u5z7zz
In fata crimelor si exceselor principelui, in fata refor¬mei axiologice, in fata unui stil de conducere care nemul¬tumeste din ce in ce mai mult clasa politica, ia nastere opozitia. Se angajeaza o lupta surda, uneori .declarata. Miza va fi in curind evidenta : eliminarea cauzei cauzelor : Nero.
Pe acest invizibil cimp de bataie fiecare isi conduce trupele cum poate. Grupul Silanilor incearca sa-si asigure o pozitie privilegiata la curte si doreste sa-si razbune mor¬tii, dar in zadar. Practica atunci o colaborare limitata si, dupa anul 61, o opozitie destul de discreta, in asteptarea evenimentului care ar putea sa rastoarne regimul, pentru ca, spre anii 65—66, sa dispara, complet de pe scena poli¬tica. Grupul lui Musonius si al lui Rubellius Plautus, la rindu-i, n-a acceptat niciodata cu adevarat principiul con¬tractului senecan. Dintr-o expectativa distanta, el trece, dupa 58, la o opozitie mai degraba stearsa. Cercul lui Thrasea, in schimb, incepe prin a accepta jocul cooperarii, ezita dupa 58, pentru ca, spre 61—63, sa formeze un grup de opozitie ideologica ferma, care-i va stimula pe toti adI-Versarii regimului, ascunzindu-se sub o rezistenta pasiva-Grupul Annaeilor, dupa ce mai intii sustinuse si chiar nfluentase puterea, se imprastie dupa retragerea lui Se-neca de la curte, unii dintre membrii sai alaturindu-se °Pozitiei active. In sfirsit, grupul Calpurniilor si al Pisonilor, dupa ce, la rindh-i, sustinuse pe imparat si reforma lui axiologica, decide sa se revolte. Din rindurile sale se va naste cea mai mare conspiratie urzita vreodata impo¬triva lui Nero.
CONSPIRATIA LUI PISO
Precum stim, dupa anul 55, atmosfera politica nu este totdeauna buna la Roma, pentru a nu» spune mai mult. Coalitie, conjuratie, masinatie, complot si intriga, cuvintele nu ne lipsesc pentru a distinge, in agitatia creata, ceea ce, adesea, reprezinta rivalitati impinse la incandescenta, pofte prost deghizate, stari de spirit schimbatoare sau chiar simple miraje. in mai multe rinduri, se vor da nume si se vor acuza oameni : Burrus, de pilda, sau Rubellius Plautus. Apoi febra scade : acuzatiile se dovedesc nefon¬date, in majoritatea cazurilor, asa si este. Dar uneori ba¬nuiala se justifica, chiar daca nu se poate inainta dincolo de ea, si este mai mult decit probabil ca multe dintre con¬spiratiile ce luau nastere nu depaseau adesea stadiul em¬brionar. Se stie de pilda ca, in jurul anului 60, un curent de opinie deosebit de favorabil venirii la putere a lui Rubellius Plautus, incurajat de catre grupul lui Muso-nius, apare in mediile politice traditionaliste. Sa fie acesta punctul de plecare al unei actiuni de mai mare anver¬gura ? Poate, dar nu o putem afirma in mod categoric, in ceea ce priveste conspiratia condusa de Piso, lucrurile se proiecteaza la un cu totul alt nivel.

¦ Daca preceptele lui Epicur propovaduiau, in general, neamestecul in afacerile statului, ele admiteau totusi par¬ticiparea, chiar in mod activ, in cazuri exceptionale. Cal-purnii vor retine lectia si, o data sosit momentul, vor in¬cepe sa-i concentreze in jurul lor pe nemultumiti si pe ad¬versarii lui Nero. Totul a inceput pe parcursul anului 62 si Tacit ne povesteste in ce imprejurari : in anul acela, sus¬tine istoricul, delatorul Romanus descopera existenta unor contacte secrete intre Piso si Seneca. Acuzat de a fi com¬plotat, filosoful, care nu se mai afla la curte, reuseste sa-1 convinga pe Nero ca este vorba doar de o calomnie. in ceea ce-1 priveste insa pe Piso, acesta se sperie si decide ca trebuie actionat cit mai repede cu putinta (Ann., 14, 65,
3—2)*. Astfel va lua nastere aceasta conjuratie, cu o structura eteroclita si compozita, desigur — cum su¬gereaza Tacit — dar care se va dovedi „vrednica de temut" (Anii., 14, 65, 3).
Cauzele ei sint complexe. Totul decurge din ceea ce am analizat mai inainte. Reticentele aristocratiei senatoriale si ecvestre cu privire la reforma axiologica sint mari. Daca, dupa cum am vazut, unii o accepta partial, altii in schimb ci neaga in totalitate. Ostilitatea creste si mai mult dupa in¬cendiul Romei : Nero reinalta orasul dupa planurile sale si construieste Casa aurita. Multi au fost aceia care nu au apreciat deloc atitudinea acestui „nou Apollo", a acestui „nou Horus", care pare sa ignore cu desavirsire amploarea dezastrului Romei, I se reproseaza, de asemenea, principe¬lui aventurismul sau, atit in interiorul cit si in exteriorul Imperiului, si multi au fost aceia, printre aristocrati, care se temeau pentru viata lor. in sf irsit. altii, din prietenie sau interes, sint gata sa-1 sustina pe Piso. impinsi de convin¬geri politice, de teama de represiune sau de ratiuni si sim-.patii personale oamenii sint, de acum inainte, dispusi sa se ralieze la complot. Iata analiza lui Tacit, pe care o gasim rezumata in urmatorul pasaj care evoca starea conspira¬tiei in anul 65 : „Atunci au devenit consuli Silius Nerva si Atticus Vestinus. Era vremea in care se tesea si se dez¬volta o conjuratie in" care s-au imbulzit oameni de toate categoriile — senatori, cavaleri, militari, chiar si femei —, unii din. ura fata de Nero, altii din simpatie fata de Gaius Piso" (Ann., 15,' 48, 1),
Conspiratorii erau de altfel intariti in actiunea lor de . amintirea unui antecedent reusit : conjuratia din anul 41, care pusese capat domniei lui Gaius-Caligula. imparatul putea fi inlaturat, deci, printr-o lovitura a a-istocratiei se¬natoriale. Cu conditia, insa, de a dobindi sprijinul pretorie-nilor. Era suficient, prin urmare, sa se cistige sprijinul prin¬cipalilor comandanti, in scopul de a evita instalarea pe tron, prin surprindere, a unui nou Claudiu. Nero insusi era obsedat de succesul loviturii din 41 si, incepind cu anul 62, isi intensificase masurile politienesti. Dar in realitate sprijinul pretorienilor era insuficient. Era necesar, de fapt,
* Textul lui Tacit este important in aceasta privinta si con-tituie principalul nostru izvor. Dar si Suetoniu face aluzie la aceasta (Nev., 32, 2—3), ca si Cassius Dio (62, 24 si urm.) sau Plutarh. si sprijinul armatelor provinciale : dar acest lucru n-a fost inteles decit mai tirziu.
Obiectivul conjuratilor ? Eliminarea lui Nero si adu¬cerea pe tron a lui Piso : un om binevoitor, popular, destul de frivol, desigur, dar impaciuitor cu senatorii si aparator al unui program politic moderat, cu toate ca destul de vag ; de fapt, acela al cercului Calpurniilor. Piso, explica Tacit, „era inclinat spre superficialitate si magnificenta si citeo-data spre lux, iar aceasta era un titlu in plus in ochii celor care intr-o atit de mare dulceata a viciilor r*u doreau sa afle in puterea suprema o constringere si o severitate ex¬cesiva" (ibia., 15, 48, 3). Altfel spus, o parte din aristocrati si din romani in general prinsesera gustul noilor moravuri incurajate de Nero si pareau putin dispusi sa renunte la ele, chiar daca doreau eliminarea principelui. Dar vom ve¬dea cum unii militari din rindurile conjuratilor erau ostili mentalitatii preconizate de partizanii asa-numitului luxus. Se poate masura astfel ambiguitatea consensului care ii reunea pe acesti oameni. Acestei slabiciuni i se mai adauga o alta : conjuratia, in realitate, nu beneficia de o foarte larga baza sociala, in ciuda caracterului sau eteroclit, astfel incit, odata descoperita, Piso va refuza sa mearga in ta¬bara pretorienilor si in tribunele forului pentru a face apel la mase. Stia bine ca o astfel de initiativa era sortita de la bun inceput esecului1.
Cine erau conjuratii ? in majoritate, senatori, cavaleri si militari. S-au mimarat cincizeci si una de persoane ba¬nuite sau implicate in complot, dintre care nouasprezece senatori, cel putin sapte cavaleri — in realitate au fost mult mai numerosi —, unsprezece ofiteri pretorieni si patru femei. Alaturi de Piso, se distingeau doi senatori, Flavius Scaevinus si Afranius Quintianus ; cel din urma fusese ridiculizat cindva de Nero (TAC, Ann., 15, 49, 4). Li se adaugase consulul desemnat Plautius Lateranus, care trasese invatamintele de rigoare din esecul non-violentei lui Rubellius Plautus, si Lucan, care adusese cu sine o parte din membrii cercului lui Seneca. Doi fosti partizani ai Agrippinei, Publius Anteius si Ostorius Scapula, se pare ca ar fi aderat si ei la conspiratie. In ceea ce-i priveste pe cei sapte cavaleri, ii cunoastem datorita lui Tacit AAnn., 15, 50, 1). In afara lui Cervarius Proculus, Vulcacius Araricus, Iulius Augurinus, Munatius Gratus, Marcus Festus, se afla printre ei si Antonius Natalis, unul dintre prietenii intimi ai lui Piso, si Claudius Senecio, favorit al principelui
— unul dintre „stilpii" curtii imperiale —, dar, in acelasi timp, membru al cercului senecan. Prezenta acestuia din
; urma printre conjurati este de altfel revelatoare pentru at | mosfera care domnea atunci in sinul asa numitei aula Ne-roniana : acolo,*ca peste tot, plutea pericolul. Oricine putea fi denuntat si arestat pentru simplul motiv ca-i scapase vreo gluma nefericita referitoare la performantele ago-nistice ale imparatului. Astfel, nu trebuie sa ne mire ca unii dintre obisnuitii curtii trecusera de partea conjuratiei, printre ei se aflau si unii liberti : de pilda Epicharis — o atrasese oare in conspiratie Annaeus Mela, cel mai tinar dintre fratii lui Seneca ? Faptul este putin probabil, parti¬ciparea acestuia fiind ea insasi oarecum nesigura. in sfirsit, conjuratii numarau simpatizanti printre intelectualii de
• profesie, precum Musonius Rufus si Verginius Flavus. Cel de-al doilea nucleu al conjuratiei il alcatuiau ofi¬terii gardei pretoriene. in fruntea lor se gasea prefectul Faenius Rufus insusi. Acesti ofiteri, printre care tribunii Subrius Flavus, Statius Proximus, Gavius Silvanus si cen¬turionii Suplicius Asper, Maximus Scaurus, Venetus Pau-lus, il detestau pe Tigellinus, urau neronismul si doreau sa puna capat crimelor pe care acesta nu inceta sa le comita, in plus, unii ramasesera fideli memoriei lui Burrus. Aceasta latura militara a conjuratiei era austera si intran¬sigenta in condamnarea a tot ceea ce era luxus. Unul
; dintre acesti conjurati, Subrius Flavus, ar fi pus la cale uciderea lui Nero atunci cind acesta se producea pe scena, apoi in palatul sau in flacari, in timpul incendiului Romei (TAC, Ann., 15, 50, 5) 2.
Numerosi au fost simpatizantii acestei conjuratii, trans¬formata intr-o vasta coalitie secreta. Unele dintre aceste simpatii nu erau neglijabile : aceea a lui Annius Pollio,-de pilda, membru al cercului lui Thrasea si fiul unui fost conspirator impotriva lui Gaius-Caligula si a lui Claudiu ; de asemenea, aceea a Antoniei, fiica predecesorului lui pro ; aceea a senatorului consular Gallio, fratele mai frstnic al lui Seneca, si, poate, aceea a cavalerului Mela, celalalt frate al filosofului. j Seneca insusi a aderat oare Ia aceasta conjuratie ? Iz arele sint contradictorii in aceasta privinta. Pliniu cel rin considera ca Seneca ar fi fost unul dintre membrii
1 mai activi. Cassius Dio pretinde chiar ca filosoful ar fi
'st, alaturi de Faenius Rufus, unul dintre capi (62, 24, 1). dupa Pliniu — informatia vine oare de la Cluvius

Rufus ? —l Subrius Flavws ar fi constituit o factiune, chiar in sinul conspiratiei, avind drept scop sa-1 proclame cezar pe prietenul lui Burrus, adica pe Seneca. Ceea co implica, desigur, faptul ca filosoful era la curent. Tacit aminteste si el de aceasta ipoteza, acest „zvon", cum il nu¬meste (Ann., 15, 65, 1 ; si, de asemenea, IUV., Satir., 8, 211—214). Fara indoiala, trebuie vazuta aici o analogie for¬tata cu Galba, sau chiar cu Nerva, care ajunsesera la prin¬cipat pe cind erau batrini. in mai multe rinduri, de altfel. Tacit afirma ca Seneca nu se« amestecase t in conjuratie (ibid., 15, 60. 3). Suetoniu nu il mentioneaza nici el pe stoic printre conjurati. Desigur, aceasta era si parerea lui Fabius Rusticus. Este de. retinut doar faptul ca Seneca vadea o ati¬tudine critica fata de Nero, in unele dintre tragediile sale, dar si- atunci cind ii condamna pe Filip si pe Alexandru, pe care ii acuza de tilharie si de flagele mai devastatoare decit un potop universal sau o conflagratie mondiala (Nat. Quaest.. 3, praef., 5). Dar, sa ne amintim, filosoful era prea obosit si prea dezgustat, pentru a se mai avinta intr-o asemenea aventura. Fara indoiala, Piso a incercat sa intre in contact cu el, si fara indoiala ca a fost respins. Tacit subliniaza de altfel faptul ca, nici macar o singura clipa, Seneca nu a avut in vedere sa-si incredin¬teze propriul cerc lui Piso (Ann., 15, 60, 4 si 61, 1). Mai tirziu, cind unii dintre apropiatii sai s-au alaturat conspi¬ratiei, stoicul trebuie ca a aflat despre existenta si obiec¬tivele acesteia. Ceea ce nu inseamna ca a.sprijinit-o. Nu se poate presupune nici ca el ar fi cunoscut planurile ofiterilor pretorieni ai lui Subrius Flavus, chiar daca, pentru unii conjurati, Seneca reprezenta o calauza spi¬rituala si o invitatie vie la tiranicid. Si Cicero refuzase cindva sa participe la conspiratia de la idele lui martie impotriva lui Iulius Caesar. Seneca, la rindul sau, pre¬fera sa ramina in afara conspiratiei lui Piso. Aceasta este, in orice caz, opinia noastra 3.
La inceputul anului 65, lucrurile se .precipita. Am vazut ca atitudinea lui Nero, dupa incendiul Romei, a displacut profund si multi au fost aceia care din acea clipa vor avea fata de principe un viu resentiment, de care conjuratii vor sa profite. Mai mult, Piso nu are incredere in grupurile Silanilor si al lui Vestinus. Straine conspiratiei, aceste grupuri sint de o importanta redusa, dar cu siguranta au o atitudine de profund dispret fata de Piso si de epicureismul lui. Acesta din urma, la rindul sau, se temea ca, dupa eventuala detronare a lui Nero, grupurile mentionate sa nu l. profite cumva de reactia neronienilor si sa-1 inlature de la tron, pentru a-1 inlocui cu un altul, de pilda cu tinarul Lu-cius Iunis Silartus Torquatus (TAC, Ann,, 15, 52, 3). Poate ca seful conjuratiei cunostea planurile lui Subrius Flavus si dorea ca, printr-o actiune decisiva, sa anihileze deosebi¬rile de vederi existente in sinul coalitiei intre civili si mili¬tari, epicureici si stoici — fostii membri ai grupului Anna-eilor, spre exemplu. In sfirsit, are loc si arestarea libertei Epicharis, care incercase zadarnic sa atraga flota Campa¬niei in conjuratia lipsita de un sprijin militar mai larg, in exteriorul capitalei. Toate aceste motive ii determina pe conspiratori sa actioneze rapid : ei decid sa-1 ucida pe Nero la 19 aprilie 65 (TAC, Arin., 15, 53, 1—3).
Dar in 17 aprilie 65 — sau poate chiar in 18 — complo¬tul este descoperit (TAC, Ann., 15, 54—56). Denuntatorul este Milichus, un libert al lui Scaevinus, care are banuieli serioase si citeva dovezi. Epaphroditus, libertul-ministru al lui Nero, il primeste si-i da ascultare. Din acel moment pina la inceputul lunii mai — Lucan moare la 1 mai 65 (VACCA, Vita Lucani, 17) —, demascarile conspiratorilor se tin lant : pe etape, conspiratia este lichidata. Fiecare conjurat este denuntat de un altul care, la rindul sau, divulga alte nume. Si asa mai departe. Arestari, anchete, represiuni, teroare — povesteste Tacit — se instaleaza curind pe strazile Romei : „S-ar fi putut spune ca intregul oras era in temnita. Alergau prin piete, prin case, la tara si chiar prin municipiile vecine, infanteristi si calareti, amestecati cu mercenarii germani, in care principele avea incredere, acestia fiind straini. Fara incetare erau tirite cete de arestati, care se inghesuiau in spatele portii gra¬dinii lui Servilius. Si atunci cind le sosea rindul spre a ii judecati, simplul fapt de a fi adresat un zimbet conjura¬tilor, pura intimplare a unei conversatii, o intilnire cu totul neasteptata, prezenta simultana la un banchet sau 1 un spectacol, toate acestea deveneau capete de acu¬zare" (Ann., 15, 58, 1—4).
Represiunea a facut cumplite ravagii. Principalii con¬tati au fost executati sau au murit in timpul anchetei : so, Lateranus, Lucan, Senecio, Quintianus, Scaevinus, li-:i>ta Epicharis, Faenius Rufus si ofiterii sai. in total, s-au registrat douazeci de morti, dintre care trei sinucideri ?Juntare. Numerosi conjurati au fost exilati sau degra dati, daca erau militari. Unsprezece ofiteri au fost astfel afectati de represiune si numai patru persoane au fost achi¬tate sau gratiate. Poate ca imparatul a lovit chiar in anu¬mite rude ale conjuratilor (SUET., Ner., 36, 4).
Raspunsul dat de Subrius Flavus lui Nero cind acesta 1-a intrebat de ce isi calcase juramintul, a ramas celebru : '„Te uram, ii raspunse, desi nu a fost nimeni, printre sol¬dati, care sa-ti fie mai credincios, atita timp cit ai meritat sa fii iubit ; am inceput sa te urasc din ziua in care ai de¬venit ucigasul mamei si sotiei tale, conducator de care, his¬trion si incendiator" (TAC, Ann., 15, 67, 3). Anchetele si executiile au dat astfel prilej unui straniu amestec de jos¬nicie si eroism. Conjuratii facusera gresala de a-si limita actiunea la Cetatea Eterna si avusesera slabiciunea de a nu-si asigura decit sprijinul unui numar mic de militari — printre care nu figurau decit o parte a pretorienilor : plateau acum pretul acestor neglijente *.
• Nero, precum se stie, va profita de descoperirea aces¬tei conspiratii pentru a-i elimina pe Vestinus si Seneca *. Va iesi deci triumfator si de aceasta data. Va distribui re¬compense si daruri pretorienilor si va acorda distinctii de¬osebite, mentionate mai sus, lui Petronius Turpilianus, Ti-gellinus, Nymphidius Sabinus si Cocceius Nerva. Ce rol a avut acesta din urma in anihilarea' conspiratiei nu stim si nu vom sti niciodata ; avind in vedere excelenta impresie lasata de scurta lui domnie (96—98 e.n.), Tacit si ceilalti scriitori ai epocii se abtin sa-i atribuie vreun act criminal.
Viclean si prudent, Nero se opreste aici. inabusise conspiratia si zdrobise doua grupuri de presiune foarte im¬portante : cel al lui Piso si acela al Annaeilor. isi putea deci ingadui,sa amine lichidarea grupului lui Thrasea : nu era cazul sa rascoleasca prea mult ura impotriva sa (TAC, Ann., 15, 61, 1). S-au batut monede in cinstea lui lupiter Pazitorul (Custos), intru cinstirea Salvarii si Securitatii (E. Sydenham, op. cit., p. 116—120). Consulul desemnat, Anicius Cerialis, propuse sa i se ridice lui Nero un templu chiar la Roma. imparatul insa respinge propunerea (TAC,
* Sa notam, in aceasta privinta, ca moartea lui Seneca S* aceea a lui Thrasea au fost povestite de primii lor biografi si is" torici, dupa. modelul mortii lui Socrate. Oare Seneca si Thrasea sa fi avut exemplul lui Socrate in minte in clipa cind „si-au baut cucuta" ? Fara a raspunde la aceasta intrebare, trebuie sa sem; nalam ca Tacit insusi subliniaza aceasta „socratizare" a celor doua morti celebre (Hist., 1, 3, 1).
Ann., 15, 74, 3—4). Stia perfect ca, in ciuda reformei axio¬logice, nu putea fi proclamat zeu la Roma.
Conjuratia avea sa aiba, cu toate acestea, si alte urmari. La sfirsitul anului 65 si in 66, opinia publica se mai cal¬mase putin si, de la starea de teroare, se revenise la o at¬mosfera cit de cit normala. Nero loveste atunci in alti complici, reali sau imaginari, ai conspiratorilor, dar noul val de represiuni va fi declansat mai ales dupa moartea Poppeei. De aceasta data, grupul Silanilor va constitui tinta. Lui Cassius Longinus i se interzice sa asiste la fune¬raliile imparatesei si, dupa putin timp, va fi exilat, im¬preuna cu nepotul lui (TAC, Ann., 16, 7—8). Nero a prins atunci momentul pentru a da lovitura de gratie celor care mai ramasesera din grupul Annaeilor : Gallio, care se as¬teptase la orice in momentul mortii lui Seneca, fratele sau (ibid., 15, 73, 4), este lichidat catre sfirsitul anului 65 (DIO, 62, 25, 3 ; HIER., Cronic, p. 183—184). Este constrins sa se sinucida, asa cum va fi, in anul urmator, si celalalt frate, Mela. Tatal lui .Luc-an, foarte bogat, era un personaj cu greutate in viata economica si sociala romana. Nu fusese niciodata ispitit de onorurile senatoriale, dar ii fusesera conferite importante demnitati ecvestre si manifesta, dupa Tacit, „o ambitie de-a-ndoaselea" : simplu cavaler, dorea sa devina, prin puterea influentei sale, egalul consularilor (Ann., 16, 17, 3). Mela fusese oare amestecat in conjura¬tia pisoniana ? Legaturile sale cu Epicharis ne permit sa presupunem aceasta, dar nu putem afirma nimic cu certi¬tudine, in sfirsit, un alt pisonian, scapat ca prin miracol de represaliile din aprilie si mai, este si el acuzat si ucis la sfirsitul lui 65 : Salvidienus Orfitus. A fost acuzat de a fi pus la dispozitia prietenilor sai — italici si provinciali, n special — pravaliile pe care le poseda intr-o casa situata in apropierea forului (SUET., Ner., 37, 2 ; DIO, 62, 27, 1). Este intr-adevar posibil ca aceste pravalii sa fi servit drept c de intilnire a conjuratilor si ca punct de contact' cu «exteriorul".
in 66, represiunea atinge momentul culminant. Vizita lui Tiridate se apropie si se profita de ea pentru a elimina a«e personalitati : Mela, dupa cum am vazut, si Petroniu, unul dintre stilpii cercului Calpurniilor. Petroniu este as u ^-e P™ciPe> mai a*es m aspectele referitoare la
Us> si Tigellinus il considera de aceea un rival. I se va rosa deci prietenia cu Scaevinus (TAC, Ann., 16, 17,
'• Si este intr-adevar posibil ca Petroniu sa fi avut cunostinta de proiectele conspiratorilor5. Vor disparea, de ase¬menea, Anicius Cerialis si Rufrius Crispinus, fostul sot al Poppeei, exilat deja in aprilie—mai 65, care, pare-se, se alaturase, din 64, cercului Calpurniilor si, deci, conjuratiei (ibid., 16, 17, 1—2).
Putin dupa aceea, in timpul vizitei lui Tiridate, estt-rindul grupului lui Thrasea de a fi spulberat. Procesul lichidarii acestui grup a inceput de fapt in 65, cind Lucius Antistius Vetus, socrul lui Rubellius Plautus, devenit partizan al lui Thrasea, a fost constrins sa se sinucida. Lu¬cius Antistius Vetus, dupa cum am vazut, ii urmase lui Batea Soranus la proconsulatul Asiei, dupa ce fusese. in 55—56, legat al Germaniei Superioare (TAC, Ann., 13, 53, 2 ; ILS, 2491 ; CIL, XIV, 2849). Familia sa ajunsese de pu¬tin timp sa dobindeasca patriciatul. Trebuie, fara indoiala, sa legam procesul lui de acela al lui Barea Soranus, din 66. Relatii complexe ii legau, intr-adevar, pe Antistius Vetus, Barea Soranus si Corbulo. O data cu el, sint eliminate soacra si fiica sa, vaduva lui Rubellius'Plautus. Cavalerul Publius Gallus, care servise drept intermediar intre Vetus si Faenius Eufus,I'va fi si el aspru pedepsit (TAC, Ann., 16, 10—12).
Dar Nero nu dorea sa se opreasca aici. Dorea nimicirea completa a grupului lui Thrasea, pe care il considera ulti¬mul focar al unei opozitii serioase. Barea Soranus a fost deci acuzat ca a stingherit politica imperiala in timpul pro-consulatului si, indeosebi, activitatea agentilor insarcinati de Nero cu acapararea operelor de arta. A fost acuzat, de asemenea, de a fi instigat la revolta in favoarea prietenului sau Rubellius Plautus. Era adevarat, de altfel,- ca Plautus si Thrasea beneficiau in provincie de sustinatori destul de numerosi si importanti. I se-mai reprosa, in sfirsit, ca ar fi incercat sa cunoasca, prin practici magice, viitorul lui Nero. Alaturi de el, era acuzata fiica sa, Sei"vilia, sotia lui Armivts Pollio, exilat in 65 (TAC, Ann., 16, 23 si 30). Procesul in¬tentat lor a fost in fapt pandantul juridic al „loviturii'' montate' impotriva lui Thrasea. Cossutianus Capito si Eprius Marcellus isi dadura toata silinta sa-1 incrimineze pe Thrasea in fata senatului (ibid.,. 16, 28). Teroarea puse stapinire pe adunare. Soldatii venira sa supravegheze dez¬baterile cu arma in mina (ibid., 16, 29, 1—2). Urmarea acestor intimplari o stim : Soranus si Thrasea au fost con-strinsi sa se sinucida, in timp ce Paconius, Helvidius s* Agrippinus au fost exilati, ca si Cassius Asclepiodotus, care simboliza atit sprijinul dobindit de opozantii stoici in pro¬vinciile asiatice, cit si amenintarea unei rascoale, posibila chiar si intr-o zona dezarmata.

CONJURATIA LUI VINICIANUS
Principele are intr-adevar motive sa fie nelinistit. De¬ sigur, in acest mijloc de an 66, aristocratia senatoriala si numerosi cavaleri sint cuprinsi de teama. Dar aceasta teama are si un revers : cu cit Nero este mai temut, cu atit i se doreste mai mult pierzania. Opozitia trage inva¬ taminte din dezastrul pisonian : conspiratia esuase, pen¬ tru ca se limitase la capitala. Cu putin inaintea plecarii principelui in Grecia, un nou complot prinde radacini.
Mai modest, va cistiga, cu toate acestea, sprijinul arma¬ telor imperiale celor mai importante. Aceasta va fi coniu ratio uiniciano — „conjuratia viniciana" — de la numele principalului sau organizator de la Roma, Annius Vini¬ cianus. " Unica marturie antica de care dispunem in aceasta pri¬vinta o constituie o fraza a lui Suetoniu, in care biograful ne povesteste despre divulgarea, in timpul domniei lui Nero, a „doua comploturi, dintre care primul, si cel mai insemnat, al lui Piso, la Roma ; cel de-al doilea, al lui Vini¬cianus, s-a format si a fost descoperit la Benevent" (Ner., 36, 2) .
Dupa toate aparentele, obiectivul conspiratorilor era sa-1 puna in fruntea Imperiului pe generalul Gnaeus Do mitius Corbulo. Corbulo reprezenta cea mai importanta personalitate aristocratica aflata inca in viata. Dupa sisprezece ani de campanii militare in provinciile din Est,
* Uneori au fost puse pe seama esecului acestei conju-si au fost interpretate ca manifestari ale gratitu- imperiale anumite rugaciuni si un sacrificiu al Fratilor pe altarul zeilor traditionali — Iupiter, Iunona, Minerva — dar si al divinitatilor' abstracte — Providenta, Onoarea, Mltatea I"' vazindu-se in formula OB DETECTA NEFARIO-Hn • CONSILIA — „pentru ca au fost descoperite intentiile celor "Psiti de pietate" — o aluzie la acest esec (CIL, VI, I, 2044 : ref .al'wo°d, nr. 25). Nu credem, insa, ca «ste vorba aici de o omnnr la conjuratia lui Vinicianus. in primul rind, pentru ca sint snite „intentii- sau „planuri" (consilia), si nu o veritabila con-19 ™e>. chiar de mica amploare. in plus, data sacrificiului este e 66. Or, conjuratia trebuie ca s-a constituit putin mai al© n v:rvalii se refera aici, fara indoiala, la pretinsele actiuni Partizanilor lui Thrasea, denuntate de propaganda imperiala. dobindise o mare popularitate si isi formase un grup pro¬priu. Corbulo avea o mie de motive ca sa se teama pentru propria-i viata. Legaturile sale cu Annaeii, Thrasea si Mu-sonius erau numeroase ; fusese vin protejat al lui Seneca ; in 62, Antistius Vetus cautase sa-1 atraga de partea lui Ru-bellius Plautus ; sotia sa, Longina, era fiica unui exilat, Cassius Longinus (ILS, 9158). Salvidienus Orfitus, conjurat pisonian, ii era probabil nepot, fiu al unuia dintre fratii lui mai virstnici; in sfirsit, Annius Pollio, care, sa ne amin¬tim, se casatorise cu Servilia, fiica lui Soranus, si se afla in exil, era fratele ginerelui lui.
Corbulo era un om energic si disciplinat : de talie inalta, avea prestanta si o voce frumoasa (TAC, Ann., 13, 8, 4). Nascut intre anii 4 si 1 i.e.n., facuse o cariera stralu¬cita. Consul suffect in 39, sub Caligula, comandase in Germania Inferioara, si apoi in' Orient, sub Nero. Fara sa fi repurtat vreodata o mare victorie militara, inregistrase insa numeroase succese, diplomatice si chiar militare, prin forta rabdarii si a prudentei. De pe vremea lui August, nici un alt general roman nu dispusese de atitea" trupe si nu co¬mandase pe un teritoriu atit de vast. inruditi cu mai multe mari familii, Domitii Corbulii proveneau, se pare, din Ita¬lia Centrala. Printre fratii si fratii sai vitregi — mama sa avusese sase soti — se numarau P. Suillius Rufus, dar si Milonia Caesonia, cu care Caligula se casatorise in 40. Corbulo era, deci, prin alianta, o ruda a Iulio-Claudienilor. in ochii lui Tacit, el reprezinta modelul conducatorului militar, un om de valoarea lui Iunius Agricola sau, mai tirziu, a generalilor lui Traian. Istoricul il claseaza printre personajele „pozitive" ale naratiei sale — printre boni —¦ si il considera capax imperii ; „in stare sa domneasca".
Corbulo avea in spatele lui armata Orientului. Dar, pentru conjurati, aceasta nu era suficient. De aceea, au in¬cercat sa-i cistige pentru cauza .lor pe legatii-guvernatori ai Germaniei, si prin ei, armata Rinului : fratii Scribonius Rufus si Scribonius Proculus, care comandau fortele Ger-maniei. Superioare si, respectiv, pe cele ale Germaniei In¬ferioare. Foarte legati unul de celalalt, Scribonii se distin¬sesera la Puteoli, in 58, prin relativa moderatie si abilitate cu care stiusera sa restabileasca ordinea (TAC, Ann., 13» 48) °. De fapt, nu se stie pina la ce punct au fost implicati in conjuratie. Cu siguranta la curent cu complotul care se urzea, ei nu s-au clintit, in tot cazul, atunci cind Vinicianus a fost trimis la moarte. Motivul ? 'Fara indoiala, neprega tirea si lipsa unui plan clar de actiune, care sa prevada in¬terventia armatelor din provincii. Aceasta tactica vaga este perceptibila si in intentiile lui Corbulo. Dar pentru alte . motive. Conducatorul militar prefera, in realitate, sa-i lase pe conjurati sa actioneze la Roma. Cu siguranta la curent, in cele mai mici detalii, cu cele ce se pregateau, Corbulo nu ,te cu toate acestea hotarit sa-si puna trupele in actiune potriva imparatului : asteapta ca Nero sa fie ucis7. Mingea se afla deci in terenul ginerelui sau Vinicianus, are actioneaza la Roma. Odata Corbulo ajuns imparat, inicianus ar fi devenit succesorul sau desemnat, caci mi-tarul nu avea fii. inrudita, poate prin singe, cu Iulio-.audienii, familia lui Vinicianus avea cu siguranta lega¬turi de rudenie cu aceea a lui Marcus Vinicius, sotul fru-oasei Iulia Livilla, fiica lui Germanicus si sora lui Gaius-'.aligula. Tatal lui, Lucius Annius Vinicianus, conspirase sub Caligula si, mai ales, sub Claudiu : in 42, il instigase la revolta pe legatul Dalmatiei, Arruntius Camillus. Annius Vinicianus servise ca tribun militar si legat provizoriu de legiune —¦¦ nu era inca senator — in 63, sub comanda so¬crului sau (TAC, Ann., 15, 28, 3). Per*tru a-1 linisti pe Corbulo, Nero il numise pe Vinicianus adlectus, „adaugat" rindurilor senatorilor, si il desemnase chiar consul, fara sa fi fost mai inainte pretor. in schimb, Corbulo il insar¬cinase sa-1 insoteasca pe Tiridate in timpul sederii lui la Roma (DIO, 62, 23, 6). Desi dorea sa-si asigure fidelitatea lui Corbulo, Nero nu avea incredere in general. Nu il va lasa deci pe Vinicianus sa se reintoarca in Orient, pastrin-du-1 in preajma sa ca pe un fel de ostatec, de altfel foarte bine tratat. Si, pentru ca socrul lui sa nu se supere, Nero hotarise ca Vinicianus sa faca parte din suita sa, in pe¬rioada proiectatei calatorii in Grecia.
in fata intorsaturii pe care o iau evenimentele, lui Vi¬nicianus i se face frica. inaintea plecarii sale la Roma, trebuie ca a stabilit, in linii mari, impreuna cu socrul sau, 'roiectul unei conjuratii impotriva lui Nero. Odata ajuns insa in capitala, se alarmeaza. Neincrederea principelui, ^ar Si activitatea politiei lui Tigellinus si Nymphidius i il nelinistesc. Foarte curind, simte nevoia sa ac-ze. Cine ii sint complicii ? Desigur, membri ai curtii S1* printre ei, unii dintre cei care urmau sa-1 insoteasca i imparat in Grecia. Aluzia lui Suetoniu la Benevent este, * altfel, clara : acolo, in acest oras italic, asezat in drumul catre Grecia, isi propun conspiratorii sa-1 asasineze pe Nero. Sint prea grabiti, dorind sa loveasca inainte ca prin¬cipele sa ajunga in Elada, unde este foarte popular, si nu au timp sa-si definitiveze planurile : sprijinul armatelor provinciale nu le este inca asigurat suta la suta. Mai mult chiar, se tem de tradare. Si pe drept cuvint, pentru ca proiectul lor va esua. Au fost, pare-se, descoperiti repede, inchisi si ucisi : la Roma chiar, poate in Italia, la inceputul calatoriei imperiale, cum pare sa o sugereze Suetoniu, in tot cazul, intre sfirsitul lunii august si ultimele zile ale lui septembrie.
Suetoniu sublinia pe buna dreptate ca aceasta conju¬ratie a fost mai putin importanta decit cea a lui Piso. prin insusi gradul ei de organizare ; cu toate acestea, nu com¬porta mai putine 'aspecte ingrijoratoare : pe de o parte, participarea asa-numitei aula Neroniana, pe de alta, apeea a marilor armate provinciale. Nero, preocupat de calatoria' sa, pare sa nu fi sesizat adevarata amploare a acestui complot, si, indeosebi, gravitatea complicitatii conducato¬rilor militari. Cu toate acestea principele va lua masuri severe. Ajuns in Grecia, il cheama la el pe Corbulo, in termeni pomposi, numindu-1 tata si binefacator. Dar, odata debarcat, acesta primeste ordinul clar de a se si¬nucide. Generalul se va executa, dupa ce va fi exclamat : „axios !" — adica : „am meritat-o pe deplin" — sau „sint vrednic de aceasta !" (DIO, 63, 17, 4—6). Vrednic de ce ? de a muri pentru vina de a fi luat parte la o conspiratie si deci de a fi violat juramintul militar ? sau, mai degraba, de a pieri pentru ca a avut incredere in Nero acceptind, prea credul, elogiile imparatului si separindu-se de tru¬pele pe care le conducea si pe care ar fi trebuit sa le rascoale impotriva imparatului ? Nu vom sti niciodata cu certitudine ; cea de-a doua ipoteza ni se pare insa mai verosimila 8. Chemati in Grecia, fratii Scribonii au fost si ei constrinsi sa se sinucida (DIO, 63, 17, 2). Complicii lui Vinicianus din sinul marii aristocratii senatoriale si pt'eI supusii lui simpatizanti au fost in egala masura loviti La Roma, au fost ucisi sau obligati sa se sinucida Marcus Licinius Crassus Frugi, consul in 64, si Quintus Sulpicius Camerinus, fostul proconsul al Africii, ca si fiul lui^ toti, din ordinul libertului Helius. In sfirsit, aceste ii**" prejurari ii vor intari lui Nero ura impotriva senatorii^ si intentia de a le retrage guvernarea anumitor provine*1; in ceea ce il priveste pe Corbulo, memoria sa va fi ce_ brata de numerosi scriitori antici, iar cea de-a doua a sa, Domitia Longina, se va casatori, in 70, cu Domitian, viitorul imparat.

ITLURI IMPERIALE LA SFlRSITUL DOMNIEI
Principe, monarh, imparat, titlurile suveranului in toma imperiala nu sint niciodata neutre : ele exprima si rezuma natura, intinderea, uneori limitele suveranitatii lui. Ansamblul acestor titluri se numeste formula im-Deriala.
Dar cuvintele nu sint intotdeauna transparente. Intre lesemnarea puterii si exercitarea ei exista decalaje, dis-itari, tensiuni, prin care se definesc raporturile suvera-lului cu supusii sai. Faptul major care determina acest isamblu este potentarea absolutismului. Propaganda im-sriala a incercat mult timp sa amageasca, sugerind ca principatul nu constituia in nici un caz o forma de mo-arhie. Actiona, intr-o asemenea situatie, teama de a nu eza atasamentul romanilor fata de o institutie instaurata o Republica si care concentra puterile in miinile unui r om, principele — princeps senatus, „primul sena-Sfr". Unii cercetatori moderni s-au lasat inselati pina itr-atit, incit au vorbit despre d „diarhie" a lui August despre o monocratie. Tacit, mai lucid, stia ca de la Lugust incoace romanii traiau intr-un regim monarhic : ipa batalia de la Actium — 31 i.e.n. — scrie el, ,,in in¬sul pacii, intreaga putere a fost incredintata unui ingur om" (Hist., 1, 1, 2).
La Roma chiar, Octavian August dispunea de prero¬gativele de tribun al plebei (tribunicia potestas) : invio-abil, el putea, dupa bunul lui plac,sa-i aresteze pe ro¬mani, dar si sa-i sprijine, sa anuleze decizii din partea ricui ar fi venit ele, si sa convoace senatul. Asigurat, asa J si dorea, de puterea civila in capitala, isi asaza re¬sursele fortei militare in afara Cetatii Eterne. intr-adevar, a doua pirghie a autoritatii princiare o constituie impe-num : comandarea armatelor, administrarea directa a unei (i a provinciilor — provinciile imperiale — si contro-11 guvernarii celorlalte — administrate de senat. Aceasta ^oritate — imperium a devenit acum Imperiul — po-¦U roman o incredinta principelui intr-un cadru legal ine definit. Un act specific al senatului, un senatus-con-tUm> era, de asemenea, necesar.
Dar temelia reala a acestui imperium rezida in vointa armatei si in comandarea acesteia de catre imparat. Sueto-niu se refera astfel de preferinta la dies imperii — la „ziua imperium-uhii", ceea ce inseamna ziua in care imparatul fusese aclamat imperator prima oara de catre armata (Ner., 9, 3) — mai degraba decit la dies principatus — „ziua principatului", adica zj.ua in care senatul il proclamase princeps pe monarh. Mai tirziu, sub Hadrian, prietenilor care il invinuiau ca, in materie de eruditie, se inclina in fata imparatului, Favorinus le va raspunde printr-o gluma semnificativa : ,,Sint nevoit sa-1 cred mai savant decit toti pe acela care are treizeci de legiuni" (HIST., AUG., Hadr., 15, 13). in sfirsit, acestor doua baze ale puterii im¬periale li se adauga o a treia : preeminenta morala — auc-toritas — a unui imparat considerat de supusii sai ca patron si tata al tuturor locuitorilor Imperiului9.
incetul cu incetul, principatul devine, dupa cum sub-.liniaza si Tacit, o dominatie — o „stapinire" 10. Formula imperiala inregistreaza aceasta transformare mai ales sub Nero. Anumite titluri ramin constante — acela de Caesar, sau de Augustus, de pilda. Dar Nero se proclama de a-semene'a fiu al lui Claudiu si mentioneaza in formula sa numele lui Drusus Germanicus, tatal predecesorului sau. Si daca Nero omite sa precizeze faptul ca, dupa mama, se trage din Germanicus, o face numai pentru ca tine sa puna in valoare mai ales filiatia paterna : apartenenta sa, prin adoptiune, la familia Iulio-Claudienilor. Consula¬tele lui Nero — momente cardinale ale domniei —, sint consemnate si ele de formula lui : cel din 55, anul care urmeaza venirii lui la putere, cele din 57 si din 58 — cind incearca sa determine aprobarea proiectului sau de reforma fiscala —, cel din 60, anul in care pune in functiune dispo¬zitivul necesar infloririi neronismului, si, in sfirsit, cel din 68, consulatul crizei. Am vazut, pe linga aceasta, ca impa¬ratul nu va accepta titlul de pater patriae — „parinte al patriei" — decit in 56, anul publicarii scrierii Despre cle¬menta. Nu este vorba doar despre o simpla coincidenta : in ochii lui Seneca, imparatul este un stapin, un filosof, dar si un tata pentru supusii sai.
Ramine de discutat titlul de imperator — un titlu care a fost de altfel utilizat de imparat ca un prenume, precum Caesar si Augustus. Tiberiu il refuzase, urmasii sai de aseI menea, inclusiv Claudiu — in ciuda insistentei celor care i-1 propuneau —, toti multumindu-se sa-si preceada propriile lor nume de Caesar-ul traditional. Si Nero a procedat la fel la inceputul domniei. Catre 60—61, anumite inscriptii il proclama, in fruntea titlurilor si numelor sale, autokrator a— traducerea greaca a cuvintului imperator (M. Small-vvood, nr. 127 si 128 ; IGRR, III, 986). Dar aceste inscriptii proveneau din jumatatea greaca a Imperiului : este vorba despre o initiativa locala, si de altfel, termenul de auto¬krator pare a fi mai putin un prenume decit un titlu general care sa defineasca autoritatea lui Nero.
in 66 lucrurile se schimba : cu prilejul vizitei lui Tiri-date, multimea il aclama pe Nero si saluta in el pe impe¬rator. Cele doua prenume — imperator si autokrator — vor figura de acum inainte in formula imperiala, dupa cum o dovedesc inscriptiile de la Roma si de pretutindeni (M. Smallwood, nr. 25—26 ; ILS, 233 • IGRR, I, 876 etc). Si monedele pun in lumina aceasta schimbare, atit in zona greaca a Imperiului cit si in capitala (M. Smallwood,. nr. 62—69). Unii leaga adoptarea acestui prenume de pa¬cea universala, pe care Nero o declara in timpul calatoriei lui Tiridate. O pace de scurta durata, pentru ca, la putin timp dupa aceea, iudeii se rascoala si, in septembrie 66, romanii isi pierd pozitiile de la Ierusalim.
Nimeni dupa August nu mai fusese imperator in acest "mod 11. Care este sensul pe care sa-1 dam, asadar, hotaririi lui Nero ? Se afla in joc mai intii revendicarea mostenirii lui August si a Italiei in general : in ciuda filoelenismului sau, Nero nu reneaga nimic din traditia militara romana. Este vorba apoi de afirmarea unei optiuni axiologice. ntr-adevar, adoptarea acestui titlu ca prenume nu este legata de o victorie dobindita pe calea armelor — cum s-ar fi cuvenit —, ci de un triumf pacific : prin persoana aui Tiridate, intregul Orient se pleca, intr-un fel, in fata aparatului. Este implicata in acelasi timp si o intarire monarhiei absolute : noul prenume, venind in fruntea wstei titlurilor imperiale, il face pe Nero superior tuturor
•lorlalti cezari si il transforma in egalul lui August, dar l monarhului partilor, Regele regilor, Marele Rege. evenind depozitarul acestui titlu suprem, Nero isi pre-Sateste, in sfirsit, calatoria in Orient si viitoarele repre-iuni. O data mai mult, traditionalistii trebuie sa se plece. "osolutil este consolidat. Nero se. dorea deci purtatorul semnului unei noi civi¬lizatii care ar fi trebuit sa se bizuie pe luxus si pe agon. Raspunsul societatii romane dat incercarii lui de reformare a moravurilor difera, in functie de feluritele ordine si paturi sociale 12. Care sint, in vremea lui Nero, fortele sociale existente? Mai intii, exista, pe de o parte, cetatenii romani si, pe de alta, necetatenii, sclavii si peregrinii. Dar chiar in sinul masei de cetateni — si sint peste cinci milioane intr-un imperiu care numara cincizeci de mili¬oane de locuitori —, exista diferentieri profunde. Dupa Tacit, acest ansamblu cuprinde, in ordinea importantei • patres — senatorii —, populus — poporul —, urbanus miles — soldatul de la Roma —, legiones — legiunile —, si, in sfirsit, duces — comandantii-militari (Hist., 1, 4, 2). Aces¬tia din urma, Tacit o stie bine, sint, de asemenea, in majo¬ritatea cazurilor, senatori. Daca opereaza insa o distinctie limpede, o face pentru a sublinia ca singurii care conteaza sint senatorii care se afla in fruntea legiunilor. In ceea ce ii priveste pe senatorii civili, atasati vechilor institutii si mentalitati, ei sint mai putin importanti decit soldatii si pretorienii Romei, si decit poporul capitalei, acest popor pe care cezarii au incercat intotdeauna sa-1 seduca. Aceasta gradatie — un adevarat climax — stabilita de catre Tacit, se bazeaza, dupa cum se vede, nu pe criterii economice si sociale, ci politice. Istoricul adauga acestui tablou si -alte forte sociale ale capitalei — mai ales forte intermediare : cavalerii de prim rang, plebea legata prin raporturi de. cli-entelat de marile familii, dar si „plebea de jos" si „cei mai rai dintre sclavi" (ibid., 1, 4, 3). Oricit de pertinent ar fi un asemenea decupaj politic, nu inseamna ca nu existau si importante diferentieri sociale si economice, in primul rind, intre marii proprietari de pamint — in Italia ca si in provincii, de pilda in Africa — si plebea Romei.
in timpul lui Nero, populatia capitalei se apropia de un milion de locuitori. Prin eliberarea sclavilor .se crease un mozaic etnic, in care se amestecau italici, greci, asia¬tici, egipteni, iliri si galii. IViata celor care nu se bucurau de privilegiul cetateniei romane era grea. Epidemii cum¬plite faceau periodic ravagii in rindurile acestor oameni (SUET., Ner., 39, 1). Politia, constituita din vigili si din sol¬dati ai cohortelor urbane aflate sub comanda prefectului orasului are asadar mult de lucru; vagabondajul este ei*:
Cj sint numeroase pungasiile de toate felurile, furtu- infaptuite cu arma in mina si crimele tilharesti.
Echilibrul social este deci fragil. Daca marile tulbu¬rari sociale au disparut, o agitatie mocnita se mentine : incaierari — inclusiv la Circ —, razmerite — organizate 'sau spontane —, spargeri de magazine sau violente pro¬teste verbale sint moneda curenta sub Iulio-Claudieni. Dificultatile economice, incendiile, inundatiile produse de Tibru si chiar motive politice — sprijinirea casei lui Germanicus, sprijinirea Octaviei etc. — vor da nastere deseori unor tulburari destul de serioase. Astfel, in Italia sclavii se rascoala de citeva ori. in 64, gladiatorii de la Praeneste incearca in zadar sa evadeze din scoala lor imperiala si sa se razvrateasca : amintirea lui Spartacus este atunci prezenta in gindul tuturor, comenteaza Tacit (Ann., 15, 46, 1). in 58, violente conflicte sociale izbucnesc la Puteoli. Altadata, cu prilejul unui spectacol de gladia¬tori, locuitorii Nuceriei se incaiera cu cei din Pompei, fapte la care ne-am referit si mai sus. Pe scurt, chiar pasiva, opozitia plebei ii stinghereste pe imparati.
in ce-1 priveste, Nero va cunoaste destul de putine obstacole. Cu siguranta, au existat, sub domnia luiTNTero, citeva tensiuni in momentele de dificultati economice, dar imparatul, mai mult decit alti cezari, a stiut sa fie „popu¬lar" «
PLEBEA SI SCLAVII
Tacit nu manifesta prea multa simpatie fata de plebe : in cel mai bun caz, vorbeste despre ea ca despre o „mul¬time" sau o „gloata" — un dispret pe care il impartaseste si aristocratia senatoriala, pentru ca nu poate suporta en¬tuziasmul popular stirnit de Nero. Aceasta plebs, sa ne «nintim, se deosebeste de populus — „popor" — care ii dude si pe cavaleri si uneori chiar pe senatori. Tacit Jstinge plebea integra — „sanatoasa" — de sordida plebs I «plebea de jos" sau „plebea josnica" — in care se in-ilnesc partizanii lui Nero, pe care aristocratii ii dispre-tuiesc atit de mult.
_ Vreme indelungata aceasta distinctie a fost explicata n conditiile care guvernau distribuirile gratuite de griu, ionizate de stat : frumentationes, practica datind din vremea Republicii. Sub Claudiu si Nero, aceste frumenta-tiones se desfasurau sub controlul fiscului si al admi¬nistratiei imperiale, reprezentate de prefecti specializati. Cetatenii romani saraci, care in principiu erau singurii ce aveau dreptul la aceste distribuiri, constituiau plebea frumentara sau urbana, pe care chiar si vesmintele o deosebeau de necetateni. Plebea cetateneasca a Romei se compunea din mici negustori, mestesugari liberi si munci¬tori lipsiti de calificare. Acestia, erau angajati uneori pe santierele publice sau mergeau la tara, pe*ntru culesul strugurilor si maslinelor. Cetatenii romani nu se multu¬meau cu distributiile frumentare din care nu puteau sa se intretina, desi ele le erau utile. Totusi, acest drept, care ii distingea de peregrini si de necetateni, contribuia la transformarea plebei urbane sau frumentaria intr-o clasa constienta de privilegiile ei — oricit de relative erau acestea —, clasa al carei patron era principele 14.
in ceea ce ii priveste pe neeetateni, ei nu erau cu totul niste dezmosteniti ai soartei si beneficiau, de asemenea, de protectia principelui. Faptul ca izvoarele antice, de cele mai multe ori, nu fac diferenta intre cele doua categorii de plebei ne fac sa credem ca deosebirea nu era foarte lim¬pede., cu toate ca, dupa toate aparentele, plebea urbana ii dispretuia pe aceia care erau mai saraci decit ea. De ase¬menea, este greu de precizat care a fost rolul politic jucat de fiecare dintre aceste doua categorii de plebei la Roma, stiindu-se bine ca imparatul trebuia sa tina seama de senti¬mentele si reactiile multimii — o multime care se exprima cu predilectie la Circ si la teatru. Atunci cind izbucneau tulburari, izvorul lor erau cel mai adesea necetatenii, desi nu putem exclude nici participarea cetatenilor mestesu¬gari si a micilor negustori. Astfel, atunci cind sclavii lui Pedanius Secundus trebuie trimisi la moarte, plebea se rascoala : pretorienii intervin si imprastie multimea indig¬nata (TAC, Ann., 14, 45, 2-3). Dar cine predomina in aceasta multime, in aceasta multitudo, dupa expresia lui Tacit ? Plebea urbana sau necetatenii ? Fara indoiala ca acestia din urma, chiar daca unii cetateni de conditie mo¬desta li se asociaza cu prilejul respectiv. inca o data, atunci cind „multimea" se aduna si actioneaza, este greu de stiut cine pe cine reprezinta.
in afara plebei citadine, exista insa si o plebe rurala-in Italia si in provincii fiintau mai multe tipuri de proprie* tate : mica proprietate a taranilor independenti — dintre care unii erau veterani ai armatei romane — care isi lucrau ogoarele impreuna cu familia, citiva sclavi si muncitori salariati ; paminturile oraselor, inchiriate unor fermieri care le exploatau cu ajutorul a numerosi sclavi ; proprie¬tatile mijlocii, uillae, ferme de aproximativ 100 de hectare, apartinind, in general, decurionilor oraselor ; in sfirsit, marile domenii, proprietati ale orasenilor bogati, cavale¬rilor si senatorilor, exploatate de catre sclavi si mici fer¬mieri. Daca mica proprietate nu a disparut complet, pro¬cesul de concentrare a paminturilor, demult inceput, isi A" continua cursul in perioada Imperiului. Numarul sclavilor se micsora, iar munca lor dadea un randament scazut, marii proprietari dindu-si din ce in ce mai des domeniile in arenda colonilor (COLUMELLA, De re rustica, 1, 7). in provincii, italicii emigrati introdusesera sclavii, dar munca libera precumpanea in regiunile mai putin evo¬luate 15.
Conditiile de viata ale taranilor erau grele, mai ales pentru sclavi. Acestia din urma constituiau inca principala categorie de producatori in Italia, ca si in provinciile cele mai romanizate sau elenizate. Aceasta masa de sclavi nu era omogena. J. M. Engel noteaza, pe drept cuvint, ca „intre sclavi, se diferentiaza sclavul principelui, sclavul public, care este un mic functionar, sclavul domestic, care adesea este sortit eliberarii, si sclavul rural, care este un «adeva¬rat ocnas»" 16. intr-adevar, „familia", ansamblul sclavilor, era in mod traditional divizata in familia urbana (urbana) si rurala (rustica). in oras si in casa stapinului traiau sclavii privilegiati. Adeseori cu o inalta calificare, acesti oameni aveau o meserie : erau frizeri, bucatari, muzicanti, unii dintre ei fiind chiar intelectuali de mare valoare, pentru a nu-i mentiona pe intendenti si supraveghetori, func¬tionari in adevaratul sens al cuvintului. Sa adaugam ca statutul sclavului era pe masura aceluia al stapinului : daca stapinul era sarac, sclavul era si mai nevoias.
Sclavii de la oras erau in general eliberati in jur de 35 ani. Odata eliberati, deveneau cetateni sau primeau statutul de „latini'' — un fel de semi-cetateni —, sau amineau peregrini. Multi dintre ei traiau modest in du-ghene sau in atelierul lor, ca mici negustori sau meste-ugari. La Roma, doua treimi si in Italia jumatate dintre meseriasi erau fosti sclavi. Dar unii liberti ajungeau sa Jaune mari averi : acestia erau negustori, armatori, spe¬cialisti in „import-export", in tranzactii bancare si in camata. in transporturi, beneficiari ai unor numeroase con¬tracte cu statul, intendenti si antreprenori de toate felurile, sau chiar administratori ai bunurilor principelui. Perioada iulio-claudiana a fost pentru acesti oameni, cu o vocatie mercantila reala, o era de prosperitate, atit in Italia, cit si in porturile si in orasele comerciale din Hispania si Gallia. precum atesta exemplul cetatii Lugdunum (Lyon).
Preocupat sa conserve, daca nu chiar sa largeasca, baza plebeiana si italica a regimului sau, Nero stia ce astepta de la el marea masa a acestor oameni marunti, liberti si sclavi : sa fie drept, sa stie sa fie popular, sa le dea in sfirsit piine si jocuri — panem et circenses. Orice imparat trebuia sa treaca prin aceasta. De aceea, intre echipele de vizitii de la Circ, Nero a preferat-o intotdeauna pe aceea pe care o sustinea plebea : „verzii" (PLIN.. Nat. Hist., 33. 90 ; SUET., Ner., 22, 1 ; DIO, 63, 6, 3). Pentru a-si marca preferinta, le oferea vesminte si obiecte.
Congiarium era un dar pe care imparatul il facea, dupa traditie, plebei frumentare a cetatenilor romani, sub forma distribuirii de bani. Nero prefera insa sa arunce acesti bani multimii de spectatori in care predominau ade¬sea necetatenii. Totusi, in 57, cind a vrut sa-si asigure un . sprijin popular larg pentru reforma sa fiscala, a dispus sa se distribuie un congiarium de 400 de sesterti fiecarui plebeu-cetatean roman (TAC, Ann., 13, 31, 2 ; SUET., Ner., 10, 2). Fara sa frustreze plebea frumentara de drepturile ei, Nero pare asadar sa fi cautat sa cistige mai ales favoarea acelei sordida plebs.
Aprovizionarea capitalei constituia, in consecinta, unul dintre suporturile fundamentale ale acestei politici. impa¬ratul ii acorda cu atit mai multa atentie cu cit, in mai multe rinduri, in timpul domniei sale aceasta aprovizio¬nare a cunoscut dificultati. Monede — mai ales intre 64 si 66 —, cu efigia principelui pe avers, reprezinta, pe re¬vers, Annona in chip de divinitate a aprovizionarii, Ceres, zeita agriculturii, sau chiar portul Ostia, pe unde treceau merindele destinate alimentarii Romei (RIC, I, p. 150 ', BMC, Imp., I, p. 235, nr. 193 : M. Smallwood, nr. 314, etc): imparatul a facut tot posibilul pentru scaderea pretului griului, aruncind pe piata rezervele acumulate in antre¬pozitele statului, pentru a veni in ajutorul peregrinilor saraci care nu beneficiau de distributiile frumentare. Cu toate acestea, cind apareau tulburari, Nero nu sovaia sa puna in miscare trupele pretoriene impotriva multimii (TAC, Ann., 13, 48, 3) 17.
„Plebeianismul"' lui Nero era intr-adevar limitat, intre altele si de ideologia epocii. Saracul era dispretuit : sa ne gindim la acele documente egiptene in care unii medici indeamna ca muncitorii agricoli sa fie ingrijiti asa cum erau tratati caii sau catirii bolnavi. In 57, senatul decide ca atunci cind un om liber ar fi fost ucis de un seruus, orice sclav, fie ca il ucisese sau nu pe stapinul lui si chiar daca ar fi fost eliberat de acesta prin testament, in cazul in care s-a aflat sub acoperisul victimei, sa fie supus supliciului. Nero nu se va opune acestei hotariri (TAC, Ann., 13, 32, 1). De asemenea, modificarea. in 57, a regimului impozitului de 4°,, pe vinzarea sclavilor nu este decit o simpla masura administrativa. Totusi, acelasi Nero se opune, in -56, la anularea actului de eliberare a sclavilor eliberati care s-ar fi facut vinovati de nerecunostinta fata de fostul lor sta-pin (TAC, Ann., 13, 28-27). Prin urmare, Nero incearca sa impace si capra si varza, sa isi asigure sprijinul noilor forte sociale, inclusiv al saracilor, fara a afecta cumva ie¬rarhia sociala consacrata. Dar, in cazul unor confruntari sau razmerite, puterea politica isi cunoaste tabara : este aceea a „estab'lishemenf-ului — a ordinii de fapt.
NOTABILI SI MILITARI
Domnia lui Nero a fost favorabila notabililor italici si provinciali. Aceasta clasa a prosperat. Ordinul decurionilor — fostii magistrati ^municipali — joaca astfel un rol foarte important. Multi dintre ei isi incheie cariera in calitate de cavaleri. Cu toate acestea, spre deosebire de Claudiu, Nero pare sa nu fi acordat cetatenia romana decit cu parcimonie : numai unii greci au dobindit-o, in timpul ca¬latoriei imparatului in Elada. De asemenea, principele nu a fondat nici o colonie romana in exteriorul Italiei. •
Militarii de meserie ai Imperiului jucau un rol politic esential — sa ne amintim de importanta acelor dies imperii.
Stationind in general la frontiere — pe Rin, Dunare si Eu j-atrI? s°ldatii depuneau in fiecare an un juramint de cre a imparatului. La suirea pe tron a lui Nero, povesteste
^ aceste forte militare provinciale s-au raliat fara nici Sovaire noului principe (Ann., 12, 69, 5). Ostenii legiunilor ^u alesi dintre italici sau dintre romanii coloniilor, in timp ce auxiliarii, ale caror numeroase forte le completau pe acelea ale legiunilor, erau recrutati dintre provincialii necetateni cei mai apti. Dupa douazeci si cinci de ani de serviciu militar, uneori chiar mai mult, li se acorda ceta¬tenia (CIL, XVI, 4 ; ILS, 1987 : M. Smallwood, nr. 296). in ciuda anumitor tendinte ale neronismului, imparatul nu va subestima niciodata rolul armatei. La suirea sa pe tron, in fata Curiei, Nero declara ca se sprijina pe auto¬ritatea senatorilor, dar si pe asentimentul militarilor. Ei a vegheat asupra intereselor soldatilor sai, si, in primul rind, asupra intereselor lor materiale. La Roma, militarii cei mai influenti ai garnizoanei erau, desigur, pretorienii. Griul pe care il primeau in schimbul unei sume retinute din solda, Nero a decis, in 65 — dupa lichidarea conjura¬tilor pisonieni —, ca le va fi distribuit, gratuit, in fiecare luna. Si-a insotit, chiar, decizia de o gratificatie de doua mii de sesterti pe cap de om (TAC, Ann., 15. 72, 1 ; SUET.. Ner., 10, 2). Mai mult, aceiasi pretorieni — ca si soldatii din legiuni — primeau, la sfirsitul serviciului militar, o prima de demobilizare. Nero va fonda pentru ei colonii de veterani in Italia : la sfirsitul a 16 ani de serviciu mili¬tar, pretorienii, bogati deja, se retrageau din armata, penI tx-u a lua parte la viata publica a municipalitatilor italice (DIO, 55, 23, 1 ; CIL, III, 3486 ; X, 6489). Oare, dupa toate acestea, imparatul a fost sustinut in toate privintele de catre armata ? Se stie ca nu si ca, mai ales in provincii, conduita sa, pe plan politic ca si pe plan personal, nu a fost intotdeauna aprobata. Sa ne amintim aici de ras¬punsul clar al lui Subrius Flavus> atunci cind Nero il intrebase de ce a conspirat18.
ORDINUL ECVESTRU
Ordinul ecvestru constituia cel de al doilea stilp al ierarhiei sociale. In timp ce clasa senatoriala isi conserva preponderenta sociala, cavalerii si libertii bogati tindeau in mod progresiv sa se erijze in clasa conducatoare din punct de vedere politic. Se estimeaza ca ordinul ecvestru numara in epoca aceea aproximativ douazeci de mii de membri. Calitatea de cavaler presupunea un cens de 400 000 de sesterti, un brevet imperial si autorizatia de a purta inelul de aur. Aceasta calitate nu era ereditara. Ordinul ecvestru se regenera de jos, adaugindu-si noi membri din rindurile notabililor municipali si ale ilitrilor. Promovarea sociala se desfasura dupa urmatoarea schema : agricultorul devenea magistrat municipal, apoi fiul sau intra in ordinul ecvestru, dupa care vlastarul lut, al cavalerului procurator, ajungea in senat. Uneori, la sfirsitul carierei municipale, italicul sau provincialul ro¬manizat ajungea el insusi la rangul de cavaler. Centurio¬nul primipil avea si el aceasta posibilitate : trecea atunci de la triplul tribunat al -cohortelor Romei — vigile, ur¬bane si pretoriene — la procuratelele ecvestre. Italicii, mai ales cei originari din Campania, Etruria si Gallia cisal-pina, provincialii regiunilor romanizate, notabilii si inte¬lectualii din Orientul grec, erau foarte numerosi in sinul ordinului ecvestru. De altminteri, italici in marea lor ma¬joritate inainte de Claudiu, cavalerii-procuratori, la sfir¬situl domniei lui Nero, provin in mare parte din provincii, mai ales din cele orientale.
in timpul Republicii, cavalerii erau mai ales oameni de afaceri, negustori, camatari, publicani si mari proprietari funciari. Sub Imperiu, si mai ales sub Nero, ei nu au re¬nuntat la practica acestor meserii. Ba chiar au profitat de reforma financiara, pentru a-si largi afacerile. Ii gasim adeseori conduclores, intendenti si arendasi ai marilor domenii agricole imperiale, unde se mai folosesc inca, faYa distinctie si obligatii precise, cavaleri si liberti.
Serviciul public devine din ce in ce mai mult vocatia ordinului ecvestru. Inca de pe vremea lui Claudiu, se vor¬bea de cursus — despre „cariera"' — de cavaler, asa cum se vorbea despre aceea de senator : dupa un serviciu mili-r de trei ani ca ofiter de rang ecvestru, cavalerul trece prin procuratelele din provincii, uneori chiar din Italia, intensa ajunga la marile prefecturi — a vigililor, a inonei, a Egiptului si a pretoriului. Apartenenta la dife-clanuri si cercuri culturale si politice inseamna foarte nult pentru cel care aspira ia insarcinarile cele mai inalte ». dupa
Binevoitor fata de cavaleri, mai ales fata de cava-rn functionari, Nero combate abuzurile publicanilor si, cum am vazut, incearca sa le retraga perceperea itelor indirecte. Cit ii priveste pe cavalerii care erau de marile familii senatoriale si care au conspirat, Paratul ii zdrobeste fara mila.
Am desprins mai sus principalele momente care au marcat raporturile imparatului cu ordinul senatorial : par¬tizan al compromisului la inceputul domniei, Nero va trece, dupa dezamagirile din 57, la o atitudine mult mai rigida, mai ales ineepind din 61 ; este momentul in care incearca sa-i dreseze pe senatori si sa faca din ei mari slujitori ai statului. La sfirsitul domniei sale, Nero se gindeste chiar sa-i lipseasca de o parte din privilegii, privilegii care, de altfel, fusesera m