Imperiul bizantin era continuatorul Romei; el era un fel de magistratura in care imparatul detinea puterea provizorie. Factorii constitutivi ai epocii romane subzistau chiar daca acestia deveneau din ce in ce mai formali. Imparatul era imperator, proclamat de armata, iar Senatul devenise un simplu factor social, care nu intervenea decat in cazurile dificile. Aprobarea sa se manifesta prin prezenta senatorilor in timpul ceremoniilor de la hipodromul din Constantinopol, unde avea loc aclamarea imparatului de catre popor. Aceasta procedura facea din imparat “alesul lui Dumnezeu”, conform formulei consacrate. Investiturii politice urma incoronarea din catedrala Sfanta Sofia; patriarhul cerea o marturisire de credinta pentru a verifica ortodoxia celui care era insarcinat cu apararea credintei, apoi ii punea coroana noului ales. Patriarhul era un personaj influent, el putand juca de multe ori un rol decisiv, asa cum s-a intamplat cu Mihail Cerularie la venirea pe tron a lui Isaac Comnenul. In istoria Bizantului nu a existat vreun patriarh care sa refuze incoronarea imparatului: pe 31 octombrie 802, cand Nichifor I (802-811) a detronat-o pe Irina, restauratoarea cultului icoanelor, patriarhul Tarasie, animatorul sinodului de la Niceea, l-a incoronat pe uzurpator. Explicatia: pentru bizantini, lumea in care traiau era imaginea pamanteasca a Imparatiei lui Dumnezeu. Imparatul este locotenentul lui Dumnezeu pe pamant. In mod firesc, Dumnezeu este liber sa aleaga, pentru a numi si pentru a revoca; o uzurpare care a reusit, era de inspiratie divina, ca in cazul nostru cu Nichifor. Imperiul bizantin a fost o autocratie temperata de uzurpari, ca rod al unui complot de palat ca cel din 802 sau a unei revolte populare ca cea din 1042 care a condus la inlaturarea lui Mihail al V-lea (1041-1042). Chiar daca Dumnezeu poate alege o familie pentru tron, principiul dinastic nu excludea uzurparea.

Dumnezeu, imparatul si legea

Titulatura imperiala, asa cum aparea in actele imperiale sau in portretele suveranilor, rezuma aceasta conceptie: «N … basileus , credincios al lui Hristos-Dumnezeu, ortodox, autokrator al Romanilor». Imparatul se definea prin titlul sau . El era mai intai credincios lui Dumnezeu, care i-a conferit puterea sa si ortodox, ceea ce reprezenta fundamentul legitimitatii sale, conferindu-i puterea absoluta a autocratorului. Aceasta putere se exercita in mod deosebit in cadrul Imperiului, singurul care corespunde intregului pamant sau oikumene, Imperiul Romanilor. z4o9om
In calitate de locotenent al lui Dumnezeu, imparatul era atoputernic: el era intruchiparea legii, el era cel care asigura continuitatea acesteia. Imparatul avea obligatia de a aplica hotararile conciliare, iar legislatia canonica era integrata in dreptul imperial. De asemenea imparatul convoca si prezida sinodul, dar autoritatea dogmatica apartinea exclusiv acestuia din urma. Imparatul nu era nici cleric, nici un simplu laic; el era un isapostolas, «egal cu apostolii». In acest sens el avea o serie de privilegii liturgice: dreptul de a intra in Sfantul Altar prin usile imparatesti, el se impartasea singur din Sfantul Potir; patriarhul aplica porfirogenetilor la 8 zile dupa nastere tunderea care marca caracterul lor sacru, imparatul avea dreptul de a predica si a binecuvanta multimea credinciosilor.
In cartea Despre ceremonii, Constantin al VII-lea explica participarea imparatului la Liturghie, ca avand un accentuat caracter simbolic: el crea imaginea terestra a ordinii divine din lume. Dupa Constantin al VII-lea, un inger ar fi daruit lui Constantin cel Mare vesmintele din purpura rezervate numai suveranilor . Maiestatea imperiala impunea linistea, de aceea adunarile oficiale in care imparatul isi prezenta hotararile sale erau silentia. Imparatul nu vorbea niciodata direct, ci numai prin gesturi si prin intermediul unui demnitar. El facea parte dintr-un ceremonial de adorare cu rezonanta religioasa, insotit de lumanari si tamaie . Cei care veneau la el, isi plecau capetele pana la pamant, dupa care uneori ii sarutau picioarele sau genunchii. La masa imperiala, intr-o sufragerie din aur (chrysotriklinos), imparatul invita periodic cate 12 persoane sarace, alese cu grija, carora printr-un simbolism simplu le spala picioarele. Ceremonialul plin de fast de la Curtea imperiala a inregistrat un vizibil declin incepand cu secolul al XII-lea, cand are loc o izolare aristocratica a puterii .
Lumea crestina nu putea admite decat un singur imparat, pentru ca nu exista decat un singur Dumnezeu care l-a trimis, l-a delegat. Bizantinii aveau o teama instinctiva fata de orice partaj al puterii: in momentul in care cu putin timp inainte de moartea lui Manuel I (1143-1180), sotia i-a adus pe lume un copil handicapat, evenimentul a fost considerat «ca anuntator al poliarhiei, care este mama anarhiei» si pretext pentru sfatuitorii lui Andronic I pentru executarea tanarului Alexis II, pentru ca «suveranitatea multipla nu este buna» si «nu este nevoie decat de un singur suveran, de un singur imparat» . Idealul era ca acest imparat unic sa domneasca absolut singur, sa faca totul singur, in cadrul Imperiului.
Vasile I cand se decide sa trimita asa-numitii anchetatori fiscali pentru reprimarea fraudelor, afirma ca el insusi se va ocupa de acest gen de afaceri. Fie ca era vorba despre Vasile al II-lea pe care Psellos ni-l descrie ca pe un conducator caruia ii placea sa conduca treburile Statului singur, fie ca amintim pe alti functionari de Stat, referinta se indreapta intotdeauna catre un ideal politic de tip patriarhal, in virtutea caruia suveranul se comporta cu poporul sau ca si un parinte, ca un tata de familie drept si sever. In cazul aparitiei semnelor ce prevesteau o revolta, guvernatorul unei provincii nu lua nici o decizie daca suveranul nu-i dadea un raspuns la scrisoarea de avertisment pe care i-o trimitea. Pe scurt : «pamantul este al meu si nu al tau … iar tu daca nu ai primit ordin de la mine cum ti-ai permis sa pedepsesti oameni?» . Era greu de imaginat cum o alta persoana putea impieta autoritatea imparatului asa cum consemna Isaac II: «este ingaduit imparatilor sa faca tot ceea ce vor» pentru ca nu exista dezacord intre Dumnezeu si ei in guvernarea problemelor pamantesti ; intr-un cuvant orice act al imparatului era traducerea vointei divine.
Stapan al tuturor lucrurilor si al oamenilor din Imperiul sau, imparatul detinea puterea absoluta asupra bunurilor si libertatilor tuturor, chiar daca in anumite situatii exista riscul nerespectarii legii. Exceptiile puteau aparea numai in cazul in care se faceau in beneficiul unei echitati superioare, pe care Dumnezeu o inspira. Imparatul isi permitea chiar sa priveze de drepturile cele mai elementare indivizi sau comunitati, asa cum s-a intamplat in repetate randuri cu dinastia macedoneana a carei politica sociala a fost o constanta violare a garantiilor legale. In rest, imparatul cel care poate fi in unele situatii deasupra legii, in altele o poate imblanzi pentru a ierta pe cineva, cum a fost cazul cu Constantin IX Monomahul, cel care renunta la respectarea legii pentru un functionar vinovat de evaziune fiscala. Nu trebuie uitat nici faptul ca suveranul in calitate de instrument al lui Dumnezeu nu putea face exces de puterea sa umana. Ajuns pe tron Isaac al II-lea jurase ca nu va omori pe nimeni, nici chiar pe dusmanul sau cel mai de temut; in acest timp Nichita Choniates consemna ca nimeni si cu atat mai mult imparatul, nu poate tolera o crima, chiar daca impins de necesitatea de a pedepsi pe culpabili, Isaac a sfarsit prin a depasi in rigoare pe predecesorul sau, Andronic Comnenul.
Imparatul putea face totul in limita vointei divine; in plus tot ceea ce este bun in lume nu putea proveni decat de la el, idee cu atat mai puternica la Bizant, cu cat aceasta era sprijinita si de traditia elenistica, retransmisa prin intermediul Imperiului roman. Astfel, victoria care vine de la Dumnezeu, nu poate fi decat cea a imparatului, soldatul lui Dumnezeu, chiar si in cazurile in care suveranul nu participase fizic la conflict. Cand un general de armata obtinea o victorie, imparatul era cel care triumfa, asa cum a facut Manuel I dupa victoria lui Kontostefanos asupra ungurilor din 1167. Lui Leon al VI-lea cel care nu a parasit niciodata Constantinopolul, Aretas de Cezareea ii atribuie totusi meritul victoriei din 901 asupra arabilor, caci regasim aici «cu adevarat binefacerile strategiei tale, marturia pe care ne-o da sufletul tau prieten al lui Dumnezeu», pe scurt, «o victorie datorata autoritatii si puterii imperiale». Victoria ca favoare acordata de Cel de Sus reprezentantului Sau pe pamant, demonstra si increderea pe care Dumnezeu o avea in continuare in imparat; de aceea Ioan al II-lea dupa victoriile sale impotriva pecenegilor si turcilor purta pe un car icoana Maicii Domnului, ca si Manuel I dupa victoria asupra ungurilor.
Imparatul se putea bucura si de alte binefaceri, demnitatile sale provenind de la Dumnezeu. Prezenta imparatului printre oameni, era o suprema garantie, o asigurare ca harul divin pogoara peste el, ca existenta societatii umane depinde de cea a imparatului, deoarece el este cel care acorda fiecaruia valoarea pe care o merita si deci locul pe care-l ocupa. A respecta pe imparat, insemna a respecta intreaga umanitate crestina. Faptul ca nici un om nu-ti face vreun rau, spuneau demnitarii lui Alexios al II-lea, reprezenta garantia ca Imperiul va fi pastrat.
Una din calitatile Imparatului era impasibilitatea (apatia) in virtutea careia, cum spunea Alexios Comnenul fiului sau, trebuie intotdeauna pastrata o atitudine impozanta, cea pe care el insusi o afiseaza in mijlocul supusilor. Chiar si in viata zilnica a basileului nu trebuia lasata impresia vreunei tulburari interioare. Aceasta serenitate se traducea mai ales in exercitarea actului imperial de justitie, care consta «in a privi cu acelasi ochi pe toata lumea, cei care detineau autoritatea si ceilalti», care nu trebuia sa condamne pe nimeni fara o ancheta prealabila, urmarind practic echitatea suprema prin care fiecare poate obtine satisfactie. Imparatul trebuia sa aiba aceasta calitate tipic greceasca, «bunavointa fata de oameni» (filantropia), care consta in puterea de a sti sa ierti, asa cum a facut Alexios I Comnenul de-a lungul domniei sale, cu riscul, in cazul lui Constantin al IX-lea, de a da impresia unui om slab in fata dusmanilor. In afara iertarii, aceasta filantropie ingloba si generozitatea, asemenea gestului lui Vasile I, cel care dupa o perioada cu recolte slabe anula impozitul pe produse pe timp de 2 ani.
Astfel, se impune portretul unui tip de suveran ideal, admis atat de oficiali cat si de masele populare; el reiesea si din promisiunile unui Constantin al X-lea, care in 1059 in momentul succesiunii spunea: “voi fi binevoitor, pentru cei tineri voi fi ca un tata, ca un frate pentru cei de varsta mea si un sprijin pentru cei in varsta” . Pana la urma imparatul putea fi chiar un sfant, asa cum afirma Nicolae Misticul, ca este un om “al carui suflet sfant este inspirat de Dumnezeu“. Sfintenia imperiala putea fi considerata chiar o adevarata asceza, inca si mai meritorie decat aceea a solitarilor, caci trebuia sa reziste in acest caz grijilor mondene. Vorbind despre parintii sai, Leon al VI-lea spunea ca: «ei nu au trecut, prin viata imbracati in par de camila, ascunsi prin grote si prin munti, ci au avut o cale grea datorita grijilor si solicitarilor care-i presau fara incetare in favoarea altora, in timp ce ei vegheau pentru salvarea universului». Ajuns la o asemenea stare, imparatul devine un model pentru supusii sai, deoarece modul de a conduce al acestora era lege pentru subiecti. Daca imparatul era puternic, totul era bine, daca era virtuos si poporul practica aceleasi virtuti. Aceeasi valoare de exemplu se extinde si asupra religiei: imparatul trebuia sa ajute poporul, sa inteleaga cum trebuie sa se mantuiasca si sa cunoasca mai bine pe Dumnezeu, caci asa cum spunea Fotie «suveranul nu trebuia sa se preocupe numai de propria mantuire, ci si de cea a poporului pe care-l are in grija, sa vegheze asupra lui si sa-l ia de mana pentru a cunoaste ca si el perfectiunea cunoasterii lui Dumnezeu». In fata acestui ghid reactia normala era una de teama si veneratie, transformata uneori in adorare.

Administratia centrala

Sistemul de functionare al administratiei centrale ne este cunoscut datorita gustului pronuntat al bizantinilor, indeosebi al inaltilor functionari de la Curte, pentru taxis, ordinea, pe care Dumnezeu a lasat-o lumii, cea de care se foloseste acela care comanda trupele pe campul de lupta, dar si ordinea ierarhica a demnitatiilor si a functiilor in Stat . Cei care faceau parte din adminstratia centrala erau mari amatori de tratate care explicau taxisul, taktika; unele lucrari aveau caracter militar, fiind inspirate din tratatele antice, Leon al VI-lea care aparea foarte rar pe campul de lupta reusind sa fie un autor prolific in acest sens. Alte lucrari contineau liste cu demnitati si functii, care ne dau multe informatii despre administratia bizantina. Toata aceasta ordine exista in Palat, iar metoda de guvernare purta numele de sekreta. Seful administratiei centrale purta numele de protoasekretis si era in general un om de incredere al imparatului. Un alt post foarte important era dromos, cel insarcinat cu transmiterea ordinelor imperiale pe intreg teritoriul Bizantului, ocupandu-se si cu intretinerea drumurilor si a sistemului de legaturi postale in intreg Imperiul. Sakellionul era responsabilul trezoreriei Statului; eidikonul avea in sarcina serviciul starii civile, iar genikonul era cel care trebuia sa supravegeheze colectarea corecta a impozitelor
Aceste cateva functii mentionate dadeau acces la ceremonialul imperial, purtand marca proximitatii fata de imparat. Salariul si ceremonialul deveneau de asemenea criterii deosebit de importante ale ierarhizarii bizantine. Demnitatea de protospatar oferea onoarea de a face parte din Senat , statut care oferea o serie de privilegii judiciare (tribunal special, juramant la domiciliu, dispensa de cautiune).
In intregul sistem administrativ bizantin un loc important il ocupa eficienta financiara, care cunoaste o criza sensibila odata cu devalorizarea nomismei de aur din secolul al XI-lea. De aceea, sistemul fiscal cunoaste incepand cu secolul al VIII-lea o anumita evolutie in vederea satisfacerii necesitatilor unui Stat in expansiune precum si unele modificari sociale. Din secolul al VIII-lea au aparut primele suprataxe, ajungandu-se practic in secolele X-XI la o dublare a acestora. In aceste conditii micii proprietari erau pusi in dificultate. Pericolul desfintarii unor sate a determinat Statul bizantin sa inventeze un sistem de degrevare provizorie (sympatheia) cu o durata de 30 de ani, care permitea contribuabilului datornic sau mostenitorilor acestuia, sa-si plateasca restantele in mod progresiv. In cazul in care la termenul stabilit suma restanta nu era achitata, pamantul in cauza facea obiectul unei decizii de retragere (klasma): el devenea clasmatic, proprietatea Statului . De asemenea, marirea impozitelor a antrenat si o trecere a multor terenuri in proprietatea Statului sau o crestere semnificativa a evaziunii fiscale. Schimbarile monetare din secolul al XI-lea au condus spre o schimbare a modului de contabilizare a impozitelor: Statul acorda ofiterilor si inaltilor demnitari, dreptul de a precepe taxele direct din anumite zone, care le erau atribuite sub o forma concesionara. Masura a fost profitabila pentru aristocratie, care devine beneficiara unei anumite suveranitati, o putere asupra oamneilor de rand.

Armata si sistemul thematic

Incepand cu secolul al VIII-lea, imparatii bizantini au constientizat faptul ca marimea originara a themelor conferea sefului acestora, strategului, o putere excesiva, devenind de multe ori o sursa de uzurpare. Astfel, unele theme au fost divizate: cea a anatolicilor a fost impartita inainte de 741 in thema tracesienilor la Vest si in prima jumatate a secolului al IX-lea in cea a Seleuciei la Est. Recuceririle din Orient ca si cele din Balcani sau Italia, au condus la crearea unor noi theme; Constantin al VII-lea in cartea sa Despre theme mentioneaza 29 de astfel de unitati administrative. Ofensiva din Orient a creat posibilitatea aparitiei themelor de frontiera, de mici dimensiuni si concentrate in jurul unei fortarete: Germaniceea, Edessa, etc. In conditiile in care situatia militara evoluase, Imperiul trecand de la o politica defensiva la una de tip ofensiv, strategul si-a pierdut din importanta in favoarea administratiei civile, kritesul , ale carui atributii nu erau exclusiv juridice. Pe de alta parte, themele de mici dimensiuni se dovedeau insuficiente in cazul unor operatiuni de anvergura, chiar si defensive; themele de frontiera sunt regrupate sub autoritatea unui duce sau catepan . In timpul dinastiei comnenilor, pe fondul unei fragmentari a administratiei locale, s-a incercat o reconstituire a vechilor theme, incredintate fie ducilor, fie strategului, care acumula functiile civile si militare. Acest amestec de centralizare si descentralizare a dus la o slabire a autoritatii imperiale in favoarea puterii locale.
Din momentul crearii themelor, armata bizantina era impartita intre themata, formata din soldati profesionisti, care in perioadele de pace reveneau la casele lor, si tagmata, contingente de mercenari, a caror origine sociala era diversa. La randul ei, flota era organizata dupa acelasi model: o flota a themelor maritime (Marii Egee, Samos, Kefalonia etc.) si ploimon, comandata de un drongar al ploimon . In secolul al X-lea, pe fondul multiplicarii expeditiilor pe termen lung si la distante mari, evolutia strategica si tehnica a modificat aceasta organizare. Armata si-a pierdut in aceasta perioada aspectul «popular» al soldatilor, transformandu-se intr-o armata de mercenari straini; era vorba in primul rand de varegi, specializati in garda imperiala si de turci, contingent important dar nesigur in timpul derutei de la Mantzikert. Odata cu dezvoltarea cavaleriei, au fost recrutati specialisti, crestini occidentali, desemnati prin termenul generic de franci, dar care in realitate erau normanzi, francezi, germani sau englezi. Principala noutate era faptul ca acesti cavaleri refuzau autoritatea bizantina, preferand sa fie condusi de catre un sef ales de ei . In fruntea catorva sute de oameni, principii armeni sau georgieni s-au pus adesea la dispozitia imparatului bizantin: Grigorie Pakurianos in fruntea georgienilor a fost folosit de Alexios I Comnenul in luptele impotriva normanzilor si a pecenegilor din Balcani. Pentru serviciile aduse, el a obtinut din partea imparatului mari suprafete de teren in Tracia, unde a fondat o manastire care a servit ca loc de retragere pentru soldatii sai.

Dobrogea in vremea Comnenilor

Victoria imparatului bizantin Ioan I Tzmiskes asupra lui Sviatoslav in anul 971 a determinat o serie de schimbari importante pentru teritoriile romanesti. Revenirea stapanirii bizantine in regiunile Dunarii de Jos si reorganizarea administrativa a teritoriilor din Sudul si Nordul Dunarii a insemnat un reviriment politic binevenit pentru populatia romaneasca. In aceasta perioada a luat fiinta in zona o thema, care apare in unele izvoare sub denumirea de «tinutul de la Istru» sau de «Mesopotamia», dar careia dupa mijlocul secolului al XI-lea i se consacra numele de Paradunavon sau Paristrion . Refacerea si prosperitatea economica a unor orase-cetati de pe Dunare, toate cu rol strategic, precum Dinogetia, Capidava, Pacuiul lui Soare, Troesmis, Axiopolis, ne releva cat de efectiva si cat de dimanica a fost aceasta stapanire. Imperiul a cautat sa foloseasca drumurile comerciale care strabateau din vechime aceste teritorii si prin intermediul carora puteau desfasura un comert activ. Supunerea Bulgariei in anul 1018 a permis themei Paristrion sa se bucure de o perioada de relativa liniste si de o viata prospera de care au beneficiat si unele regiuni ale teritoriului carpato-dunarean . Aceasta perioada a fost insa intrerupta de prezenta pecenegilor, care in urma repetatelor invazii din prima jumatate a secolului al XI-lea au creat in zona un evident dezechilibru greu de controlat prin actiunea diplomatica si militara a Bizantului. Acesta este si motivul care l-a determinat pe Roman al IV-lea Diogenes (1068-1071) sa se gandeasca la restabilirea echilibrului anterior. El s-a grabit sa inroleze in randurile armatei de mercenari, pecenegi si alte neamuri, care vor duce la dezastrul de la Mantzikert din 1071. In ciuda acestei situatii, Dobrogea a continuat sa ramana sub stapanirea bizantina, inregistrand sub imparatii comneni o perioada de prosperitate economica, intrerupta abia in 1185 de revolta asanestilor.
Intemeietorul dinastiei comnene, Alexios I a cautat de la inceput sa instaureze la Dunarea de Jos un climat de liniste care sa-i permita promovarea unei politici de recucerire si consolidare a pozitiilor bizantine din Asia Mica si Balcani. In acest sens el a purtat lupte grele mai intai cu populatia oraselor din Paristrion, revoltata impotriva administratiei constantinopolitane, framantari care cuprinsesera si Tracia pana la Marea Egee. Prezentand situatia incordata existenta de-a lungul limesului dunarean pe la anul 1086, fiica imparatului, scriitoarea bizantina Ana Comnena, consemna urmatoarele: «Un trib de sciti care erau zilnic atacati de sarmati, si-au parasit caminele si au cobarat spre Dunare. Trebuind sa se inteleaga cu cei care traiau in partile Dunarii, cu incuviintarea tuturor, au inceput sa duca tratative cu capeteniile lor, cu Tatos, cel numit Chalia, Sestlav si Satzas, primul ocupa Dristra, ceilalti Bitzina si alte cetati. Dupa ce au ajuns la intelegere cu acestia, ei au trecut liber Dunarea, jefuind tinuturile marginase si cucerind si cateva locuri intarite. Apoi, ramanand un timp linistiti, au arat pamantul si au semanat mei si grau» . Acest fragment a dat nastere la multe discutii cu privire la caracterul acestor formatiuni politice si la apartenenta etnica a conducatorilor amintiti de Ana Comnena, ca si a populatiei pe care o stapaneau. Marele nostru istoric, Nicolae Iorga, afirma la sfarsitul primului razboi mondial, ca sefii amintiti nu erau barbari, ci romani ca si supusii lor. In acest context, miscarea apare ca o incercare de emancipare politica, ca o prima forma prestatala romaneasca, dupa modelul ducatelor bizantine de frontiera. Cel dintai care a admis ipoteza lui Iorga a fost Nicolae Banescu, care privea miscarea conducatorilor locali drept o tendinta de autonomie pornita din orasele dunarene si initiata de populatia locala . Interpretarea data de Nicolae Iorga a devenit pentru C. Bratescu, o adevarata revelatie, voievodatele romanesti din Dobrogea de la sfarsitul secolului al XI-lea, fiind comparabile cu cele ale lui Litovoi si Seneslau din secolul al XIII-lea . Tinand seama ca Zonaras afirma despre Tatos ca ar fi peceneg, iar Attaleiates intelegea prin sciti pe pecenegi, G. Bratianu conchide ca Tatos care purta si supranumele de Chalis, era o capetenie a pecenegilor stabiliti pe teritoriul Imperiului. Despre Seslav, acelasi istoric afirma ca era un sef barbar al Vicinei intre anii 1086-1088, iar Satzas (Sacea) un sef local al carui nume poate fi pus in legatura cu cel al orasului Isaccea . Aceste concluzii au fost contrazise de unii istorici bulgari, care folosind un limbaj destul de polemic, contesta caracterul romanesc al formatiunilor statale din Paristrion .
In ceea ce priveste viata crestina in aceasta perioada, descoperirile arheologice ne indica prea putine elemente, dar ne conduc catre afirmatia ca viata cultural-bisericeasca se afla din secolul al XI-lea sub autoritatea bisericeasca a mitropoliei de Dristra, aflata la randul ei sub jurisdictia Patriarhiei de la Constantinopol. Importanta aceastei mitropolii este legata bineinteles de faptul ca in aceasta perioada la Dunarea de Jos se manifestau unele tendinte de autonomie ale oraselor si ale feudalilor locali. Este foarte probabil ca odata cu constatarea pericolului unor asemenea tendinte, administratia imperiala sa fi cautat sa le franeze, atat pe calea diplomatiei si a armelor, cat si prin acordarea unei anumite autonomii religioase paristrienilor . Din pacate nu sunt cunoscute cele cinci episcopii dependente de aceasta mitropolie, amintite intr-o Notitia episcopatum de catre Neilos Doxopatri, diacon la Sfanta Sofia, notar patriarhal si nomophilax al Imperiului . Oricum, teritoriul dobrogean a avut un centru ierarhic intr-una dintre principalele cetati bizantine ale regiunii. Localizarea lui cea mai probabila pare a fi Dinogetia-Garvan, unde in mijlocul asezarii feudale timpurii (sec. X-XII) se inalta o biserica de zid, ale carei ruine au fost descoperite cu prilejul sapaturilor din vara anului 1950. Planul, cupola pe pandantivi, tehnica de constructie si pictura bisericutei de la Garvan, arata originea ei bizantina.
Tot la Bisericuta-Garvan s-au descoperit cateva mici obiecte de cult, intre care si aprox. 50 cruciulite de diferite forme si marimi. Un tipar de bronz pentru cruciulite simple, descoperit tot aici ne face sa credem ca anumite exemplare de acest tip erau lucrate pe loc. Dintre cruciulitele secolelor X-XII, descoperite la Garvan, trei prezinta o deosebita importanta, toate datand din secolul al XI-lea. Prima este de fapt alcatuita din doua cruci de bronz, legate intre ele, modelul fiind unic in zona. Cea de a doua, o cruce dubla relicvar, din bronz, are pe fata chipul Mantuitorului Iisus Hristos rastignit, iar la capetele bratelor laterale pe Fecioara Maria si pe Sfantul Apostol Ioan. Pe cealalta fata se afla Maica Domnului oranta, incadrata de busturile celor patru evanghelisti. Cea de a treia cruce dubla relicvar de aur este si cea mai valoroasa, cu lant din acelasi metal, descoperita in vara anului 1950. Crucea propriu-zisa este alcatuita din doua jumatati, una mai mica in fata iar alta mai mare in spate. Pe fata principala a crucii este aplicata in relief figura lui Hristos rastignit, iar in jurul sau sunt aplicate mici ornamente in filigran. Acest pretios obiect de arta ne duce cu gandul la atelierele constantinopolitane, cel care a purtat-o fiind un episcop existent in secolul al XI-lea in asezarea de la Bisericuta-Garvan . Scaunul episcopal de la Dinogetia-Garvan se afla probabil sub jurisdictia mitropoliei temei Paristrion, evidentiind legaturile Bizantului cu asezarile de la Dunarea de Jos . Stransele relatii religioase cu Constantinopolul sunt confirmate si de prezenta altor cruci mici, simple sau de tip relicvar, produse in capitala Imperiului sau la Chersones in secolele X-XIII si descoperite la Enisala (jud. Tulcea), Noviodunum, Capidava si la Pacuiul lui Soare .
Un alt centru episcopal a existat si la Axiopolis, al carui titular a fost mutat in secolul al XI-lea la Abydos in Asia Mica. Mai tarziu, acelasi ierarh a primit in administratie si arhiepiscopia de Apros, de pe continentul european, nu departe de Heracleea (vezi articole legate de problema scaunelor episcopale din Dobrogea in secolele X-XII, trecute intr-o nota).
Revenirea stapanirii bizantine la Dunarea de Jos in a doua jumatate a secolului al X-lea, marcheaza inceputul unei perioade istorice importante , in care feudalismul carpato-dunarean s-a constituit cu trasaturile sale proprii.

Viata religioasa si culturala la Bizant in secolele IX-XII

Indepartarea progresiva de Roma sau pierderea provinciilor orientale, au facut din patriarhul de la Constantinopol, ierarhul cel mai important din Imperiu; treptat el a capatat titlul de ecumenic. Odata cu convertirea slavilor din Balcani si a rusilor, apartenenta la Patriarhat a devenit un semn de integrare in sistemul bizantin. Imparatul, a carui putere era de origine divina intervenea oficial la alegerea patriarhului. Astfel, sinodul permanent de la Constantinopol propunea o lista cu trei nume, imparatul alegea unul singur sau putea propune o noua lista. In cazul unui conflict, imparatul avea ultimul cuvant de spus. Ceremonia de investitua era asemanatoare cu cea a numirii unui functionar, iar apartenenta la cler nu era obligatorie pentru viitorul patriarh. Consecintele disputei iconoclaste au fost destul de multe printre ele amintim si faptul ca puterea imperiala impunea o supraveghere mai atenta asupra patriarhului, iar Biserica se putea opune tentatiilor teologice ale imparatilor. Fotie a fost de altfel prototipul inaltului functionar care a ajuns patriarh si care a influentat legislatia dinastiei macedonene.
Rezultatele acestei schimbari post iconoclaste au fost contradictorii: incepand cu secolul al XI-lea populatia bizantina, mai ales cea din Constantinopol, nu mai era dispusa sa-si vada patriarhul sacrificat din interese politice, mai ales atunci cand era vorba de concesiuni facute papei, asa cum experimentase Constantin al IX-lea Monomahul in 1054. De asemenea, slujirea patriarhala atrasese politicieni ambitiosi si elita intelectuala, precum Constantin Lihudes si Ioan Xifilinos.
Pe plan doctrinal, pozitia Bisericii bizantine a ramas invariabila: dogma apartinea in mod exclusiv sinodului, care este convocat si prezidat de imparat. La lucrarile unui sinod puteau participa egumenii marilor manastiri, simplii calugari sau chiar functionari ai Statului. Ca trup tainic al lui Hristos, Biserica avea in frunte pe Fiul lui Dumnezeu si cele 5 patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalimul. Conducerea efectiva a Bisericii revenea insa sinodului permanent, un loc privilegiat pentru contactul dintre puterea politica si institutia religioasa. Din sinodul permanent faceau parte: principalii ierarhi ai Bisericii bizantine, mitropolitii prezenti in capitala si delegatii imperiali sau chiar imparatul. Sinodul avea rolul unui tribunal bisericesc si definea disciplina bisericeasca, condamnand atunci cand era cazul pe eretici; tot el alegea dintre epicopi trei nume pentru numirea viitorului patriarh. Administrarea Patriarhiei revenea clerului bisericii Sfanta Sofia: marele econom, care avea grija de partea financiara si marele ecleziarh, care se ocupa cu supravegherea manastirilor din Constantinopol.
In vremea Comnenilor invatatura de credinta era transmisa prin asa-numitii didaskaloi, in ordine: cel care invata Psalmii, cel care explica Apostolul si cel care citea din Evanghelii. In momentul intronizarii sale, patriarhul trimitea episcopilor «synodikonul Ortodoxiei», o marturisire de credinta care continea definitia ortodoxiei sale, la care trebuiau sa se asocieze toti credinciosii. De asemenea, patriarhul trimitea carti de rugaciune si sinaxarul, carte continand rugaciuni pentru sfintii din timpul anului bisericesc.
Episcopul avea un rol decisiv in viata religioasa a eparhiei sale. In 1107, Alexios I promulga un edict privind reforma clerului, prin care impunea vizitele pastorale si incuraja numirea de preoti care sa slujeasca in biserici «publice» fondate si intretinute de episcop. In mod progresiv fiecare sat si-a construit o biserica, iar clerul care le deservea era recrutat din randul agricultorilor. La un moment dat succesiunea la parohiile de tara devine ereditara, calitatea clerului avand de suferit.
Monahismul bizantin cunoaste in aceasta perioada cele doua directii deja cunoscute: eremitismul si cenobitismul, prima fiind considerata ca o forma superioara fata de a doua. Monahismul a ramas in secolul al IX-lea destul de rebel fata orice forma de organizare, alergic la ierarhie, singurul acceptat fiind egumenul, considerat primus inter pares. Manastirile erau construite in general in locuri muntoase sau in zonele desertice si inospitaliere. In constiinta oamenilor, calugarii ocupau un loc aparte, dar dupa victoria in lupta cu iconoclasmul, ei s-au aratat a fi incapabili sa gestioneze corect bunurile monastice. Spre deosebire de bisericile-catedrale, manastirile erau asezaminte private, care erau proprietatea fondatorului lor: imparatul pentru manastirile imperiale, patriarhale sau episcopale daca era vorba de un ctitor patriarh sau episcop si patrimoniale, in cazul in care fondatorul era o persoana privata ce lasa prin testament ca manastirea sa ramana in familie. In aceasta situatie, problema gestionarii bunurilor monahale se facea prin charistike, adica o donatie conditionata si limitata la doua sau trei generatii. Bizantinii aveau mare incredere in calugari, in eficacitatea rugaciunii lor: daca in ziua judecatii, calugarii manastirii pe care un imparat sau un om bogat au intemeiat-o se rugau pentru el, atunci acel ctitor era salvat.
Pe plan cultural, Bizantul a intreprins in secolul al IX-lea o noua actiune de salvare a literaturii antice, actiune pe care unii au comparat-o cu cea pe care o anticipa Themistios in secolul al IV-lea . Acestei initiative ii putem asocia cateva nume: Fotie, cel care a stiut sa gaseasca la Constantinopol sau in Imperiu cele 300 de manuscrise grecesti pe care le-a analizat in Biblioteca sa, Leon Matematicianul, cel care a excelat in domeniul stiintelor exacte dar si in retorica sau filozofie si Arethas din Cezareea, un grec din Patras, care acopera cu activitatea sa ultima parte a secolului al IX-lea si primii ani ai secolului al X-lea. De asemenea, secolul al IX-lea a cunoscut prin grija cezarului Bardas, o restaurarea a Universitatii imperiale, cu patru Facultati: de gramatica, condusa de Cometas, de filozofie, condusa de Leon Matematicianul, de geometrie, condusa de discipolul acestuia, Teodor, de astronomie condusa de Theodeghios. Aceasta Universitate a disparut la mijlocul secolului al XI-lea. In secolul al X-lea civilizatia bizantina era intemeiata pe cultura, pe morala, pe o conceptie despre societate si despre putere. Cultura era practic elenismul antic, regasit, atat de mult admirat incat nu se cauta progresul nici in litere, nici in stiinte, spiritul de imitatie substituind inventivitatea. Cu toate acestea familiaritatea cu mostenirea antichitatii asigura cel putin transmiterea acesteia si oferea un termen constant de comparatie si un stimulent . Morala era cea crestina, influentata insa de intelepciunea antica, conceputa pe masura omului. La randul ei conceptia despre societate era exprimata in marile culegeri juridice ale vremii si mai ales de Basilicale: ea se intemeia pe notiunea de interes obstesc si pe cea de ordine.
Invatamantul era privat, deci cu taxe, care nu erau insa insurmontabile, ceea ce asigura o relativa accesibilitate la cunoastere. Invatamantul secundar era concentrat in capitala. La varsta de 10-11 ani un copil putea intra intr-un didaskaleion sau paideuterion pentru a primi notiuni de cultura generala (engkyklios paideia). Fiecare scoala avea in principiu un profesor, maistor ajutat de un proximos. In acest sistem erau admisi elevi de toate varstele, iar durata studiilor era de 6-7 ani. Fondul programei era trivium, adica gramatica, poezia si retorica. In acest ciclu, profesorii urmareau perfectionarea limbajului si formarea viitorilor functionari civili sau bisericesti. Localizarea scolilor impunea adesea interventia Bisericii: ele se situau in interiorul cladirilor ecleziastice, in apropierea unei biserici care dadea si numele scolii: a Maicii Domnului, a Sfantului Teodor, a celor patruzeci de mucenici sau cea mai celebra la vremea aceea, a Sfantului Petru, unde predau simultan Mihail Psellos, Ioan Xifilinos si Nicetas Gramaticianul. La un moment dat Mihail Psellos a intervenit pe langa patriarh pentru a-i da unui coleg de-al sau un post mai bun. Deci, patriarhul era responsabil al scolilor secundare, iar in urma reformei imparatului Alexios I Comenul din 1107, invatamantul profan s-a apropiat mult de cel religios. Unul dintre scriitorii remarcabili ai secolului al XII-lea, Ioan Tzetzes, invata interpretarea textelor vechi si retorica ca profesor privat, platit de parintii cu situatie materiala foarte buna.
Pe plan cultural, epoca comnenilor a dat impresia de ordine si de echilibru: institutiile politice si sociale functionau foarte bine. Inainte de a muri Alexios Comnenul isi putea privi opera cu mandrie: in interior ordinea era restabilita, iar la frontiere dusmanul era inlaturat. De aceea, entuziasmul fiicei sale, istoriografa Ana Comnena, nu era exagerat. Invatamantul literar prezenta acum un caracter filologic pronuntat, aproape stiintific . Bizantinii credeau inca in continuitatea civilizatiei antice, in acea stiinta enciclopedica considerata tipica pentru ei. Bizantul isi dadea seama ca mostenirea trecutului era mai bogata si s-a straduit s-o pastreze.
Stralucirea acestei perioade a fost data in primul rand de catre Ana Comnena (1083-1150), printesa pasionata de Tucidide si Xenofon, care povesteste in opera ei istorica Alexiada, evenimentele din vremea domniei tatalui ei «marele Alexie, faclia universului». Ea nu a fost numai o mare scriitoare, care a stiut sa descrie oameni, fapte sau lucruri, ci prin gandurile si reflectiile ei, a redat spiritul si psihologia natiunii din care facea parte. Epoca comnenilor a fost descrisa si de alti scriitori si cronicari. Astfel ii putem aminti pe Ioan Kinnamos, care in descrierea perioadei imparatilor lui Ioan al II-lea si Manuel I, se distinge prin simplitate si precizie, pe oratorul si poetul Mihail Choniates, considerat cel mai stralucit dupa Mihail Psellos. Fratele lui Mihail Choniates, Nichita, a scris dupa 1204 o istorie care reinterpreta domnia lui Manuel I in lumina catastrofei finale. Tot acum ii putem aminti si pe faimosul filozof platonician Ioan Italos, elevul lui Psellos, pe Ioan Tzetzes deja mentionat, sau pe Teodor Prodromos, nume care fac gloria epocii comnenilor. Prin acesti cronicari, teologi, matematicieni, astronomi sau muzicieni, aceasta perioada se inscrie in ceea ce unii au numit epoca Renasterii elenice. Aceasta vestea practic umanismul Renasterii italiene: aceeasi pasiune pentru antichitati, acelasi devotament pentru Platon, Aristotel si Homer, aceeasi imitare a autorilor antici, aceeasi vanitate si entuziasm pentru lupta de idei. Transformarile profunde care au avut loc in vremea Comnenilor au bulversat oarecum sistemul politic si echilibrul social, dar nu au modificat viziunea bizantina de detinatori crestini ai mostenirii antice.

Valoarea simbolica a insemnelor puterii imperiale bizantine

Asemenea lui Dumnezeu din Cer, Imparatul era inconjurat pe pamant de un anumit decor, care simboliza puterea sa divina si impune aceasta idee celor care se apropiau de el; in mijlocul palatului, al curtii, al ofiterilor, puterea imperiala se manifesta «cu masura», reproducand de fapt miscarea armonioasa pe care Dumnezeu o exercita asupra universului. Imparatul era in acest sens comparat cu cel mai nobil dintre astre, cu soarele, simbolul perfectiunii ca si Dumnezeu. Tema aceasta a «imparatului soare» pe care o regasim si la Psellos, este inca folosita la curtea lui Alexis al III-lea, «imparatul soare» care din Orient raspandea «primavara asupra supusilor sai»; despre Alexios I se spunea de asemenea ca «este apusul soarelui» . In final, parerea comuna nu putea face diferenta intre acest «dumnezeu terestru» si adevaratul Dumnezeu; cand Isaac I intra in Constantinopol, poporul s-a precipitat asupra lui ca si cum ar fi avut in fata ochilor pe Dumnezeu, considerand intrarea sa in oras o adevarata epifanie. La randul sau Roman al IV-lea, in momentul in care traversa Asia Mica in mijlocul garzii sale imperiale era recunoscut ca egal al lui Dumnezeu. De altfel, imparatii indeplineau in ochii supusilor, cu titlu de simbol sau comemorare, gesturi «asemanatoare» cu cele ale lui Dumnezeu. Astfel de Craciun, in cursul ceremoniei care avea loc cu acest prilej «imparatii nostrii promovati si ocrotiti de Dumnezeu», aducand aminte de venirea lui Iisus printre oameni iau in comun aceeasi hrana corporala sau la Paste, cand aparitia imperiala era simbolul Invierii asa cum exprima foarte bine una din cantari, «creatia sarbatoreste astazi Pastele eliberator vazand sceptrul vostru, Stapane, care se ridica in acelasi timp cu Invierea lui Hristos» . Asemenea lui Dumnezeu, imparatul se arata rar in public, aparitiile sale fiind adevarate epifanii, deosebit de pretioase. In contradictie cu o perioada ceva mai veche, in care ideea de imparat-soldat era inca prezenta, acum la Bizant se acredita o conceptie noua: imparatul nu trebuie sa paraseasca palatul sau. Ca si Dumnezeu, trebuia sa se stie ca imparatul este mereu prezent, dar ramane ascuns in palat.
In palatul sau, supranumit sugestiv «palatul sacru», imparatul era inconjurat de tot felul de simboluri dintre care cel mai important era purpura . Faptul ca imparatul era imbracat in purpura lasa sa se inteleaga ca Dumnezeu a facut alegerea Sa, astfel incat atunci cand Mihail Balbaitul a imbracat din greseala hlamida de purpura pe care Leon al V-lea o lasase pentru a se putea ruga, fiecare vedea un semn ca acesta ii va succeda la domnie. Tot ca simbol al puterii imperiale era si incaltamintea din purpura, kampagia. Atata timp cat cineva avea incaltaminte de purpura in picioare, insemna ca face parte dintr-o lume diferita, chiar daca descaltandu-se, persoana nu mai indeplinea aceeasi misiune divina. «Este imposibil, spunea Bardas Skleros, ca cineva care s-a incaltat o singura data in prezenta tuturor, sa se descalte fara dificultate» . Sensul mistic acordat purpurei ne permite sa intelegem mai bine indignarea acelora care au vazut cum Isaac al II-lea acorda unchiului sau, Teodor Kastamonites, permisunea de a folosi ornamente din purpura pentru parul sau, dreptul de a purta o mantie tot din purpura si chiar posibilitatea de a semna corespondenta in purpura. Aceasta il face pe Nichita Choniates sa spuna ca ceea ce se intampla acum «este o alunecare a lucrurilor catre ceva neobisnuit, este contra naturii» . In calitatea sa de trimis al lui Dumnezeu, numai imparatul avea dreptul sa foloseasca insemnele imperiale: vesmintele si diademele care marcau puterea suveranului, au fost date de Dumnezeu pentru prima data lui Constantin cel Mare, in schimbul juramantului ca le va folosi numai in situatii solemne si ca nu le va imprumuta altor persoane. Imparatul Leon al VI-lea ar fi murit pentru ca cedase coroana sa fara vreun motiv anume.
Alte insemne mai putin impresionante aveau de asemenea valoare de simbol: cazul monezilor. Pentru ca aveau un caracter imperial, monezile din argint sau din aur ca numisma erau refuzate numai in cazul in care ar fi fost false. A respinge moneda unui imparat insemna a-i respinge puterea cu care era investit de la Dumenezeu.
Acestei teocratii radicale, omul de rand nu-i putea raspunde decat prin teama si ascultare pasiva. Este admis chiar faptul ca teroarea ar avea un «rol purificator». Mihail al IV-lea, un suveran destul de bland si intelegator, afisa de cele mai multe ori supusilor sai un chip sever. In legatura cu aceasta atitudine Mihail Psellos consemna ca «nu depasea aspectul fetei, deoarece cei care-l vedeau, de teama nu indrazneau sa comita vreo actiune care sa-l supere; nimeni nu dorea sa-l insele pentru ca se temeau si se gandeau la vigilenta lui». Kekaumenos prezinta cu mult realism acest sentiment de teama: «trebuie ca notarii si agentii puterii sa fie patrunsi de frica, caci astfel vor fi cinstiti». Cu toate acestea, Bizantul nu era o lume a terorii, dar o teama ca principiu parea sa domine raporturile dintre imparat si subiectii sai. In aceasta directie se inscriu si cuvintele lui Psellos cu privire la anii de domnie ai lui Mihail al IV-lea: «fiecare traia pentru el, intalnirile unora cu altii fiind suspendate» .
Aceasta teama ambianta avea ca rezultat o anumita reticenta: nimeni nu putea conta pe sprijinul celuilalt in cazul in care era defavorizat de vreo decizie imperiala. De aici o alta consecinta: un sentiment generalizat de suspiciune care invenina uneori relatiile din Bizant, fie ele publice sau cele de simpla prietenie. Cel care detinea anumite functii oficiale era patruns si de un evident sentiment de angoasa, iar in cazul vreunei miscari impotriva puterii era nevoie de multa prudenta, teama in administratie capatand in situatii extreme forme generalizate. Acelasi Kekaumenos sfatuia in cazul in care cineva se afla in subordinea vreunui functionar incult si incapabil, sa fie tratat cu menajament si teama.
Imparatul nu putea fi inlaturat deorece se considera ca era dorit de Dumnezeu. Harul divin facea din suveranul aflat la putere un fel de tabu pe care orice efort uman nu putea sa-l atinga; in fata revoltei garzii sale germane, Nichifor Botaniates declara linistit urmatoarele: «chiar daca mii de oameni ar incerca sa ma rastoarne, ei nu vor reusi, deoarece puterea o am de la Dumnezeu» . De fapt, revolta impotriva imparatului era considerata a fi o revolta impotriva lui Dumnezeu. «Acela care se manifesta cu violenta impotriva imparatului, impotriva cui se ridica?» intreba Heraclius. Auditoriul raspundea: «Impotriva lui Dumnezeu care l-a asezat imparat». Deci, revolta era un «dusman al lui Dumnezeu» (theomahos), ceea ce se observa si din discursul lui Botaniates impotriva rebelului Nichifor Bryennios: «In nebunia ta, ii spune el, tu te-ai ridicat impotriva hotararilor lui Dumnezeu si impotriva mea, care am fost asezat pe tron de Dumnezeu. Astfel tu te-ai transformat in dusman al lui Dumnezeu» . Chiar daca atacul impotriva imparatului de la Bizant depasea stadiul de les majestate, interesant este termenul folosit in astfel de cazuri: sacrilegiu (catosiosis). «Ce stupiditate, ce sacrilegiu!» spunea Mihail Attaleiates atunci cand se referea la revolta lui Constantin Dukas impotriva lui Botaniates, tot asa cum Leon al VI-lea crezand intr-un complot organizat de patriarhul Nicolae Misticul impotriva sa spunea: «Il voi goni de pe scaunul patriarhal pentru sacrilegiul comis». Chiar si pentru atacuri mai putin grave rigorile erau extreme: pentru o femeie care impreuna cu fiica sa aruncase cu pietre impotriva lui, Nichifor II Focas, hotaraste sa fie arse pe strazile Constantinopolului.
Un astfel de sacrilegiu considerat ca revolta impotriva lui Dumnezeu reprezenta si o adevarata «apostazie». Cei vinovati, cei care «se vor opune legilor si hotararilor divine», nu erau pedepsiti de imparat, ci «legile le vor lua cetatenia si toate celelalte drepturi ajungand ca niste adevarati sclavi», caci atitudinea lor nu are nici o justificare. In vremea lui Constantin Porfirogenetul s-a decis anatemizarea rebelilor, hotarare reinnoita de Manuel I Comnenul si de Mihail al VIII-lea Paleologul. In practica, astfel de excomunicari existau deja: iertarea personala a lui Isaac Anghelos acordata membrilor unui complot nu era suficienta, ei mergand si la Patriarh pentru a-i cere sa fie «dezlegati de anatema» pronuntata impotriva lor.
Incontestabil, nelimitat, de origine divina, regimul politic bizantin era intruchiparea Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant. Pentru a fi asa, era necesar insa ca suveranul sa raspunda idealului fixat, altfel Imparatia lui Dumnezeu risca sa se transforme intr-un simplu despotism.

Miscari contestatare, rezultat al abandonului lui Dumnezeu

Distribuitor majestuos si impasibil al vointei lui Dumnezeu, suveranul bizantin era adesea o fiinta instabila si intoleranta. Referindu-se la imparatii din vremea sa, Mihail Psellos era deosebit de sever in aprecierile sale: „Nici unul dintre ei nu si-a exersat puterea cu serenitate, unii au fost rai, altii iubitori de intrigi, iar altii aveau unele slabiciuni de ordin moral” .
In spatele imaginii unui imparat neinfricat, intalnim adesea un suveran influentabil in asa masura incat adesea devine o simpla jucarie usor de manipulat de anturaj. Leon al VI-lea era el insusi constient de faptul ca era un tip usor influentabil: in fata politicii brutale a unuia dintre ministrii sai „el izbucnea in lacrimi si incepea sa se scuze jurand ca tot ce se intampla este fara voia sa, fara avizul sau sau fara ca el sa fi dat ordin” . Ca si in situatiile in care avem de-a face cu regimuri autoritare, uneori intalnim in Bizant suverani prost sfatuiti si care transferau responsabilitatea asupra ministrilor lor. Pentru Mihail Attaleiates, ministrul Nikeforitzes „era singur responsabil cu problemele guvernului; el ii da indicatii imparatului de ceea ce acesta trebuia sa faca si tot el impartea onorurile si concesiile celor pe care singur ii alegea” . Asistam in Bizant si la tot felul de favoritisme: daca Constantin al IX-lea numea pe eunucul Nichifor intr-un post esential, precum cel de domestic al Orientului (general sef), aceasta se facea nu pentru ca era un om energic si eficient in arta razboiului, ci pentru ca facuse dovada atasamentului sau fata de imparat” . De aici si actele de coruptie de care imparatul nu era strain: judecatori locali adesea mituiti sau guvernatori ai unor provincii ce acceptau cu prea multa usurinta sugestiile celor care aveau grija sa-si sprijine argumentele cu bani. Situatia invita la un joc adesea pur si simplu de influente si bani care impingea pe cetateni catre arbitrariul unor tirani incompetenti si avizi, acestei atitudini puterea imperiala raspunzandu-i fie prin pedeapsa, fie prin toleranta.
In ceea ce-l privea pe imparat, numai Dumnezeu il putea sanctiona, iar acesta la randul sau detinea controlul asupra administratiei, de unde si excesul de putere ce risca sa devina uneori regula . Istoria Bizantului permite enumerarea unor dictatori: Focas I (602-610), Justinian al II-lea (685-695 si 705-711), Constantin al VIII-lea (1025-1028), Andronic I (1180-1185). In plus, acestora li se poate imputa o evidenta legeritate in tratarea unor situatii de libertate sau constrangere : in 1028, Constantin al VIII-lea vrand sa-si casatoreasca fiica, Zoe, cu Roman Arghiros, deja casatorit, ii acorda acestuia din urma doua variante: orbirea sau repudierea de catre sotia sa. Riscul de a se expune exceselor de tot felul, il punea pe imparat intr-o postura delicata fata de sistemul mental al bizantinilor. Imparatul era un model pentru subiectii sai. Ca orice despot, imparatul nu avea incredere in nimeni, ceea ce il facea de multe ori arbitrar. Acelasi Constantin al VIII-lea, exemplu tipic de tiran innebunit de frica, asculta la tot felul de intrigi si la cea mai mica banuiala lua decizii radicale. Vorbind despre el, Mihail Psellos spunea ca „nu se gandea sa imparta pedepsele in mod echitabil cu greselile comise de subiectii sai, ci mai degraba cum putea scapa de suspiciunile sale. Cu toate acestea, bizantinii erau dominati de doua idei fundamentale, care, in ciuda fricii, vor dezvolta critica, ce va deveni actiune atunci cand situatiile deveneau nedrepte. Mai intai, imparatul nu este decat un om, iar pe de alta parte, era clar ca Dumnezeu nu putea accepta cruzimea, greselile morale si religioase de care se faceau vinovati unii suverani. De fapt, asemenea excese nu erau posibile decat in situatiile in care Dumnezeu cu libertatea sa absoluta de a alege, putea respinge pe unul dintre alesii sai terestri, tot asa cum ceva mai devreme il promovase: in mod neasteptat, fara vreun motiv aparent. Pentru o vreme, persoana abandonata putea conserva aparentele unui imparat, dar era practic izolata, data in mana diavolului. Exemplul tipic este cel al lui Constantin al V-lea: „dusmanul care seamana zazania danseaza vazand cum invinge propria rautate in acest imparat tiranic” . Fara a merge prea departe o actiune negativa a imparatului tindea sa demonstreze ca acesta nu mai este reprezentantul lui Dumnezeu: ceea ce lasa sa se inteleaga Attaleiates prin expresia „nelegiuire” atunci cand se referea la ordinul dat de Mihail al VII-lea de a-l orbi pe Roman Diogene. In astfel de situatii imparatul isi pierdea legitimitatea, pentru ca in loc sa-i invite pe oameni la implinirea vointei lui Dumnezeu, dadea exemplu unei fiinte dominate de cel rau. Este destul de dificil sa stim, in care moment imparatul inceta sa mai fie un suveran de drept divin si devenea ceea ce putem numi in mod general „tiran”. Definitia tiraniei este vaga si fluctuanta. A fi un imparat tiran desemna mai intai pe cel care impiedica respectarea prescriptiilor religioase, un exemplu in acest sens fiind ereticii. Pe de alta parte, infractiunile de ordin disciplinar, mai putin grave, puteau conduce de asemenea la tiranie. Pe parcursul crizei tetragamice dupa ce interzicea lui Leon al VI-lea accesul in catedrala Sfanta Sofia, Nicolae Misticul adauga si o serie de sanctiuni suplimentare, in eventualitatea in care imparatul ar fi avut un „comportament tiranic”; in acelasi sens, suveranii de mai tarziu care au dus o politica unionista, au fost de asemenea considerati tirani. Pana la urma actul tiranic ramanea prin excelenta acela al obtinerii puterii prin violenta. Ridicandu-se impotriva lui Leon al V-lea, Mihail al II-lea obtinea tronul prin „tiranie si impotriva vointei lui Dumnezeu”; simplele tentative de lovitura de Stat ratate, ca cele ale lui Bardas Skleros sau Bardas Focas din vremea lui Vasile al II-lea, sunt considerate in egala masura drept acte tiranice. Mai putem adauga si faptul ca simpla incredintare a puterii unor iresponsabili, ce o vor deturna de la cursul adevarat, capata un aspect culpabil.
Maniera cea mai simpla de a deveni tiran ramanea insa aceea a abuzului de putere fata de subiectii pe care-i conduci: ascunderea proviziilor alimentare de care s-a facut vinovat Nichifor II Focas reprezenta „un act tiranic indreptat impotriva cetatenilor”. De fapt, actul tiranic pentru bizantini era sinonim cu notiunea de exces, de lipsa de masura; notiunea poate fi neclara, dar fundamentala si evidenta in mentalitatea greaca, impunand omului anumite limite naturale, de care acesta ar fi trebuit sa tina seama. ”Din momentul in care iesim din mediul cel drept, spunea Ana Comnena, si ne indreptam catre extreme, ne indepartam de virtute”. Chiar si Isaac al II-lea prin vesmintele sale, parfumurile sale, dar mai ales prin abundenta meselor (ocean de vin) cadea in excesul ce-l putea conduce la tiranie.
Totusi lipsa de masura il lanseaza pe om in intreprinderea unor actiuni de forta, iar acest aspect este adesea intalnit la Bizant pentru ca este sinteza a doua reactii mentale, diferite la origine, dar care erau de multa vreme apropiate; este vorba despre notiunea de exces de care am pomenit si care corespundea termenului grecesc de ibris din antichitatea elenica (greseala antica a omului care merge prea departe cu bogatia sau cu puterea si care sfarseste prin declansarea geloziei sau a razbunarii zeilor) si greseala grava a crestinilor care pot cadea in pacatul orgoliului. In acest sens, Alexios Comnenul reprosa rebelului invins Nichifor Bryennios faptul ca „si-a uitat propria masura”.
Aceasta notiune de exces, din care provine la un moment tirania este adesea pusa in raport cu Dumnezeu: lipsa de masura a unui tiran consista in lipsa de credinta fata de providenta divina. Problemele umane sunt randuite de Dumnezeu, care se impune oamenilor prin porunci si autoritate. Nedreptatea si asuprirea sunt alte doua aspecte ale tiraniei pe care Nicetas Choniates le reprosa „majoritatii imparatilor bizantini”, care nu suporta bogatia celorlalti, sacrificand tot ce este nobil pentru a lasa frau liber „dorintelor fara margini”. In realitate, tirania era considerata o plaga a umanitatii si o jignire adusa lui Dumnezeu, care detesta nedreptatea. „Cine nu stie, spunea Nicolae Misticul, ca Dumnezeu uraste tirania, iar oamenii din totdeauna au respins pe tirani ca pe o nenorocire a umanitatii”. In mod logic, o asemenea atitudine indeamna la revolta impotriva tiranilor. In cazul unei erezii, „o tiranie impotriva lui Dumnezeu”, toate izvoarele sub influenta partidelor monahale, considerau de exemplu asasinatul lui Leon al V-lea Armeanul (813-820), o pedeapsa dreapta „pentru violarea legii”, de care acesta se facuse vinovat. Din acest exemplu apare si pericolul unei astfel de conceptii: incepand din ce moment tirania devine evidenta, de cand avem dreptul legitim de a o combate? Daca fiecare se lasa condus de o apreciere de ordin personal, atunci nu mai avem de-a face cu o autoritate, caci in orice moment, oricine poate decreta, in numele lui Dumnezeu, ca puterea imperiala a deviat de la scopul propus.
Din fericire, Dumnezeu se manifesta atunci cand abandoneaza pe un suveran: cine intelege sau are posibilitatea sa vada semnele care vin din cer, le poate intelege si-si poate explica mai bine de ce un imparat sau vreun dregator al Statului, a avut un sfarsit fericit sau nu. Adesea, Dumnezeu arata ca si-a indepartat privirea de la imparat prin diferite cataclisme naturale, care se abat asupra Imperiului. Astfel, domnia lui Mihail al II-lea a cunoscut multe semne ceresti ingrozitoare: cutremure, incendii, asasinate. In acelasi timp, impotriva lui Mihail al IV-lea, ajuns la tron prin asasinarea lui Roman Arghiros, Dumnezeu s-a dezlantuit prin invazii de lacuste sau a trimis vise unor apropiati ai imparatului cum a fost cazul unui servitor al episcopului Pergamului. Explicatia unor astfel de situatii era data chiar de cei care le-au avut: „toate acestea va vin din cauza incalcarii poruncilor lui Dumnezeu”.
Cu toate acestea semnul cel mai evident al parasirii celui care a pacatuit, ramanea infrangerea pe campul de lupta, proba zdrobitoare ca imparatul a fost parasit de Dumnezeu. Pentru patriarhul Nichifor, atacul avarilor din 616, era strans legat de casatoria scandaloasa a lui Heraclie cu una din nepoatele sale. Pentru Mihail Attaleiates infrangerile bizantinilor erau urmarea guvernarii tiranice a lui Mihail al VII-lea: “… raul era prezent in toate domeniile, iar mania lui Dumnezeu s-a abatut asupra regiunilor orientale” . In general, orice necaz care venea asupra crestinilor era imputat greselilor imparatului, deoarece basileul era responsabil de toti crestinii: jaful savarsit de musulmani asupra manastirii Sfantul Sava din Palestina nu putea fi decat consecinta sustinerii ereziei iconoclaste de catre Leon al V-lea.
In momentul in care semnele erau evidente, era nevoie de cineva care sa preia „initiativa revoltei”. Atata timp cat puterea rezista, chiar si atunci cand in mod deschis ea era desconsiderata de Cer, populatia se multumea cu rugaciunea si cu cererea la Dumnezeu, sa le trimita pe cineva care „sa fie capabil sa elimine pe tiran”. Daca un om se simtea investit cu o asemenea misiune, el nu putea fi sigur de reusita sa. Singurul mijloc infailibil in cunoasterea vointei lui Dumnezeu raminea pana la urma riscul aventurii, felul in care aceasta lua sfarsit; daca revolta esua, insemna ca Cerul continua sa-l sprijine pe imparat, daca reusea, autorul ei era considerat noul ales al lui Dumnezeu. La Bizant reusita ramanea cea mai solida legitimitate, deoarece reprezenta o aprobare din partea lui Dumnezeu, iar revolta care a condus la izbanda constituia „o initiativa sfanta” animata de „un tel drept”, careia uneori i se asocia si patriarhul.
In virtutea misiunii sale divine, imparatul era decis sa-si apere tronul impotriva celor care ar fi dorit sa-l ia. De aceea in caz de revolta, imparatul facea totul pentru a rezista atacului, iar atunci cand iesea invingator, sanctiona prompt atitudinea tradatorilor. Asa s-a intamplat cu Botaniates, care dupa ce l-a invins pe Bryennios, isi reafirma in fata invinsului sau legitimitatea. Au fost si situatii in care imparatul ajungea sa-si dea seama ca a pierdut ajutorul lui Dumnezeu, si renunta la putere fara sa mai opuna rezistenta. Astfel, in momentul declansarii revoltei lui Leon al V-lea Armeanul, Mihail I isi reaminteste de originile obscure ale puterii sale si se crede blestemat de Dumnezeu, abdicand fara rezistenta. De asemenea, el a trimis insemnele imperiale rebelului si s-a retras la o manastire, convins ca nu facea decat sa accepte „evenimente dorite de Dumnezeu”.
In privinta lui Nichifor al III-lea Botaniates (1078-1081), el reprezinta tipul suveranului care vrea sa arate pana la capat ca este ajutat de Dumnezeu, chiar si atunci cand era practic pierdut. Asa cum rezistase revoltei lui Bryennios tot asa a rezistat si celei a lui Alexios Comnenul, dar a incetat orice rezistenta si a abdicat in momentul in care si-a dat seama ca Dumnezeu nu mai este de partea sa. Sentimentul de a fi in orice clipa abandonat de Dumnezeu, i-a determinat pe unii suverani sa se indoiasca de capacitatile lor reale, considerandu-se respinsi chiar si atunci cad nu era cazul. Mihail al VII-lea avea presentimentul unei revolte si in prezenta intregii Curti, se compara adesea cu profetul Iona, cerand ca si acesta „sa fie aruncat in mare”.
O asemenea resemnare poate fi explicata prin parerea ca atunci cand Dumnezeu si-a manifestat dezacordul, incercarea de a rezista nu numai ca ar fi inutila, dar ar constitui si un sacrilegiu, prin rezistenta la voia lui Dumnezeu. Acela care se agata cu toata puterea de tron, atunci cand este abandonat de Dumnezeu, inseamna ca lupta impotriva Cerului. Printre obstinatii de putere il putem mentiona pe Mihail al VI-lea, a car