o5d9df
FARMECUL ORIENTULUI •
Neronismul n-ar fi putut exista fara componenta sa italica si plebeiana. Mai mult, chiar aceasta componenta i-a atras popularitatea pe linga multimile Romei. Asadar, aceasta monarhie antoniana se dorea totodata o democra¬tie regala, iar precedentele ei nu lipseau, nici in Italia, nici in lumea greco-orientala. Pentru a intelege insa ceea ce a reprezentat cu adevarat neronismul, trebuie sa ne intoarcem privirea spre Orient : spre miturile, simbolurile si idealurile lumii elenistice.
Jumatatea orientala a Imperiului exercita, de altmin¬teri, o puternica atractie asupra multor romani.' Se inte¬lege, nu era deloc vorba de Grecia clasica. In anii 66—67, Nero viziteaza Elada, dar nu merge nici Ia Sparta, nici la Atena, veritabile promontorii ale traditiei in ochii „vechi¬lor romani". N-avem temeiuri sa vorbim insa in acest caz de indiferenta principelui, dimpotriva : lumea greaca in ansamblul ei il seduce pe imparat — il atrage chiar si Neapole, oras in care va face mai multe vizite in timpul domniei sale. Viata intelectuala pe care o descopera aici il fascineaza si, in momentul in care va infaptui reforma monetara, nu va ezita sa stimuleze avintul economic al acestei parti a Imperiului. Doua inscriptii descoperite in Creta depun marturie in acest sens ; mai mult, Nero a protejat si a largit domeniile cetatilor grecesti (ILS, 8901 : M. Smallwood, nr. 335 si 386)
Dar Orientul elenistic se afla cel mai mult in gratiile sale ; acest Orient bogat in cultura veche si cu cetati pros¬pere, gratie comertului cu tari indepartate : un Orient, repetam, al carui far este, pentru Nero, Egiptul. La Neapole, de pilda, imparatul primeste o ambasada trimisa de cetatea Alexandria (SUET., Ner., 20, 5). Numeroase documente depun marturie despre raporturile strinse care s-au stabilit in aceasta epoca intre Muzeul din Alexandria si curtea imperiala. Mai'mult, in aceasta tara cu moravuri si naturi specifice, in care Nero este initiat de Chaeremon si Seneca, continua sa se pastreze amintirea lui Antoniu si a lui Germanicus. Oamenii care vin din Egipt se bucura de mare influenta la curtea lui Nero. inalti functionari din Alexandria, asemenea lui Norbanus Ptolemeu, fac cariera in administratie ; incepind din 63, de pilda, Norbanus se afla in fruntea tezaurului imperial. Printre prefectii-guvernatori ai Egiptului, in afara de Tiberius Claudius Balbillus, semnalam prezenta lui Tiberius Iulius Alexander, membru al comunitatii iudaice si nepot al lui Philon — care i-a dedicat doua din scrierile sale —, una din figurile de prima marime ale vietii culturale din Alexandria, care 1-a cunoscut pe Seneca, fiind chiar influentat de acesta. Tatal lui Iulius Alexander, fratele lui Philon, Alexander Lysimachus, a fost in Egipt agentul Antoniei, mama lui. Germanicus si strabunica lui Nero. Antonia, de formatie elenistica si iudaica, avea, in adevar, domenii in Egipt. Cu toate acestea, Tiberius Iulius Alexan¬der a parcurs o cariera dificila, caci nici comunitatea iudaica, nici cea greceasca din Alexandria nu aveau incredere in el. Pentru a urca treptele carierei administra¬tive, Iulius Alexander a trebuit sa abjure religia mozaica Si sa se naturalizeze, integrindu-se complet lumii spirituale elenistice si romane. A guvernat Egiptul intre 66 si 70 e.n.

in ierarhia imperiala, se afla apoi si alti greco-orien-tali, mai ales dupa anul 61. In 62, Ciaudius Athenodorus devine prefect al annonei (CIL, VI, 8470 : ILS., 1535), post in care va reveni spre sfirsitul domniei lui Domitian. Gessius Florus din Clazomene devine, incepind din 64, pro¬curator al Iudeii. Numirea sa a fost urmata de o rascoala. Caecina Tuscus, fiul unei liberte greco-orientale si frate de lapte cu Nero, guverneaza Egiptul intre 63 si' 65, in timp ce Gaius Nymphidius Sabinus, si el fiu de liberia de origine orientala, este promovat ca prefect al pretoriu¬lui in 65 e.n. *. La plecarea sa in Grecia, Nero incredin¬teaza intregul control al administratiei romane nu con¬siliului imperial, ci unor liberti greco-orientali, Helius si Polyclitus (SUET., Ner.. 23, 2, 2 ; DIO, 63, 12). Sa notam insa ca, in timpul domniei sale, lumea greaca n-a fost reprezentata in senat decit de cinci membri. Cu toate acestea, cvasi-totalitatea libertilor pusi in fruntea birouri¬lor imperiale era de origine greco-orientala si rari erau senatorii care se puteau lauda ca poseda o putere compa¬rabila cu aceea pe care o detineau unii dintre orientali. Greco-orientalii erau, in sfirsit, foarte influenti in mediile comertului si ale industriei.
Aceasta pasiune a imparatului pentru lumea greco-orientala a dat nastere celor mai absurde zvonuri. Astfel, dupa incendiul Romei, se raspindi zvonul ca Nero avea intentia sa rapeasca Cetatii Eterne statutul de centru al Imperiului si sa mute capitala in Orient. Si, dupa Aureljus Victor, chiar pe temeiul unor asemenea zvonuri ar fi luat Galba hotarirea de a se rascula (Caes., 5, 14—15). Tot la fel, cind, in 68, Nymphidius Sabinus reuseste sa ridice impotriva imparatului masa pretorienilor, rascoala lui trebuie pusa evident pe seama intentiei pe care ar fi avut-o Nero de a se retrage in Egipt (PLUT., Galb., 2). La rindul lui,, Suetoniu afirma si el ca imparatul dorea sa mearga in Orient si sa intemeieze aici un stat nou (Ner., 40, 3).
Jata asadar tot atifea extrapolari abuzive care au totusi meritul de a pune in lumina orientalismul funciar al lui Nero. Tot pasiunea aceasta, care .a dominat practic guvernarea sa, 1-a condus la hotarirea ca, incepind din 59, sa organizeze jocuri si spectacole inspirate dupa modelul elen 2.
JOCURI Sl SPECTACOLE
Multimile romane, se stie. erau mari amatoare de jocuri de circ. imparatii, care vedeau in aceasta un mijloc de a-si spori popularitatea, nu pregetau sa organizeze cit mai multe asemenea spectacole si sa asiste la ele. Aparitiile lui Nero in arena au suscitat intotdeauna entuziasmul multimilor de la orase. Lui Nero ii placea totodata sa participe la pantomine si sa se amestece in atari ocazii in multime.
De altfel, aceste spectacole aveau traditia lor, italica si romana. Astfel, in 57, imparatul a organizat mari lupte de gladiatori cu prilejul inaugurarii impunatorului amfi¬teatru de lemn ridicat pe Cimpul lui Marte, lupte la care au luat parte chiar si senatori si cavaleri (SUET., Ner., 12, 2). Acestor lupte le-au urmat curse de cai, precum si o somptuoasa naumahie ce s-a desfasurat pe un lac artificial, amenajat anume pentru nevoile unei asemenea competitii, imparatul prefera insa intrecerile atletice, dupa modelul luptelor grecesti de acest fel. Poate ca de aceea, dupa 57, au avut loc putine lupte de gladiatori ; citeva, de fapt : in 59, &3 si 66J. Pentru a-si impune gusturile, principele a invocat traditiile oraselor grecesti si chiar italice, facind apel. chiar la numele lui Apollo ; in valea Vaticanului, unde se aflau gradinile sale, el a dispus sa se amenajeze, incepind din 59 si poate chiar mai inainte, un stadion pentru cursele de cai, stadion ce avea sa devina circul lui Gaius si al lui Nero. Pe acest stadion conducea singur atelajele, unicii spectatori fiind invitatii sai personali (TAC, Ann., 14, 14, 5—8 ; SUET., Ner., 10, 5 ; 22, 4). Dupa cum vom vedea, hotarirea aceasta are totusi legatura cu atitudinea aristocratiei senatoriale conservatoare si cu deziluziile politice ale imparatului. *
De indata ce se elibereaza de constrangerile impuse de mama sa, Nero organizeaza pe scara larga acei ludi, jocuri, care sint de data aceasta de inspiratie elenistica. De traditie romana sint inca jocurile pe care le ordona in 59, pentru a celebra eternitatea Imperiului. Alaturi de profesionisti, participa totusi la ele amatori straluciti, cavaleri si senatori, iar cu acelasi prilej sint reprezentate si o serie de piese de teatru (SUET., Ner., 11, 4 ; DIO, 61, 17, 2). Tot in 59, Nero isi taie pentru prima oara barba si o depune intr-o ladita speciala la picioarele lui Iupiter ; el da cu acest prilej, in incinta domeniilor imperiale, jocuri somptuoase, asa-numitele Iuvenale (luuenalia), care se desfasoara in valea Vaticanului. A fost invitata la desfasurarea lor si o parte din populatie (TAC, Ann., 14, 15 ; PLIN., Nat. Hist, 37, 19 ; SUET., Ner., 11, 1 ; 12, 3 ;. D.IO, 61, 3 9, 1—3). Este vorba desigur de jocuri consa¬crate zeitei romane a tineretii (Iuuentus), ale caror antece¬dente romane nu lipseau. Dar chiar si in cazul acestor jocuri, unde domina teatrul si muzica, nu lipsesc amatorii ;
intre ei, inregistram cavaleri si senatori de vita nobila, asemenea lui Sura, de pilda, fiu al unui demnitar consular, sau Aelia Catella, binecunoscuta matroana care se urca pe scena si danseaza in ciuda celor optzeci de ani ai ei. Or, se stie ca, pentru romani, traditia era ca numai profesio¬nistii — in majoritate, oameni de jos — sa participe la aceste jocuri ; prezenta la competitii a unor amatori din rindurile aristocratiei era asadar o inovatie. La sfirsitul concursurilor, Nero insusi putea fi vazut pe scena, cintind la lira. in anii urmatori ai domniei sale, vointa lui Nero xde a eleniza spectacolele a devenit o constanta care nu a insemnat totusi completa abandonare a traditiei plebe¬iene si italice 4.
Tot in 59, Nero a creat scoli imperiale in care toti cei ce doreau sa ia parte la concursuri muzicale si de gimnastica beneficiau de antrenamentul necesar (DIO, 61, 19, 2—3). imparatul dorea astfel sa incurajeze in toate domeniile o larga miscare de opinie in favoarea spiritului „agonistic". De altminteri, participarea aristocratilor la aceste spectacole nu depindea decit de ei insisi. Dar, daca ar fi sa dam crezare opiniei lui Tacit, poate ca recom¬pensele seducatoare erau cele care influentau, in parte, decizia de a participa la competitii (Ann., 14, 14, 8—9). in acelasi an 59, Nero intemeiaza corpul asa-numitilor Augustiani, cuprinzindu-i pe tinerii pionieri ai noii edu¬catii — de care vom vorbi mai departe — si ordona totodata construirea unui gimnaziu magnific.
in 60, fiind ales consul pentru a patra oara, Nero organizeaza, incepind cu 13 octombrie, jocuri pentru a sarbatori incoronarea sa. Acestea au capatat denumirea de* Neronia si erau concursuri cincinale, certamen quin-quennale. De data aceasta, spectacolele nu mai au nici cea mai mica legatura cu obiceiurile romane si italice. Remar¬cam totusi o singura concesie importanta : jocurile au loc din cinci in cinci ani, si nu din patru in patru, cum cerea traditia greceasca. in plus, laxismul moral care-si pune amprenta chiar si pe noile jocuri nu displace prea mult acelei plebe care, prin traditie, se lasa cu usurinta sedusa de un anume comportament licentios.
E vorba asadar, dupa cum o spune si Suetoniu. de un „lucru in intregime nou la Roma" : acest „concurs quinquenal, avind dupa uzantele grecesti trei tipuri de joc i muzical, gimnastic si hipic" va lua „numele de jocuri nerordene" (SUET., Ner., 12, 7 ; vezi, de asemenea, TAC,
Ann,, 14, 20—21 si DIO, 61, 21, 1). In realitate, o data cu ele, vor fi organizate si competitii in domeniul poeziei si ai artei oratorice. Juriul este compus nu din specialisti de conditie modesta, ci din fosti consuli. in afara profesio¬nistilor, la aceste competitii participa si tinerii aristocrati formati in scolile create in anul precedent. De data aceasta nu se mai inregistreaza — cum s-a intimplat in timpul luvenalelor — nici un fel de dezordine ; totul se desfa¬soara intr-un climat de calm perfect. Pe toata durata jocurilor, s-au purtat — pentru a sublinia caracterul lor elenistic — vesminte grecesti, care vor fi abandonate o data cu incheierea spectacolelor.
Nero n-a luat parte la aceste intreceri, dar aceasta nu 1-a impiedicat sa obtina numeroase premii, inclusiv acela pentru elocinta. Nepotul lui Seneca, Lucan, a cistigat Ia concursurile de poezie o coroana pentru ca il slavise in versuri pe imparat (SUET., Vita Lucani, 1,1).
O mare parte a opiniei publice si chiar numerosi aristocrati s-au raliat spiritului novator care prezida organizarea acestor jocuri. La putina vreme dupa aceea, strategia politica si ideologica a imparatului avea sa inregistreze o cotitura decisiva. Neronismul era deja instalat, numele folosit pentru desemnarea acestor intre¬ceri — Neronia — fiind el insusi o marturie evidenta.
Odata angajat in aceasta noua cotitura politica, impa¬ratul continua sa incurajeze competitiile artistice si spor¬tive. Alte concursuri au fost organizate in 63 si 64, ca si o serie de balete grecesti (SUET., Ner., 12, 4). In 64, cu prilejul marii sarbatori organizate la Neapole din patrii in patru ani, Nero se produce pentru prima oara pe o scena publica. Pina atunci nu o facuse decit in chip parti¬cular, in spatele zidurilor care-i inconjurau domeniile, in primavara anului 65, asadar inaintea datei normale, care era prevazuta pentru luna octombrie, Nero a organizat cea de a doua editie a jocurilor quinquenale. Fastul cu totul exceptional al acestei competitii se explica si prin aceea ca a fost organizata la putina vreme dupa reprimarea conjuratiei lui Piso. Sperind sa evite participarea impara¬tului, senatul i-a decernat dinainte cununile pentru elo¬cinta si pentru cintec. Nero le-a refuzat insa si, insotit de garda sa de pretorieni, de Augustiani si de favoriti, se urca, pentru prima oara, pe scena, la Roma. Declama Versuri, cinta la citera.si interpreteaza mai multe roluri

Secventa rumana
in diferite tragedii, conformindu-se regulamentului compe¬titiilor. Consularul" Clavius Rufus facu pe linga impara-tul-actor serviciile de prezentator solemn (TAC, Arm., 16. 4 ; SUET., Ner., 21).
Propaganda imperiala s-a dovedit cu acest prilej mai activa decit oricind. Astfel, provinciali in trecere prin Roma s-au pomenit ca li se ofereau locuri in tribune. Oratori si poeti l-au glorificat pe impaiat intr-o serie intreaga de panegirice. E posibil chiar ca cele doua egloge anonime, cunoscute sub numele de Carmina Einsidlen-sia, sa dateze din aceasta vreme. S-au emis, atit la Roma c;t si la Lugdunum (Lyon), monede consacrate special acestei imprejurari. Pe aversul lor este batuta efigia unui Nero incununat de lauri, in timp ce reversul reprezinta o urna si o ghirlanda, avind drept legenda urmatoarele : ..concurs quinquenal organizat la Roma" — CER(tarnen) QVlNQfennale) ROM(ae) CO(nstitiitum) (BMC, Imp., I, p. 251, nr. 251 : M. Smallwood, nr. 57)r>.
Vizita pe care a facut-o Tiridate la Roma, calatoria imparatului in Grecia si triumful din 68 au prilejuit spe'ctacole si mai somptuoase, la care Nero a participat cu entuziasm ; vom avea ocazia sa le evocam in detaliu in alta parte. Sa precizam deocamdata ca aceste manifestari sint deopotriva relevante pentru ceea ce intelegem prin neronism. In legatura cu acestea, s-a remarcat de altmin¬teri ca Suetoniu a folosit in patru rinduri termenul de agon, unul din cuvintele de care -limba latina dispunea pentru a desemna aceste jocuri si lupte. Or, acest cuvint este de origine greaca si Suetoniu nu-1 intrebuinteaza decit in biografia lui Nero. O atare intilnire nu este un hazard : o data mai mult, vocabularul depune marturie despre inspiratia greco-orientala a neronismului''.
DOMUS AUREA - . '*
Abia in 64, dupa incendiul Cetatii Eterne, descopera romanii noul palat imperial, Casa aurita, care va inlocui de acum incolo vechea „Casa de trecere", cum se numea resedinta anterioara a principelui. Schimbindu-si strate¬gia, Nero trebuia sa-si schimbe si resedinta.
„in vestibulul acesteia, scrie Suetoniu, care ne-a'lasat descrierea care urmeaza, a fost ridicata o statuie colosala a lui Nero, inalta de o suta douazeci de picioare : casa era atit de vasta, incit adapostea in voie porticuri mari cu trei rinduri de coloane, lungi de o mie de pasi, un bazin asemanator cu o adevarata mare, inconjurat de edificii ca niste orase si, pe deasupra, o ampla suprafata amenajata in stil taranesc pe care puteau fi vazute diverse culturi, vita de vie, pasuni si paduri, cu tot soiul de animale domes¬tice si salbatice. in restul complexului, totul era acoperit in aur, batut in pietre pretioase si in scoici cu perle, plafonul salilor de masa era facut din tablii mobile de fildes, brazdate de orificii pentru ca, prin ele, sa poata fi raspindite de sus, peste convivi, fie flori, fie parfumuri : incaperea principala era rotunda, astfel ca se rotea in permanenta ziua si noaptea de jur-imprejur, intocmai ca lumea. in salile destinate bailor curgeau deopotriva apa de mare si apele trase din Albula" (Ner., 31. 2—3 ; vezi, de asemenea, TAC, Ann., 15. 42, 1—2).
Lucrarile gigantice pe care le reclama un asemenea ansamblu arhitectural — intins peste o mare parte a centrului orasului —¦ au inceput indata dupa incidentul din 64. Ele n-au fost incheiate niciodata. Arhitectii Seve-rus si Celer, probabil de origine romana, si-au folosit aici intreaga imaginatie si au apelat la toate resursele pe care le oferea tehnologia epocii ; de altminteri, ei erau secondati de numerosi tehnicieni extrem de ingeniosi. Armonia clasica a fost inlocuita de linia curba, in unghiuri. Frescele gratioase care acopereau peretii constructiilor au fost executate sub conducerea unui pictor de mare talent, celebrul Fabullus sau Famullus. Nu e exclus de altfel ca la executarea frescelor sa fi participat si alt pictor. Minunile evocate de Sr.etoniu nu lasa nici o indoiala asupra ingeniozitatii de care au dat dovada constructorii : mecanisme complexe, structuri inedite — ca, de pilda, bolta in forma de dom —, materiale necunoscute — ca acea specie de beton compozit cimentat, gratie unui mortar indestructibil, utilizat pentru paramentul molonilor sau al caramizilor; intr-un cuvint, aceasta realizare a fost o adevarata sfidare la adresa naturii.
Acest complex arhitectural reprezenta o unitate topo¬grafica autonoma in interiorul unei Rome aflate ea insasi intr-o transformare totala. Au fost inglobate in ea Pala¬tinul, o-parte din Esquilin si din Caelius, ca si valea ce separa cele trei coline si unde avea sa se inalte mai tirziu amfiteatrul Flavienilor, celebrul Coloseu. Suprafata totala a acestui ansamblu era de trei ori mai mare decit cea a gradinilor Vaticanului si "a bazilicii Sf. Petru. Un lux in intregime urban si o natura campestra isi dadeau armo¬nios mina. Constructia isi datoreaza numele de domus aurea faptului ca, la ridicarea ei, s-a folosit mult pretiosul metal, dar si majestatii pe care o degaja in genere specta¬colul acestui palat-paradis. Granitele domeniului urmau indeaproape pantele colinelor, formind un fel de bazin natural al carui centru era acel mare lac mentionat de Suetoniu. E sigur ca pe acest spatiu se ridica azi Colo-seul. intre numeroasele constructii descrise de Suetoniu, se detaseaza edificiul central. Aceasta vasta cladire, pala¬tul propriu-zis, ca si celelalte de altfel, nu avea, desigur, aspectul tern din zilele noastre. in adevar, la o jumatate de veac de la moartea lui Nero, deschiderile au fost blo¬cate, lipsind astfel de aer si de soare cele doua aripi cu trei etaje, curtile interioare, camerele si faimoasele sufragerii pe care le cuprindea edificiul.
Rotunda, sala principala de care vorbeste Suetoniu, nu s-a conservat ; ca atare, nu stim precis care era mecanismul hidraulic ce asigura rotirea domului. Seneca insusi mentioneaza, la rindul lui, existenta in acea epoca a unor plafoane mobile (Ep., 90, 15). Baile si vestibulul, curtea mare cu coloane impresionau de fiecare data vizita¬torii. Statuia- colosala care se inalta aici, indreptata cu fata spre For (cf. PLIN., Nat. HisL, 34, 45—46) il repfe-genta, cum am spus mai sus, pe Nero ; mai tirziu, Vespa-sian avea sa-1 inlocuiasca pe Jostul imparat cu o statuie a Soarelui. Pretutindeni, se aflau sculpturi, toate datorate unor artisti celebri ; intre acestea unele apartineau lui Praxitele. Frescele lui Fabullus dadeau cladirilor culori vii si luminoase : s-a remarcat astfel ca, in Casa aurita, predomina albul, in timp ce la Pompei rosul le intrecea pe toate celelalte. Peisaje, personaje, animale, trofee si scene mitologice animau aceste vaste suprafete pictate in linii precise. Aurul, pietrele pretioase, diversele tipuri de marmora si mozaicurile dadeau edificiului o stralucire orbitoare.
Simbolistica acestui ansamblu ne apare mult mai simpla decit s-a vrut adesea in gindirea unor cercetatori moderni ; in acest sens, criticile al caror obiect au fost analizele lui H. P. L'Orange nu ni.se par deloc justificate. H. P. L'Orange a subliniat pe drept simbolismul religios, daca nu chiar politic, care a prezidat la conceptia Casei aurite, ca si influenta orientala si elenistica pe care o de tectam aici. Palatul a fost conceput ca o resedinta sacra. El este traducerea, in termeni arhitecturali, a unei apo¬teoze imposibile, fiindca, dupa cum se stie, Nero nu putea Ei proclamat zeu la Roma. Astfel, rotunda, faimoasa sufra¬gerie principala, era de fapt un fel de planetariu ilustrind tema unui Nero cosmocrator.
inaltat spre gloria imparatului, glorie pe care vizita lui Tiridate al Armeniei nu face decit s-o consolideze, acest complex se inscrie intr-o traditie romana : aceea a resedintelor aristocratice ale epocii de declin a Republi¬cii. Dar Casa aurita se inspira mai ales din constructia marilor palate si parcuri ale monarhilor elenistici, precum si din „paradisurile'' — paradeisoi — ale regilor iranieni. Influenta partilor ni se pare incontestabila, cu atit mai mult cu cit aceasta este epoca in care Nero se reconci-liaza cu dinastia Arsacizilor, a caror religie si ale caror conceptii politice imparatul roman le admira.
„O sa incep in sfirsit sa traiesc si eu ca un om" exclama Nero in momentul inaugurarii palatului (SUET., Ner., 31, 4). Un om pe care Colosul il reprezinta sub trasaturile lui Helios, un om destinat divinizarii astrale, aflat in posesia carismei supreme. Iata-1 acum stapin peste un palat demn de soarele egiptenilor si de zeul Mithra al partilor. Opozitia senatoriala a detestat „acest palat odios ridicat prin despuierea cetatenilor" (TAC, Ann., 15, 52, 2).
Din acest palat, din acest parc, din aceste gradini, din aceste chioscuri, din aceste pavilioane si coloane care evoca „paradisurile" suveranilor iranieni si seraiul orien¬tal, mostenitoare, la rindu-le — ca si palatele chine¬zesti — ale marilor constructii partice si babiloniene, ce va mai ramine dupa Nero ? Ce a mai ramas din acest simbol al doctrinei antoniene, ridicat spre slava unui neos Helios — a „noului soare ?"
Doar Otho, la drept vorbind, a mai facut efortul de a continua constructia acestui parc-palat-paradis. Succeso¬rii lui n-au facut insa la fel. Vespasian a dat o parte din parc in folosinta publica. Flavienii au construit Coloseul in locul in care, mai inainte, fusese deplasat Colosul si unde se afla marele lac. Pe teritoriul complexului arhi¬tectural, Titus a construit terme. Traian a ordonat sa se astupe deschiderile cladirilor neroniene si a ridicat, te rindu-i, terme si alte cladiri in jurul acestora. Totusi, "i interiorul „teatrului maritim" al palatului lui Hadrian
(uilla Hadriana), se afla o sala ciudata, cu o cupola in umbrela, care se apropia ca" stil de salonul cu dom turnant din Casa aurita.
Aceasta filiatie nu ne apare deloc intamplatoare. Casa aurita inaugureaza, dupa opinia noastra, un proces in cadrul caruia uilla Hadriana constituie punctul final : trecerea de la mentalitatea care caracteriza vechea cetate romana la codul socio-cultural al unui imperiu cu vocatie universala. Altfel spus, acesta este chiar procesul de tre¬cere de la ciuitas la anticiuitas. Cele doua complexe arhi¬tecturale —« al lui Nero si al lui Hadrian — au de altfel o componenta orientalizanta. Dupa credinta inspiratorului sau. neronismul trebuia sa umple golul ivit ca urmare a crizei prin care trecea vechea lume caracterizata de ciuitas. In privinta umplerii acestui gol, imparatul se insela insa. Dar din eroarea sa a luat nastere aceasta uluitoare reali¬zare care a fost palatul Soarelui, Casa aurita '.
COTITURA 0
Constructia palatului-paradis s-a ridicat la un pret exorbitant. Numeroase sculpturi si opere de arta ce si-au gasit aici adapost veneau de fapt din temple si din cetati ale Eladei si Orientului, care au fost expropriate cu forta. Chiar mai inainte de incendiul Romei, Nero il insarcinase pe Acratus, un libert imperial, sa-i alcatuiasca o colectie de arta vrednica de maretia sa... Dupa incendiu, agentii imparatului parcursera Ahaia si Asia, confiscind tot ce ar fi putut sa placa principelui. Delphi, Olympia, Atena, Thespiae, Pergamul fura astfel deposedate de o parte din patrimoniul lor artistic. Tot din Grecia au fost aduse capodoperele lui Praxitele care urmau sa decoreze Casa aurita. Printre oamenii de curte, agenti ai sai, pe care Nero ii folosea in scopul constituirii colectiei, citam pe filosoful stoic Secundus Carrinas, pe Calvia Crispinilla, pe Vatinius si pe Aegialus (PLIN., Nat. Hist., 1*3, 14 ; TAC, Ann., 14, 45, 2—4 ; 16, 23 ; SUET.. Ner., 37,7 ; PAUSANIAS, 6, 25 ; 9, 27, 3 ; .10, 7, 1). Chiar la Roma, imparatul nu sovaie sa comande topirea unor statui de aur si argint, inclusiv cele ale penatilor, pentru a-si procura sumele necesare 8.
Niciodata functionarii imperiali nu s-ar fi dedat la asemenea exactiuni inaintea acestei mari cotituri a politi cii neroniene pe care am evocat-o mai sus. Pentru a ne convinge de importanta mutatiei care s-a produs, putem sa examinam lista consulilor epocii. Descoperim astfel ca, daca mai inainte de 61, acesti magistrati sint, in cea mai mare parte, recrutati dintre vechile familii romane sau din rindul senatorilor cunoscuti pentru convingerile lor traditionaliste — asemenea lui Thrasea, consul in 56 —, incepind cu anul 61, succesorii lor apartin unor categorii mult diferite, fiind tehnicieni sau militari. De abia in 64 si in 65 ii vom revedea pe cei dintii avind iarasi acces la magistratura romana cea mai respectabila. Alt simptom al acestei mutatii este chiar numarul consulilor. Dupa 61, acesta tinde sa scada, reducindu-se totodata efectivul viitorilor fosti consuli. O diminuare care, se stie, a fost dintotdeauna semnul unei deteriorari a relatiilor dintre imparat si senat.
Care sint asadar noii oameni plasati in functii inalte ? Daca unii sint pur si simplu delatori, asemenea lui Eprius Marcellus, se afla printre ei si generali loiali ca Vergi-nius Rufus, atit de reprezentativ pentru noua generatie de senatori, Caesennius Petus, nefericitul comandant al ofensivei romane din Armenia, Suetonius Paulinus, Lici-iius Mucianus si Petronius Turpilianus, militar cunoscut entru fidelitatea fata de Nero, si, poate, Marcus Ulpius Traianus. tatal viitorului imparat Traian. Mai putem adauga si unele personaje extrem de influente la curte : Petroniu (Niger), un intelectual, precum si un filosof amator ca Luccius Telesinus,. sau Silius Italicus, amindoi oameni de litere si neronieni neconditionati.
Desi unul dintre ei, Ulpius Traianus, este provincial ¦— provenind din vestul Imperiului — acesti oameni sint, in cea mai mare parte, italici de obirsie modesta. Unii sint originari chiar din Gallia Cisalpina — asemenea ace¬lui Galerius Trachalus, foarte atasat imparatului (CIL, V, 5812) — o Gallie Cisalpina in plin avint economic, pepi¬niera de militari si functionari de talent. Sa nu uitam ca Nero nu putea sa aranjeze accesul la putere al greco-orientalilor in magistraturi senatoriale sau in posturi de mare raspundere in aparatul traditional decit cu mari dificultati : ignorarea expresa a mentalitatii romane ar fi fost prea grava9.
Daca, in 61, a fost facuta veritabila cotitura a politicii neroniene, mutatia a carei expresie este aceasta cotitura fiu s-a petrecut brusc. Ar fi deci zadarnic sa impartim domnia lui Nero in doua perioade, independente una de alta si opuse total intre ele 10. Nero a crezut intotdeauna in vocatia sa de monarh antonian, ca si in necesitatea de a-si spori autoritatea de suveran. Si a actionat intotdeauna in consecinta. Aceste tendinte nu vor face decit sa se ac¬centueze dupa cotitura din 61. O cotitura a carei semni¬ficatie a fost exagerata de izvoarele literare antice, dar care nu a fost mai putin reala.
ALTERNATIVA IMPOSIBILA
Aceasta cotitura era inevitabila. Despotul antic spera mai intii sa-si ralieze opinia publica si sa opereze o vasta unitate de tendinte si forte politice diferite, chiar diver¬gente. Dar el voia, de asemenea, sa-si consolideze puterea si sa impuna ideologia pe care aceasta o exprima. Era clipa in care se izbea de o opozitie inevitabila. Fidel logicii sale, Nero nu putea decit sa-si inaspreasca pozitia si sa ia masuri represive.
Aceasta este experienta pe care o traieste Nero, aceeasi pe care Gaius-Caligula o traise inaintea lui si pe care Domitian avea sa o traiasca dupa el. Seneca miza pe uni¬tatea romanilor, A si depus, de altminteri, mari eforturi in acest scop. De fapt, se indrepta spre un impas : nu putea sa reconcilieze ireconciliabilul. Pentru a reusi, ar fi trebuit ca Nero sa se mentina in cadrele antoniene ale exercitiului puterii — si numai in cadrele acestea —- sau ca aristocratia senatoriala sa accepte sa fie un instrument docil al absolutismului. Aceasta era insa o alternativa imposibila : imparatul, nu se multumea deloc cu un despo¬tism filosofic, ci dorea o autocratie potentata, pe masura megalomaniei sale. Cit despre senatori, e de la sine inteles ea nu acceptau sa fie redusi la conditia de slujitori de elita, in serviciul unui monarh oriental.
Dintr-o astfel de contradictie deriva, fara indoiala, neronismul. Curentul senatorial nu putea sa-i fie decit ostil. Coliziunea parea astfel ineluctabila. Nero nu avea de ales : trebuia sa-si revizuiasca strategia si tactica. Compromisul, atit de rivnit de un Seneca — menajarea senatorilor si cavalerilor bogati, prezervarea pozitiilor economice si a privilegiilor de care acestia se bucurau, respectarea sensibilitatii lor — acest compromis, Nero este nevoit sa-1 arunce peste bord. Si, o data cu el, cle-mentia suveranului-filosof.
Cind nu o exclud dintru inceput, pretextind ca sursele antice au creat o fictiune acolo unde nu e, de fapt, decit o exagerare, istoricii moderni dateaza diferit aceasta coti¬tura : in 55, o data cu moartea lui Britannicus ; in 58, in urma esecului reformei fiscale ; cel mai adesea in 62, in momentul mortii lui Burrus ; uneori in 64, legind evenimentul de intensificarea propagandei agonistice ; sau chiar in 65, dupa represiunea conjuratiei lui Piso ". Aceste momente constituie, fara indoiala, etape importante ale domniei lui Nero. Nu e mai putin adevarat ca, in ceea ce ne priveste, anul 61 ni se pare a fi cel care marcheaza veritabila rasturnare a lucrurilor.
PROIECTUL DE REFORMA FISCALA
in 57, ca si la inceputul lui 58, in senat nu domneste un climat bun. Dezbaterile care au loc in Curie produc magistratilor o stare de apatie. Thrasea insusi, seful gru¬parii traditionalistilor, este contestat. Citiva senatori ii reproseaza, in adevar, faptul ca s-a opus acelui senatus-consultum care ar fi permis orasului Syracusa sa se pre¬zinte la jocuri cu mai multi gladiatori decit ii era permis pina atunci (TAC, Ann., 13, 49, 1—5). Desigur, in spatele acestor critici trebuie sa descifram iritarea partizanilor , Agrippinei si reactiile de reprobare ale ultratraditionalisti-lor fata de usurinta cu care Nero isi impune principiile de guvernare antoniana. in ciuda faptulai ca Thrasea se apara, argumentind ca nu trebuie neglijata nici o problema, nemultumirea persista.
Putin cite putin, inasprirea se accentueaza. Mai intii se remarca votul unui senatus-consultum care sporeste pedepsele aplicate oricarui sclav dovedit a fi ucigasul stapinului sau (TAC, Ann., 13, 32, 1). Urmeaza apoi tentativa de eliminare a Pomponiei Graecina, acuzata de „superstitie straina", apoi a lui Eprius Marcellus, un Prieten al imparatului, care va deveni mai tirziu delator. Cele doua manevre esueaza, dar Cossutianus Capito, urma¬rit de cilicieni, este inculpat si condamnat in virtutea le¬gii asupra concusiunii (TAC, Ann., 13, 32—33). Acestea sint tot atitea conflicte sporadice care anunta, de fapt, un altul, cu adevarat important : senatorii afla de proiectul de reforma fiscala.
La urma urmelor, in ce consta acest proiect ? Daca Suetoniu nu face in acest caz decit o succinta aluzie, multumindu-se sa indice ca Nero a suprimat sau dimi¬nuat impozitele indirecte cele mai grele (Ner., 10, 2), Tacit, in schimb, se arata, cum vom vedea, mai informat si mai locvace (Ann., 13, 50—51). Abia la Cassius Dio aflam in fine — in acel compendiu bizantin, singurul de care dis¬punem — un ecou al ratiunilor de a fi ale acestui proiect. Dupa autorul grec, Nero se lovea de greutati financiare. Generozitatile lui costa mult, fiscul imperial este in sufe¬rinta (DIO, 61, 4, 5). in rindul acestor generozitati se afla indeosebi congiariile, distribuirile de griu, acele subventii, pe care Nero le acorda cu darnicie, ca si constructia amfiteatrului din Cimpul lui Marte. E vorba apoi si de alte masuri care deregleaza anumite mecanisme economice, precum decizia de a transfera de la cumparator la vinzator impozitul perceput pe vinzarea sclavilor, decizie care are drept urmari ridicarea preturilor, slabirea comer¬tului si, odata cu aceasta, amputarea veniturilor statului. in sfirsit, razboiul din Orient este, si' el, destul de costisi¬tor, ca si multiplele si grandioasele proiecte care dau tircoale inchipuirii principelui. Pe scurt, Nero are nevoie de bani.
Asupra acestui punct, sa ascultam acum ce ne spune Tacit : „in acelasi an a53i, in urma cererilor repetate ale poporului, care se plingea de excesele pubiicanilor, Nero s-a intrebat chiar daca n-ar trebui sa desfiinteze toate taxele pentru a.face astfel spetei umane cel mai magnific dintre daruri. Dar acest elan, care n-a incetat sa fie mai intii elogiat pentru generozitatea sa,. a fost stavilit de catre senat, care i-a infatisat lui Nero destramarea Imperiului in cazul in care ar scadea veniturile care constituiau chiar pirghiile de sustinere a statului ; in adevar, suprimarea vamilor ar fi condus in mod necesar la cererea abolirii impozitelor directe" (Ann., 13, 50, 1—2). Sa precizam- ca, in realitate, statul nu percepea aceste taxe vamale interioare direct de la locuitorii Imperiului, prin intermediul functionarilor, ci ..inchiria"' perceperea impozitelor indirecte pubiicanilor, cavaleri specia'izatij arendasi ele impozite.
Tacit atribuie deci acestui proiect ratiuni umanitare. Dar nu este decit o fatada frumoasa, rod al unei propa gande iscusite. Scopul urmarit de Nero este in realitate cu totul altul. Dupa parerea noastra, imparatul voia sa profite de exactiunile publicanilor pentru a suprima impo¬zitele indirecte — uectigalia — si a le inlocui prin impozite directe — cetatenii romani din Italia nu le plateau deloc — si care puteau procura astfel fiscului venituri foarte substantiale. De aici, insistenta iritata cu care senatorii subliniaza necesitatea abolirii tuturor impozitelor directe, care pina atunci grevau doar provinciile, in cazul in care s-ar fi suprimat uectigalia. Ei vad unde vrea sa ajunga Nero. De aceea i-o si iau inainte ; introducerea impozite¬lor directe in Italia este pentru ei inacceptabila 12.
Dincolo de faptul ca impozitele indirecte luau calea diferitelor casierii : cea a senatului — aerarium —, cea a trezoreriei militare — aerarium militare — si cea a fiscului. — singura, se pare, care ar fi beneficiat de pe urma noilor impozite directe — proiectul avea si alte consecinte. In adevar, odata suprimata arendarea rede-ventelor, griul si produsele alimentare importate din provincii ar fi devenit mai putin scumpe si, tinind seama si de rolul concurentei, proprietarii italici, mici sau mari, ar fi fost constrinsi sa scada propriile lor preturi. Socie¬tatile publicanilor ar fi fost si ele atinse, mai ales ca erau deja nemultumite, vazihd cum incasarea taxelor trece putin cite putin in miinile functionarilor imperiali ; si, o data cu .ele, ar fi fost loviti nu numai anumiti senatori care le finantau si care trageau profituri de pe urma lor, dar si alte paturi sociale intermediare.
Aplicarea unei asemenea reforme ar fi favorizat deci mai ales administratia imperiala si ar fi determinat o miscare de descentralizare economica. Desigur, comertul ar fi profitat de pe urma acestor lucruri. Dar, dintr-un punct de vedere social, cea care ar fi cistigat ar fi fost mai ales plebea de la orase. E in afara oricarei indoieli ca Nero a vazut totodata in reforma un mijloc de a consolida baza populara a regimului sauia.
Discutat probabil timp indelungat in anturajul princi¬pelui, proiectul acestei reforme este definitivat abia in 57, pentru ca in 58 sa fie prezentat senatului. Nero tine mult la el. Din aceasta pricina imparatul a fost consul pe toata durata anului 57. El se afla inca in functie in 23 decembrie 57 si de-a lungul primelor patru luni ale anului 58u, dind astfel de inteles senatului ca vointa sa este de a-si duce proiectul pina la capat.
Dar, abia cunoscut,* proiectul produce nemultumire generala. Simtindu-se sustinut, senatul il respinge, insotind gestul de toate precautiile si condescendenta necesara fata de imparat. Nero nu se lasa insa amagit. Da inapoi si renunta la proiect, multumindu-se sa ia, prin edicte, citeva masuri compensatorii ; astfel, de acum incolo, textele contractelor incheiate cu publicanii vor fi facute publice si afisate ; activitatea lor va fi, deci, controlata cu strictete. Unele scutiri de impozite sint acordate solda- • tilor, este diminuat nivelul anumitor portoria — taxe vamale —, iar vaselor de comert care transporta griu pentru Italia li se acofda o serie de facilitati importante (TAC, Ann., 13, 51). Mai tirziu, in 62, se va constitui o comisie formata din trei senatori, insarcinati sa supra¬vegheze arendarea impozitelor indirecte. Dar ansamblul reformei a trebuit sa fie abandonat.
Propunind acest proiect, Nero nu voia sa loveasca pe nimeni in mod special. El dorea numai sa-si asigure disponibilitatea financiara de care avea nevoie, sa stimu¬leze comertul, mai ales cu Orientul, sa favorizeze plebea urbana printr-o scadere a preturilor, in sfirsit, sa puna capat manevrelor nepopulare ale publicanilor. Si voia sa realizeze toate acestea cu sprijinul unei aristocratii sena¬toriale, conservatoare pe care o considera ca si cistigata de partea sa, datorita politicii Contractuale inspirate de Seneca. Dar constata destul de repede ca aceste sperante erau desarte. Se inselase : senatul nu-1 urma. Din acest moment, ce rost mai are concordia, cind partenerii se rascoala de indata ce interesele le sint compromise ? Pe scurt, in 58, Nero devine furios pe senatori.
Chiar inainte de respingerea proiectului si cind decizia Curiei parea previzibila, Nero se consoleaza in bratele frumoasei Poppeea si-1 indeparteaza din Roma pe sotul acesteia, Otho,,. numindu-1 guvernator al Lusitaniei. De asemenea, il relega la Marsilia pe Faustus Cornelius Sulla (TAC, Ann., 13, 46—47). O data cu esecul, iritarea lui continua sa creasca. Se spune ca atunci au izbucnit incendii in Germania ; se povesteste ca smochinul Ruminal. arborele din comitium, a suferit stranii metamorfoze ; si se crede ca din aceste minuni trebuie desprinse prevestiri rele privind minia principelui (TAC, Ann., 13, *57—58).
Dar, dincolo de reactiile vii si de zvonurile care alearga pretutindeni, un lucru ramine sigur : acest esec il intareste pe Nero in convingerea ca trebuie sa-si schimbe strategia.
Citeva semne prefateaza aceasta schimbare : de pilda, hotararea de a se produce ca artist — chiar in ciuda parerii consilierilor sai — in valea Vaticanului. Aceasta s-a petre¬cut la inceputul lui 59, daca nu chiar spre sfirsitul lui 58
SENECA, INTRE CIOCAN SI NICOVALA
inainte chiar ca dezbaterile asupra reformei fiscale sa se incheie si pentru ca dorea sa faca presiuni asupra Curiei, imparatul il lovi, exilindu-1, pe Suillius, unul dintre cei mai importanti senatori claudieni si partizani ai Agrippinei, care era si el adversar al abolirii impozite¬lor indirecte. Se constatase atunci ca numeroasele critici ale lui Suillius la adresa lui Seneca stirneau ecoul favo¬rabil al multor senatori. I se reprosa filosofului ca sprijina proiectul de reforma. Nu credem, totusi, ca Seneca sta la originea acestui proiect, caci el cunostea prea bine menta¬litatea senatoriala. in schimb, probabil ca 1-a sprijinit in consiliul imperial — unde nu lipseau unele opinii divergente — si.ca el e cel care i-a furnizat justificarea ideologica. E sigur, totodata, ca Seneca se afla la originea edictului care limita abuzurile publicanilor. Exemplul lui Cato si ingrijorarea provincialilor, care sufereau ade¬sea de pe urma abuzurilor comise de publicani, nu puteau decit sa-1 incite la asa ceva 15.
Seneca se simte totusi obligat sa se apere. In fond, ceea ce-i reproseaza senatorii este mai ales averea, atit de repede dobindita, ca si sinuozitatile si concesiile sale. Nero insusi nu e insensibil la aceste critici ; deocam¬data, decis sa schimbe tactica politica si sa aban¬doneze pentru multa vreme clementia, principele este contrariat de neputinta consilierului sau de a tine in friu senatul. Seneca este deci de doua ori obligat sa se apere si sa se justifice : pe plan personal si pe plan politic ; fata de senatori, dar si fata de Nero.
Iata si motivul pentru care, in 58, scrie De uita beata — „Despre viata fericita". Si in noul dialog hota¬raste sa i se adreseze fratelui sau, devenit Gallio prin adoptiune. in plin impas, nu-si mai intoarce privirea spre un prieten, ci spre ruda cea mai apropiata, care valo¬reaza cel mai mult in ochii sai, o ruda pe care atacurile al earor obiect era o alarmeaza, desigur. De obicei, desti natarul dialogurilor senecane este fictiv; dar de data aceasta miza este grava si artificiul nu-si mai are locul.
Dupa o analiza teoretica a ideii de fericire, Seneca isi propune sa riposteze celor ce ii acuza pe filosofi si pe intelepti ca nu traiesc dupa propriile lor precepte. To¬nul e violent. Nu propria sa pozitie o apara, el, ci actele filosofilor in general. Cel putin asa afirma Seneca. Averea poate fi dobindita pe cai oneste ; mai mult, ea este un teren excelent pentru deprinderea virtutii si pentru con¬solidarea ei. Polemica, o simtim, nu este retorica decit in aparenta. Seneca nu-si menajeaza vocabularul — de fapt, invectivele — impotriva indivizilor mizerabili, demni de spinzuratoare, care latra la filosofie ca niste ciini.
Dar nu va reusi nimic ; cauza lui e pierduta. In senat, insusi Thrasea va trece la o opozitie tacuta, punctata din cind in cind de citeva manifestari spectaculoase de dez¬aprobare. Cit despre Nero, acesta isi elimina mama si organizeaza, in 59 si 60, noi jocuri. La curte, se aduna poetii, filosofii si mai ales acei propagandisti culturali, asa-numitii Augustiani, veritabila Academie neroniana, dupa expresia lui Gilbert-Charles Picard 16. ' Totul este pregatit pentru marea cotitura.
STRATEGIA INASPRIRII : O NOUA DIRECTIE
Pina atunci, dupa cum am vazut, clementia fusese tinuta la mare stima. Propaganda senatoriala o va mai invoca din cind in cind, dar de acum inainte ea apartine trecutului. Acum, doar seueritas — severitatea — va mai avea trecere in ochii principelui. A venit vremea ei. Nero vrea sa accelereze transformarea principatului in monar¬hie elenistica. Romanii nu l-au urmat insa. Pentru ei va urma subjugarea, apoi reprimarea. Rude indepartate, can¬didati potentiali la tron, senatori conservatori, opozanti reali sau virtuali — imparatul ii va lovi pe toti si pretu¬tindeni unde simte primejdia. Asasinatele se succed, se comploteaza impotriva vietii principelui ; dar aceasta nu va face decit. sa sporeasca represiunea. De fapt, urmeaza escaladarea violentei.
Sa precizam insa ca aceasta „precipitare" politica nu a avut numai cauze interne. Roma intimpina dificultati in Orient si rascoala care a izbucnit in Britannia, in 60, repede amploare. Desigur, si situatia aceasta il deter-iina pe Nero sa actioneze.
Anul 61 a marcat, dupa cum am vazut, o modificare 3tarita a modului de recrutare a consulilor. Tot acum schimba si iconografia monetara. inainte de 61, ea se vadeste inca a fi rezultatul unei propagande in ultima instanta traditionaliste ; pe aversul monedelor este, in
( general, batuta efigia unui Nero cu capul gol, insotit de titlurile sale ; pe reversul monedelor insa, apare cununa civica, distinctie pe care numai senatul este indrituit sa o decerneze. Se subliniaza in acest mod autoritatea sena¬torilor, colaborarea principelui cu Curia, ca si asa-nu-mita ciuilitas, calitatea lui de cetatean. Or, cu incepere din 61, cununa civica dispare. Ea este inlocuita de figuri alegorice precum cele ale virtutii si Romei sau a zeitei Ceres. Titlurile imperiale sint prezentate cu mai putina austeritate. Pe scurt, absolutismul se consolideaza, iar iconografia monedelor este datoare sa il exprime 17.
Tot in 61, Nero trece la o noua etapa a actiunii sale de reforma culturala si educativa. in acelasi an, cum preci¬zeaza Tacit, dispune construirea unui gimnaziu si furni¬zeaza — gratuitate pur greceasca — uleiul necesar cava¬lerilor si senatorilor (Ann., 14, 47, 4). in zonele si ora¬sele grecesti din Egipt, populatia este reorganizata : divi¬zata in unitati noi, aceasta primeste nume referitoare la dinastia imperiala, nume care au totodata o semnificatie cvasi-religioasa. Elocventa din acest punct de vedere este o inscriptie in onoarea lui Nero, datind, si ea, tot din anul 61 (OGIS, 668 : IGRR, 1302)18. in sfirsit, comportamentul insusi al imparatului se schimba. Nu-i mai place sa iasa si nu se mai arata de acum inainte in public decit cu pri¬lejul marilor spectacole si pentru a-si asigura simpatia multimilor capitalei (TAC, Ann., 15, 53, 1).
Moartea lui Burrus, intervenita in anul urmator, ac¬celereaza aceasta evolutie. Desi Nero nu este raspunzator de ea, aceasta moarte ii serveste si-i usureaza actiunile. Chiar inaintea mortii lui Burrus, are loc primul proces de lezmaiestate din timpul domniei lui Nero. Acuzatul, Antistius Sosianus, isi salveaza totusi viata si este con¬damnat numai la exil, datorita pledoariei lui Thrasea (TAC, Ann., 14, 48—49).
Dupa moartea lui Burrus, Nero isi reinnoieste per¬sonalul politic, facind apel de acum inainte la claudieni §i la oameni dispusi sa sustina un absolutism lipsit de orice scrupul : Tigellinus, Petronius Turpilianus, Cocceius Nerva, Epaphroditus si multi altii, printre care si acei tehnicieni mentionati mai sus. Cit despre senecani, unii isi vor mai pastra citva timp influenta si pozitiile politice. Mela, fratele lui Seneca, va ramine procurator, iar Luci-lius, vechi prieten al filosofului, va obtine in 62 o procu-ratela in Sicilia — in 64, se mai afla inca aici, asteptind ca Roma sa-i comunice alte eventuale functii. Mai mult, unii senecani fac acum cariera : este cazul tinarului Pom-peius Paulinus, ruda prin alianta a lui Seneca, sau al unui Trebellius Maximus, consul, apoi guvernator al Bri-tanniei in 63, sau chiar al lui Galerius Trachalus, posibil descendent din Gaius Galerius, fostul prefect al Egiptului si sotul matusii lui Seneca. Sa amintim totusi ca ultimii doi si-au schimbat parerile : hotariti sa-1 slujeasca pe Nero, au abandonat complet cauza Annaeilor.
incepind cu 62, Nero face un nou pas ; de acum inainte, va recurge la eliminarea fizica sistematica. Nume¬rosi sint cei ce vor disparea astfel: membri ai familiei imperiale, precum Cornelius Sulla, Rubellius Plautus si Octavia, dar, deopotriva, liberti ca Pallas si Doryphorus, fostul secretar a libellis al imparatului. Roma devine ca¬pitala unui stat politienesc. Orasul e un furnicar de spioni pusi sa pindeasca, sub ordinele lui Tigellinus, noul prefect al pretoriului, cea mai mica manifestare de ne¬multumire. Desigur, in senat se delibereaza inca asupra unor probleme mai importante, dar aceasta nu e decit aparenta. Reforma morala continua sa inregistreze noi succese : in 63, senatorii si matroanele participa la luptele de circ si, in ciuda unei revolte a gladiatorilor din Praeneste, care ameninta pentru o clipa cu spectrul lui Spartacus, Nero dispune inmultirea spectacolelor si a jocurilor.
Dupa represaliile din aprilie 65, ne spune Pierre Gri-mal, „regimul aluneca in tiranie iar principele, mai izo¬lat ca oricind, se afunda in visarile sale" 19. In 66, odata cu lichidarea lui Thrasea, la Roma domneste teroarea. Helius si Polyclitus, care detineau puterea suprema in absenta imparatului, fac adevarate ravagii. Dupa conspi¬ratia lui Vinicianus, indeosebi in 68, circula zvonul ca Nero ar intentiona sa-i execute pe toti senatorii (SUET., Ner., 43, 1 ; DIO, 63, 27, 2 ; AUR, VICT., Caes., 5, 14). in realitate, Nero nu avea o asemenea intentie. Ceea ce doreste imparatul inainte de toate este sa paralizeze pu terea senatoriala si sa o impiedice astfel sa mai faca presiuni asupra regimului. Asadar, cind intreprinde con¬structia canalului din Corint, Nero are grija sa nu men¬tioneze numele senatului (SUET., Ner., 37, 6). Mai mult: anumite izvoare antice pun pe seama lui proiectul de a lua senatorilor dreptul de guvernare asupra provin¬ciilor — un avantaj considerabil, stiut fiind ca pe unele teritorii sint cantonate o serie de legiuni —, pentru a-1 incredinta cavalerilor si libertilor (SUET., Ner., 37, 5 ; PIO, 63, 23, 3 ; 27, 2). Este, evident, o exagerare. In orice caz, nu poate fi vorba de provinciile senatoriale. in schimb, e posibil ca Nero sa fi proiectat sustragerea anu¬mitor provincii imperiale de sub controlul Curiei, inlo¬cuind legatii senatoriali prin procuratori ecvestri si anti-cipind in acest domeniu un fenomen ce se va petrece in perioada Imperiului Tirziu. Aceasta inseamna, evident, atacarea puterii senatoriale chiar la temelia ei. Cu toate acestea, aplicarea unei asemenea mutatii constitutionale nu putea fi facuta de pe o zi pe alta.
in 67, Nero se multumeste deci sa elimine principalii comandanti ai Imperiului, prea legati de vechea politica de clementa si amestecati poate in unele conspiratii. Sint eliminati astfel Corbulo^ comandantul fortelor romane in Orient, si fratii Scribonii, legati in Germania Inferioara si Superioara. Acestia sint inlocuiti, pe Rhin, cu doi se¬natori credinciosi lui Nero si de origine mai modesta, Fonteius Capito si Verginius Rufus, iar Vespasian, mai putin sigur — fusese prieten cu Thrasea si Soranus — ia comanda fortelor imperiale care lupta impotriva iudei¬lor. „Meritul" lui Vespasian este acela ca nu descinde dintr-o mare familie aristocratica ; la fel se intimpla cu Mucianus, care devine guvernator al Siriei dupa moartea lui Cestius Gallus, in 66. Aceasta indepartare de la putere a marilor dinastii senatoriale este o constanta a neronis-naului. De data aceasta, miscarea afecteaza marile posturi militare si de frontiera ale Imperiului20.
STOICUL SE RETRAGE
In momentul acela, Seneca era — din punct de vedere Politic — un om mort. Cotitura din 61, apoi disparitia Prietenului sau Burrus, unul din cei mai siguri sustina¬tori ai sai, il determina sa iasa de pe cimpul de lupta.
inasprirea unui regim care se afunda in violenta il va constringe sa-si recunoasca esecul.
Lui Seneca nu-i place sa se opuna lui Nero. De aceea isi si pregateste retragerea, treptat, inca din anul 62. Folosindu-se de pretextul mortii lui Burrus, cere princi¬pelui invoirea de a parasi curtea si senatul si de a se re¬trage din viata politica. Ca urmare a acestui fapt, suporta criticile pe care Tigellinus si noii consilieri ai imparatului le formuleaza impotriva lui, critici care reiau acuzatiile formulate odinioara de Suillius : i se reproseaza orgoliul si bogatia excesiva. Tacit a imaginat aceasta intilnire dintre primul „prieten al principelui" si stapinul sau : in discutia dintre ei, imparatul refuza retragerea consilie¬rului sau, care se» va arata insa din ce in ce mai dez¬interesat de viata politica (Ann., 14, 53—56)2i. Pina la urma, cind, in 64, dupa incendiul Romei, se va retrage definitiv, Seneca va fi in totul un om dezabuzat.
Lucrarile scrise in aceasta epoca reflecta dezamagirea filosofului. E cazul, mai intii, al lucrarii De otio. Acest dia¬log asupra tihnei dezvaluia pretuirea pe care filosoful o acorda unei contemplari a universului si unei actiuni morale pe care numai retragerea le poate permite. Inte-rogindu-se fara incetare asupra conditiilor vietii launtrice si asupra posibilitatilor unui univers spiritual autonom, el descopera, in cercetarea sa curajoasa, profunzimi ascunse, a caror forta nimeni nu o putea banui. Acelasi este sensul capodoperei lui : Scrisori catre Lucilius. Aceasta corespondenta, care, la inceput, a existat cu ade¬varat, filosoful a adaptat-o mai tirziu in vederea publi¬carii, in aceasta opera fundamentala isi apara, uneori cu indirjire, dreptul la izolare, argumentind — in a 74-a epistula, de exemplu — ca ea nu vatama nici pe cezar, nici pe altcineva. La urma urmei, Nero nu e chiar nemultumit ca a scapat de tutela lui Seneca, ultima care-i mai frina megalomania. Cu toate acestea, el banuieste unele intrigi in umbra acestei retrageri voluntare a fostului sau pre¬ceptor. Ca atare, il va ucide — asasinat inutil, desigur, in anul urmator, 66, domnia sa atingea apogeul.
VIZITA LUI TIRIDATE, APOGEU AL DOMNIEI
Reforma morala si axiologica pare, in adevar, sa-si arate roadele si neronismul triumfa. Manifestarile artistice, marile spectacole si pofta nelimitata de risipa a prin¬cipelui- ii impresioneaza pe unii romani. Chiar o serie de aristocrati se raliaza acestui absolutism hipertrofiat. De¬cimata, prin insasi teama de represalii, opozitia este inge¬nuncheata : ea se ascunde in umbra. in acest moment, Tiridate, regele Armeniei, devenit de citva timp vasalul lui Nero, soseste la Roma.
. Calatoria lui costa enorm statul roman, dar multimile' Imperiului, din Italia si din Roma, se minuneaza in fata luxului desfasurat cu ocazia sosirii printului arsacid. Fru¬musetea tinarului monarh, care asteapta sa primeasca diadema din mina lui Nero, si stralucirea virstei sale fas¬cineaza. Vom descrie in alta parte acest voiaj. Amintim deocamdata succint ca, ajuns la Roma, Tiridate se pre¬zinta in For si ingenuncheaza in fata imparatului care il primeste asezat pe tron, in costumul sau triumfal. Tiri¬date il venera de parca Nero ar fi fost zeul Mithra. Nero 1-a proclamat rege al Armeniei in explozia de entuziasm a multimii (DIO, 63, 4—5 ; SUET., Ner., 13, 3).
Implicatiile acestei incoronari erau numeroase. Nero isi asigura astfel sprijinul neconditionat al partilor si un drept de supraveghere, relativ, desigur, asupra Arme¬niei. Reconstruit, orasul Artaxata va primi numele de Neroneia. De acum inainte, pacea se instalase solid la frontiere. imparatul putea astfel sa decida inchiderea templului lui Ianus (SUET., Ner., 13, 4), urias gest sim¬bolic, pentru ca el insemna, in ochii romanilor, sfirsitul oricarui razboi si instaurarea pacii universale — tema scumpa, se stie, propagandei neroniene, inca din 54.
Nero profita totodata de rasunetul sederii lui Tiridate la Roma pentru a scapa de ultimul focar important al opozitiei ideologice, grupul lui Thrasea. in adevar, dupa ce-i interzisese senatorului sa asiste la primirea lui Tiri¬date (TAC, Ann., 16, 24, 1), imparatul il constrinse pe filosoful stoic — prin intermediul unui proces iri intre¬gime montat — la sinucidere ; merse chiar mai departe, luind severe masuri de pedepsire a rudelor si partiza¬nilor lui.
In sfirsit, la modelul politic al Lagizilor se adauga acum un aitul, acela al Iranului partilor, el insusi eleni-zat in parte. E posibil apoi ca Tiridate sa-1 fi initiat pe Nero in misterele zeului Mithra si sa-1 fi convertit la re¬ligia iraniana..
Cit despre prestigiul imparatului in sinvil plebei, militarilor, cavalerilor si vsenatorilor care nu-1 urau inca, acesta sporea considerabil22. Cultul principelui face un veritabil salt inainte chiar in Occident. Titlurile impe¬ riale sint modificate si, daca Fratii Arvali se roaga si fac sacrificii, in 66, „sub magisterul imparatului Nero Clau diu" (M. Smallwood, nr. 25—26), ei dau acestuia din urma titlul de „al doilea August", adica al doilea fondator al imperiului. Aceleasi documente convoaca, alaturi de prin¬ cipe, divinitatile abstracte : Providenta, Fericirea pu¬ blica, in sfirsit, Geniul impacatului. Aceasta e o cvasi-sa cralizare. Monedele il asociaza, incoronat, pe aversul lor, cu zeita Romei, aflata pe revers ; aceasta e asezata pe o armura si are pumnal, scut si casca (BMC, Imp., I, p. 216, nr. 144 : M. Smallwood, nr. 116). Alti sesterti, batuti la
Roma si la Lugdunum, exalta abundenta nesfirsita da¬ torata pacii universale si inchiderii templului lui Ianus.
Pe reversul lor, Nero, aflat alaturi de Minerva si Libe ralitatea, tine in miini tesera in schimbul careia poporul primea bani sau griu si o intinde unui cetatean roman si copilului sau (BMC, Imp., I, p. 224, nr. 136 : M. Small¬
wood, nr. 56). j
Pentru a-si desavirsi triumful, Nero urmeaza sa rea¬ lizeze vechiul sau vis : sa viziteze Grecia si, daca e po¬ sibil, Orientul. Stie bine ca aici il asteapta performante agonistice inedite si ca, din aceasta calatorie, intregul
Imperiu va iesi apoi mai elenizat decit oricind..
CALATORIA IN GRECIA
Nero calatorise inainte vreme, destul de des, mai ales in Italia. in 10 aprilie 63, Fratii Arvali aduc sacrificii in cinstea principelui care se intoarce la Roma. El revine din Antium, unde Poppeea adusese pe lume o fiica, moarta insa inainte de a fi implinit patru luni (TAC, Ann., 15, 23). Putin mai tirziu, in 64, Nero se afla la Neapole. Cum se stie, Nero se urca aici pentru prima oara pe o scena publica. Proiecteaza apoi sa mearga in Egipt. Dupa per¬formanta sa agonistica de la Neapole, principele-citared pleaca la Benevent, unde asista la o lupta cu gladia¬tori data de Vatinius. Nutreste in continuare proiectul de a petrece vara lui 64 in Egipt si iarna anilor 64—65 in Grecia, numita pe atunci provincia Ahaia (TAC, Ann., 15, 33—36). Pina la urma, intors la Roma, renunta. Ce s-a
intimplat ? De ce a dat Nero inapoi ? Iata ce spune. Tacit despre aceasta : „Inchipuirea lui era in taina populata de provinciile Orientului si mai ales de Egipt. El dadu prin-tr-un edict asigurari ca absenta sa nu va fi lunga si ca linistea si prosperitatea statului nu vor fi nicicum tul¬burate ; apoi, cu prilejul plecarii, urca in Capitoliu. Aici adora zeii, dar, de indata ce intra in templul Vestei, incepu . sa tremure din tot trupul, fie inspaimintat brusc in fata zeitei, fie chinuit de amintirea crimelor sale, ce nu-i lasau o clipa de liniste. Atunci abandona acest proiect, repe-tind ca toate grijile lui aveau pentru el mai putina va¬loare decit dragostea de patrie" (Ann., 15, 36, 1—3). Va¬zuse, adauga acesta, tristetea romanilor si voia sa asculte de popor, care dorea sa-1 retina. Tacit precizeaza ca ple¬bea se temea in adevar ca aprovizionarile cu griu sa nu incetineasca daca principele ar fi lipsit din Roma. Renun-tind la calatorie, Nero organizeaza in Cetatea Eterna fes¬tinuri si spectacole. Interpretarea lui Tacit isi da aici mina cu aceea a lui Suetoniu, care vedea in aceasta renuntare un scrupul religios si teama de pericol (Ner., 19, 1).
Nero pune, asadar, pe primul plan dragostea de patrie pentru a-si justifica decizia. Dar aceasta sa fie, oare, ade¬varata ratiune ? In mod curios, istoricii moderni s-au in¬teresat destul de rar de aceasta problema si, de cite ori au facut-o, explicatiile lor au fost divergente. Ce s-a pe¬trecut in acest caz ? In primavara lui 64, pregatirile de ca¬latorie sint foarte avansate. Caecina Tuscus, frate de lapte al lui Nero si prefect al Egiptului — ocupa acest post de la 5 septembrie 63 pina la 17 iulie 65 — se pune deja pe lucru si da ordine sa fie pregatite pentru imparat sali somptuoase de baie. De ce atunci aceasta schimbare ? Su¬perstitia si teama nu sint explicatii satisfacatoare. S-a pretins, de asemenea, ca Nero a renuntat la proiectul sau in urma incendiului Romei, care a izbucnit spre juma¬tatea lui iulie 64. Or, daca e sa acceptam opinia lui Tacit,' imparatul a abandonat proiectul sau si a organizat, spre consolare, o serie, de orgii inainte de incendiu. Atunci ? Sa fie dragostea brusca pentru Cetatea Eterna cauza re¬nuntarii sale ? E greu de crezut, cind se stie ca aceste sarbatori pe care le da in capitala, provocat de Tigellinus, au un foarte puternic parfum egiptean si nu pot maguli decit multimile orientale. in fine, dupa unii, la baza acestei decizii s-ar afla dificultati militare. Dar acestea nu-1 impiedica deloc pe Nero sa piece mai tirziu in Grecia.
Dupa opinia noastra, daca Nero si-a aminat calatoria in Orient, aceasta s-a petrecut pentru a calma ingrijo¬rarile romanilor : acelea .ale plebei urbane, dar si acelea ale unei bune parti a curtii. in adevar, exista la Roma temeri ca aceasta calatorie sa nu determine o serie de • transformari constitutionale. Numerosi sint aceia — chiar din rindul partizanilor sai — care il banuiesc pe prin¬cipe ca ar dori, cu prilejul sederii in Orient, sa mute centrul Imperiului pe tarmul celalalt al Marii Adriatice, Altfel spus, exista temeri in legatura cu o recentrare a dominantelor constitutionale care ar favoriza Orientul in detrimentul Cetatii Eterne. De unde si zvonurile alar¬mante care circula in rindurile poporului in legatura cu aprovizionarea24. Daca aceasta ipoteza este sau nu in¬temeiata, si incotro se indreapta simpatiile profunde ale principelui, nu se stie foarte precis ; e limpede insa ca Nero nu-si asuma riscul de a se lipsi da sprijinul plebei romane si al partizanilor sai italici. in fata nemultumirii generale, ca si in 58, Nero este constrins sa dea inapoi. in ciuda imensei sale vanitati, stie uneori sa deschida ochii si sa accepte compromisuri. Va astepta deci un mo¬ment mai favorabil. Orientul ii bintuie spiritul si Nero are incapatinarea megalomanilor. Nu e vorba decit de o simpla aminare. Grecii au fost de altminteri preveniti inca din 65, daca nu chiar din 64, despre vizita sa.