b9r22rv
Enigmele Satyricon-ului

Celebrul roman care este Satyricon-u\ a fost atribuit de manuscrise unui autor numit Petronius Arbiter. Numeroase enigme inconjoara atat romanul, cat si autorul lui. Acesta din urma a fost, foarte probabil, cum a demonstrat, in ultima instanta, regretatul savant american Kenneth Rose, un consul al anului 62 d.C, numit Titus Petronius Niger, pe care Tacit il mentioneaza sub forma Gaius Petronius, renumit arbitru al elegantei (Ann., 16, l-2). Pe urmele lui Niebuhr, mai multi cercetatori s-au straduit sa deplaseze data redactarii Satyricon-u\ui in secolele II-III d.C. si mai ales in a doua jumatate a secolui I d.C.1. in realitate, romanul abunda in aluzii, simtite ca vii, actuale, referitoare la contemporaneitate, adica la oameni si realitati ale epocii lui Nero sau la unele momente istorice imediat anterioare. Trimalchio, personaj al romanului, fredoneaza ariile lui Menecrates, cantaret din vremea lui Nero (Sat, 73, 3, fata de SUET. Ner., 30, 5; DIO, 63, 1, 1) si admira pe Petraites, gladiator al aceleiasi epoci aSat, 52, 3, 71, 6). in roman, este mentionat Apelles, actor al domniei lui Caligula (Sat, 64, 4, fata de SUET., Cal., 33,1; PHILO, Leg. ad. Cai., 203). Iar sclavii toarna mesenilor lui Trimalchio apa racita in zapada, aqua niuata, inventie personala a imparatului Nero (Sat, 31, 3; fata de PLIN., Nat. Hist, 31,3). Supranumele de Maecenatianus, atribuit lui Trimalchio, n-ar fi putut sa fie utilizat dupa 69 d.C. Pe de alta parte, Satyricon-ui se refera si se implica frecvent in polemicile literar-culturale ale epocii lui Nero, incat se impregneaza masiv de mentalitatea si estetica timpului respectiv. Asadar, romanul a fost foarte probabil redactat in anii 6l-66 d.C.2.

Dar cine era de fapt acest Petroniu? intrucat identificarea lui cu senatorul epicureu, mentionat de Tacit, este aproape sigura, el era un curtean al lui Nero, cunoscut pentru eleganta si rafinamentul lui, care a jucat un rol fundamental in cercul cultural-politic ai imparatului, in calitate de critic al gustului curtii principelui, in materie de sibarism si estetica, drept factor de compensare a influentei exercitate de cei ce stimulau pasiunile ignobile ale cezarului3. A fost constrans sa se sinucida, printr-un ordin imperial, in 66 d.C, cand si-a faurit un sfarsit placut, ostentativ opus tipului stoic de moarte (Ann., 16, 18-l9).
Dar sfarsesc astfel si enigmele Satyricon-u\ui? Fireste ca nu. Titlul operei apare sub diferite forme in manuscrise, insa trebuie preferata grafia Satyricori. Acest cuvant era, dupa cat se pare, prescurtarea formei „carti de satire", satyricon libri, in care primul cuvant ar constitui un genitiv plural grecesc al adjectivului satyricus, -a, -um. Cu umor, Petroniu ar fi facut astfei aluzie la satura, ca si la satira, tocmai constituita. incat el s-ar fi gandit la ,.carti de amestecuri", deoarece practica amalgamul de versuri si de proza, intr-o sintaxa voit laxa a textului, dar si la specia satirei, deoarece personajele sale duceau o existenta libera, agitata, fi sola. De asemenea, cercetatoarea Luiza Campuzano crede ca romancierul ar fi trimis la satynkos, adica la „trepadus al scenei", pe baza unei filiatii arbitrar sugerate intre satura si satynkos. De aceea, titlul romanului ar insemna si „carti cu trepadusi ai scenei". Oricum, titlul romanului este intentional ambiguu si plurivalent4.
Romanul ni s-a conservat in stare foarte fragmentara si cu multe lacune, care intrerup desfasurarea actiunii. Unul dintre manuscrise (Tragurensis) si o marturie a lui Fulgentius atesta ca fragmentele conservate ar proveni din cartile a paisprezecea, a cincisprezecea si a saisprezecea ale SaQ//7con-ului. Prin urmare, in starea sa initiala, aceasta opera literara ar fi fost un roman-fluviu, fapt insolit in antichitate, cand predominau discursurile romanesti de proportii modeste. S-a calculat ca noi nu dispunem in prezent decat de 10% din ansamblul textului originar al Satyricon-uM. Ni se pare hazardat sa se sustina ca, in forma initiala, actiunea Satyricon-ului incepea la Massilia (azi Marseille) si se incheia la Lampsacus, locul de nastere a! zeului Priap.
Subiectul
De fapt, subiectul romanului apare ca neobisnuit in literatura antica, intrucat nareaza, la persoana intai, peripetiile extraordinare, integral fictive, prin care trec Encolpius si alte personaje picaresti, in editiile moderne, textul conservat apare divizat in 141 de capitole. in mod traditional, aceste aventuri sunt impartite de cercetatorii moderni in trei compartimente. Primele 25 ae capitole ar constitui asa-numitele aventuri ale lui Encolpius, adica ale naratorului, care cutreiera diverse locuri si intampina felurite tribulatii, petrecute succesiv intr-o scoala de retorica, intr-un bordel, la o orgie etc. Episodul principal, „ospatul lui Trimalchio", cena Trimalchionis (capitolele 26-82), ne prezinta alte aventuri ale naratorului si prietenilor lui, profesorul Agamemnon, tanarul Ascyltos, copilul Giton, la un banchet baroc si demential, organizat de un libert bogat, si ospatul insusi. Ultima sectiune, aventurile lui Eumolpus, desfasoara peripetiile cuplului Encolpius - Giton, separat temporar de Ascyltos, si ale lui Eumolpus, batran poet ratacitor, asociat binomului mentionat imediat anterior. Dupa o furtuna pe mare, cele trei personaje ajung la Crotona, unde traiesc de pe urma credulitatii captatorilor de testamente. Fragmentele conservate se incheie senzational, dar poate nu tocmai intamplator, cu o secventa de un grotesc colosal. Pentru a linisti suspiciunile vanatorilor de testamente, Eumolpus, care se dadea drept un batran si bogat naufragiat, fara copii, isi citeste testamentul in public: el declara ca-si lasa iluzoriile avutii numai celor ce, dupa moarte, ii vor manca lesul, taiat in bucati si in fata multimii5.
* Cel mai bun manuscris (Bernensis) consemneaza forma Petronii Arbitri Satiricon. Mai logica pare grafia Satyricon, mentionata si de un autor tarziu, ca Marius Victorinus (Fragmente, 20). Alte manuscrise inregistreaza si titluri ca Satirae Petronii Arbitri sau Satirarum libri sau Petronii Arbitri Satyrl fragmenta, care toate implica, asadar, notiunea de satira.
Tipare romanesti si non-romanesti

Astfel desfasurat, Satyricon-u\ incorporeaza un scenariu, abundent in numeroase peripetii, care nu pot sugera decat o modesta mostra a masei de aventuri complicate, ce proliferau, ca intr-o comedie motorie si intr-un ritm accelerat, in intreg romanul-fluviu, cunoscut de antichitate. Chiar in forma actuala, Satyricon-u\ combina, cum s-a aratat, o saga umoristica si elemente foarte diverse, vulgare, chiar obscene, insa uneori purtatoare de critica estetica si culturala elevata, ca si foarte numeroase parodii6. Discursul romanesc se articuleaza intr-o naratie-cadru, stralucitoare in inventie narativa, unde se insera povestiri depanate de personaje. Naratia-cadru se desfasoara pe .paliere", pe episoade, in care Encolpius intampina personaje si evenimente specifice. Satyricon-ul constituie in primul rand un adevarat roman, de fapt primul mare roman din istoria literaturii universale. El corespunde perfect marcilor indeobste recunoscute ca revelatoare pentru discursul romanesc. Satyricon-u\ este un roman pentru ca include o naratie, de intindere mult mai mare decat o nuvela, care se misca in lumea unei fictiuni, axate totusi in sfera cotidianului si bazate pe o anumita viziune despre lume. De fapt, o asemenea caracterizare corespunde, dupa parerea noastra, celei mai simple definitii a romanului. Pe de alta parte, pe urmele teoriei romanului elaborate de Georg Lukacs si de Lucien Goldmann, cercetatorul francez Rene Martin a aratat ca, intocmai ca Don Quijote si alte opere romanesti „moderne", Satyricon-ul ilustreaza criza eposului, in cadrul careia eroii isi pun intrebari, la care nu cunosc raspunsuri, si isi problematizeaza cautarile, adesea ambigue. in vreme ce, cum am aratat in volumul anterior, eroii epopeii cunosc indeobste numai raspunsuri, actioneaza solidar cu acele comunitati din care fac parte si in virtutea imperativelor ce decurg din statutul lor. Desigur cu exceptia Pharsaliei. insa noi credem ca asemenea caracterizare este pertinenta numai pentru un anumit tip de roman, cel al cautarilor, romanul „recherche", si nu pentru romanul pur narativ, cel „istorie" sau „povestire". De altminteri, adecvarea Satyricon-uM la formula romanului „recherche" implica si emendarile teoriei lui Lukacs, propuse de M. Bahtin, care considera ca romanul nu reflecta o descompunere a eposului, ci se opune acestuia in perspectiva demistificarii realitatii traite. Bahtin porneste de la literatura antica satirica, parasatirica si de la diverse parabole. Si, intr-adevar, Satyricon-u\ este un roman problematizant, un roman al conditiei umane.
De altfel, regasim in Satyricon cele mai multe clisee ale acestui roman „histoire", care aparuse in Grecia, inca din secolul II i.C. Tiparele romanelor grecesti erotice, anterioare sau posterioare discursului narativ petronian se pot recunoaste lesne in Satyricon, unde interfereaza peregrinari multiplicate, calatorii pe mare, intrerupte de furtuni, intalniri inopinate, dispute ale indragostitilor, despartiri si reconcilieri ale lor, scene de gelozie, lamente retorizante. in scenariul petronian, cuplul Encolpius - Giton, doi tineri viciosi, parodiaza la nivelul homosexualitatii bine jmul sentimental si heterosexual din romanul grec, fata frumoasa ca Venus, bai; atul desavarsit ca Apollo*. De fapt, Satyricon-ui conoteaza in acelasi timp o par odie globala de romane erotice si un sistem ori, cel putin, un conglomerat de pai ,'odii. Nu este deloc necesar sa postulam un model de roman grec parodic, de care ar fi dispus Petroniu. De altminteri, existau putine romane grecesti si Pf jtroniu a faurit el insusi, aproape ex nihilo, tiparele sale parodice, care ra spundeau unui nou orizont de asteptare, favorabil inlocuirii discursului si mbolurilor prin cel al semnelor7. Petroniu reactiona atat impotriva a entimentalismului prea serios si lacrimogen, desi inca incipient, din literatura ft omanesca elena, cat si impotriva discursului istoriografie latin si, in general, i mpotriva prozei de la Roma, unde fictiunea era prea putin utilizata si unde (Jomina inflatia moralizarii.
Caracterul profund novator al Satyricorhului nu inseamna ca Petroniu n-ar fi recurs la materiale si tipare non-romanesti, adica datorate altor specii si genuri literare mai vechi. Romancierul insusi pare a avertiza cititorul asupra imprumuturilor din alte genuri literare si conotatiilor lor umoristice. Am aratat ca se apreciaza ca, pana la un punct, Satyricon-ul ar fi un epos degradat. Motivul maniei unei divinitati descinde, fara indoiala, din epopee. De asemenea s-a opinat ca diversele ipostaze in care apare Encolpius parodiaza succesiv pe Ahile, Enea si Ulise. Deriziunea invaluie diverse elemente si episoade de sorginte epica. Aceasta deriziune trebuie, pe de alta parte, pusa in relatie cu gustul pentru umorul acid, cu farsa populara italica, cu satura si satira, cu traditia fescenninilor, a atellanelor si a mimilor. Limbajul crud, savuros, pregnanta coloratura erotica a romanului, chiar sadismul uneori practicat de Petroniu, impactul triunghiului „bulevardier" (sot-sotie-amant), ilustrat de Encolpius-Giton-Eumolpus sau Ascyltos, prezinta filiatii evidente cu tesatura mimilor8. Ni se pare important sa semnalam filiatii cu farsescul plautin, cu facetiosul comediei antice, in fond cu ironia petulanta, care o caracterizase. De altfel Joel Thomas a aratat ca romanul lui Chariton, care l-a precedat pe Petroniu, prezenta afinitati cu piesele de teatru ale comediografului elenistic Menandru. Petroniu a utilizat, de asemenea, tiparele satirei menippee, asa cum le ilustrasera anterior Varro, Mecena si Seneca. Lor li se datoreaza amestecul de versuri si de proza (prosimetrum), privilegierea unei compozitii voit dezordonate, sinuoase, amalgamul de stiluri lingvistice, recursul la proverbe si citate, dimensiunea caricaturala a personajelor, chiar propensiunea spre o multivalenta parodiere. Caci s-au recunoscut in romanul petronian diverse parodii, pe langa cele amintite mai sus. Ne referim la parodii de tragedie, de elegie erotica, de poezie bucolica, narativa sau a misterelor etc.9. Totusi Satyricon-ul nu constituie, in principal, o satira menippee sau o satura obisnuita. Caci elementele satirice si saturice sunt integrate unei trame narative de larga respiratie, unde autorul, spre deosebire de satiristi, nu-si propune sa-si educe si sa-si moralizeze publicul.
Petroniu a facut, de asemenea, apel la tiparele „nuvelelor" sau novelelor mileziene, fabulae Milesiae, specie literara introdusa la Roma de Cornelius Sisenna. Romancierul a inserat in naratia-cadru cel putin doua „nuvele" mileziene, povestirea baiatului din Pergam si a matroanei din Efes. Aceasta din urma pare a prelucra una dintre milezienele latine ale lui Sisenna, care
* Divinitatea amorului, care, in romanul erotic grec, intervine in actiune si se razbuna pe personaje, replica parodica a Venerei, dar si a lui Poseidon din Odiseea, este Priap, zeitate populara, licentioasa, adevarat .demon", total diferit de zeii solemni ai Olimpului, care populau epopeea si interveneau direct in expandarea scenariului epic. Pe cand imixtiunea lui Priap este indirecta, vicleana. Iar frecventele infidelitati ale personajelor lui Petroniu parodiaza castitatea eroilor romanului grec. Falsa prietenie, incarcata de ipocrizie, care il leaga pe Encolpius intai de Ascyltos si ulterior de Eumolpus, parodiaza fidela si sincera amicitia din romanul grec si din epopeele homerice. Caci Ninopedia dateaza din 100 i.C, iar romanul lui Chariton, contrar unor ipoteze mai vechi, pare a fi fost scris in secolul I i.C. fusese preluata de Fedru si intr-un discurs mult mai rigid. Am semnalat acest fapt intr-un capitol anterior. Au fost de asemenea incadrate in naratia-cadru si alte povestiri populare italice. Oricum, apar larg utilizate, in intreg romanul, tipare mileziene, ca naratia la persoana intai („Ich-Erzahlung"), localizarea geografica precisa, siretenia unor personaje, poanta subtila, tema dragostei efebice, mediul citadin si tododata cotidian in care se desfasoara intriga, caracterul senzational al unor peripetii10. in acelasi timp, Petroniu a recurs si la matricele unor povestiri de calatorie, mai ales grecesti. Naratiunea la persoana intai ar putea descinde si din povestirile de calatorie. De fapt, tema calatoriei in Italia meridionala asigura unitatea discursului romanesc. indeosebi personajele Saiyr/con-ului se deplaseaza neincetat in spatiu si manifesta reactii de calatori11.
insa toate aceste imprumuturi de tipare sunt, repetam, organic integrate structurii romanesti fundamentale. Tiparele non-romanesti sunt convertite in tipare romanesti. incat numai aparent Satyricon-u\ ar fi o colectie de episoade, dezlanat asamblate. Episoadele picaresti, pendinte de noua comedie greaca, de mim, de factura banchetului literar, recent identificate de Gareth Schmeling, se subordoneaza alcatuirii romanesti prioritare. intr-un creuzet magic, Petroniu topeste si retopeste totul, in vederea alcatuirii unui scenariu romanesc genial, unei structuri concomitent unitare si foarte complexe. Pentru Petroniu romanul constituie efectiv un „antigen", inchipuit ca independent de reguli si de canoane. O fictiune deosebit de fascinanta este, astfel, zamislita. Totusi, in structura intrigii fictionale exuberante a Satyricon-u\u\ se pot decela mai multe niveluri.
Structura Satyricon-ului
Incandescenta narativa caracterizeaza, asadar, intriga Satyricon-uM. Incidentele stupefiante, care o populeaza, au determinat pe unii cercetatori sa compare acest roman cu Candide al lui Voltaire12. Am aratat, de asemenea, ca scenariul romanesc se realizeaza prin doua proceduri esentiale: incadrarea in naratia-cadru a unor povestiri ale personajelor (in franceza „enchassement") si inlantuirea episoadelor (in franceza, „enchainement"). Dar in structura de adancime a acestei intrigi poate fi deslusita o optiune filosofica, identificata intr-un epicureism fundamenta?3. De altfel, intr-o declaratie programatica, echivaland cu o declamatie in versuri elegante, pe care contextul n-o reclama, Petroniu infatiseaza limpede adeziunea sa la doctrina lui Epicur: „oare de ce ne priviti voi, Catoni, cu o frunte posaca?// Scrierea mea condamnand, simpla cum alta n-a fost?// Farmecul vesel al vorbei curate surade intr-insa -// Faptele unui popor spuse in candid limbaj!// Cine nu stie, iubind, sa se-nfrupte din darul Venerei?// Cine ne poate opri sa huzurim in pat cald?// Ne-ai poruncit-o, savant Epicur, adevarului tata:/ / invatatura-ti ne-a spus: viata nu are alt tel!", ASat, 132, 15; trad. de Eugen Cizek). Prin urmare, romancierul proclama noutatea si simplitatea propriei opere si speciei literare faurite de el Anouae simplicitatis opus), propune - prin intermediul lui Encolpius - o poetica explicita, asupra careia vom reveni si adera fe.rj epicureism, caruia ii confera, cu o ingaduita care si tindea aceasta filosofie in epoca imp Atat in acest pasaj, cat'siin randurile subsecvente, Petroniu reproba pe stoici, Catonii (am vazut cata importanta acordau Lucan si alti adepti ai Porticului figurii lui Cato din Utica), si ii acuza de ipocrizie (Sat, 132,16). intr-un alt enunt, Eumolpus sustine ca, dimpotriva, Epicur „este un om divin" (Sat, 104, 3). in sfarsit, acelasi Eumolpus preconizeaza o traire epicureica a clipei prezente: „eu am trait totdeauna si in orice loc, ca si cum mi-as petrece cea din urma zi dintr-o viata, care n-ar mai reveni niciodata" (Sat, 99,1; trad. de Eugen Cizek). in numele epicureismului, sunt respinse nu numai ideile relative la transmigrarea sufletelor, ci si cele la dezvoltarea ciclica a lumii. Sunt parodiate zeitatile si miturile, este elogiata viata simpla, retrasa, linistea sau ataraxia epicureica si intelepciunea, „mintea buna", bona mens. Fireste, in roman se pot descripta si unele valente cinice, in legatura cu un comic violent, crud, cu privilegierea unor scene de banchet. De altfel Eumolpus a fost apropiat de tipul poetului cinic ratacitor. S-a aratat ca Satyricon-u\ echivaleaza cu o calatorie initiatica sau mai degraba cu o anticalatorie14. Fundamentala ramane, totusi, adeziunea la epicureisrn, care nu se reduce la declaratiile anumitor personaje.
Oare nu trebuie sa conexam optiunii epicureice si trairea imanentista a peisajului constituit in discursul romanesc, credinta ca locul omului se afla printre obiectele si relatiile care il determina, absenta unui autentic factor transcendent in roman sau prezenta unui element divin foarte degradat? Modelul de roman preconizat de savantul francez Rene Martin pentru Satyricon si intemeiat pe o percepere a crizei valorilor, pe un anumit deceptionism, resimtit de personaje, pe marginalitatea acestora, pe ambiguitatea lor sociala si psihologica, indeosebi pe problematizare - caci ele au probleme si creeaza mereu probleme -, trebuie conexat, dupa parerea noastra, epicureismului asumat de romancier. Ceea ce nu inseamna ca acest model este rezultatul inevitabil al optiunii epicureice si nici ca adeziunea la doctrina Gradinii nu ar fi putut conduce si la o alta formula romanesca. Dar privilegierea unui roman problematizant se coreleaza in Satyricon cu adeziunea la epicureism. S-a intrevazut in „fuga" una dintre structurile preeminente ale romanului scris de Petroniu15. insa, in realitate, personajele, de fapt antieroii Satyricon-u\u\, fug de obstacolele de care se lovesc pentru a cauta. Dar ce anume cauta aceste personaje? Mijloace de subzistenta si aventuri erotice. isi petrec vremea intr-o ratacire permanenta. Se cauta si intre ele, se pierd, se regasesc si apoi se pierd din nou. insa ele cauta febril si sensul obiectelor inconjuratoare, cauta un stil adecvat de viata, in ultima instanta, semnificatia conditiei umane, chiar daca par a nu o afla vreodata. Pentru ca se ajunge la refuzul realului, mai degraba al valorilor intampinate, la oboseala in fata vietii, care succede furiei intense a trairii. De fapt, cautarile esueaza in ras, in umor, care rezolva toate tribulatiile lor. Reactia prin ras, prin deriziune, prin caricatura si parodie constituie un al doilea nivel al structurarii Satyricon-ului, ca intermediar intre cel profund, epicureic, si structura de suprafata, articulata de peripetiile narate de romancier. Petroniu respinge lumea mitului si simbolului, caci el opereaza numai in spatiul semnelor, vehiculeaza antimitul exact in clipa cand Lucan il introducea in epopee, cand se realiza, cum am aratat in mai multe implica o anumita subversiune, desigur, indreptata impotriva vechilor mentalitati si conceptii, vechilor forme de scriitura. De altfel, in vreme ce in mit desfasurarea subiectului era predestinata, fixata de ia inceput, in vederea realizarii unui anumit obiectiv, in Satyricon predomina actiunea imprevizibila, suspensul. Nimic nu apare ca prestabilit, dirijat in vederea punerii in opera a unui tel fixat de multa vreme. Gareth Schmeling evidentiaza cu indrituire aceasta diferentiere a romanului de textura consacrata a mitului.

Tara romanuiui

Pe de alta parte, cautarile personajelor petroniene implica si o descriere, o fresca a lumii, intens si imanentist traita, pe care autorul o considera necesara si, cum am aratat mai sus, o proclama ca atare in declaratia lui programatica. Petroniu figureaza intr-adevar „faptele unui popor", asa cum fagaduise, si alcatuieste un adevarat roman de moravuri. De asemenea, Petroniu insista, am spune frenetic, asupra ponderii atat de importante a sexului in aceste moravuri, in existenta general umana. Totusi, el nu a fost atat un analist, cat un observator, intrucat a consemnat fenomenele sociale ca un dat si, cu unele exceptii, nu ca un rezultat. Universul imaginar al romancierului incorporeaza, in mod obligatoriu, obiecte reale. Chiar daca ele primesc, in organizarea intrigii, o functie particulara, care totusi nu le poate modifica complet semnificatia genuina. De aceea, Satyhcon-u\ documenteaza asupra unor aspecte ale societatii epocii, si nu numai asupra mentalitatii ei. Se profileaza astfel parametrii unui intreg tip de civilizatie, cel al Italiei greco-romane din secolul I d.C. Anumite personaje ale romanului reveleaza unele marci ale unor categorii socio-morale autentice. S-a sustinut ca Satyricon-u\ n-ar vehicula decat un discurs pur literar si fantasmatic, lipsit de orice valoare documentara, deoarece din scenariul romanesc n-ar rezulta decat fantasmele autorului si poate cele ale epocii16. insa aceste fantasme faceau parte din psihologia vremii, ilustrau mentalitatile epocii. Iar datele civilizatiei erau practic, cum am aratat, captate de asemenea fantasme, care trebuiau sa-si exercite impactul asupra lor. Fara indoiala, s-a exagerat sensibil asa-numitul realism al lui Petroniu. Romancierul este expresionist, si nu realist. Am spune chiar principalul exponent al expresionismului in secolul I d.C. Nu este o intamplare faptul ca Federico Fellini si-a intitulat // Satyricon unul dintre cele mai bune filme ale sale. Desi Fellini n-a inteles cu adevarat romanul lui Petroniu, care a fost judicios apropiat mai degraba de productiile cinematografice ale lui Max Brothers, Jean Yanne si de o parte dintre cele ale lui Bunuel17. Pentru ca fresca petroniana a moravurilor are o vocatie categoric cinematografica, desigur „avant la lettre". Oricum, exigentele structurilor literare si orientarea expresionista impun personajelor petroniene relatii fara congruente in practica sociaMstorica, dar observarea realitatilor externe deschide universul imaginar al Satyhcon-u\ui spre statutul autentic al categoriilor umane ale epocii. S-a aratat ca, exceptand teatrul comic, pana la Petroniu, literatura latina aducea in creatiile ei doar grupuri sociale, limitate la cateva mii de oameni. Pe cand Satyricon-u\ se apleaca asupra multimii, observa modul de a se comporta si de a vorbi al libertilor, pe care scriitorii anteriori il ignorasera. Furtul si crima, sarlatanismul, mai ales sexul prevaleaza in aceasta tara a romanului petronian.
Realitati socio-morale
Aceasta multime, expresionist conceputa, incorporeaza numeroase categorii ale unei lumi interlope, oricum foarte pestrite. Proaspat imbogatitii, sarlatanii vicleni, dar prosti si infatuati, tot felul de pungasi, intelectuali declasati si perversi, matroane desfranate si preotese destrabalate, curtezane si proxeneti colinda prin case elegante, ca si prin scoli, prin taverne, hanuri, pinacoteci si piete, anticipand experientele personajelor picaresti. Viciile se concentreaza in Crotona, unde locuieste o matroana perversa, adica Circe, si abunda vanatorii de testamente, heredipetae, ce coplesesc cu atentii pe celibatarii bogati. De fapt, Roma insasi se travesteste in aceasta Crotona, despre care romancierul declara ca a constituit odinioara primul oras al Italiei (Sat, 116, 2). Petroniu consemneaza recesiunea care atinsese anumite orase din sudul Italiei (Sat, 44-45, 116), coruptia care afecta unele administratii locale (Sat, 14, 2).
Conotatiile politice sunt foarte limitate. Satyricon-ul nu constituie un roman-cheie al viciilor curtii lui Nero, ci un discurs romanesc menit sa amuze aceasta curte, similar cu anumite poeme atribuite lui Petroniu de Anthologia Latina™. Astfel, Petroniu exorcizeaza propriile fantasme, precum si cele ale curtii neroniene, cand, prin descrierea unor gesturi ale lui Trimalchio, supune deriziunii pe Pallas, candva omnipotent libert al lui Claudiu. De asemenea, romancierul persifleaza efortul grotesc al familiilor burgheze din Italia si provincii de a mima existenta rafinata dusa de aristocratia Romei. Petroniu inregistreaza ironic „la dolce vita" a epocii sale.
Nu sunt crutati nici oamenii de conditie modesta: marinarii, prostituatele, soldatii, preotesele, taranii. La randul lor, sclavii alearga fara incetare spre a satisface capriciile stapanilor si sefilor lor. Romancierul consemneaza in treacat ierarhizarea sclavilor, marile diferente intre masa acestora si sefii lor, tot de conditie servila. Intendentul, dispensator, din casa lui Trimalchio se lauda ca are clienti, poarta haine spalate numai o singura data si dispretuieste sclavii de rand (Sat, 30, 9-l1). Un urias mecanism sociologic ia nastere in Satyricon, intrucatva omolog, insa nu identic, celui real. Astfel, se constituie in Satyricon o tara romanesca, o tara a romanului. Dar in literatura latina nu existau oare de multa vreme o tara a comediei si o tara a poeziei bucolice? Sau chiar o tara a eposului? Apuleius va dezvolta aceasta tara a romanului. Petroniu nu numai ca amuza pe altii, cand structureaza aceasta tara, ci se amuza si pe sine. Cum am aratat, Petroniu nu-si propune sa educe si sa moralizeze, sa realizeze o revelatoare ancheta asupra moravurilor, ci sa noteze anumite fenomene. Exista insa si exceptii. Petroniu investigheaza in profunzime ascensiunea sociala a libertilor si dezbate, pe ton polemic, conditia intelectualilor si a culturii din epoca sa.
intr-adevar, observatia socio-morala petroniana devine acuta cand se apleaca asupra statutului libertilor. insusi Trimalchio intruneste marcile relevante pentru un libert asiatic inavutit. Cariera sa emerge ca deosebit de semnificativa. Din tanar sclav pletos, capillatus, prin etapa intermediara, desi hotaratoare, de intendent, Trimalchio parvine la statutul de mare latifundiar si camatar. Prietenii lui Trimalchio sunt liberti bogati si industriosi, homines negotiantes (Sat, 43, 6). O concurenta aspra domneste intre acesti liberti si duce la ruinarea unora dintre ei (Sa?., 38, 17-l6). Libertii isi valorizeaza prea zgomotos obarsia servila, pentru a nu suferi de complexe, isi afirma dispretul fata de intelectuali (Sat, 58-59), insa vor sa para cultivati. Goana dupa bani ii dezumanizeaza si alieneaza, dar ei nutresc pentru copiii lor o vie si sincera afectiune, care recupereaza vestigii umane. Unul dintre liberti vorbeste cu dragoste calda si tandra de .pustiul meu", cicaro meus (Sat, 46, 3) si toti viseaza ca fiii lor sa devina aristocrati autentici. Mentalitatea libertilor este intens detaliata de romancier. El surprinde fenomenul ascensiunii libertilor in evolutia lui. Tanarul sclav Massa, un cappadocian siret, apare ca un Trimalchio in devenire: este mascarici priceput, imita vizitii, slujeste stapanului sau ca intermediar in relatiile lui amoroase, agaga, face pe recitatorul, desi, incult, amesteca versuri din atellane in textul Eneidei (Sat, 68-69).
Probleme si polemici cultural-estetice
Am aratat ca saga umoristica petroniana acorda o importanta deosebita problemelor culturii. Reflectia sociologica a lui Petroniu, in masura in care se manifesta, este dublata si aproape obnubilata de reflectia asupra literaturii si culturii. Problemele culturii, discutiile din scolile de retorica sunt, de altfel, amplu prezentate, iar personajele Satyricon-ului afirma decadenta elocintei, picturii, filosofiei, poeziei. in repetate randuri, Petroniu a deplans fenomenul alienarii culturii din vremea sa, indeosebi a culturii si discursului literar clasic, chiar clasicizant. Opiniile autorului sunt emise de personaje caricaturale, mai ales in primele cinci capitole pastrate si intr-o parodie de controversa retorica, vizand probabil prefetele Controverselor Iui Seneca Retorul, Cu toate acestea, prevaleaza argumentele de bun simt: blamarea inchistarii in locuri comune, a educatiei prea rapide, unilaterale si a dilatarii exacerbate a tonului. Encoipius asemuieste de altminteri arta din alambicurile retorilor cu cea a bucatarilor, sofisticata, rupta de exterior (Sat, 2, 1). Encoipius si Agamemnon ajung la un consens semnificativ, desi, in polemica lor, ei exprima puncte de vedere diferite. Encoipius, in acord cu optiunile clasicizante intransigente, care reprobau retorica, Agamemnon mai aproape de conceptiile asianistilor si de condamnarea gustului general19, De altfel, in Cena Trimalchionis, Hermeros reia condamnarea retoricii, incapabile de utilitate practica (Sat, 58, 7-l4). Si Echion este pe punctul de a reincepe discutiile asupra retoricii. Petroniu inclina mai clar spre punctul de vedere clasicizant in capitolul 118, unde reproba inovatiile introduse - sau cu putinta de a fi introduse in structura eposului.
in legatura cu aceste accente critice, se pune problema polemicii acuzate si plurivalente, chiar daca relativ camuflate, pe care Petroniu o intreprinde impotriva altor scriitori si orientari literare ale epocii. Foarte complex se prezinta problema contenciosului estetic intre Petroniu si Lucan. incepand cu J.G. Mossler, numerosi cercetatori moderni au sustinut ca, in capitolul mai sus mentionat, ca si in propriul sau poem asupra razboiului civil dintre Caesar si Pompei (Sat, 118 si 119-l24), Petroniu ar blama aspru optica estetica asumata de Lucan in Pharsalia. Desi respinse uneori, ideile lui Mossler continua sa fie propagate de mai multi savanti ai vremii noastre20. Astfel, se evidentiaza ca, in acest poem petronian, atribuit lui Eumolpus, romancierul, dupa ce pledase pentru mentinerea miraculosului traditional si a tiparelor homerico-vergiliene in epopee, ar fi alcatuit o versiune epica proprie asupra evenimentelor relatate in Pharsalia. El ar fi recuperat chiar anumite versuri din Pharsalia, pentru a compune insa un poem clasicizant, inspirat de traditiile eposului roman, national si eroic. Zeii intervin activ in razboiul civil si se divid intre sustinatori ai lui Caesar, ca Venus, Minerva si Marte, si suporteri ai lui Pompei, precum Apollo, Diana, Mercur si Hercule. Iar zeita destinului, Fortuna, ar fi tratata, in poem, in termeni epicureici si nu stoici, ca o divinitate malitioasa si capricioasa. Totodata, romancierul ar polemiza si impotriva opticii politice lucaneice. El ar transforma pe Caesar in cel mai bun erou al razboiului civil si l-ar compara cu lupiter si Hercule (Sat., 123, v. 206). Dar Pierre Grimal a inversat termenii acestei polemici. Celebrul savant francez considera ca Lucan depinde de Petroniu, ca similitudinile dintre cele doua poeme s-ar datora si unor izvoare comune, indeosebi lui Titus Livius. Petroniu ar fi scris poemul despre razboiul civil inaintea restului Satyricon-ului. El l-ar fi recitat in cercul cultural-politic neronian, din care facea parte si Lucan. Acesta din urma ar fi ripostat prin Pharsalia21. Care este adevarul? Nu pare oare prea complicata aceasta polemica, intre savantii moderni, asupra unei polemici intre scriitori antici? Noi credem ca efectiv poemul lui Petroniu a fost anterior Pharsaliei, dar ca, atunci cand romancierul l-a inclus in Satyricon, i-a adaugat o introducere programatica, unde riposta lui Lucan, care, la randul lui, il reprobase prin Pharsalia (Sat, 118). Eventual Petroniu a operat si in discursul epic foarte putine modificari, in sensul blamarii experientei incercate de poetul stoic. Oricum, poemul lui Petroniu este de o slaba calitate literara. Ceea ce, desigur, il contrariase pe Lucan. Nu am intrevedea aici o critica foarte camuflata si impotriva clasicizantilor22, ci persiflarea unui personaj ca Eumolpus si, poate, incapacitatea lui Petroniu de a se descurca in epopeea traditionala.

Nu se epuizeaza astfel satirizarea de catre Petroniu a unor autori ai vremii sale. S-a opinat cu indrituire ca, spre a da satisfactie lui Nero, in alte pasaje din Satyricon, ar fi ironizati fosti membri ai cercului cultural-politic al imparatului, cum erau Lucan si Seneca. in Ilioupersis, un poem mai ales vergilian ca factura, dar mai scurt, de 65 de versuri, acelasi Eumolpus ar parodia epopeea Iliacon a lui Lucan. Dar o anumita lectura a Satyricon-u\u\ demonstreaza ca romancierul ar persifla, in alcatuirea acestui poem, si pe Seneca*. indeobste, asianismul epocii este blamat de Petroniu. Iar in alte pasaje, cand s-ar referi la sclavi (Sat, • 70-71), Petroniu ar zeflemisi meditatiile senecane asupra conditiei servile. Chiar portretul lui Trimalchio ar incorpora, la modul ironic, material furnizat de Seneca23. Din punct de vedere cronologic, Satyricon-u\ este contemporan - sau aproape - cu scrisorile lui Seneca adresate lui Lucilius, unde, cum am aratat in alt capitol, cordubanul il reproba pe Petroniu. Oricum, polemica dintre Lucan si Seneca, pe de o parte, si Petroniu, pe de alta, indiferent cine ar fi inceput-o (probabil filosoful din Corduba), constituie una dintre trasaturile literare esentiale ale secolului I d.C.
Personajele romanului
Aceasta polemica dezvaluie cu pertinenta seriozitatea de profunzime a romanului petronian. Complexitatea discursului romanesc este stralucit ilustrata de structurarea personajelor Satyricon-uM. Fresca moravurilor se constituie prin si pentru personaje, pentru antieroii romanului, deosebit de mobil,- de consistent, de dinamic construite, bogate in substanta, atestand de fapt stupefianta capacitate de analiza psihologica a lui Petroniu. Fidel imanentismului epicureic si caracterului problematizant al romanului, Petroniu le urmareste pas cu pas. Caci el isi structureaza viziunea romanesca la nivelul lor, inregistreaza aproape ca un reporter modern feluritele lor experiente. Regretatul savant britanic John Patrick Sullivan a descoperit, in comportarea antieroilor, o motivatie psihanalitica: scopofilie si exhibitionism, atitudine de „voyeur"24. Ei urmaresc, efectiv cu o curiozitate de „voyeur"-i, tot ceea ce se intampla. insa conduita lor reliefeaza si articularea materiei romanesti, in functie de optiuni epicureice si rafinament monden, de credinta in pretul clipei de fata si de problematizare.
Prin urmare, personajele Satyricon-u\ui observa realitatile ambiante si sunt definite de conduita lor, adesea aberanta. Ele se dovedesc marginale si marginalizate, fiind afectate de o criza puternica de identitate. Lumea in acelasi timp le apartine, insa totodata ea ii respinge. Esentialmente picaresti, antieroii sunt adesea instruiti si nascuti liberi; Encolpius si Ascyltos se autodefinesc drept
S-a sustinut ca, in acest poem, Petroniu ar pastisa meditatiile prozei senecane asupra vanitatii oamenilor si dependentei lor de soarta. De asemenea, romancierul ar parodia stilul tragediilor lui Seneca, mai cu seama cel din Agamemnon, vv. 406-457. in general, Petroniu ar ironiza exuberanta stilistica neoasianista a lui Seneca. intelectuali sau „oameni de litere", scholastici (Sat, 10, 6). Totodata, ei se dovedesc a fi problematici ori problematizati, inautentici sau mai degraba ambigui, cum am aratat neclasificabili si nu numai declasati. Nu pot fi caracterizati printr-un epitet, ca eroii homerici, fiindca scapa oricaror incercari de a-i formaliza rapid. De altfel Encolpius realizeaza o adevarata Odisee, ca un revers comic al lui Ulise si al lui Enea. Encolpius este un tanar intelectual, traind la marginea societatii, un adevarat „beatnik avant la lettre". El cauta febril mijloace de trai, caci traieste din expediente, dar si un cod de existenta, incat nu se reduce deioc la postura de simplu martor ori de „raisonneur". Experientele traite il dezvaluie in aceeasi masura ca pe personajele intampinate de ei. Este greu sa intelegem daca, in realitate, n-ar fi decat un derbedeu imoral, un intelectual contestatar sau un romantic in cautarea iubirii adevarate. Nu evolueaza Encolpius pe parcursul discursului romanesc? Probabil ca trebuie raspuns afirmativ, caci intr-un fel se comporta el ca talentat discipol al lui Agamemnon, intr-altul ca un comentator malitios al banchetului dat de Trimalchio si cu totul in alt mod ca Polyaenos, pseudosclavul ghinionist in dragoste. Totodata, Encolpius naratorul romanului se opune lui Encoipius actorul principal ai tramei narative, Numele sau are o semnificatie, concomitent ironica si licentioasa: in greceste enkolpios inseamna „cel tinut la san" sau „dragutul". De altfel aproape toate personajele Satyricon-uM poarta nume persiflante, asemanatoare celor aie comediei paliiate: askyltos, „neobositul" (in ale dragostei), gheiton, „vecinul", de fapt „amantul", eumolpos, „melodiosul" etc.
Antieroii, care ii insotesc pe Encolpius, emerg structurat! dupa tipara similare. Traiesc intr-o nesiguranta constanta; de aceea nu parvin sa se realizeze decat pe plan erotic. Sexui constituie o sursa importanta a bucuriilor s? irbulajiUor incercate de ei. indeobste apar ca escroci cinici, inteligenti, dar ipocriti si egoisti. Totusi, Ascylfos, vesnic in cautare de expediente facile, pare mai violent, mal agresiv, pe cand Giion, copilul frumos, care penduleaza inire Encolptus si Ascyiios, este mai Ipocrit, mai „femrne fatale". Vii, suplu construite, se probeaza personaj» episodice, cum sunt Quartilla, Lichas, Tryphaena, Circe. Principalele sntieraine feminine, Tryphaena si Circe, traiesc in marginea inaltei societati, careia Fi apartin prin nastere, caci sunt supuse unui proces de alienare marcat aberant, Tryphaena se comporta ca o aventuriera, care calatoreste numai spre a cauta placerea si, desigur, pentru a scapa de aiienare. (Sat, 101. 5).
Stralucit configurat se infatiseaza Trimalchio, Foarte burlesc in multe privinte, el este totusi un om de afacen deosebit d© abil. Ambiguitatea nu este, asadar, si lotul sau. Aspectul exterior conoteaza grotescul acestui antlerou si corespunde substantei lui morale. Numai aparitia lui Trima!chio declanseaza rasul intetectual'lor aventurieri, pentru ca se imbraca strident, pretentios si esie ura.4 (Sat, 32, 2-4). Chiar si defectele de pronuntie ale acestui fcsairan libert, pricinuite de o dentrtie proasta, de om batran, suni semnalate oe romancier85, Trinnaichio nu izbuteste sa depaseasca marginaiitatea si inautenticitaiea. Apartine unei categorii sociale investite cu un statut funeiarmente ambiguu. 3 rimaichio nu-si gaseste locul in lume, cauta sa para altceva decat ceea ce ?ealmenie esie. El incearca sa apara
in postura de om de calitate, caci nu reuseste sa guste cu multumire propria reusita economica. Totusi nu devine astfel decat fundamental mente caricatural. Lipsa de cultura si de masura se asociaza cu alte defecte moral-intelectuale, ca prostia, ingamfarea, ipocrizia, fanfaronada. Recita fragmente de vers vergilian, desi nu cunoaste cu adevarat limba latina si comite gafe culturale irezistibile, incurca legenda ciclopului din Odiseea, introduce absurd pe Hannibal in cucerirea Troiei, il numeste Hermeros pe Hercule, lui Patroclu ii spune Petraites: iar razboiul troian ar fi avut loc intre troieni si parentini (Sat, 48, 7; 50; 52, 3; 59, 4). Trimalchio braveaza si proclama competenta sa nemarginita, intr-un domeniu care ii era necunoscut, adica in cultura: „priceperea mea in asemenea lucruri n-as vinde-o pentru tot aurul din lume" (Sat, 52, 3, trad. de Eugen Cizek). Totusi, cel mai problematizat si mai enigmatic antierou al Satyricon-u\ui es Eumolpus, poetul ratacitor si definitiv ratat. Ridiculizat si el, corupator de minori si escroc, Eumolpus denunta cu inversunare cupiditatea si decadenta moravurilor si a culturii (Sat, 89, 2-l0). Totusi, nu este el, printre altele, si un dublet persiflant al lui Seneca? Credem ca putem raspunde afirmativ la aceasta intrebare, desi raspunsul nostru nu epuizeaza bogata substanta conotativa a acestui personaj. El este greu de formalizat intr-un mod oarecare. Foarte pervers, dar plin de iluzii cu privire la virtutile artei sale, Eumolpus este semi-nebun, caci se crede un Vergiliu, cu toate ca nu are talent artistic. Eumolpus vadeste un autentic talent de povestitor, de autor al unor excelente povestiri mileziene si devine adesea purtatorul de cuvant al romancierului. Ascultatorii exasperati ai poemelor sale vor sa-l lapideze, insa el atesta o siretenie si o dibacie remarcabile si un umor imbatabil, cand trebuie sa mistifice si sa-si asigure unele expediente, care ii realizeaza temporar indestularea.

Umorul extravagant si exuberant
Strategia compozitionala a romancierului nu ne poate aparea decat ca admirabila. Naratia la persoana intai ii permite sa se sustraga, cu o mirifica detasare ironica, de discursul romanesc, pronuntat de Encolpius. Petroniu pare a condamna universul conturat de catre discursul romanesc. Exceptie la valentele normale ale acestui tip de discurs face doar declaratia programatica mai sus mentionata, cand romancierul il da la o parte pe Encolpius si, in mod intentional, cu ostentatie, isi precizeaza obiectele artei sale atat de fascinante. Joel Thomas a deslusit, in compozitia romanului, patru modalitati fundamentale de regrupare a imagisticii, in functie de viclenie sau de mascare a intentiilor reale (ca in cazul relatiilor intre Encolpius, Ascyltos si Giton), dar si de deghizare (caci Eumolpus se travesteste in naufragiat bogat), de quiproquo si de manipulare, de jocul limbajelor.
Umoru!, extravagant, aberant, dar si exuberant, in fond expandat pe toate gamele posibile, impregneaza intregul discurs romanesc. Cum am evidentiat, el asigura contactul intre structura de adancime si cea de suprafata a textului. Efectul intens, culoarea violenta se nasc uneori din desfasurarea intrigii romanesti, insa, in cele din urma, se dizolva in ras ori macar in suras. „Tragedia" se transforma in melodrama si esueaza lamentabil. Disputele aprige dintre Encolpius si Ascyltos se sparg in vorbe de spirit, care destind brusc actiunea. Indignat de tradarea lui Ascyltos si a lui Giton, Encolpius pleaca sa-i omoare. Pe fata i se citeste mania, dar o intalnire incidentala cu un biet borfas destrama orice hotarare serioasa: la cea dintai somatie, „viteazul" Encolpius preda tremurand spada (Sat, 82, l-4). Cedeaza destul de iute si momentele de „suspense", cum ar fi bataliile de pe corabie. Salvat din naufragiu, Encolpius zareste un cadavru plutind in voia talazurilor, incat deapana ganduri elevate asupra fragilitatii existentei umane. Totusi, cand intelege ca pe valuri plutea lesul lui Lichas, dusmanul sau, Encolpius se bucura si melancolia se transforma in ras ASat, 115, 7-20).
Petroniu isi investeste umorul cu multiple efecte incantatorii si il extinde, cum am aratat, pe toate registrele: de la deriziunea cruda, la ironia densa, de la malitia amara, din „nuvela" matroanei din Efes, pana la grotescul deformat al falsei inmormantari a lui Trimalchio sau al aventurilor erotice, incercate de Encolpius-Polyaenos. Absurdul cel mai evident nu lipseste din numeroase pasaje ale romanului. Petroniu face pe cititor sa zambeasca, insa adesea prilejuieste rasul gros, suculent, chiar sardonic. Fata de tensiunile vremii, de criza de valori, de aventurile funambulesti ale antieroilor sai, Petroniu riposteaza prin ras, prin comic dezlantuit, prin burlesc netarmurit, in maniera celui mai autentic expresionism. Astfel se justifica, macar partial, impactul in Satyricon al rasului socant, crud si al licentiosului, caci abunda detaliile obscene si scatologice. De fapt, Petroniu revalorizeaza traditiile comicului italic, otetului si sarii italice. Comicul eliberator, adica susceptibil sa elibereze, datorita manuirii deriziunii sau devalorizarii unei ordini morale desuete, constituie un autentic contrapunct al cautarii eroice, odinioara practicate de Vergiliu in Eneida. Parodia desacralizanta si iconoclasta riposteaza de altfel situatiilor esentiale, pe care le consacrase eposul eroic. Am aratat, mai sus, cat de importante sunt relatiile parodizante cu epopeea.
Surprizele comice apar frecvent in scenariul romanesc. Unele dintre ele sunt aranjate ca surprize de personaje, mai ales de Trimalchio, si devin comice prin absurditatea lor. Libertul imbogatit reliefeaza propensiune accentuata pentru ceea ce se califica drept „le trompe l'oeil". In felurile de mancare, servite la banchet, abunda gainile si ouale false, care sunt desavarsit executate, ca sa dea impresia realitatii. Trimalchio isi organizeaza banphetul ca un spectacol. De altminteri, inainte de desert, tricliniul se transforma intr-un veritabil amfiteatru: podeaua este curatata, ca in Circul din Roma. Foarte numeroase se invedereaza a fi surprizele faurite de elaborarea insasi a intrigii, unde imprevizibilul si suspensul interced frecvent. Encolpius peroreaza vehement, dar constata pe neasteptate fuga lui Ascyltos din scoala: vrea sa nimereasca la hanul unde locuia, insa se trezeste intr-un lupanar (Sat, 6-7). Cateodata, surpriza tasneste stralucitor dintr-un calambur si adopta modalitatea quiproquo-ului. Encolpius aude de un embasicet, asteapta o cupa, pentru a se pomeni cu un dansator desfranat (Sat, 23-24). Rupturile de situatie presara discursul romanesc si se adecveaza, in fond, rupturii personajelor de mediul in care se simt alienati26.

Scriitura
intr-adevar scriitura apare structurata astfel incat sa declanseze permanent efectul comic. Autentice hiperbole burlesti, ironii, calambururi, expresii familiare si proverbiale, citate din poetii celebri, de regula parodiati, sunt amplu folosite de Petroniu spre a starni rasul. intrucat comicului de situatie ii corespunde cel de limbaj.
Interesante se dovedesc a fi hiperbolele si jocurile de cuvinte. intr-una din tavile servite in timpul banchetului dat de Trimalchio, abunda sosul de peste numit garum piperatum. Dar, in acest sos, pestii inoata ca intr-un eurip (Sat, 36, 3). Hiperbola comica apare ca manifesta, indiferent daca Petroniu se refera la canalele care irigau gradinile romane si desparteau arena de gradene la circ sau la stramtoarea ce separa Eubeea de Attica: de unde si numele dat canalelor romane. Calambururile burlesti prolifereaza in Satyricon. Trimalchio sustine ca poseda vase autentice de Corint, fiindca numele mesterului, care i le fabrica, era Corinthus ASat, 50, 2-4). Cand striga „taie", carpe (Sat, 36, 5-8), cu acelasi cuvant Trimalchio cheama sclavul insarcinat sa taie mistretii la masa si ii indica sarcina lui, dat fiind ca forma in cauza putea constitui atat un vocativ al substantivului (Carpus), cat si un imperativ al unui verb (carpo, -ere, care inseamna „a taia"). Acest „taie", asa cum s-a aratat, semnalizeaza faptul ca banchetul lui Trimalchio dobandeste doua dimensiuni: una culinara si alta ludica27. Cum am aratat mai sus, sclavul Massa recita detestabil stihuri din Eneida, in care amesteca versuri provenite din atellane. Encolpius observa ca aceasta a fost prima oara cand marele mantuan i-a zgariat urechile (Sat, 68, 5). Astfel, Petroniu ramane credincios poeticii elaborate in capitolul 132. El creeaza o „noutate", un discurs literar de un gen nou, intemeiat pe comic marturisit si pe sinceritate, pe simplitatea operei sale incantatorii: nouae simplicitatis opus. Limbajul Satyricon-u\u\ ramane loial antimitului. Noutatea si simplicitatea poeticii explicite oglindesc concomitent imanentismul antimitului, fictiunea pura, limbajul comic, ostentativ antiretoric.
Acest limbaj comic difera de la personaj la personaj si serveste caracterizarii antieroilor. Admirator al clasicilor, Petroniu purcede de la constiinta unei limbi clasice cristalizate si chiar matematizate, insa si de la cunoasterea adanca a exprimarii familiare, pentru a genera un limbaj foarte variat, voit eteroclit, care ilustreaza caracterele personajelor: el a fost fericit comparat cu cel practicat de James Joyce28. in realitate, analogia dintre Petroniu si Joyce poate fi extinsa asupra structurii operelor lor - Ulysses si Satyricon (in pofida clasicismului teoretic, arborat de Petroniu, care insa valoriza filoane expresioniste) -, asupra meditatiei comune, la ambii implicite, ce se refera la conditia umana. Limbajul lui Petroniu penduleaza intre lirismul gratios, elegant si exprimarea pura - cateodata aproape oratorica, precum in unele versuri, cum sunt cele care descriu parul Circei (Sat, 131, 8), si in tiradele initiale ale lui Encolpius si Agamemnon - si conversatia sugestiva, populara si colorata cu vulgarisme sau expresii proverbiale. Nu lipsesc solecismele, lot al libertilor participanti la banchetul dat de Trimalchio. Totusi nici limba lui Encolpius si Eumolpus nu este ciceroniana, pentru ca frazele sunt relativ scurte. Enunturile lor traduc privilegierea vorbirii directe, slab matematizate (oratio reda), si comporta anumite expresii colocviale, intrucat reproduc partial exprimarea orala a intelectualilor epocii. Pe de alta parte, nici limbajul libertilor nu echivaleaza perfect cu latina vulgara a vremii sau cu varianta acesteia, vorbita de strainii de origine greco-orientala. Exprimarea libertilor, presarata cu vulgarisme, mimeaza, sugereaza felul de a vorbi al oamenilor din categoria lui Trimalchio. John Patrick Sullivan a aratat ca, in roman, se pot distinge trei modalitati de exprimare: o „vorbire urbana", sermo urbanus (utilizata in conversatiile lor obisnuite de Encolpius, Eumolpus si de alti intelectuali ori pseudo-intelectuali), o „vorbire plebeiana", chiar argotica, sermo plebeius (mimata de libertii din banchetul lui Trimalchio) si o „vorbire literara", sermo litterarius, in care se realizeaza eleganta si corectitudinea manifesta a digresiunilor asupra culturii si a unor pasaje in versuri29. Oricum, varietatea limbajului reliefeaza nu numai clasicismul teoretic al romancierului, ci si gustul inovatiei.
in Satyricon abunda proverbele ca „o mana spala pe alta" sau „cel ce a fost broasca, acum e rege", ca si sintagme sau termeni grecesti, inserati in textul latin ca phantasia, „vis", sau sophos, „formidabil" (in contextul respectiv, Sat., 40, 10). Abunda si cuvinte triviale, ca lupatria, literal „lupoaica", dar cu valoarea lui „catea" in romaneste, matus, „idiot", etc. in plin discurs popular, se impun sufixele -ix si -ax, ca in termeni ca abstinax, „sobru", sau miscix, „schimbator". Ca si diminutive, de asemenea specifice exprimarii colocviale, ca homuncio, „omulet", matella, „olita", catella, „catelusa", chiar misella, „sarmanica". Interesante sunt sintagme ca non mica, „nici o bucatica", intrucat cuvantul romanesc nimic provine din ne mica. Erorile libertilor, implicit ironizate de Petroniu, ilustreaza cultura lor rudimentara si obarsia lor orientala, precum si noile tendinte care isi faceau loc in latjna vorbita a epocii'.
Limba vorbita de libertii Satyricon-ului ajuta la cunoasterea latinei vulgare, desi nu o ilustreaza cu maxima fidelitate. Totusi, prea frecvent, lingvistii au tratat limbajul romanului ca o colectie de exemple ale limbii vorbite. Exprimarea personajelor este foarte functionala, intrucat se integreaza structurii de ansamblu a Satyricon-uM, concomitent unitare si complexe30. Limbajul antieroilor serveste diferentierii lor, caracterizarii unui anumit mediu uman, declansarii rasului, realizarii unei viziuni imanentiste si problematizante a lumii. Acest limbaj extinde la nivelul lingvistic fresca socio-morala pe care o structureaza Petroniu. Metrica din versuri este variata, supla. Romancierul privilegiaza hexametrii dactilici si distihurile elegiace.
" Trimalchio si trabantii sai zic caelus, „cer" (si nu caelum), fatus, „destin" (si nu fatum), uinus, „vin* (si nu uinum). Deruta lor era inlesnita de pierderea desinentelor in latina vorbita, de confuzia genurilor si cazurilor. Apar si forme ca loquere, „a vorbi" (in loc de loqutj. Amuzante si totodata relevante sunt pleonasme ca foras exierit, „sa iasa afara" ori dezacorduri ca faciatur... et trie/inia, .sa se faca si sufragerii" (ca „e si sufragerii"!). Sub influenta sintaxei populare, propozitia interogativa indirecta apare cateodata construita cu indicativul, acuzativul cu infinitiv este evitat, indicativul emerge in propozitii consecutive si concesive, unde conjunctivul era obligatoriu in latina corecta.
Concluzii
Pe buna dreptate s-a sustinut ca Satyricon-u\, si nu Don Quijote, este primul roman problematizant din literatura universala31. Sau, cum am spune noi, primul roman al conditiei umane. Totodata, Satyricon-u\ constituie unul dintre cele mai valoroase si mai seducatoare romane care s-au scris vreodata. Petroniu exceleaza prin coerenta artistica fundamentala, prin talent exceptional, prin inventie narativa extraordinara, din toate punctele de vedere, printr-un discurs literar farsesc, care straluceste in fabulatie efervescenta, in fantasie deosebit de fastuoasa. in ciuda diversitatii evenimentelor consemnate in acest discurs, ca si a diversitatii mijloacelor de expresie, Petroniu a faurit o structura de ansamblu unitara, de uimitoare suplete. Nici digresiunile si nici lacunele, determinate de pierderea celei mai mari parti din text, nici meandrele de tot felul ale strategiei romancierului nu-l obosesc pe cititor, fascinat de forta naratiei, de abundenta amarHjntelor relevante, selectate cu atentie. Petroniu a transferat in sfera romanului diverse tipare compozitionale, cu o virtuozitate stupefianta, a creat un univers imaginar original si coerent, o fascinanta tara a romanului. in acelasi timp, desi clasicizant in conceptia despre limba si conservator in aprecierea destinului genurilor literare traditionale si a culturii, Petroniu s-a manifestat ca un exceptional novator, prin crearea unei noi specii literare: romanul latin.
Receptarea Satyricon-u\u\
Cum a fost receptat Satyricon-u\7 Ignorat initial de teoreticienii antici, ca opera facand parte dintr-un „gen umil", romanul lui Petroniu a fost totusi apreciat in ultimele secole ale Romei imperiale, caci Sidonius Apollinaris il mentioneaza in secolul al V-lea d.C. Evul mediu n-a cunoscut decat anumite excerpte, ca „nuvela" matroanei din Efes, de altfel pretuita. Descoperirea, in secolul al XV-lea, a manuscrisului banchetului dat de Trimalchio a impulsionat interesul fata de Satyricon, care a ajuns repede o opera literara iubita de mondeni. in latina secolului al XVII-lea au aparut mai multe imitatii, ca Euphormionis Lusinni Satyricon, publicat pe la 1605, care a inregistrat un imens succes de librarie, atestat de cele douazeci si opt de editii succesive. Aceasta scriere a fost tradusa in diferite limbi moderne. Dintre celelalte imitatii, trebuie mentionat Gaeomemphionis Cantaliensis Satyricon, care dateaza din 1628. in 1972, cercetatoarea franceza Juliette Desjardins a publicat la Geneva o traducere franceza a acestui roman. La randul sau, Scarron s-a inspirat din Satyricon pentru alcatuirea romanului sau comic. Oricum, in 1693, ofiterul francez Nodot a realizat un fals celebru, deoarece a publicat o editie pretins integrala a romanului, pe baza unui manuscris, pe care l-ar fi descoperit in 1688, la Belgrad. Acest fals a inselat o vreme chiar pe anumiti savanti. in secolul al XVIII-lea, Satyricon-ul petronian era dramatizat si pus in scena la curtea regilor Frantei.
Scriitori realisti ai secolului al XlX-lea, indeosebi Stendhal si Balzac, l-au apreciat sincer pe Petroniu, in care vedeau un precursor. La randul sau, Huysmans, portdrapelul „decadentismului", isi exprima entuziasmul fata de Satyricon, in romanul sau A rebours. Sienkiewicz a facut din Petroniu unul dintre eroii romanului Quo vadis. Pierre Louys, James Joyce, Marcel Proust si Scott Fitzgerald au intrat in complexe relatii de interdiscursivitate cu textul Satyricon-u\u\. Absurdul pe plan lingvistic, manuirea abila a constructiilor discursului il consacra pe Petroniu ca un precursor nu numai al lui Proust, ci si al altor autori ca Eugen lonescu, Dos Passos, Beckett. Celine insusi a alcatuit un Satyricon modern in romanul sau Mort a credit. Iar un personaj ca Sosthene din Le pont de Londres constituie un Eumolpus abia modernizat, fantast, obsedat de iluzii imposibile, superstitios, expus adesea oprobriului public, dar siret si putin escroc. Interesul sporit pentru gramatica genului romanesc a sprijinit investigarea romanului petronian, cu toate ca unii teoreticieni moderni au evitat sa se refere la Satyricon. Ultimele decenii au comportat o proliferare uimitoare a articolelor si cartilor harazite lui Petroniu. La Gainesville (Florida, SUA) s-a constituit o societate petroniana, care publica regulat un buletin bibliografic.
in spatiul cultural romanesc, Petroniu a fost totdeauna receptat cu interes. Stabilirea unor relatii de intertextualitate ori mai degraba a unor similitudini structurale intre Petroniu, pe de o parte, si diversi scriitori romani, cei doi Caragiale sau Nicolae Filimon si Hurmuz, de pilda, constituie inca o problema deschisa, in orice caz s-au consacrat Satyricon-u\u\ studii, articole si doua traduceri aproape integrale: cea datorata lui I.M. Marinescu (Bucuresti, 1923) si cea alcatuita de autorul,acestei carti (Bucuresti, „Biblioteca pentru toti", 1967). O noua editie, imbunatatita, a acestei ultime traduceri, este in curs de aparitie la Editura Univers32. Este vorba de o talmacire integrala a Satyricon-u\u\.