Democratiei crestine si o lege din 1975, reinnoind monopolul RAI, stabilea o egalitate de resurse intre cele doua canale si incredinta primul canal democrat-crestinilor si cel de-al doilea Partidului socialist, apoi cel de-al treilea Partidului comunist: acesta era sistemul de lottizzazione. O noua hotarare a Curtii constitutionale din 23 iulie 1976 ce legaliza statiile locale “libere”, a provocat o adevarata explozie a statiilor de radio si de televiziune.

In cateva luni s-au inmultit micile statii locale care difuzau mai ales filme, adesea pornografice; existau peste 1.000 in 1980. Sub conducerea marilor animatori care rascumparau statii si le asociau in retele, situatia s-a decantat si Silvio Berlusconi a ajuns in 1981 sa domine piata televiziunilor comerciale cu cele trei retele Canale 5, Italia 1, Rete 4. Dupa multe crize, o lege din 1992 a incercat sa stabilizeze situatia. RAI, in ciuda dificultatilor, a reusit sa-si pastreze o mica jumatate de audienta; in 1993, RAI a fost remaniat si sistemul de “impartire pe loturi” a fost abandonat. Berlusconi, Sua Emmitenze, beneficiind de sprijinul televiziunilor sale, a devenit presedintele Consiliului; dupa demisia sa in decembrie 1994, soarta imperiului sau de televiziune comerciala a fost pusa in joc.

Belgia. Legea din 18 mai 1960 a separat in mod definitiv BRT flamanda de RTB valona si aceasta ruptura a fost definitiv confirmata in 1977 prin legea din 18 februarie: un al doilea canal francofon a aparut in 1977, care se dezvolta mai greu decat omologul sau flamand deoarece, functionand fara resurse publicitare, RTBF trebuie sa suporte concurenta programelor RTL si a canalelor franceze foarte pe larg redifuzate prin cele mai dense retele de cablu din lume.
Canada a vazut, pe langa cele doua mari canale nationale in franceza si in engleza, Radio-Canada - CBC, aparute in 1952, alaturandu-se statiilor private la sfarsitul anilor ’50. televiziunea prin cablu s-a dezvoltat puternic pentru ca ea permite receptionarea programelor din Statele Unite. La Quebec, cele doua canale publice, plus un canal educativ si in functie de locuri unul sau doua canale private in franceza, sunt completate de catre 160 de retele de cablu dintre care cel mai important, Videotron la Montreal, ofera din 1961 celor 80.000 de abonati ai sai 35 de canale dintre care unul de televiziune comunitara deschis, 27 de ore pe saptamana, tuturor.
In Japonia consumul de televiziune este cel mai dezvoltat: de la 6,9 milioane de receptoare in 1960 s-a ajuns la 22,8 in 1970 si la 27,6 in 1977. Reteaua NHK intretine doua canale nationale. NAB, asociatie a vreo 50 de societati private anima 170 de statii emitatoare, finantate prin publicitate.

III. - Televiziunea in URSS

Din 1960, mediile au facut progrese enorme, indeosebi televiziunea: 1960, 4,8 milioane de receptoare; 1970, 34,8; 1979, 77. In 1979, 80 % din populatia sovietica avea acces la televiziune, gratie statiilor Orbita si Ekran legate de satelitii de difuzare Molnya si Gorizont dati in folosinta in noiembrie 1977. Trecerea la televiziunea in culori a receptoarelor este inca slaba, chiar daca 83 % dintre programele emise de Moscova sunt in culori, in sistemul SECAM adoptat in 1967. Langa Moscova, la Ostankino, rusii au construit la aceeasi data un centru foarte modern cu un turn de 533 de metri inaltime. Exista patru canale. Primul, cel mai vechi din moment ce el exista de la adoptarea sistemului cu 625 de linii la 16 iunie 1949, este emis de la Moscova pe intreg teritoriul. El are o vocatie nationala si emitea, in 1979, 13 ore si jumatate pe zi; el transmitea de doua ori pe zi o emisiune de informatii comentate, Vremia (Vremea).Programele acestui prim canal sunt redifuzate inregistate pentru a tine cont de decalajul orar si aceasta, gratie retelei Orbita sau Ekran, in regiunile centrale si orientale ale Uniunii. Al doilea canal a aparut in 1956, al treilea in 1965 si al patrulea in 1972. Schimbarea politica din 1984 a modificat in intregime situatia: vechiul organism de stat Gostelradio a fost inlocuit de catre Ostankino care controleaza primul canal ramas national. In republici, puterile locale au luat adesea sub controlul lor emitatoarele celorlalte canale si, in 1993, s-au nascut primele canale private. In 1994, la Moscova se receptionau 6 programe dintre care cel al televiziunii de la Sankt-Petersburg, care a fost primul care s-a liberalizat, si doua canale comerciale. Publicitatea a invadat undele rusesti.

IV. - Televiziunea in tarile Lumii a Treia

Tarile in curs de dezvoltare inregistreaza, si in domeniul televiziunii, o mare intarziere in fata tarilor industrializate: in 1977, acestea din urma au 322 de receptoare la mia de locuitori, contra a numai 24 ale primelor. Cele 51 de state sau teritorii care nu aveau televiziune in 1977 sunt toate tari subdezvoltate sau arhipelaguri izolate. In realitate, costul investitiilor necesare, si indeosebi cel al extinderii retelelor in afara marilor orase, dar si cel al productiei de programe originale, face adesea din televiziune o intreprindere de prestigiu a carei audienta este limitata la zonele urbane. Adevarata justificare a televiziunii este adesea aici, nu atat informatia sau distractia, cat formarea si educarea.

Imensele sperante investite in televiziunea educativa au fost totusi deceptionate deoarece, in tarile in curs de dezvoltare, spre deosebire de tarile dezvoltate, ea este conceputa nu ca un complement pedagogic al unui sistem de educatie clasic, ci ca un fel de substitut al unui sistem educativ insuficient si ca o completare a lipsei de profesori. UNESCO, la sfarsitul anilor ’50 si in anii ’60, a favorizat, in Indii si in America Latina, experiente cu destinare scolara si in special pentru adulti, dar sistemul teleclubs-urilor a esuat cel mai adesea. De asemenea, proiectele de lansare a programelor scolare in India in 1975 si in Brazilia in 1976, prin satelitul ATS 6, nu au produs efecte, mai putin din cauza programelor cat din cauza imposibilitatii de a asigura receptarea lor in conditii convenabile. Mult mai ambitioasa si mai solida aparea experienta din Coasta de Fildes, condusa din 1969 de la statia din Bouake: televiziunea este folosita aici ca un element principal al instructiei primare si a primului ciclu gimnazial: in 1978 deja, 63 % dintre elevii ciclului primar urmareau acest invatamant televizat. Cu toate acestea, experienta a fost abandonata pana la urma in 1982, deoarece eficacitatea sa a fost considerata insuficienta...

In anii ’80 si ’90, televiziunea a facut mari progrese, chiar daca ea a ramas prea adesea un fenomen urban. Antenele parabolice s-au inmultit cu o rapiditate surprinzatoare pentru a receptiona programele straine difuzate prin satelit.