Document, comentariu, eseu, bacalaureat, liceu si facultate
Top documenteAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
ISTORIOGRAFIA SECOLELOR III-V D.C.
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
m6p16pn
Trasaturi generale
Am vazut in capitolul introductiv consacrat societatii si culturii secolelor III-V d.C. care au fost marcile cardinale, valentele focalizante ale istoriografiei din aceasta lunga secventa istorica. Desi istoriografia nu mai poate atinge piscul inalt la care avusese acces in secolele l-ll d.C, ea continua sa ateste o vitalitate deosebita, care se mentine chiar si dupa caderea Imperiului roman occidental. De fapt, un scriitor ca Amian se inscrie printre cei mai valorosi istorici romani. Concomitent istoricii practica toate modalitatile acestei federatii de specii literare care a fost istoriografia latina. Pe de alta parte, amestecul de tipare si „genuri" se manifesta nu numai prin jonctiunea epitomei si a biografiei, speciile istoriografice privilegiate, din motivele consemnate in capitolul introductiv mai sus mentionat, ci si prin fuziunea epitomei si a monografiei in operele lui Festus si ale altor istorici. Nu consideram pertinenta distinctia intre epitoma, ca rezumat al unei singure opere istoriografice anterioare, de proportii ample, si breviariul, ca istorie scurta. Desigur, au existat epitome „tehnice", care condensau o singura scriere mai veche, si epitome ale istoriei Romei. in sfarsit, daca este adevarat ca biografii, pe urmele lui Suetoniu, se straduiesc sa inlature masca oficiala de pe chipul imparatilor, a caror viata o nareaza, ei, ca si alti istoriografi, sunt marcati de tendinta spre diminuarea antropocentrismului traditional al istoricilor antici, de practicarea unui discurs mental dominat de respect si de sanctificare a unor personalitati, a Romei, considerata ca eterna. Noul utilaj mental isi spune cuvantul in textele istoricilor, indeosebi crestini. Unii istorici necrestini au militat in jurul imparatului Iulian sau au fost sensibil influentati de mentalitatea dezvoltata in cercurile reactiei pagane din secolul al IV-lea d.C. Dar autonomia stilistica a istoriografiei continua a fi operanta. Daca anumiti istorici se inspira din normele si practicile stilistice ale celui de-al treilea clasicism, altii le raman straini, macar in parte.
Marius Maximus si alti istorici
Dintre numerosii istorici si biografi ai secolului al lll-lea d.C, se detaseaza numele si contributia lui Marius Maximus, care a servit drept sursa importanta Istoriei Auguste si altor lucrari istoriografice ale secolului al IV-lea si al V-lea d.C. El a fost in orice caz cel mai important biograf care a trait in agitatul secol al lll-lea d.C. Marius Maximus a scris sub Severi, in vremea in care Cassius Dio isi publica in greceste ampla sa opera istorica. Din biografiile lui Marius Maximus s-au pastrat numai fragmente. Acestea dau seama de experienta acumulata de acest scriitor, care a fost si un important om politic si un militar.
Lucius Marius Maximus Perpetuus Aurelianus a fost senator, legat de legiune, guvernator de provincie, prefect al Orasului, adica al Romei, sub Macrinus, consul de doua ori, inclusiv sub Severus Alexander, in 223 d.C. (CIL, 6, 1450-l451; 35542; 9, 398; 10, 6567 si 6567). Se pare ca Marius Maximus a alcatuit o biografie izolata a lui Nero1 si o culegere de Douasprezece Vieti ale Cezarilor, care domnisera intre 96 si 222 d.C. Macrinus era exclus din aceasta culegere, in vreme ce Verus beneficia de o biografie independenta, deoarece Marius Maximus scria numai despre imparatii care domnisera la Roma. Chiar titlul si continutul culegerii demonstreaza intentia de a continua opera lui Suetoniu. insa fidelitatea fata de modelul suetonian este doar partiala. Daca Marius Maximus impartaseste cultul lui Suetoniu pentru document, pentru detalii malitioase, referitoare la viata privata a imparatilor, si pentru cancanuri, astrologie sau curiozitati, el asuma o optica politica relativ senatoriala, desi il admira pe Septimius Severus, si asuma o pasiune vibranta, declarativa, straina de tehnica suetoniana a pariului si alibiului in reprobarea imparatilor foarte autoritari si despotici, precum Commodus ori chiar Hadrian. De asemenea, biograful atribuie personajelor sale lungi discursuri, ca acela rostit de Marcus Aurelius in fata anturajului lui (H. PETER, H.R.R., II, fr.13). Or, asemenea discursuri lipseau din textul suetonian. Totodata lipseau in opera lui Suetoniu si apoftegmele, prolixitatea, scriitura inflorata, probabil inraurita de manierismul frontonian, de care a fost invinuit Marius Maximus de catre Istoria Augusta AQudrig. Tyran., 1, 2). De altfel acest biograf a utilizat documentele cele mai variate: actele Romei, pamflete in versuri, scrisorile si autobiografiile cezarilor (H. PETER, H.R.R., fr.15; 14; 12 si 18).
Desi inregistreaza amanunte extrem de marunte, cu toate ca pitoresti, ca felurile de mancare inventate de anumiti imparati (H. PETER, H.R.R., II, fr.8), Marius Maximus nu este un istoriograf foarte naiv. El observa ca imparatii rai, care au consilieri onesti, sunt mai putin de temut decat cei buni, ce sunt prost sfatuiti (H. PETER, H.R.R., II, fr. 2). De asemenea, biograful recuza unele detalii absurde, descoperite in izvoarele sale2.
Catre sfarsitul aceluiasi secol al lll-lea, Aelius lunius Cordus (daca se numea astfel) a alcatuit de asemenea biografiile unor imparati, indeosebi din veacul anterior, dar si din cel caruia ii apartinea. Nu s-au pastrat decat fragmente din aceste biografii. El s-a reliefat ca mult mai fidel modelului suetonian decat Marius Maximus. Pe de alta parte, desi atesta o pasiune manifesta pentru detaliul pitoresc, pentru cancan si pentru relatarea semnelor prevestitoare, Cordus enunta observatii judicioase asupra complicatelor evenimente ale anului 238 d.C, care implicasera grave confuzii institutionale3.
Istoria Augusta consemneaza numele a numerosi biografi si istorici, traitori in secolul al lll-lea d.C, ale caror opere le-ar fi folosit ca izvoare. Este posibil ca unele din aceste scrieri sa fi fost inventate de abilul autor al Istoriei Auguste. Dar unele dintre ele trebuie sa fi fost cu adevarat scrise. Astfel gesta lui Alexandru a inspirat lui Valerius Polemo o ampla biografie „romanesca" in trei carti. in sfarsit, un alt istoriograf anonim trebuie sa fi structurat o intinsa culegere de biografii imperiale. Acest biograf pare sa fi lucrat mult mai temeinic decat Marius Maximus. Cum nu se stie nimic despre acest autor, a carui existenta a fost reconstituita pe baza investigarii izvoarelor utilizate de istoricii secolului al IV-lea, el este numit de savantii moderni „Necunoscutul", Ignotus*. in schimb, din prima jumatate a secolului al IV-lea d.C, ni s-a pastrat o scurta monografie intitulata „Originea imparatului Constantin", Origo Constantini imperatoris. De altfel insusi imparatul Constantin si-a scris memorii, care nu ni s-au pasfrat.
Foarte importanta pare sa fi fost o culegere de biografii conservata sub forma initialelor EKG. Ce inseamna aceasta? Desigur, nu o electrocardiograma antica! Este vorba despre Die Enmanische Kaisergeschichte, cum spun savantii germani sau, altfel spus, „Istoria imperiala a lui Enmann". Nu dispunem de nici un fel de informatii precise cu privire la autorul si continutul acestei opere, din care, fireste, nu s-a pastrat nimic. Totusi existenta ei a fost dovedita, inca in 1884, de savantul german Enmann, pe baza informatiilor furnizate de Aurelius Victor, Pseudo-Aurelius Victor, Eutropiu, Festus, Istoria Augusta si Hieronymus: asadar pe baza analizei izvoarelor acestor istorici. indeosebi Istoria Augusta a utilizat informatiile oferite de EKG; insa n-a putut sa citeze explicit numele si opera autorului ei, spre a evita un anacronism flagrant fata de data oficiala, de fapt fictiva, a alcatuirii ei. Dar autorul Istoriei Auguste ajunge chiar sa polemizeze cu EKG, cand se refera la „scriitori latini" ori la „scriitori nepriceputi" (Max., 33, 3; Gordian., 2, 1). EKG a fost redactata spre mijlocul secolului al IV-lea d.C, daca nu chiar in vremea domniei lui Iulian.
S-a demonstrat ca Istoria imperiala a lui Enmann infatisa biografiile diversilor imparati ai secolelor I-IV e.n., pana in 337 d.C. Aceasta scriere este rodul clanurilor anticrestine, care pregateau reactiile pagane din a doua jumatate a secolului al IV-lea d.C. Autorul acestei opere a fost direct influentat de optica asumata de Iulian, ca de altfel si alti istorici care i-au urmat. De aceea el exalta pe Marcus Aurelius, imparatul filosof, pe care Iulian il considera ca modelul lui. De altfel discursul istoric al istoriografului anonim sprijinea consolidarea Dominatului si politica universalizanta adoptata de Imperiu. Din aceasta pricina el manifesta o anumita simpatie chiar pentru Caracalla, care acordase cetatenia romana aproape tuturor locuitorilor Imperiului. Totodata, acest istoric il admira pe Aurelian si informa cu privire la evacuarea Daciei de catre administratia imperiala. Exemplul suetonian l-a determinat sa insiste asupra vietii private a imparatilor. EKG utiliza informatii oferite de Marius Maximus si de catre succesorii lui5. Vitalitatea speciei biografice este relevata si de aparitia, la sfarsitul secolului al IV-lea d.C, a unei lucrari anonime „Despre barbatii ilustri ai orasului Roma", De uiris illustribus urbis Romae, conservata in corpul operelor lui Aurelius Victor, care insa nu este autorul ei.
Aurelius Victor. Viata si opera
Aurelius Victor insusi ilustreaza dezvoltarea masiva a epitomei si fuziunea sa cu biografia. El a fost unul dintre cei mai inteligenti istoriografi ai secolului al IV-lea. Discursul sau istoric este foarte relevant pentru climatul mental al secolului al IV-lea d.C, indeosebi pentru ideile anumitor categorii socio-intelectuale, asociate eforturilor intreprinse de imparatul Iulian. Numeroase informatii istorice nu se regasesc decat in marturia lui Aurelius Victor. Datele biografice relative la Sextus Aurelius Victor provin din opera lui, din cea a lui Amian si dintr-o inscriptie. Trebuie sa se fi nascut pe la 325-327 d.C. in Africa romana. Istoricul insusi afirma ca provenea dintr-o familie foarte modesta de tarani (Caes., 20, 5). Tatal sau a fost insa probabil un curial de conditie mai degraba medie, cum par a dovedi educatia ingrijita pe care i-a asigurat-o lui Sextus si cariera administrativa a acestuia. Aurelius Victor trebuie totusi sa fi fost supus in copilarie si adolescenta unor frustrari, care sa-l fi determinat sa exagereze statutul social al familiei sale. A realizat o cariera rapida si in 361 d.C. s-a intalnit cu imparatul Iulian, care I-a luat in anturajul lui si i-a incredintat guvernarea unei provincii pannoniene (AM. MARC, 21, 10, 6). in acest moment, opera lui Aurelius Victor era publicata. Iulian admira desigur „sobrietatea" istoricului functionar, elogiata si de Amian. Cariera administrativa a lui Aurelius Victor a fost blocata de moartea lui Iulian, dar il regasim treizeci de ani mai tarziu ca prefect al Romei, adica in 389 d.C, sub Theodosius I (AM. MARC, 21,10, 6; CIL, 6,1186=//.S, 29345). Dupa 390 e.n. Aurelius Victor dispare complet, incat nu stim daca a jucat vreun rol in miscarea Nicomachilor si a imparatului Eugenius.

Unica opera autentica a lui Aurelius Victor este cunoscuta sub titlul de „Cezarii", Caesares, sau „Carte despre cezari", Liber de Caesaribus. Dar autorul insusi, cum evidentiaza manuscrisele, si-a intitulat-o „Istorii prescurtate de la Octavian August, adica de la sfarsitul lui Titus Livius, pana la cel de-al zecelea consulat al augustului Constantin si la cel de-al treilea consulat al cezarului Iulian", Historiae abbreuiatae ab Augusto Octauiano, id est a fine Titi Liuii, usque ad consulatum decimum Constantii Augusti et luliani Caesaris tertium. O serie de repere furnizate de unele detalii din text releva ca redactarea acestei scrieri trebuie sa fi inceput masiv in 358 d.C. si sa se fi incheiat in linii mari inainte de 9 septembrie 360, cum reliefeaza datele din titlul antic al Cezarilor7. Caci nu trebuie sa excludem posibilitatea ca Aurelius Victor sa-si fi desavarsit si publicat opera in cursul domniei lui Iulian, de fapt in stransa legatura cu propaganda intreprinsa de acest imparat.
inca din antichitate, Cezarii au fost inglobati intr-un veritabil corpus de scrieri istoriografice, atribuite lui Aurelius Victor. in realitate celelalte lucrari apartin altor autori, ramasi anonimi. in fond traditia antica si medievala incerca astfel, date fiind titlurile si continutul celorlalte scrieri, sa ilustreze intr-o panorama unica, atribuita unui singur autor, evolutia Romei8. in pofida succesului inregistrat de Cezari si consemnat de Amian, precum si de Hieronymus AEp., 10, 3), Aurelius Victor n-a mai scris nimic dupa incheierea acestei scrieri de tinerete. Istoricul s-a documentat insa minutios in vederea zamislirii Cezarilor si a utilizat o multitudine de surse. Desigur, a recurs mai ales la consultarea lui Ignotus si a Istoriei imperiale a lui Enmann, dar s-a slujit si de informatiile oferite de Pliniu cel Batran si alti istorici ai secolului I d.C, Suetoniu, Tacit, Cassius Dio, ca si, pentru vremurile mai apropiate in timp de el, de catre Marius
Maximus, documente oficiale (rapoarte, circulare imperiale), panegirice, surse orale, propria experienta. Amintirile lectiilor de retorica au fost de asemenea utilizate pentru consemnarea unor „locuri comune", topoi in greceste, care apar in Cezari?.
Mesajul lui Aurelius Victor
Asadar, Aurelius Victor infatiseaza istoria Imperiului de la August pana in 360 d.C, sub forma unor medalioane biografice, unor scurte prezentari ale vietilor imparatilor, structurate in 42 de capitole. Din prima fraza, el subliniaza caracterul monarhic asumat de statul roman in vremea lui August: „in aproximativ al sapte sutelea douazeci si al doilea an al Orasului, s-a statornicit la Roma obiceiul de a se supune unui singur om" (Caes., 1, 1). Astfel, istoricul legitimeaza focalizarea interesului sau in jurul persoanei imparatului si, deci, practicarea tehnicii biografice. Totusi epitomatorul biograf nu reduce discursul sau la simpla enumerare a domniilor imparatilor, ci incearca sa degajeze o evolutie a monarhiei romane, chiar o periodizare a ei, care sa tina seama de mutatii fundamentale. Chiar in fraza care succede celei reproduse mai sus, Aurelius Victor evidentiaza ca Octavian a devenit Caesar prin hotararea „fruntasilor statului, proceres, adica a senatorilor, si ca si-a intemeiat puterea pe sprijinul soldatilor, milites (Caes., 1,1). Astfel, istoriograful constientizeaza faptul ca puterea imperiala evolua in functie de trei factori de importanta cardinala: monarhul, armata si senatul. Totodata el intelege perfect cotitura prilejuita de Constantin in organizarea institutiilor Romei. Referindu-se la moartea acestui imparat, observa ca poporul roman a suportat-o cu mahnire, „deoarece se socotea ca prin armele, legile si puterea lui clementa parca fusese innoit orasul Roma" (Caes., 41, 17). De asemenea, anumite digresiuni, relative fie la personalitatea si rolul suveranilor in Imperiu, la degradarea moralitatii, la diminuarea influentei reale a senatului si la raportul dintre imparat si consiliul lui, puncteaza sase etape ale evolutiei puterii monarhice: 1) de la August la moartea lui Nero (Caes., l-5); 2) de la Galba la moartea lui Viteliius (Caes., 6-8); 3) de la Vespasian la moartea lui Domitian (Caes., 9-l1); 4) de la Nerva pana la moartea lui Severus Alexander (Caes., 12-24); 5) de la Maximinus Thrax la moartea lui Aurelian (Caes., 23-35); 6) de la domnia lui Tacitus pana la sfarsitul Cezarilor (Caes., 36-49). Nu corespunde, in linii mari, aceasta periodizare celor privilegiate de cercetatorii moderni?
Aurelius Victor atribuie o functie importanta in cauzalitatea istoriei „fortei sortii", uis fortunae (Caes., 3, 20), calificata, in alt pasaj, drept „forta naturii", uis naturae (Caes., 35,13). in acest mod, epitomatorul biograf traduce tendinta epocii de a diminua antropocentrismul traditional al istoriografiei romane. Tendinta care, dupa cum am aratat, se manifesta nu numai in dezvoltarea literaturii crestine. in fond, Aurelius Victor ilustreaza configurarea unei adevarate koine a gandirii noncrestine, de inspiratie stoica10. De altfel epitomatorul biograf crede in evolutia ciclica a proceselor istorice si preia anumite idei stoico-pitagoreice in aceasta privinta. De aceea el declara: „acest fapt ne-a aratat ca toate se invartesc in forma de cerc si ca nimic nu poate sa se petreaca fara ca forta naturii sa nu-l intoarca inapoi in desfasurarea timpului" (Caes., 35,13). Dar o asemenea conceptie despre desfasurarea evenimentelor contesta antropocentrismul vechii istoriografii romane, fundamentat mai degraba pe imaginea liniara a evolutiei fenomenelor istorice. insa observatia penetranta, deosebit de acuta, a fenomenelor istorice il determina pe Aurelius Victor sa semnalizeze importanta masurilor adoptate de catre Diocletian, primul imparat care, dupa Caligula si Domitian, a tolerat sa fie proclamat fatis ca „stapan", dominus, si sa fie adorat ca zeu (Caes., 39, 4). De asemenea, Aurelius Victor a fost singurul istoric roman care a inteles ca adevarata criza a Imperiului a inceput dupa moartea lui Severus Alexander, deoarece, spune el, imparatii care au urmat acestui cezar „au pravalit starea romana ca pe o prapastie" (Caes., 24, 9). Pana atunci, virtutea „ca un zid de aparare" blocase capriciile sortii; dupa aceea biruise viciul (Caes., 24, 11). Totusi, in virtutea reprezentarii ciclice a istoriei Romei si in functie de eforturile grupurilor traditionaliste care il promovau pe Iulian, el crede in reinnoirea fatala a vigorii Romei, a fortei ei prevalente in istoria omenirii. in ochii sai, noua scara de valori, impusa in Imperiul tarziu, constituie o prelungire sau o renastere a vechilor traditii antice. Astfel se configureaza si idealul de cezar promovat de epitomatorul biograf. Aurelius Victor reproba excesele revelate de comportamentul cezarilor, de viata lor privata (Caes., 4, 1; 5, 5-8; 13, 10; 16, 2; 20, 23; 21, 3; 23, 2 etc.) si le propune modelarea existentei pe baza puritatii moravurilor (Caes., 42, 23). Bunul cezar trebuie sa se sacrifice in interesul statului si al romanilor, ca sa dobandeasca o glorie eterna (Caes., 34, 6). Cezari ca Vespasian, Titus, Traian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Septimius Severus, Aurelian si Constantin ar fi concretizat marcile fundamentale ale portretului bunului imparat. Fara indoiala, Iulian emerge ca ipostaza cea mai fericita, cea mai elocventa a acestui bun imparat. De aceea Aurelius Victor considera ca interesul pentru cultura, educatia intelectuala caracterizeaza cu prioritate bunul cezar. Profund antimilitarist, Aurelius Victor pledeaza pentru valentele redemptorii, pentru eficacitatea culturii si a educatiei. El intelege decadenta senatului, care a favorizat prevalenta soldatilor, „aproape Barbari" (Caes., 37, 7). Soldatii au prilejuit razboaiele civile si crizele Imperiului (Caes., 11, 9; 18, 2; 26, 6 etc). Numai un cezar ca Iulian va putea depasi teribilele framantari care agita viata Imperiului roman. in mesajul emis de Aurelius Victor interfereaza observatia judicioasa a impasului care covarsea Imperiul si speranta ca fortele legate de reactia pagana le-ar putea controla, chiar elucta. Iar Iulian va fi exponentul acestor forte. Aurelius Victor se erijeaza in profet al stradaniilor iui Iulian, in paladin al lor.
Aceasta observatie plina de sagacitate a fenomenelor istorice isi deschide un camp foarte vast de desfasurare. Este adevarat ca observarea fenomenelor istorice se prezinta cateodata distorsionat: nu se amintesc calatoriile lui Hadrian, figurat ca un imparat indolent (Caes., 14, 2-l3), iar lui Nerva i se atribuie o obarsie cretana (Caes., 12,1). Mai mult decat atat, Aurelius Victor pune celebra „constitutie" antoniniana pe seama lui Marcus Aurelius, si nu a lui Caracalla (Caes., 16,12). De asemenea, Aurelius Victor se insala in privinta stabilirii momentului in care administratia romana evacuase Dacia. El considera ca evacuarea se produsese sub Gallienus, si nu sub Aurelian. insa biografia lui Aurelian a fost prea elogios conceputa de istoric, ca sa i se atribuie abandonarea unui teritoriu roman. incat Aurelius Victor confunda o secesiune militara, survenita in Dacia, poate prin 267-268 d.C, cu retragerea armatei si administratiei romane, fenomen petrecut abia in 273 d.C.11. insa am mentionat ca epitomatorul biograf percepe importanta majora a numeroase fenomene, cum ar fi criza secolului al lll-lea d.C, inclusiv cauzele ei, sau ponderea reformelor intreprinse de Constantin. Se pot adauga remarcile pertinente cu privire la psihologia unor cezari, intelegerea anumitor fenomene financiare, ca impozitul instituit de Maximian in Italia (Caes., 39, 3l-32). indeobste Aurelius Victor acorda insemnatate sporita politicii interne a imparatilor, cu toate ca nu neglijeaza razboaiele lor. Martor atent, el este singurul istoric antic care consemneaza edictul prin care Gallienus indeparta senatorii de la marile comandamente militare (Caes., 33, 34). De asemenea, el este cel dintai istoriograf care mentioneaza existenta unei bune perioade a domniei lui Nero, sub forma celebrilor „cinci ani ai lui Nero", quinquennium Neronis (Caes., 5, 2). Desigur, pretutindeni evenimentele sunt prezentate in functie de optiunile istoricului, mai sus relevate. insa marturia sa este una dintre cele mai pretioase pe care ni Ie-a lasat istoriografia latina, mai cu seama cea a Imperiului crepuscular.
Strategia literara a lui Aurelius Victor
Discursul istoriografie al lui Aurelius Victor marcheaza o etapa importanta in procesul de „autonomizare" a epitomei, de abandonare a tehnicii abrevierii unei singure opere istorice anterioare, proces amorsat de Velleius Paterculus si de Florus. Caci Aurelius Victor, cum am aratat, nu numai ca n-a folosit un izvor unic, o „Einzelquelle", cum spun savantii germani, insa el n-a avut nici macar o sursa principala. Istoriograful nu a epitomat alt istoriograf, ci istoria romana. Totodata jonctiunea sau convergenta intre epitoma si biografie nu se realizeaza total in cursul discursului elaborat de Aurelius Victor. Istoricul introduce in textul sau elemente narative, incat primelor sale 38 de capitole, de factura prevalent biografica, li se opun ultimele 4, unde predomina nararea propriu-zisa. Aici, la sfarsitul Cezarilor, se impun cu autoritate nararile evenimentelor politico-militare. Dar, pe de o parte, in prima si cea mai extinsa sectiune a Cezarilor apar elemente narative, mai ales in capitolul consacrat lui Nero ACaes., 5; dar si 4, 5-8; 33, 8-l4), iar, pe de alta, in ultimele capitole se infiltreaza portrete si alte valente biografice.
Pentru structurarea medalioanelor biografice, Aurelius Victor privilegiaza o tehnica de inspiratie suetoniana. in interiorul biografiilor epitomate functioneaza opozitia intre prezentarea concentrata - cronologica - si cea amanuntita -eidologica. in vreme ce sectorul eidologic este structurat in functie de antiteza virtuti-vicii. in plus, Aurelius Victor acorda un pret deosebitanecdotelor pitoresti si cancanurilor referitoare la viata privata a cezarilor. imparatii „buni" sunt oameni culti, insa au experienta militara si lucreaza pentru interesul statului. Cum am aratat mai sus, Aurelius Victor acorda faptului politic o importanta majorata fata de precedentul suetonian. De asemenea, el manuieste foarte liber rubricile suetoniene, a caror ordine variaza de la o „biografie" la alta. in sfarsit, Aurelius Victor renunta la tehnica suetoniana a pariului si alibiului discursului. incat sporeste considerabil, fata de modelul suetonian, dimensiunea atitudinala a acestui discurs. Aurelius Victor selecteaza aspectele cele mai semnificative din biografia cezarilor si intervine direct si insistent, pentru a-i caracteriza explicit. Totodata Aurelius Victor atesta uneori un adevarat talent romanesc. Un preroman miniaturizat se desluseste in pasajul unde autorul nareaza aventura si dialogul dintre Caracalla si mama lui vitrega, lulia Domna. Epitomatorul biograf da seama de impertinenta femeii, care incita impulsul sexual al tanarului imparat (Caes., 21, 3). Si alte pasaje pot fi apropiate de structurile romanului grec al vremii (Caes., 33, 12; 39, 11). Cateodata Aurelius Victor recurge si la tehnica discursiva a elogiilor, elogia, si a inscriptiilor funerare, tituli, care inspirase adesea discursul biografic. De unde constructia unor enunturi concise si rapide.
Stilul lui Aurelius Victor da seama de alternanta intre formulele percutante, sentente sau sententiae, anecdote pitoresti si mici tirade retorice. Astfel, el comenteaza printr-o tirada instaurarea Dominatului (Caes., 39, 5). Industria simetriilor si antisimetriilor, climaxurilor si anticlimaxurilor, antitezelor si chiasmelor ilustreaza coloratura retorizanta a discursului. Emfaza emerge adesea din textul Cezarilor, ca si diversele structuri metrice, clauzule etc. Scriitura abrupta, frazele scurte si complicat construite se indeparteaza limpede de cel de-ai treilea clasicism si ilustreaza autonomia stilistica a istoriografiei latine. Morfologia, sintaxa gramaticala, indeosebi vocabularul atesta distantari semnificative fata de limbajul clasicizant. Prolifereaza neologismele, indeosebi de origine greaca, termenii care desemneaza realitati ale secolului, chiar cuvintele de obarsie populara ori imprumutate vocabularului poetilor12.
Aurelius Victor este asadar un observator inteligent al istoriei si un scriitor abil, chiar talentat, capabil de a dovedi o reala expresivitate. Faptul ca a fost la randul sau epitomat traduce un autentic succes de public. Aurelius Victor este mult mai original si mai profund decat Eutropiu.
Eutropiu
Totusi si discursul istoriografie al lui Eutropiu evidentiaza climatul mental al epocii, ideile trabantilor lui Iulian si totodata orizontul de asteptare al epocii, favorabil amalgamuiui de genuri. Opera lui Eutropiu s-a bucurat de un remarcabil succes de public.
Manuscrisele il consemneaza ca Flavius Eutropius, deci fara indicarea supranumelui (cognomeri). Nu cunoastem data si locul nasterii lui, insa se pare ca provenea din zona greco-orientala a Imperiului. Retorul grec Libanios si textul insusi al scriitorului, ca si manuscrisele operei lui furnizeaza informatii cu privire la biografia lui Eutropiu. Istoricul a realizat o semnificativa cariera administrativa si a frecventat anturajul imparatului Iulian, pe care, dupa cum marturiseste el insusi, l-a insotit in marea campanie intreprinsa impotriva persilor (10, 16). Sub domnia imparatului Valens (364-378 d.C.) era clarissim si conducea unul dintre cele mai importante birouri ale administratiei imperiale. Dupa 370 d.C, Eutropiu a fost implicat intr-unui din comploturile grupurilor pagane, care il regretau pe Iulian, impotriva lui Valens si a cazut in dizgratie. Dar, dupa moartea lui Valens, istoricul si-a reluat cariera publica, in calitate de inalt functionar, numarandu-se printre cei mai importanti comites ai lui Gratian si Theodosius I. Iar in 387 d.C, Eutropiu a devenit chiar consul impreuna cu imparatul Valentinian II.
Ni s-a pastrat din opera sa doar o epitoma, scrisa spre 369 d.C, la comanda imparatului crestin arian Valens (10, 4 si 6). Acest „digest" in zece carti se intitula „Breviariu al istoriei romane", Breuiarium historiae Romanae sau „Breviariu de la intemeierea Orasului", Breuiarium ab urbe condita. Eutropiu imbratisa intreaga istorie a Romei, pana la sfarsitul domniei lui lovianus (364 e.n.), si amalgama cu tiparele epitomei alte structuri, indeosebi de sorginte biografica. De altfel, Eutropiu continua eforturile lui Aurelius Victor, in vederea „autonomizarii" epitomei, deoarece nu abrevia un anumit istoric anterior, ci intreaga evolutie a Romei.
Se pare ca Eutropiu ar fi consultat un mare numar de izvoare. Astfel el a utilizat probabil vechea analistica, deoarece il mentioneaza chiar pe Fabius Pictor (3, 5). Pentru istoria Republicii, a apelat la opera lui Titus Livius si la diversele rezumate, care o condensau. Pentru Imperiu, pe langa epitomele lui Velleius Paterculus si Florus, Eutropiu a consultat biografiile suetoniene si alte scrieri, mai ales opera lui Marius Maximus si EKG. Se pare ca el s-a adresat si culegerii de fapte bizare si miraculoase „Carti de prodigii", Libri prodigiorum, scrisa de contemporanul sau lulius Obsequens.
Epitoma desfasurarii evenimentelor care marcasera istoria Romei, inceputa cu aventura lui Romulus si domniile regilor legendari (EUTROP., 1, l-8), nu denota un interes deosebit pentru cauzalitatea fenomenelor (cel mult abordata superficial). Numai cand trebuie sa explice instituirea Dominatului si a tetrarhiei, Eutropiu le considera epifenomene ale destabilizarii politico-militare a Imperiului, sub monarhii anteriori (9, 22). De asemenea, el noteaza ca lulius Caesar schimbase soarta Romei (6, 19), in vreme ce, mult mai tarziu, Diocletian instituise o monarhie ostentativ absolutista, in care libertatea disparuse complet (9, 26). Eutropiu informeaza asupra populatiilor din spatiul pontico-carpato-danubian, asupra cuceririi Daciei si asupra colonizarii ei masive, cu multimi nesfarsite de oameni „din intreaga lume romana", ex toto orbe Romano (8, 2). Ceea ce determinase pe Hadrian sa nu abandoneze Dacia, precum alte cuceriri ale lui Traian, „ca sa nu se lase pe seama Barbarilor multi cetateni romani" (8, 6). El atesta astfel ca, putin peste un deceniu dupa cucerirea Daciei, era imposibila evacuarea colonistilor romani! Nu ilustreaza, prin urmare,
Eutropiu ca o asemenea evacuare ar fi fost si mai putin posibila dupa aproape doua secole de colonizare romana, adica in vremea lui Aurelian? Este adevarat ca Eutropiu sustine ca Dacia fusese „secatuita de barbati" (8, 6), insa, in acest mod, el nu pretinde ca toti dacii pierisera in razboi. Se referea numai la barbatii daci din randurile acelor aristocrati-tarabosti, care ramasesera fideli lui Decebal pana in ultimul moment. in sfarsit, cand afirma ca Aurelian evacuase si populatia Daciei romane (9, 8), din nou el nu foloseste „toti", omnes, pentru cei evacuati. De fapt se refera la o asemenea evacuare, sub impactul informatiilor oferite de sursele sale si pentru a nu compromite memoria lui Aurelian, prezentat de el oarecum favorabil. De altfel Eutropiu mentionase si o secesiune produsa sub Gallienus, cand afirmase ca Dacia „a fost lasata la o parte", amissa est, sub acest imparat (9, 8). Desigur, populatia Daciei nu fusese retrasa, dar adesea Eutropiu ofera informatii eronate, cifre exagerate13. Caci ii place sa consemneze, aparent scrupulos, bilanturi de razboaie sau de recensaminte, cifre pretins precise. De altfel Eutropiu asuma adesea, fara discernamant, aprecierile consacrate si conventionala despre personalitatile si evenimentele la care se refera. Astfel Catilina este aspru condamnat (6, 12), iar Titus exaltat (7, 17). Conotatia patriotica si moralizatoare impregneaza indeobste relatarea evenimentelor. Bunele traditii sunt exaltate, pe cand cei ce le ignorasera sunt reprobati. Sunt condamnati imparatii „rai", calificati drept „tirani", tyranni (8, 1). in pofida aparentei obiectivitati, in special desfasurarea evenimentelor apropiate in timp de epoca autorului este figurata in optica mediilor intelectuale prielnice reactiei pagane si traditionaliste a lui Iulian, ale carui idealuri vor fi promovate de cercul Nicomachilor. Este relevant faptul ca, atunci cand relateaza domnia lui Constantin, epitomatorul nu mentioneaza sprijinul acordat crestinismului de catre acest imparat. Pot fi de asemenea decelate urmele sustinerii imparatului Valens, inca efectiva in momentul redactarii Breviariului, desigur in sensul dorit de fostii partizani ai lui Iulian.
Eutropiu insusi isi dezvaluie metodologia, obiectivele si organizarea discursului sau in prefata-dedicatie catre Valens, unde arata ca „faptele romane de la intemeierea Orasului pana in vremea noastra, care s-au desprins din razboaie si din viata cetateneasca, le-am cules concis in ordine cronologica si intr-o narare succinta, adaugand chiar si cele care au fost pilduitoare in viata principilor" (praef.). Astfel Eutropiu degaja importanta criteriului educativ-moral, mai ales in ultima parte a discursului sau. indeosebi, insa, epitomatorul dezvaluie a fi practicat doua structuri, ca sa-si infaptuiasca o expunere condensat, strictim in text, inchipuita. Prima urmeaza a opera in cazul evenimentelor externe si interne ale Republicii, in vreme ce cealalta serveste prezentarii Imperiului, sub forma unor scurte biografii ale suveranilor. Eutropiu recupereaza, deci, dihotomizarea candva practicata de Velleius Paterculus, insa la un nivel foarte tehnic. Caci epitomatorul nu-si modifica optica moralizator-politica, cand trece de la prima sectiune a discursului la cealalta. El semnalizeaza recursul la o tehnica suetoniana a discursului, tradusa in abundenta anecdotelor revelatoare. Cand trebuie sa nareze un razboi, Eutropiu tine sa precizeze urmatoarele repere: anul si localitatea unde s-a desfasurat lupta, numele comandantilor si natura inclestarii militare, de partea cui a fost victoria si consecintele ei.
Medalioanele biografice consacrate imparatilor se grupeaza de asemenea in doua sectiuni. Prima se intinde pana la moartea lui Severus Alexander, in vreme ce a doua cuprinde biografiile imparatilor care au urmat, pana la sfarsitul lui lovianus. in prima sectiune pot fi detectate lesne rubricile suetoniene, manuite cu suplete: originea, viata privata, arta militara a cezarului respectiv, politica lui interna, portretul restrans (moravuri, cultura etc), moartea, durata domniei, elogierea sau condamnarea acesteia. Jocul secventelor eidologice si cronologice asigura coeziunea microbiografiilor si indepartarea mastii oficiale a cezarilor, indeobste biografiile imparatilor considerati „rai" sunt mai scurte. Revelatoare ni se pare biografia lui Traian, in care alterneaza trei compartimente cronologice si trei compartimente eidologice. Aceste sase secvente se esaloneaza cum urmeaza: 1) compartiment cronologic initial - cariera lui Traian inainte de accesul la domnie; 2) compartiment eidologic - politica lui Traian, fundamentata pe „atitudine cetateneasca", ciuiliias, si pe „vitejie", fortitudo; 3) compartiment cronologic - razboaiele; 4) compartiment eidologic - conduita lui Traian fata de cetateni; 5) compartiment cronologic - moartea; 6) compartiment eidologic -caracterizare generala. Ultima parte a biografiilor imperiale comporta un ritm narativ foarte rapid. Rubricile se reduc la cele consacrate originii domniei si prabusirii ei, incat prevaleaza discursul cronologic. Exceptie fac doar medalioanele biografice, harazite unor imparati ca Aurelian, Diocletian, Constantin, Iulian si lovianus. De altfel Eutropiu vadeste ostilitate fata de lovianus, in vreme ce el structureaza o adevarata gesta a lui Iulian (10, 14-l6). Asemenea geste emerg si din sectiunea republicana a Breviariului, unde sunt exaltate performantele lui Hannibal si Scipio (3, 7-23) si ale lui lulius Caesar ,(6, 17). Microunitatile epice sau dramatice de acest fel, comune celor doua mari parti ale discursului eutropian, asigura unitatea operei. De altfel punctarea moralizatoare a expunerii permite transcenderea exemplului suetonian, chiar si in structurarea medalioanelor biografice.
Pe de alta parte, Eutropiu se distanteaza de scriitura autonomizanta, destul de complicata, a istoriografiei romane tardive si adera la cel de-al treilea clasicism. Miscarea scriiturii eutropiene se desfasoara simplu si omogen, in fraze simple, chiar simpliste. Eutropiu evita inlantuirea propozitiilor subordonate, termenii figurati. El utilizeaza anumite epitete si jocuri de cuvinte, dar indeobste privilegiaza exprimarea sobra, arida, chiar uscata. Totusi, atat in gramatica, cat si in vocabular, se pot detecta anumite marci ale limbii curente a epocii, care il convertesc pe Eutropiu intr-un precursor al limbilor romanice14.
Eutropiu n-a fost desigur un istoric si un ganditor profund. Dar el s-a bucurat de un succes deosebit, atat in antichitatea tarzie, cat si in evul mediu, caci de fapt Breviariul a constituit un adevarat manual elementar de istorie romana, foarte util scolilor din toate timpurile. Breviariul a fost utilizat de Hieronymus, Pseudo-Aurelius Victor, Amian, Augustin, Orosius, Cassiodorus, lordanes, Isidor din Sevilla si de Beda. A fost tradus de mai multe ori in greceste. Pana recent, chiar in scolile noastre, studiul limbii latine se incepea cu traducerea unor pasaje din Breviariu.
A fost parjial sau integral tradus de mai multe ori in romaneste. G. Popa-Lisseanu a oferit o traducere integrala, aparuta in mai multe editii, incepand din 1916.
Festus
Pe urmele lui Aurelius Victor si Eutropiu, istoriografii romani au continuat sa publice numeroase epitome. Abreviatorii isi propuneau sa furnizeze noii aristocratii din Roma si de la Constantinopol temeliile istoriei nationale. Ei evitau sa combata fatis crestinismul si pe crestini. Desi spre deosebire de anumiti istoriografi greci, precum Eunap si mai tarziu Olimpiodor, epitomatorii latinofoni nu manifestau resentimente profunde ori dispret fata de crestini. Aproape la acelasi nivel cronologic cu Breviariul lui Eutropiu, Festus, numit poate chiar Sextus Rufius Festus, a publicat, in 369-370 d.C, un „Breviariu al faptelor savarsite de poporul roman", Breuiarium rerum gestarum populi Romani, care prezenta pe scurt evenimentele desfasurate intre inceputurile Romei si 369 d.C. Nu este imposibil ca breviariul lui Festus sa fi fost rodul unui adevarat concurs de compendii, organizat sub egida imparatului Valens.
inalt functionar imperial, magister memoriae, ca si Eutropiu, Festus si-a elaborat compendiul in cinstea imparatului Valens. De fapt, Festus nu abreviaza res gestele, ca specie istoriografica. Intrat in complexe relatii de intertextualitate cu Eutropiu, pe care l-a citit, cand isi desavarsea opera, dar si cu Florus - savantii germani l-au calificat drept „ein kleiner Florus", desi a utilizat si alte izvoare -, Festus a realizat convergenta intre epitoma si monografia istorica. El si-a propus sa relateze foarte pe scurt razboaiele purtate de romani, mai cu seama in Orient, si sa prezinte provinciile romane. Erorile abunda in compendiul lui Festus, care vehiculeaza conceptii istorice foarte rudimentare. Epitomatorul s-a straduit desigur sa preconizeze optiuni care dadeau satisfactie lui Valens. Dar Festus pare sa fi fost atasat grupurilor culturale pagane, care il sustinusera pe Iulian. Unele informatii sunt totusi utile. Sub influenta izvoarelor sale, mai ales a Istoriei imperiale a lui Enmann si a lui Eutropiu, Festus alude si el la o secesiune militara la nordul Dunarii, cand afirma ca Dacia „a fost lasata deoparte", amissa est, sub Gallienus. in acelasi enunt, adauga ca Aurelian transferase romanii (translatis exinde Romanis) la sudul Dunarii (8), fara a preciza daca se refera numai la armata sau si la populatie. Breviariul lui Festus apare in multe privinte drept complementar celui alcatuit de Eutropiu.
Festus nu atesta nici un fel de talent literar. Ecourile celui de-al treilea clasicism si ale manierei candva practicate de Florus interfereaza in scriitura sa. Breviariul lui Festus a fost utilizat de Hieronymus, Amian, lordanes si Isidor din Sevilla15.




Alti epitomatori si Nicomachus Flavianus
Succesul inregistrat de epitoma biografica a lui Aurelius Victor s-a tradus si in reluarea eforturilor acestui istoriograf, la sfarsitul secolului al IV-lea d.C. De fapt, in mare masura, s-a renuntat la epitoma complet autonomizata, care nu abrevia numai un singur autor, si s-a practicat prescurtarea destul de libera, de altfel, a operei lui Aurelius Victor, intr-o epitoma a unei epitome. Ne referim la „Epitoma despre cezari", Epitome de Caesaribus, compusa de un autor anonim si harazita insirarii medalioanelor biografice imperiale, pana la moartea lui Theodosius I (395 d.C). in mod conventional autorul acestui compendiu, aflat in corpus-u\ manuscriselor lui Aurelius Victor, este cunoscut ca Pseudo-Aurelius Victor.
Titlul exact al acestei epitome, intinsa pe 48 de capitole, este „Carticica despre viata si moravurile imparatilor, abreviata dupa cartile lui Sextus Aurelius Victor", Libellus de uita et moribus imperatorum breuiatus ex libris Sexti Aurelii Victoris. De fapt Aurelius Victor a servit autorului ei in primul rand ca model literar. Pentru ca Aurelius Victor nu este reluat si abreviat riguros decat in primele 11 capitole si in capitolul 41. in restul epitomei, Pseudo-Aurelius Victor a imbogatit informatiile culese din modelul sau cu altele, preluate din Marius Maximus, EKG, Eutropiu etc. in privinta cancanurilor si anecdotelor, Pseudo-Aurrelius Victor se dovedeste mult mai preocupat sa le relateze decat modelul sau. El ne ofera si informatii inedite, privind revolta pretorienilor la inceputul domniei lui Nerva. Apropie judicios aceasta rebeliune de criza anilor 68-69 d.C. si o coreleaza adoptarii lui Traian de catre Nerva (12, 6-9). De asemenea, modifica optica ideologica asumata de Aurelius Victor. De aceea, il blameaza vehement pe Arbogast, generalul barbar al lui Eugenius, si chiar pe acest imparat, tratat drept uzurpator si „tiran" (48, 7); desigur, Theodosius I este exaltat pe un ton vibrant (48, 8). Este clar ca aceasta epitoma, in pofida admiratiei fata de Aurelius Victor, nu apartinea grupurilor de presiune, atasate memoriei lui Iulian si cauzei Nicomachilor. in materie de compozitie biografica, Pseudo-Aurelius Victor ramane fidel lectiei arhetipului sau, caruia ii imita si scriitura. Se exprima insa mai abrupt si mai simplist. Totusi el demonstreaza ca chiar o epitoma in principiu „tehnica" putea beneficia de o anumita autonomie16.
Tiparele epitomei si biografiei interfereaza intr-una dintre numeroasele Alecsandrii ale antichitatii. Ne referim la „Epitoma faptelor Iui Alexandru", Epitoma rerum gestarum Alexandri. Marelui cuceritor macedonean i-a fost consacrat si un alt opuscul intitulat „Carte despre moartea si testamentul lui Alexandru cel Mare", De morte testamentoque Alexandri Magni liber. Cum se explica revivificarea interesului pentru gesta lui Alexandru pe care o abordau chiar epitomatorii ? Credem ca prin stranii iluzii imperialiste, care apar efemer la sfarsitul secolului al IV-lea d.C, traduse in ambitii de expansiune in Orient. Caci, reiteram observatia, pentru romani nu Barbarii, ci persii constituiau principalul inamic al Imperiului. Or, mitul lui Alexandru, invingatorul persilor, nu putea decat sa-i fascineze pe Iulian si ulterior pe scriitorii care nadajduiau in reluarea aventurii marelui macedonean si imparatului, care incercase in zadar sa-l imite.
Totusi si analistica, specia majora a istoriografiei romane din secolele precedente, este ilustrata de anumiti autori. Traditia venerabila a analisticii a fost reluata de unul dintre cei mai ferventi paladini ai combaterii crestinismului si noului utilaj mental, inaugurat de el. Ne referim desigur la mentorul principalului cerc cultural-politic antic necrestin de la sfarsitul secolului al IV-lea e.n., adica la Virius Nicomachus Flavianus. La conducerea acestui cerc, el era asistat de fratele sau, Appianus Nicomachus Dexter, ca si de fiul sau, numit tot Nicomachus Flavianus, in vreme ce suportul cultural era furnizat de Praetextatus.
Nicomachus Flavianus apartinea uneia dintre cele mai nobile familii pagane ale Romei. Adeptii sai literari i-au revelat puritatea moravurilor, eruditia, cunoasterea filosofiei (MACROB., Saturn., 1, 5,13; 24,17; SYM., Ep., 2, 61). Inscriptiile vremii i se adreseaza nu numai ca unui inalt functionar si magistrat, ci si ca unui „istoric foarte elocvent" ACIL, 6, 1782-l783). Pana in 383 d.C, daca nu pana in 394 d.C, el trebuie sa fi scris „Anale", Annales, pe care le dedicase imparatului Theodosius I (CIL, 6,1783). Nu stim aproape nimic despre aceste Anale, deoarece nu ni s-a pastrat nici un fragment din opera lui Nicomachus Flavianus. Opinam ca narau pe larg istoria Romei, incepand chiar cu intemeierea Orasului, probabil intr-o maniera inrudita cu cea candva practicata de Titus Livius. Desigur autorul trebuie sa fi staruit asupra
imparatilor, mai ales asupra evenimentelor veacului sau, interpretate intr-o optica anticrestina'7. Dar vigoarea mult mai pregnanta a biografiei este dovedita de emergenta posterioara Analelor lui Nicomachus Flavianus a Istoriei Auguste.
Istoria Augusta si geneza sa
intr-adevar, cel mai consistent izvor antic, de care dispunem cu privire la imparatii secolelor al ll-lea si al lll-lea d.C. il constituie o culegere de biografii de obedienta clar suetoniana, cunoscuta sub numele de Istoria Augusta ori Historia Augusta. in cazul acestei opere, nu putem reconstitui in nici un fel biografia autorului ei, un „necunoscut", ignotus. De altfel, inca din antichitate s-a considerat ca Istoria Augusta ar reprezenta o lucrare colectiva, produsul ostenelii mai multor biografi, care ar fi compus fiecare cateva „vieti" de imparati. A fost nevoie de efortul intreprins de numerosi savanti moderni, care de la Hermann Dessau si pana la sir Ronald Syme, Andre Chastagnol si J.P. Callu au decelat in spatele traditiei manuscrise un „fals gigantic" si au stabilit ca Istoria Augusta a fost alcatuita nu de mai multi, ci de un singur autor, destul de rau camuflat sub numele catorva biografi, care n-au existat niciodata. De altfel s-a relevat ca numele acestor pretinsi autori sunt conventionale, trimitand la personaje ale lui luvenal, la mutatiile politice intreprinse de catre Hadrian etc. Iar uopiscus insemna in latineste „geaman" care supravietuia fratelui sau mort.

De fapt manuscrisele comporta un alt titlu: „Vietile a feluriti principi si tirani de la divinul Hadrian pana la Numerianus", Vitae diuersorum principum et tyrannorum diuo Hadriano usque ad Numerianum. Titlul sub care este cunoscuta aceasta culegere de biografii se datoreaza unei indicatii din biografia imparatului Tacitus, care de fapt caracterizeaza opera marelui istoric Tacit (Tac, 10, 3). Acest titlu este „Scriitorii Istoriei Auguste", Scriptores Historiae Augustae, prescurtat SHA. Alti cercetatori prefera titlul „Istoria Augusta", Historia Augusta, abreviat Hist. Aug. sau chiar H.A. Cum indica si titlul consemnat de manuscrise, Istoria Augusta continua biografiile suetoniene si se intinde pana in 285 d.C. Lipsesc insa biografiile imparatilor Nerva si Traian, ca si cele ale unor imparati din secolul al lll-lea e.n.: Filip Arabul, Decius, Trebonianus Gallus si Volusianus. Aceste biografii au putut sa se piarda, ca de altfel si introducerea programatica, prin care debuta probabil biografia lui Nerva. incat, daca includem in cifra totala si medalioane biografice.grupate intr-un singur capitol, Istoria Augusta incorporeaza saizeci si cinci de „vieti" imperiale. intreaga colectie este atribuita de traditia manuscrisa a sase autori, dintre care primii trei ar fi scris la comanda lui Diocletian, iar ceilalti ar fi redactat, in aceleasi conditii, sub Constantin. Acesti autori ar fi urmatorii si ar fi alcatuit biografiile imparatilor mentionati de noi intre paranteze: Aelius Spartianus (Hadrian, Aelius Verus, Didius lulianus, Septimius Severus, Pescennius Niger, Caracalla, Geta), Vulcacius Gallicanus (Avidius Cassius), Trebellius Pollio (asa-zisii treizeci de tirani, adica imparatii efemeri si locali din timpul anarhiei militare, dintre care unii au fost poate inventati de Istoria Augusta, dar si Claudius II Goticul), Flavius Vopiscus (Aurelian, Tacitus, Florianus, Probus, Firmus, Saturninus, Proculus, Bonosus, Carus si fiii lui), Aelius Lampridius (Commodus, Diadumenianus, Elagabal, Severus Alexander), lulius Capitolinus (Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Pertinax, Macrinus, Clodius Albinus, cei doi Maximinus, cei trei Gordianus, Pupienus si Balbinus, cei doi Valerianus si cei doi Gallienus). Cum am aratat, s-a demonstrat de multa vreme, adica din 1889, ca Istoria Augusta este posterioara mortii lui Constantin. in primul rand, textul ei abunda in anacronisme, deoarece se refera la institutii create dupa 330 d.C. (de pilda in Aur., 13, 1). Unele dintre aluziile la realitatile secolului al IV-lea d.C. par a se referi la structuri institutionale posterioare chiar anului 379 d.C! Pe de alta pare, discursul biografic releva o continuitate narativa de neconceput daca Istoria Augusta ar fi fost alcatuita de mai multi autori, in sfarsit, autorul unic al Istoriei Auguste justifica el insusi „minciuna", falsul, considerat inerent artei istoriografilor (Aur., 2, l-2). De altfel, in aceeasi biografie a lui Aurelian, care comporta si aluzii la realitati istorice mult mai tarzii, acest scriitor pare a-si semnaliza falsul, cand strecoara contradictii manifeste, cu privire la data alcatuirii „vietii" respective: 303-306 d.C. intr-un pasaj (Aur., 1, l-2), posterior anului 343 d.C, in aitul (Aur., 15, 4). Dar anticii nu erau oare obisnuiti cu asemenea trucaje? Nu pretindeau adesea romancierii antici ca nu au elaborat opera semnata de ei, ci ca au descoperit-o pe un manuscris, aflat intr-un mormant? De aceea ni se par zadarnice eforturile unor savanti moderni de a sustine ipoteza dublei redactari a Istoriei Auguste: una datorata biografilor consemnati de traditia manuscrisa si o alta alcatuita de un unificator, care ar fi redactat din nou textul biografiilor. Dar, recent, J.P. Callu considera ca Istoria Augusta a fost elaborata de un singur autor, insa pe etape, in care s-ar fi operat modificari redactarilor mai vechi ale acestei scrieri.
Autorul necunoscut al Istoriei Auguste s-ar fi oprit inainte de intronarea lui Diocletian, pentru ca nu dorea sa abordeze frontal marile mutatii institutionale si mai ales religioase, determinate de instaurarea Dominatului. Prefera sa se consacre sfarsitului Principatului. incat Istoria Augusta a fost cu siguranta opera unui singur biograf, posterior mortii lui Constantin. El era probabil clarissim, adica senator18.
Totusi, cand si-a alcatuit si publicat opera acest unic falsificator anonim? Punctele de vedere ale cercetatorilor sunt foarte impartite in aceasta privinta. Cele mai multe ipoteze propun felurite date posterioare lui 379 d.C. intr-adevar, cum am aratat in treacat, Istoria Augusta nu poate fi anterioara lui 379 d.C. Deoarece nu numai ca un prefect al lui Constantiu Chlorus de la inceputul secolului al IV-lea este calificat ca uir illustris, titlu care n-a aparut decat dupa 368 d.C, insa, in biografia lui Elagabal, autorul Istoriei Auguste „uita" ca imparatul era in mod obligatoriu pontifex maximus al religiei romane (Hei., 6, 7-9). Or, numai in 379 d.C. imparatul a renuntat la calitatea de pontifex maximus. De asemenea, Istoria Augusta reflecta insistent propaganda faurita in cercul Nicomachilor. De aceea credem ca aceasta culegere de biografii a fost lent alcatuita, in timpul domniilor lui Theodosius I si lui Eugenius. Nu mai opinam ca altadata ca ar fi fost publicata intre 392 si 396 d.C, ci mai degraba intre 392 si 410 d.C. Nu se poate depasi aceasta ultima limita cronologica (410 e.n.), intrucat Istoria Augusta nu contine nici un reflex al dezastrului suferit de Roma insasi - dezastru mai ales psihologic - cu prilejul ocuparii ei temporare de catre Alaric19.
Este cert ca Istoria Augusta a utilizat un mare numar de izvoare. Textul insusi inregistreaza numele a numerosi istorici ai secolului al lll-lea d.C, dintre care numai unele pot fi fictive, inventii ale autorului sau, acest abil mistificator. Este clar ca Istoria Augusta a folosit abundent biografiile lui Marius Maximus. 26 dintre cele 27 de fragmente din opera acestui istoriograf provin din Istoria Augusta. Totodata, autorul Istoriei Auguste a facut apel la informatii furnizate de Ignotus si de EKG, de Cordus, frecvent citat, de Aurelius Victor, de Nicomachus Flavianus si de Eutropiu, ca si de autobiografia lui Hadrian, de Ausonius, de luvenal. S-a adresat de asemenea unor izvoare grecesti, adica istoricilor Herodian, Dexippus, Eunap si mai ales Eusebios din Nantes, precum si scrierilor imparatului Iulian si retorului Onesimus. El a citat si documente, surse directe: scrisori ale imparatilor - insa unele par a fi fictive -, hotarari ale lor sau ale senatului, acte publice, inscriptii funerare sau de pe statui, epigrame populare, jurnale private, chiar fresce murale. Precedentul documentatiei suetoniene, atat de migaloase, tinand seama de admiratia vadita de autorul anonim pentru marele sau model, ne determina sa consideram ca macar o parte dintre aceste surse directe au fost efectiv consultate cu prilejul redactarii Istoriei Auguste20. Nu trebuie sa consideram ca autorul ei mistifica fara incetare si pe toate planurile.
Ideile si mesajul Istoriei Auguste
Materialul oferit de Istoria Augusta a fost pus in slujba mentalitatii si ideologiei cercului Nicomachilor, care, asa cum am aratat, s-au mentinut cateva decenii dupa 394 d.C.
Autorul Istoriei Auguste propune o viziune globala despre evolutia Romei, intr-o digresiune filosofica, se arata cat de presanta era forta destinului: „moartea lui Probus a aratat suficient ca statul este carmuit de destin si ca acesta il calauzeste uneori spre culmi, pentru a-l conduce cateodata spre tot ce este mai marunt" ACar.., 1, 1). intr-adevar, sub impactul modificarilor suferite de utilajul mental al vremii, autorul Istoriei Auguste diminueaza ponderea atribuita in mod traditional antropocentrismului in faurirea dezvoltarii Romei. El inchipuie diacronia Romei ca o alternanta a impasurilor si a succeselor majore. Istoria Augusta exprima, ca si poemele lui Claudian si Rutilius Namatianus, credinta in eternitatea Romei si in putinta resuscitarii imperialismului roman, desigur mai ales impotriva persilor. Ea conoteaza ostilitate fata de militarii frusti, fata de Barbari si noile elite socio-politice care se dezvoltau la Constantinopol. Biograful mentioneaza un presagiu, o prevestire potrivit careia va veni un imparat care va cuceri intreaga lume; acest suveran va supune pe parti si pe persi, pe franci, alamani si pe sarmati, toate popoarele pana in insulele Nordului. Apoi acest cuceritor va reda senatului puterea lui si va trai dupa vechile legi (Tac, 15, 2). Astfel de idei dau seama si de efortul biografului de a-si oblitera, in orice caz de a-si depasi, frustrarile incercate dupa esecul experientei politice a Nicomachilor. Seninatatea si sperantele desarte constituie riposta la traumatismele suferite de scriitor. La fel de iluzorie se invedereaza pledoaria in favoarea unui paganism, fireste de coloratura isiaca. Biograful exorteaza imparatii crestini la toleranta fata de paganism, cand evidentiaza sincretismul religios, candva practicat de Severus Alexander. Dupa ce reliefase ca acest imparat adora, intr-un fel de capela personala, ca zeitati private, pe Apollonios din Tyana, Abraham, Orfeu, dar si pe Crist (Alex., 29, 2), observa ca acest imparat „a vrut sa ridice un templu lui Crist si sa-i primeasca printre zei" (Alex., 43, 6). Pledoaria sa pentru toleranta coincide cu cea rostita, cam in aceeasi vreme, de Symmachus.
Iluziile traditionaliste, prosenatoriale si chiar preimperialiste nutresc si idealul de principe, configurat de catre discursul Istoriei Auguste. Fiindca autorul acestei scrieri este un partizan inconditional al monarhiei romane, desi pare uneori a regreta vechea republica. El admira pe Diocletian si pe urmasii lui. Dar idealul sau de principe se decanteaza in imaginea lui Severus Alexander si a unor Antonim'. Amintirea lui Iulian il obseda pe autorul Istoriei Auguste, ca si pe alti istoriografi pagani. Caci in spatele lui Severus Alexander se ascunde Iulian. Iar simpatia vadita fata de uzurpatori disimuleaza atasamentul fata de Eugenius. De fapt idealul de principe din Istoria Augusta se bazeaza pe virtute, uirtus, dar si pe valori care implica nevinovatia, modestia, prudenta, castitatea, simtul masurii (Alex., 7-l0; 33, 3). in virtutea unei dihotomii traditionale, autorul Istoriei Auguste divide imparatii in buni si in rai, pe baza raporturilor intretinute de ei cu senatul. El penduleaza intre sustinerea monarhiei ereditare si conceptia ca trebuie promovati ca imparati cei mai destoinici cetateni. in definitiv, Istoria Augusta preconizeaza un Dominat in bune relatii cu ceea ce mai ramasese din senat si respectuos fata de traditia religioasa si cultural-politica, asa cum era ea evaluata de exponentii cercului Nicomachilor21. O adevarata poetica a biografiei vine sa sprijine aceste idei. Se preconizeaza verosimilitatea, cunoasterea faptelor, care sa conduca spre un adevar profund, spre „loialitate" sau „fidelitate istorica", fides ori fidelitas historica. Uneori se pledeaza pentru exactitate scrupuloasa (Macr., 1, l-5; Gord., 18, 13; 27, 4; Tyr. Trig., 11, 6; Aur., 1, 8). Parand a opta pentru minutia suetoniana, Istoria Augusta respinge o istoriografie oratorica: realitatea, infatisata cum a fost, trebuie sa imbrace forma unui discurs centrat pe actiuni, evenimente si personaje si destinat nemijlocit cititorului (Tyr. Trig., 11,7; Aur., 20, 4). Caci biografia este considerata a fi (nu oare cu o pretentiozitate excesiva?) nu numai istoriografie, historia, ci, chiar in pasajul unde se legitimeaza trucajul autorului si minciunile, mendacia, ale istoriografilor, un fel de analistica. intrucat biograful isi compara metodologia cu cea „a altor autori de anale" (Aur., 17, 1). S-ar parea ca el situeaza pe acelasi plan analele, historia si biografia. El intelege prin „anale", cea mai venerabila specie de istoriografie, scrierea istoriei in general. Este de asemenea curios ca acest istoriograf pledeaza pentru scrupulozitate, ca, in alt pasaj, sa scuze trucajele, „minciunile" istoricilor.
Pe de alta parte, Istoria Augusta cuprinde o mina de informatii pretioase, care insa trebuie triate si analizate cu prudenta. Enuntarea autorului comporta foarte numeroase informatii cu privire la spatiul carpato-balcanic, la Dacia romana. Sub influenta directa a Istoriei imperiale a lui Enmann se omite orice aluzie la secesiunea Daciei sub Gallienus, dar se afirma ca Aurelian ar fi retras din nordul Dunarii armata si „provincialii" (in text prouincialibus, la ablativ), probabil locuitorii provinciei, lordanes si alte elemente de informatie istorica vor infirma aluzia, de altfel ambigua, la „provinciali"22.
Structura Istoriei Auguste

De fapt, prin exactitatea informatiei si scrupulozitate, autorul Istoriei Auguste intelege mai ales inregistrarea cancanurilor, anecdotelor pitoresti si a detaliilor referitoare la viata privata si comportamentul imparatilor. Chiar in masura mai mare ca in biografiile suetoniene, autorul ignora cauzele fenomenelor si insista asupra intrigilor si amanuntelor picante, prodigiilor care prevesteau un fapt sau altul. Caci Istoria Augusta implica utilizarea staruitoare a retetelor suetoniene, preluate direct din opera celebrului biograf ori din cea a lui Marius Maximus. Fidelitatea fata de lectia autorului Vietilor celor doisprezece cezari nu este totala, insa mult mai pregnanta decat in medalioanele biografice ale lui Aurelius Victor sau lui Eutropiu. Aceasta in pofida pretentiei autorului de a se ridica la nivelul analisticii. Textul Istoriei Auguste este in mod traditional impartit in doua sectiuni: prima se incheie cu biografia cea mai ampla, adica cea a lui Severus Alexander, pe cand cea de-a doua cuprinde restul „vietilor" imperiale. Istoriograful insusi incearca sa justifice oprirea discursului la Carus, Carinus si Numerianus, intrucat biografiile lui Diocletian si ale celei de-a doua dinastii flaviene ar fi necesitat, afirma el, un registru narativ major, diferit de cel practicat de el AQuadr. tyran, 15, 10; Hei., 35, 5; Car., 18, 10). in prima sectiune, istoricul anonim nu utilizeaza decat biografii consacrate unui singur imparat, in vreme ce a doua sectiune, desi cuprinde si astfel de biografii, include mai ales grupaje de „vieti", adesea ale uzurpatorilor sau asociatilor la domnie. Unii dintre cei „treizeci de tirani" nici n-au domnit vreodata.
Cea mai suetoniana este biografia lui Antoninus Pius. Dar rubricile suetoniene pot fi reperate si in alte „vieti" imperiale, pentru a ordona un material diversificat. Astfel interfereaza informatiile datorate lui Marius Maximus si cele ale autobiografiei lui Hadrian, in „viata" acestui principe. Numai in „vietile" asa-numitilor treizeci de tirani (uzurpatorii din vremea anarhiei militare) nu se pot identifica rubrici suetoniene. Celelalte biografii sunt structurate in functie de antitezele eidologic/cronologic, viata privata/viata publica. Jocul rubricilor se releva destul de abil si include in mod obligatoriu compartimente rezervate genealogiei, nasterii, carierei, mortii. Aceasta ultima rubrica este cea mai stabila. Dupa exemplul lui Marius Maximus, Istoria Augusta recurge frecvent la anecdote si la detalii picante. Adesea biograful anonim introduce si rubrici precum cele consacrate portretului fizic, celui moral, caracterizarii recapitulative, semnelor prevestitoare etc. in biografiile lui Hadrian, lui Marcus Aurelius si lui Verus formatia intelectuala sau cultura, apreciate ca esentiale, sunt tratate la inceput, adica in al doilea capitol al „vietii" principelui respectiv. Autorul Istoriei Auguste are tendinta de a defini ethosul imparatilor, inainte de a le prezenta actele. De aceea recurge la o formula foarte pregnanta. Hadrian este definit ca un „grecotei", Graeculus (Hadr., 1, 5), Antoninus Pius ca un al doilea


Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui document, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza documentul:
In prezent fisierul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite document | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta