Document, comentariu, eseu, bacalaureat, liceu si facultate
Top documenteAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
MOTECUZOMA CEL TANAR SAU CONDUCATORUL DE DREPT DIVIN
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
u4p19pq
Am preferat sa vorbim de societatea azteca din secolul al XVI-lea asa cum se prezenta cind a fost distrusa, dar si cum era cind ne-au parvenit de la ea marturiile cele mai directe. Desigur ca existau diferente mari intre structura sociala din timpul migratiei si aceea a imperiului aztec in timpul celei mai mari splendori a sa. Totusi, una o mostenea pe cealalta. Dupa primele marturii, s-a comparat societatea aztecilor cu aceea a incasilor, puternic ierarhizata si organizata, asemanatoare cu o piramida al carui virf ar fi tlatoani din Mexico. S-a presupus de asemenea ca ea raspundea unei simple supravietuiri a vechilor clanuri din timpul peregrinarilor. T. Ban-delier si, dupa el, P. Radin — au criticat notiunea de imperiu si au vazut aici o democratie militara intemeiata pe clanuri, destul de asemanatoare cu federatia triburilor iro-cheze.
Probabil ca nu a existat o realitate unica, deoarece trebuie sa subliniem inca odata caracterul de tinerete al acestei societati. In timpul migratiei si a stabilirii sale in Mexico, societatea se sprijinea pe calpulli (cartiere), intemeiate ele insele pe baza inrudirii. Autoritatea apartinea sefilor de familii, inconjurati de un sfat al batrinilor. incetul cu incetul, aceasta impartire egalitara fusese trecuta pe al doilea plan prin nasterea diviziunii dintre nobili si oamenii din popor. Dar aparusera si alte clase care ar fi putut redeschide problema structurii piramidale catre care parea ca evolueaza societatea. Negustorii, de exemplu, isi aveau propriile lor tribunale, culte si norme. Chiar in sinul clasei conducatoare, se pare ca opozitia dintre preoti si sefii razboinici — doua mistici, doua puteri — nu era pe punctul de a se atenua, ci dimpotriva. In sfirsit, cind se vorbeste de imperiu, avem tendinta de a ne gindi numai la Tripla Alianta4 a carei bolta era alcatuita de tlatoani din Me-xico. Dar aceleasi norme — militarism, dorinta de expansiune, tributuri, lupte pentru hegemonie — care ar fi putut da nastere unui imperiu, existau chiar de pe timpul statului Azcapotzalco. Ele pot fi gasite si in alte parti, in principatele surori sau rivale ca Tlaxcala sau Huexotzinco, dar cu un grad de reusita mai redus. Dealtfel, tocmai aceste rivalitati neincetate au dat aztecilor ocazia de a pretinde suprematia.



Daca ne referim la miturile de origine, zeii ii creasera pe oameni fara deosebire intre ei. Ei au inventat de asemenea razboiul „si pentru ca zeii au vrut-o, oamenii au facut razboi". Trebuie deci sa avem mereu in minte faptul ca acest trib era tinar; egalitatea sanselor constituia inca o regula pentru ei.
Desigur, trasaturile structurii originale sint mai vizibile la macehualtin (sing.: macehualli), oamenii din popor.
Orasul Mexico-Tenochtitlan (dupa cit se pare si Tlatelolco si Texcoco erau impartite in calpulli care isi aveau propriile temple si sarbatori, precum si propriul lor colegiu. Ce mai ramasese din gruparea pe familii de la origine ? Unii, ca A. Monzon, interpreteaza cartierele (calpulli) ca grupari endogame bilaterale. Dar documentele in aceasta privinta sint foarte rare. Daca intimplator intilnim vreo urma a reprimarii incestului („pedeapsa cu moartea pentru tatal care-si violeaza fiica", „pedeapsa cu moartea prin strangulare pentru cel ce comite incestul cu sora sa"), este mai greu de a distinge cu claritate regulile casatoriei. Se pare ca endogamia nu fusese absoluta, dar rezidenta patrilocala era preferentiala. S-au semnalat de asemenea cazuri de levirat. In familiile princiare, casatoriile consanguine erau frecvente pentru considerente dinastice. in popor se pare ca ele erau autorizate, in interiorul ca si in exteriorul cartierelor, in ordinea matrilineara ca si patrilineara.
Este greu de evaluat cu certitudine populatia capitalei. Daca tinem seama de estimatia lui W. Prescott, Tenochtitlanul in momentul celei mai mari infloriri, numara saizeci de mii de vetre, adica aproximativ trei sute de mii de persoane. Fiecare cetatean primea pentru cultivare o parcela din calpulli in care locuia. Acest pamint era transmisibil, in principiu, fiului cel mai mare, cu conditia ca el sa se ingrijeasca ide ceilalti membri ai familiei. De fapt, in plus peste proprietatea pamintului, macehualli avea uzufructul in numele cartierului sau. Parcelele erau inalienabile: ele puteau fi inchiriate, imprumutate, redistribuite, dar niciodata vindute.
Cele citeva drepturi si multiplele indatoriri pe care le aveau oamenii din popor erau strict legiferate. Desi cetateni liberi, ei erau in primul rind contribuabili si oameni de corvoada. In principiu, ei plateau tribut lui tlatoani, dar suveranul putea uneori atribui citiva macehualtin unui nobil isau unei case ca rasplata pentru serviciile aduse. in schimb, in caz de foamete, fiecare om din popor beneficia de distributiile facute de puterea centrala.
Desi organizarea pe cartiere (calpulli) era regula in lumea nahuatl, ea se deosebea dupa regiuni. La Tlaxcala, in momentul Conchistei isi imparteau puterea patru cabeceras, fiecare din ele divizata in orase, iar orasele in calpulli. in Mexico, structura era mai complexa; orasul era divizat in patru parti (Aztacalco, Teopan, Moyotlan, Guecopan), fiecare din aceste centre grupind un anumit numar de cartiere. (Folosim cuvintul cartier pentru calpulli, cu toate ca el nu traduce exact sensul veritabil. El nu da decit dimensiunea geografica, in timp ce un calpulli era ou totul altceva).
In interiorul fiecarui cartier autoritatea era exercitata de un sef care avea ca sarcina sa stringa darile, sa repartizeze muncile colective (drumuri, aducerea apei, lucrarea parcelelor comune etc). La moartea sa, ii urma fiul sau una din rudele sale cu conditia sa aiba calitatile necesare. El era inconjurat de un sfat alcatuit desigur din sefii de familii si din batrini.
Atitudinea aztecilor fata de batrini este caracteristica. Dupa cincizeci si doi de ani (un secol aztec) omul ocupa un loc aparte. El devenea intrucitva, asa cum am spune despre sclavi, asocial, marginal, ca si cum apasarea ordinii cosmice fusese inainte atit de grea, incit unii indivizi — in unele momente ale vietii individului — trebuiau sa fie usurati. Contrar copilului care intra imediat in viata „serioasa", batrinul era scutit de impozite si de corvezi. El avea dreptul sa vorbeasca deschis, lucru destul de rar in obiceiurile mexicane. Chiar betia, atit de sever pedepsita, ii era permisa pentru ca el nu mai avea de jucat un rol activ. El a dobindi't totusi sau si-a pastrat valorile morale care dau greutate sfaturilor sale: „Batrinul bun are faima si este onorat, este un bun sfatuitor... povesteste intamplari vechi si constituie un exemplu bun". in afara de renume el a dobindit „gloria", mai spune cronicarul. Ne putem insa intreba cum era posibil ca intr-o existenta atit de modesta sa ajungi la glorie, daca nu prin practicarea unei vieti virtuoase exemplare.
Totodata, calpulli servea ca baza pentru recrutarea militara — era un „rezervor de razboinici". Printre privilegiile omului din popor, figura de asemenea, si mai ales, acela de a fi un razboinic potential. Un bun macehualli, fidel indatoririlor sale, putea urca scara sociala datorita muncii sale, cultivindu-si mai bine pa-mintul, luind in arenda si alte parcele. Dar mai ales ii era acordata sansa, chiar de la nastere, cind ajungea la tepochcalli, de a se distinge in razboi, de a cuceri cele mai inalte grade prin curajul sau. Societatea azteca era rigida dar nu era o societate inchisa.
Sub treapta de macehualtin se gasea o clasa destul de apropiata, dar cu servitutile sale proprii, comparabila cu aceea a serbilor din Evul Mediu. Acesti mayeque sau tlalmaitl erau tarani fara pamint care cultivau pe acela al seniorilor. Ei ieseau in parte de sub puterea centrala, de care nu depindeau decit in ceea ce priveste serviciul militar si tribunalele, dar plateau tribut seniorului. Conform unei frumoase formule aztece, ei ii datorau seniorului .,apa si focul". Totusi aveau si ei unele drepturi: puteau transmite parcela lor de pamint cind seniorul murea, dar ei ramineau legati de succesorul sau. Institutia acestor mayeque este destul de greu de explicat. Poate ca, dupa ipoteza lui J. So'Ustelle, ei erau descendentii populatiilor deplasate pe timpul luptelor continue care au marcat istoria vaii Mexicului si nu mexicani cuceriti de catre azteci intr-un moment sau altul. Poate ca, deasemenea, erau oameni cazuti in sclavie voluntara si care nu s-au putut elibera de „vechea lor servitute".
Pe treapta cea mai de jos a scarii sociale, sub treapta mayeque, se aflau tlatlacotin, sclavii, al caror statut era atit de specific lumii aztece incat merita un loc aparte. Trebuie sa ne ferim si aici sa aplicam conceptele europene unor realitati cu totul diferite. Diaz del Cas-tillo, unul din primii cuceritori care au cunoscut Noua Spanie, scria cu o virtuoasa fatarnicie: „Noi soldatii credem ca nici Dumnezeu, nici Regele nu poruncesc sa facem sclavi din niste oameni liberi..." Mai departe, intr-o descriere admirativa a pietii din Tlateloloo, el mai spune: „Se aflau negustori de aur, de pietre pretioase, de argint... si de sclavi de ambele sexe. Acestia din urma, tot atit de numerosi ca negrii adusi de portughezi din Guineea, erau legati cu lanturi de git, lanturi sudate de niste prajini lungi..." Dar cind batrinul soldat isi scria Memoriile, el cauta in primul rind sa-si impace constiinta. Cel mai bun mijloc, cel folosit de cuceritori pentru a-si justifica actele, nu era oare acela de a arunca tot felul de vicii in sarcina unui popor pe care tocmai il masacrau cu o brutalitate foarte straina de caritatea crestina ?
Dealtfel, de foarte multe ori, termenul de „sclav" este folosit in mod gresit. in textele vechi. in cazul taranilor legati de un senior, putem fireste sa ne gindim la „serb". Cind aceste documente fac aluzie la sclavii sacrificati zeilor, este uneori vorba de sclavi veritabili. Dar cel care ii oferea ca sacrificiu plingea teribil numindu-i „fiii mei" si-i 'asimila cu Tezcatlipoca. Dar, cel mai adesea, era vorba de prizonieri de razboi, de oameni liberi capturati in lupta dreapta. Cu cit valoarea lor militara era mai mare, cu atit mai importanta era valoarea sacrificarii lor.
Risca sa devina sclav cel care pierdea totul la joc, care-si punea la bataie bunurile, apoi chiar libertatea in marile partide de tlachtli, acel joc ou mingea despre a carui importanta am vorbit mai inainte. Totul se petrecea ca si cum anumiti indivizi sufocati de propria lor societate ar fi vrut sa joace si sa piarda totul diritr-odata...
In aceasta societate extraordinar de moralizatoare, sclavia era adesea pedepsirea unei greseli comisa impotriva unei orinduieli cosmice atit de stricta incit era greu sa nu o calci. Din acest punct de vedere marturiile sint numeroase. Conchistadorul Anonim spune, de exemplu: „Exista la ei o justitie atit de severa incit pentru cel mai mic delict erai condamnat la moarte sau facut sclav... Daca intra pe proprietatea altuia ca sa fure fructe... cel care intra si fura trei sau patru stiuleti de porumb sau ci-teva spice devenea sclavul proprietarului ogorului jefuit". Leyes soaales (in Historia de los Mexicanos por sus pinturas) dau o lunga enumerare a crimelor si a pedepselor corespunzatoare: „Fiul unui nobil, daca este hot sau jucator, moare; acela al unui om de rind este facut sclav. Cel care fura mai mult de douazeci de fructe magueys... sclav; cel care nu plateste mantalele pe care le-a imprumutat... sclav; cel care strica o plasa de prins peste si nu plateste, care strica o barca si nu plateste... sclav".
Statutul unui tlacotli (sing. lui tlatlacotin) nu seamana deeit pe departe cu aceal al omologului sau european. El putea poseda bunuri cu titlu personal, putea sa le transmita copiilor sai oare se nasteau liberi. Un sclav se putea casatori cu o femeie libera, uneori de cel mai inalt rang. Omul cazut in sclavie devenea, pentru un motiv care nu apare cu claritate „fiul lui Tezcatlipoca" si in aceasta calitate, era foarte bine tratat. El impartasea viata comuna a casei, era hranit, adapostit, imbracat ca si ceilalti membri ai casei. El lucra in gospodarie si la cultivarea cimpului; bucataria, cusutul sau tesutul erau in sarcina femeilor. Barbatii erau deseori folositi ca hamali in caravane.
Legile sociale prevedeau protectia sclavilor: .Vinderea unui sclav era reziliabila; daca murea o femeie gravida, cel care a lasat-o insarcinata devenea sclav; daca copilul se nastea, el apartinea tatalui si era liber". Legile pedepseau pe delatorul sclavilor fugiti. Sclavul avea deci un rol de jucat, era ocrotit si tolerat fara conotatie de infamie, ci mai degraba de slabiciune.
Dealtfel, ca sa devii sclav, trebuia sa te fi nascut sub o zodie proasta care te impiedica sa ai puterea de a-ti asuma sarcini. Puteai sa fii sclav si pe un „termen limitat". Dupa o foamete mare sau dupa dezastre, unii oameni se angajau definitiv sa aduca servicii unui om bogat in schimbul unei anumite cantitati de hrana. Aceasta huehuetlacolli „veche servitute" nu a fost abolita decit in 1505 de Nezahualpilli din Texcoco.
In fapt, sclavajul ca si capturarea masiva de prizonieri si deplasarile de populatie erau strins legate de razboi, insasi axa vietii sociale aztece, fapt considerat de unii ca un act de atrocitate facind parte dintr-un ritual sacru. Oricum ar fi, oricare ar fi fost obiectivul, conditia de sclav era foarte diferita de ceea ce ea insemna pentru lumea romana sau pentru cea coloniala. La limita, am putea spune ca in aceasta societate foarte apasatoare si formalista, unde mijloacele de sustragere de la determinismul inscriselor destinului erau rare, unde valoarea consta in observarea stricta a normelor sociale si morale rigide, sclavajul era singurul mijloc de sustragere de la normele etice mexicane, singurul mijloc de a nu ti le asuma. Desigur, ca sclav renuntai la drepturile de cetatean (in tot ceea ce aceasta putea fi ispititor intr-un asemenea context social), dar in acelasi timp erai absolvit si de sarcini (impozite, corvezi, sarcini militare). De fapt era un mod de a te proteja, de a obtine un fel de statut asocial, de iesire in afara obligatiilor... Daca puteai deveni sclav pentru multe motive, cele mai multe de ordin moral, logica insasi a eticii aztece voia oa pedepsele sa fie rezervate sclavilor rai, acelora care nu-si indeplineau rolul in sinul ordinii stabilite pentru ei. Daca nu se corijau de defectele lor, ei puteau fi vinduti, schimbati si, dupa patru greseli grave, sacrificati. Numai acestia erau sclavi in intelesul european al termenului. Fara indoiala ca pe acesti sclavi rai, cu totul diferiti de captivi, i-a vazut Diaz de'l Castillo inlantuiti cu lanturi de git an piata din Tlateioleo. In partea opusa, in virful piramidei, se afla tlatoani „cel care are cuvintul" (tradus de spanioli destul de incorect prin imparat). El simbolizeaza societatea azteca, in timp ce sclavii o neaga.
Cele mai multe detalii privind structura puterii, le gasim la un cronicar din secolul al XVII-lea — Zurita (reluat de P. Carrasoo pe care il urmam aici). Termenul de tlatoc (pluralul lui tlatoani) se aplica eirmuitorilor, regilor si seniorilor supremi ai provinciilor sau ai oraselor. In functie de importanta sau de legatura cu puterea suprema azteca, fiecare diviziune teritoriala are unul sau mai multi tlatoc care fac parte din sfatul suveranului din Mexico. Fiecare din ei personifica pe magistratul suprem si are sarcini civile, militare si religioase. Lui ii revine datoria de a veghea la intretinerea templelor, de a ridica armele, de a percepe impozitele si veniturile ogoarelor. Toti dau o socoteala lui Motecuzoma de gestiunea lor. In palatul lui tlatoani din Mexico ei au privilegiul de a fi hraniti din bucatariile palatului. Ei isi au fotolii in doua camere supreme. Ei sint de fapt intermediari intre poporul pe care il reprezinta in fata puterii centrale si acea instanta in numele careia vegheaza la buna ordine, recruteaza oamenii si incaseaza impozitele.
In epoca finala, cind tlatoani din Mexico o ia inainte ca importanta asupra celor din Tla-copan si chiar din Texcooo, el este inconjurat de un lux extraordinar. Fara a fi totusi un zeu ca la incasi, el apucase pe acelasi drum, fapt care ni se pare a fi un fenomen important in cursul ultimelor domnii. La origine, puterea era exercitata de catre seful de familie. Qind mexicanii si-au ales primul suveran, Aeamapichtli, ei au ales un toltec pentru a-si crea alibiul unei culturi. Dar primii tlatoc erau sefi razboinici si poate religiosi. insusi faptul ca erau alesi (chiar in sinul unei singure familii) pare sa arate ca dreptul divin nu exista inca. Dealtfel, nune-a parvenit nici un mit asupra familiei lui Huitzilhuitl, in timp ce incasii pastrau amintirea nasterii misterioase a copiilor Soarelui, stramosii dinastiei lor de la Machu-picch'u.
Dar chiar daca regalitatea s-a organizat sub Motecuzoma I, se pare ca numai sub Motecuzoma II ea a cunoscut o evolutie. Nimeni nu-l poate atinge pe imparat, vesmintele pe care le poarta, vasele de care se serveste sant imediat distruse sau distribuite. „Nimic nu i se putea refuza, chiar imposibilul, si el nu cerea nimic, chiar daca nu putea fi luat, care sa nu-i fie imediat dat". Seniorii cei mai mari cind veneau sa-i vorbeasca trebuiau sa-si paraseasca mantalele frumoase si sa imbrace altele mai sarace... si trebuiau sa intre desculti, cu privirile plecate si sa nu-i priveasca fata si cu trei plecaciuni sa spuna: Stapine, stapinul meu, marele meu Stapin".
Diaz del Castillo povesteste prima intilnire dintre Motecuzoma si Cortez si frica ce i-a apucat pe azteci cind Cortez vru sa-i dea imparatului acolada, dupa ce ii daruise un colier de sticla: „Acesti mari seniori care-l insoteau pe Motecuzoma ii retinura bratul ca sa nu-l imbratiseze deoarece considerau aceasta ca un semn de dispret". (Versiunea aceasta este dealtfel confirmata de insusi Cortez care in cea de a doua scrisoare catre Carol Quintul, povesteste: „Mi-am scos un colier pe care il purtam facut din perle si diamante de stida si i l-am pus la git... am vrut sa-l imbratisez, dar cei doi seniori care-l insoteau m-au tinut cu miinile ca sa nu-l ating...")
Acelasi Diaz del Castillo descrie pe indelete splendorile orasului Mexico, palatele, luxul de la curtea lui Motecuzoma: ,,Pentru masa lui Montezuma, bucatarii pregateau pina la trei sute de feluri de mincaruri cu sos... Patru femei foarte frumoase si foarte curate ii intindeau un fel de ibric... din timp in timp, i se aduceau cupe de aur fin care contineau ciocolata... Ar fi atitea de descris incit nu stiu de unde sa incep. Dar pot spune pe drept cu-vint ca eram in admiratie in fata ordinii si abundentei care domnea in toate." Diaz descrie si cladirile regale: „Montezuma avea o cladire speciala unde-si adapostea armele din care avea o multime, cele mai multe impodobite cu aur si pietre pretioase. O alta cladire era destiniata pasarilor... in alta cladire traiau animale salbatice: jaguari, lei, sacali, vulpi in compania a numerosi idoli... Marele Montezuma avea nenumarati dansatori isi jongleuri... Trebuie de asemenea sa vorbim de pietrari, de zidari, de dulgheri... fara a uita pe numerosii gradinari care ingrijeau gradini pline cu arbori bine mirositori si cu flori."
O asemenea curte si un asemenea ceremonial marcau, pare-se, o evolutie a puterii spre teocratie. Cu privire la viitorul acestei societati oare, in fond, nu dadea inca semne de slabiciune nu avem decit posibilitatea emiterii unor ipoteze. Ar fi putut sa evolueze spre un fel de democratie prin venirea la putere a unor noi clase sociale. Ar -fi putut de asemenea, ni se pare, sa se indrepte spre o afirmare mai puternica a valorilor sale, spre o exagerare a setei de sange pe care o si avea dealtfel si, paralel, spre o mistica a puterii regale si divine, imparatul ar fi putut fi zeificat si confundat, fireste, cu Huitzilopoobtli, purtatorul ideologiei aztece.
In capitolul intitulat „Felul in care se alegeau seniorii", Sahagun explica modul in care se alegea suveranul. ,,Cind murea un senior sau regele, pentru a alege un altul, se adunau senatorii... precum si batrinii din popor precum si capitanii, ostasi imbatriniti in razboi... precum si satrapii... Ei se adunau impreuna in casele regale si acolo deliberau si hotairau cine trebuia sa fie seniorul si il alegeau pe cel mai nobil dintre seniorii de vita veche, in viata care trebuia sa fie viteaz, om incercat in treburile razboiului, indraznet si plin de curaj; sa nu aiba obiceiul sa bea vin, sa fie prevazator si intelept, crescut la calmecac (colegiu religios), sa stie a vorbi bine, sa fie inteligent si precaut, curajos si afectuos... Aceasta alegere nu se facea prin scrutin sau vot, ci toti discutau unui cu altul, se puneau de acord asupra unui nume... apoi alegeau alti patru care erau un fel de senatori care trebuiau sa stea in preajma seniorului si sa fie la curent cu toate treburile importante ale regatului."
Am citat acest lung pasaj, pentru ca ni se pare a fi plin de semnificatii. Colegiul electoral se compunea deci din seniori (ascensiunea posibila la putere a unei clase nobile devenita ereditara), batrini (descendentii vechilor sefi locali), sefi razboinici (tendinta dinamica a societatii) si, in fine, cei pe care Sahagun ii desemneaza sub numele de satrapi si in care putem vedea fara indoiala pe reprezentantii importanti ai noilor clase (negustori, meseriasi, etc), ca si cum noua societate azteca ar fi inceput sa fie constienta de propriile sale contradictii.
Si calitatile care se cereau noului tlatoani sint revelatoare: educarea sa in colegiile religioase, deci in sinul celei mai istricte ortodoxii, calitatile sale morale, sobrietatea sa si, in acelasi timp, calitatile de sef razboinic. Alegerea celor patru membri ai sfatului sau privat dintre membrii familiei sale avea si ea importanta sa.
Printre inaltii functionari ai statului, era unul care ocupa o pozitie particulara, cihuacoatl, cel mai important dintre toti, prim ministru si totodata judecator suprem, comandantul armatei, regent in absenta suveranului. El era singurul dintre functionarii statului oare nu era ales odata cu tlatoani, ci ales direct dintre descendentii directi ai primului cihuacoatl oficial, Tlacaelel. Itzcoatl (1426—1440) a fost acela care a incredintat pentru prima oara aceasta sarcina lui Tlacaelel, fara indoiala cel mai mare 5 geniu politic pe care 1-a avut lumea azteca.
Primul cihuacoatl va ramine „primarul palatului" in timpul domniei lui Itzcoatl, apoi sub urmasii sai Motecuzoma I (1440—1468), fratele lui Tlacaelel, si Axayaoatl (1468—1481). Importanta lui Tlacaelei ca inventatorul unei Pax azteca, a fost atit de mare, incit fiii sai i-au succedat. Aceasta pozitie foarte speciala a celui de al doilea personaj din stat — ferment posibil al unor tulburari viitoare — i-a facut pe unii autori sa vada in el pe veritabilul imparat, ereditar, si in tlatoani un simplu sef executiv. Daca ipoteza aceasta ni se pare a fi foarte exagerata, nu este mai putin adevarat ca pina in vremea Conchistei, descendentii legislatorului Tlacaelel au ocupat un loc important in afacerile imperiului.
Sub tlatoani si cihuacoatl („femeia sarpe", dupa numele unei zeite al carei mare preot fusese poate la origine), peste cei patru consilieri principali se afla clasa teteuctin, a „sefilor", cei care poseda titluri, slujbe si avere. Se pare ca aceasta categorie, poate comparabila cu nobletea de roba, a fost si ea ereditara, in conformitate cu principiul alegerii dupa descendenta din aceeasi tfamidie.
In aceasta societate inca foarte deschisa in care existau deja clase sociale dar nu caste, se afla in curs ide formare o noblete ereditara. Copiii celor doua categorii pe care le-am vazut mai sus — tlatoc si teteuctin — se nasteau pilii, „printii". In palatul imparatului le era rezervata o sala speciala, pilcalli, „casa nobililor". In sinul lor existau doua grade. De exemplu in descendenta regala: fiul regelui, fiul sefului, fiul pretuit (copilul sotiei legitime), bastardul regal, etc. (Istoria principatelor Azcapotzalco sau Texcoco sint pline de lupte intre fiul legitim si copilul concubinei care-si disputa puterea). Dintre acestia sint alesi ambasadorii, ministrii justitiei, toti marii demnitari din functiunile publice.
Am semnalat adesea caracterul inca deschis al societatii in momentul Conchistei. Razboiul constituind valoarea prima, cei care se distingeau in razboi intrau in rindurile nobilimii. Sub numele de quauhpipiltin „nobilimea vulturului", ei obtineau privilegii: erau dispensati de a plati tribut, aveau un loc in preajma imparatului in quauhcalli „casa vulturului", unde formau un fel de consiliu de razboi. S-ar putea crede ca aceasta clasa era sortita sa capete mai multa importanta in viitor si totodata sa fie aceea de care puterea se temea cel mai mult. Copiii marilor razboinici se nasteau pilii, dar ei nu aveau dreptul sa posede pamant si rolurile care li se atribuiau par sa exprime caracterul exemplar al tatalui si, totodata, neincrederea cu care erau priviti. Ei erau oarecum executorii unor lucrari importante si modeste totodata, fractiunea cea mai periculoasa a societatii, admirata si in acelasi timp respinsa. Acest sentiment era intarit prin pozitia aparte a unei anumite clase de razboinici din sinul celor numite tequia (cei care au facut cel putin patru prizonieri). Acesti razboinici care se numeau otomi sau quachic, reprezentau un veritabil corp de elita in marginea celorlalti. Ei faceau juraminte speciale — ca acela; de a nu da niciodata inapoi — si ii terorizau chiar si pe ceilalti razboinici. Erau atit de feroci indit nu li se puteau incredinta insarcinari fundamentale. In ei putem intrezari una din posibilitatile deschise aztecilor, un fel de oglinda maritoare in care mexicanii voiau dar se si temeau sa se recunoasca.
In analizele clasice ale acestei societati, chiar notiunea de „clasa mijlocie" poate sa para aberanta. Am vazut ca existau doua mijloace principale pentru a avansa in lumea azteca, ambele in conformitate cu legile destinului si cu valorile admise: sacerdotiul si razboiul. Poate exista si a treia cale de acces la putere care trecea nu atit prin bogatie cit prin specializare. Este vorba de functionari, de mestesugari si de negustori. Aceste trei grupuri sociale, foarte diferite intre ele, aveau totusi in comun faptul ca urcau progresiv spre avere si putere, fara a fi recunoscuti oficial, ca aveau zeii si tribunalele lor (in afara de functionari) si ca incepeau sa aiba propriile lor legi si un spirit de casta. Ei erau de asemenea departe de puterea centrala devenita divina.
Structura imperiului, autoritatea azteca asupra unui teritoriu imens, etatizarea crescinda presupuneau o birocratie sporita, din ce in ce mai numeroasa si chitibusara, insarcinata sa mentina ordinea azteca, normele si constringerile sale. Functiunea publica constituia in acelasi timp un bun mijloc de a absorbi o clasa nas-cinda, „micii nobili" care ar fi putut deveni turbulenti. Se stie ca aztecii erau procesomani la nesfirsit, ca isi petreceau o parte din timp in certuri pentru pietre de hotar sau de frontiera, ca statutul lor, adesea imprecis, necesita recurgerea frecventa la o autoritate superioara, ca morala lor stricta implica un personal numeros destinat sa hotarasca si sa pedepseasca. Treptat, dupa Tlaeaelel, se infiinteaza un aparat executiv si represiv, functionarii se inmultesc intr-at'it incit, sub Motecuzoma, asistam la o veritabila proliferare de sarcini care devin acum necesare pentru bunul mers al unui stat devenit prea greoi. Printre acesti functionari putem distinge, cu ajutorul lui J. Soustelle, trei categorii distincte: in primul rind guvernatorii tinuturilor luate de la inamic; ei reprezinta puterea centrala, militara si toto-odata administrativa. Apoi perceptorii insarcinati sa stringa impozitele, sa vegheze la lucrarea pamintului si la buna repartitie a marfurilor in caz de foamete, pe scurt sa asigure administrarea corecta a puterii centrale. Ei sint tot atit de temuti ca si tlatoanii pe care ii reprezinta, in jurul lor graviteaza multimea de functionari de mai mica importanta. in fine, a treia categorie este compusa din judecatori, numiti de Motecuzoma personal, unii dintre notabili, iar altii dintre oamenii din popor. Ei sint inconjurati cu cel mai mare respect si nimeni nu indrazneste sa nu le asculte ordinele.
Meseriasii ocupau o situatie particulara. Sapaturile efectuate la Teotihuacan, de exemplu, metropola perioadei clasice, au dat la iveala temple dar si palate si ateliere unde lucrau probabil foarte multi meseriasi. Abundenta si bogatia marturiilor artistice ne fac sa credem ca aceasta clasa trebuia sa fie numeroasa si respectata, caci arta constituia si ea un raspuns la cererea divina. Mai tirziu, Tuia, capitala efemera a toltecilor, sub suveranul sau Topiltzin Quetzalcoatl, a atins o frumusete neegalata si mestesugarii sai o arta exemplara. „Vasalii sai erau toti mesteri artizani in artele mecanice si indeminatici in lucrarea pietrelor verzi... si de asemenea in topirea argintului si facerea altor lucruri... si (Quetzalcoatl) avea case facute din pietre verzi pretioase si altele facute din argint si inca altele din pene bogate... si toate aceste arte au avut ca origine pe Quetzalcoatl".
Prima capitala chichimeca a lasat o amintire legendara in memoria popoarelor intr-o asemenea masura incit a trebuit sa ajungem in a-nul 1940 pentru ca ruinele oarecum modeste ale Tulei (Hidalgo) sa fie cunoscute ca acelea ale orasului lui Quetzalcoatl. in adevar, ceea ce a ramas este departe de splendoarea descrisa de cronici. Explicatia poate ca se afla in sfirsitul epopeii lui Topiltzin Quetzalcoatl. Obosit de cursele ce-i fusesera intinse de dusmani, Quetzalcoatl „a dat foc la toate casele din argint si din scoici pe care le avea si a ingropat alte lucruri foarte pretioase in munti si in ripe... si a plecat la Tuia". Dar, vai, revelatiile arheologice au fost pina in prezent destul de dezamagitoare iri acest domeniu.
Aztecii numeau tolteca pe meseriasii indeminateci si toltecayotl tot ce mostenisera de la tolteci, toate lucrurile de arta, si intr-un anumit sens „faptul de cultura". Cuceritorii au ramas stupefiati in fata tempelelor, a somptuozitatii costumelor si a luxului de la curtea imparatului. Chiar risipa, atit de putin conforma cu etica mexicana si care devenise o regula pentru tlatoani, presupune o productie constanta si abundenta. Dealtfel, tianquiztli („tian-guis"), pietele, atesta un insemnat curent comercial existent intre diversele regiuni ale imperiului si o bogata productie. Imprejurul lagunei, acolo unde se refugiasera succesiv oamenii din Teotihuacan si din Tuia, existau comunitati de meseriasi specializati in pene ornamentale la Amantlan si in slefuirea pietrelor scumpe la Xochimilco.
Esentialul operatiunilor comerciale probabil ca se baza pe troc. Se stie totusi ca mexicanii posedau anumite tipuri de moneda. Mantalele de stofa tesuta erau foarte cautate. Aceasta unitate avea ca multiplu balotul de douazeci de bucati (aztecii aveau un sistem de numeratie cu baza de douazeci). Ei foloseau de asemenea cotoare de pene umplute cu pudra de aur sau cu unele produse rare venite din regiunile tropicale, ca penele de pasari pretioase sau boabele de cacao, de care mexicanii erau foarte amatori si care reprezentau o veritabila unitate fractionara, mergind pina la un sac de 8000 (20X20x20) de boabe. In fine, se pare ca micile securi in forma de tau, care se trag probabili din treparaul din Peru, au ajuns in valea Oaxaea in secolul al XlII-ilea, alpoi in Mexicul central unde reprezentau o moneda foarte apropiata de sensul european: conventionala, neconsumabila si neperisabila.
Caile de schimb dintre toate regiunile aicitualului Mexic sau Mezoameriea sint un fapt vechi, mult anterior aztecilor dar dezvoltat de ei. Din preclasicul indepartat, jadul, materia pretioasa prin excelenta, pare sa fi fost extras de olmeci in Guerrero pe coasta Pacificului, destul de departe de actualul Ta-basco, leaganul civilizatiei lor. Litoralul Pacificului pare sa fi fost prin vocatie orientat spre schimburile cu America de Sud. Deja ceramica din protoclasic (intre anii 1 si 300 e.n.) evoca mult mai mult prin forme si motive pe aceea din unele vai din sudul Perului decit pe aceea din restul Mezoamericii. Prelucrarea aurului si a metalelor se dezvolta in America centrala sau in Columbia mai devreme decit in Mexic. Fara indoiala ca ea ajunge de pe tarmul Pacificului si Tehuantepec pina in valea Oaxaca unde mixteeii, inainte munteni salbatici, incep sa exceleze in acest mestesug. Zeu! aurarilor, Xiipe Totec, „Stapanul nostru jupuit", era obiectul unui cult special. La origine, fara indoiala zeu al vegetatiei si al renasterii sale, el este obiectul .ritualurilor de jupuire. Preotii imbraca pielea sacrificatului care, ingalbenindu-se, evoca foita de aur pe care o ciocanesc aurarii. Un templu special, Yopico „locul lui Yopi" ii este rezervat in incinta sacra din Mexico. Acesti Yopi constituie o populatie salbatica din actualul Guerrero, care a rezistat pina la capat cuceririi aztece.
Daca marfurile circulau, meseriasii — dintre care cei mai indeminatici erau chemati la curtea suveranului mexican — se deplasau si ei in mod frecvent. Arheologul sau conservatorul de muzeu are o sarcina dificila: piesele din metale pretioase, mozaicurile si jadul sculptat, de exemplu, sint adesea lucrate de artisti mix-teci, chiar daca sint considerati azteci. Aoum cativa ani, lucrarile dezgropau in apropierea catedralei din Mexico (construita Mnga locul unde se inalta templul lui Huitzilopoehtli), o ascunzatoare din epoca azteca care continea obiecte contemporane si, totodata, jaduri mix-tece, figurine in stil mezcala din indepartatul Guerrero care marturisesc atit importanta curentelor de schimb cit si perenitatea anumitor tipuri de obiecte in gustul aztecilor.
Se stiu putine lucruri despre viata cotidiana a acestor artizani, mai ales a acelora care nu erau specializati in meserii artistice. Ei traiau in propriile lor cartiere, aveau poate — cel putin in ceea ce priveste unele delicte — propriile lor tribunale. Plateau impozitul ca cetateni, dar nu faceau corvezi. Fiecare corporatie isi avea sarbatorile sale proprii. Aurarii aveau cultul lui Xipe Totec: „In aceasta sarbatoare a lunii Tlacaxipehualiztli cind jupuiau o multime de prizonieri, unul din preoti imbraca pielea unuia dintre prizonieri si astfel imbracat devenea imaginea zeului Totec... i se ofereau trufandale..." Cit despre slefuitorii de pietre pretioase, ei adorau patru zei — Chiconahui Izcuintli, Naualpilli, Machuicalli, Cinteotl — si le faceau rugaciuni si sacrificii „si acesta avea loc la Xochimilloo, caci ei spuneau ca stramosii slefuitorilor de pietre pretioase veneau din acest sat si ca de acolo veneau toti acesti mestesugari". Cei oare prelucrau penale aveau ca zeu pe Coyotlinaual etc.
In sfirsit, fapt curios de notat, Sahagun care constituie cea mai sigura si .mai obiectiva din sursele noastre, insista mereu asupra faptului ca virtutile morale sint cele care fac bunul mestesugar.
Cea de a treia dintre aceste clase mijlocii, fara indoiala cea mai dinamica, este formata din pochteca, negustorii. Ii datoram lui J. Soustelle unele excelente analize cu privire la rolul special jucat de aceasta clasa care reprezinta fermentul cel mai probabil a unor discordii viitoare si, totodata, clasa cea mai atipica in raport cu modelul societatii secolului al XV-lea. Puterea negustorilor (pochteca) incepe la Tlatelolco, inainte ca acest oras sa cada sub dominatia Tenochtitlanului. Dupa Chimal-pahin, acolo au dobindit ei in 1504 dreptul de cetate. Ei aveau un statut special, propriile lor tribunale (care judecau si delictele cele mai grave, ceea ce este foarte curios daca ne gindim la caracterul exclusiv al puterii judiciare mexicane), propiile lor sarbatori si propriul lor zeu Yacatecuhtli. Prin pochteca nu trebuie sa intelegem pe toti cei care vindeau in piata sau in oras dar care apartineau altor clase — tarani ce vindeau o parte din porumbul lor, de exemplu — ci o corporatie aparte, specializata mai ales in comertul cu regiunile indepartate. Tranzactiile comerciale cu regiunile cele mai indepartate ale imperiului aduceau „materiile prime" (bumbacul din regiunile calde, penele de pasari pretioase quetzal sau calchihuitl, piatra verde, platite ca tribut lui tlatoani din Mexic) si trimiteau, in schimb, produsele manufacturate spre zonele unde mestesugurile erau mai putin evoluate decit in capitala, toate a-ceste schimburi cadeau in sarcina negustorilor. Ei organizau in acest scop caravane care trebuiau sa parcurga trasee lungi si de multe ori foarte periculoase. A ajuns pina la noi relatarea despre niste negustori incercuiti timp de patru ani in apropiere de istmul Tehuantepec care au reusit sa se elibereze prin propriile lor mijloace, fara ajutorul unor intariri din capitala. La intoarcere, cu parul crescut lung, cu chipurile feroce, ei depusera darurile lor inaintea suveranului mexican de pe atunci, Ahuizotl. Acesta ii felicita, ii numeste „unchii mei" si le acorda unele privilegii, ca acela de a purta ornamente labiale (cu o restrictie; nu in fiecare zi, ca nobilii, ci numai cu prilejul marilor sarbatori). Ei sint considerati acum ca „mesagerii regelui".
Negustorii se bucurau, in afara de cele aratate mai sus, de numeroase privilegii printre care acela de a cumpara sclavi. Dispensati de serviciul militar, de muncile manuale si de serviciul personal, in momentul conchistei copiii lor dobindisera dreptul de a frecventa colegiile (calmecac) impreuna cu fiii de nobili.
Astfel, negustorii reprezentau o clasa aparte care nu se integrase in sinul societatii. Ei isi transmiteau atributiile si se casatoreau intre ei. Aceasta endogamie ne face sa ne intrebam daca aceasta societate, inca atit de deschisa, atit de departe de scleroza in alte domenii, n-ar fi sfirsit prin a evolua spre un sistem de caste in care negustorii ar fi constituit primul jalon, exclus de celelalte si, totodata, excluzindu-le. In epoca de care ne ocupam, statutul lor era paralel cu acela al societatii, caci daca universul oficial era ierarhizat, acela al negustorilor era deasemenea si, intr-un mod destul de ciudat, el reflecta aceleasi valori. A-veau si ei grade dupa merite. Printre cei mai onorati figurau „cei care au oferit sclavi -pentru sacrificiu", apoi „cei care incercuiesc inamicul", apoi „cei salbatici", tealtianime, teyaualoua-nime, tequanime.
De fapt, daca aceste titluri ierarhice pot fi explicate in parte prin caracterul aventuros al expeditiilor negustorilor in tintuiturile indepartate, complet sau inca partial supuse dominatiei aztece, motivul este fara indoiala mai profund si arata eternul proces de recuperare al aztecilor. Antropofagia cu caracter ritual pare legata in special de casta negustorilor. In luna Panquetzuliztli, negustorii se duceau la Azeapotzaiioo pentru a cumpara sclavi. Ei ii spalau si ii hraneau „pentru ca astfel carnea isa le fie mai gustoasa cind vor fi .taiati pentru a fi mincati". Eraiu alesi cei ornai frumosi, cei ,care dansau mai bine, aveau gesturi frumoase si buna dispozitie, nu aveau nici o pata pe corp, nu erau cocosati si nici prea grasi..." Acest prizonier perfect, care urma sa fie sacrificat zeilor si mincat de catre „cei mai buni" dintre negustori, apare ca un substitut al razboinicului prins in lupta, un mijloc de a hrani zeul si a intretine ordinea cosmica, dar si de a face sa participe la aceasta totalitatea negustorilor: „Sintem cu toti .reuniti aici, seniorii si sefii negustorilor, tu oare esti ,pu:ternic si curajos, care esti obisnuit cu truda drumurilor, pe care iti risti viata si sanatatea, obisnuit sa cobori si sa urci fara Mca riurile, prapastiile si muntii..."
In timpul acestor mari calatorii, negustorii dobandeau bogatii imense pe care trebuiau sa le tainuiasca, deoarece bogatiile constituiau numai recompensa faptelor de razboi si erau distribuite de puterea centrala. Totul se petrecea ca si cum nobilimea, atit cea cu caracter religios cit si cu caracter militar, presimtea pericolul pe care il reprezenta aceasta clasa din ce in ce mai bogata si mai independenta. I se cerea sa se plece si sa se prefaca, sa poarte mantale ciripite, sa-si tina privirile in jos, sa nu incerce sa rivalizeze in orgoliu cu clasele diriguitoare oficiale.
Acesti negustori care reprezentau mereu avangarda penetratiei aztece erau in egala masura temuti si uriti. Circulind la marginile regiunilor necunoscute, ei aduceau noutati fara indoiala pretioase pentru puterea centrala din oare trageau se pare un profit pentru a-si a-meliora statutul lor relativ precar: condamnati in secret, mereu in umbra, „spioni", soldati nemarturisiti, bucurindu-se de onoruri pe care nu aveau dreptul sa le faca publice. Sahagun confirma aceasta in diverse rinduri: „Acesti negustori erau deja un fel de caballeros si a-veau insemne particulare pentru faptele lor mari; daca avea loc o serbare, ei nu le purtau, dar purtau mantale din fibre de agave frumos tesute". Si, mai departe, aceasta fraza semnificativa: „...negustorii, care erau ca niste capitani si soldati neoficiali..."
Astfel, daca primului grad de razboinici (adica cei care au facut .patru prizonieri), corespundea la negustori faptul de a fi oferit prizonieri ca sacrificiu, adica victima prinsa in razboi de unii echivalia DU victima cumparata de altii, se pare ca intr-adevar aceasta casta paralela n-a putut fi admisa si recuperata de societatea oficiala decit ascunzind partial faptele indaratul unei fictiuni razboinice.

Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui document, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza documentul:
In prezent fisierul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite document | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta