m6p16pn
Trasaturi generale
Am vazut in capitolul introductiv consacrat societatii si culturii secolelor
III-V d.C. care au fost marcile cardinale, valentele focalizante ale istoriografiei
din aceasta lunga secventa istorica. Desi istoriografia nu mai poate atinge piscul
inalt la care avusese acces in secolele l-ll d.C, ea continua sa ateste
o vitalitate deosebita, care se mentine chiar si dupa caderea Imperiului roman
occidental. De fapt, un scriitor ca Amian se inscrie printre cei mai valorosi
istorici romani. Concomitent istoricii practica toate modalitatile acestei federatii
de specii literare care a fost istoriografia latina. Pe de alta parte, amestecul
de tipare si „genuri" se manifesta nu numai prin jonctiunea epitomei
si a biografiei, speciile istoriografice privilegiate, din motivele consemnate
in capitolul introductiv mai sus mentionat, ci si prin fuziunea epitomei
si a monografiei in operele lui Festus si ale altor istorici. Nu consideram
pertinenta distinctia intre epitoma, ca rezumat al unei singure opere istoriografice
anterioare, de proportii ample, si breviariul, ca istorie scurta. Desigur, au
existat epitome „tehnice", care condensau o singura scriere mai veche,
si epitome ale istoriei Romei. in sfarsit, daca este adevarat ca biografii,
pe urmele lui Suetoniu, se straduiesc sa inlature masca oficiala de pe chipul
imparatilor, a caror viata o nareaza, ei, ca si alti istoriografi, sunt
marcati de tendinta spre diminuarea antropocentrismului traditional al istoricilor
antici, de practicarea unui discurs mental dominat de respect si de sanctificare
a unor personalitati, a Romei, considerata ca eterna. Noul utilaj mental isi
spune cuvantul in textele istoricilor, indeosebi crestini. Unii
istorici necrestini au militat in jurul imparatului Iulian sau au
fost sensibil influentati de mentalitatea dezvoltata in cercurile reactiei
pagane din secolul al IV-lea d.C. Dar autonomia stilistica a istoriografiei
continua a fi operanta. Daca anumiti istorici se inspira din normele si practicile
stilistice ale celui de-al treilea clasicism, altii le raman straini, macar
in parte.
Marius Maximus si alti istorici
Dintre numerosii istorici si biografi ai secolului al lll-lea d.C, se detaseaza
numele si contributia lui Marius Maximus, care a servit drept sursa importanta
Istoriei Auguste si altor lucrari istoriografice ale secolului al IV-lea si al
V-lea d.C. El a fost in orice caz cel mai important biograf care a trait
in agitatul secol al lll-lea d.C. Marius Maximus a scris sub Severi, in
vremea in care Cassius Dio isi publica in greceste ampla sa
opera istorica. Din biografiile lui Marius Maximus s-au pastrat numai fragmente.
Acestea dau seama de experienta acumulata de acest scriitor, care a fost si un
important om politic si un militar.
Lucius Marius Maximus Perpetuus Aurelianus a fost senator, legat de legiune, guvernator
de provincie, prefect al Orasului, adica al Romei, sub Macrinus, consul de doua
ori, inclusiv sub Severus Alexander, in 223 d.C. (CIL, 6, 1450-l451; 35542;
9, 398; 10, 6567 si 6567). Se pare ca Marius Maximus a alcatuit o biografie izolata
a lui Nero1 si o culegere de Douasprezece Vieti ale Cezarilor, care domnisera
intre 96 si 222 d.C. Macrinus era exclus din aceasta culegere, in
vreme ce Verus beneficia de o biografie independenta, deoarece Marius Maximus
scria numai despre imparatii care domnisera la Roma. Chiar titlul si continutul
culegerii demonstreaza intentia de a continua opera lui Suetoniu. insa fidelitatea
fata de modelul suetonian este doar partiala. Daca Marius Maximus impartaseste
cultul lui Suetoniu pentru document, pentru detalii malitioase, referitoare la
viata privata a imparatilor, si pentru cancanuri, astrologie sau curiozitati,
el asuma o optica politica relativ senatoriala, desi il admira pe Septimius
Severus, si asuma o pasiune vibranta, declarativa, straina de tehnica suetoniana
a pariului si alibiului in reprobarea imparatilor foarte autoritari
si despotici, precum Commodus ori chiar Hadrian. De asemenea, biograful atribuie
personajelor sale lungi discursuri, ca acela rostit de Marcus Aurelius in
fata anturajului lui (H. PETER, H.R.R., II, fr.13). Or, asemenea discursuri lipseau
din textul suetonian. Totodata lipseau in opera lui Suetoniu si apoftegmele,
prolixitatea, scriitura inflorata, probabil inraurita de manierismul
frontonian, de care a fost invinuit Marius Maximus de catre Istoria Augusta
AQudrig. Tyran., 1, 2). De altfel acest biograf a utilizat documentele cele mai
variate: actele Romei, pamflete in versuri, scrisorile si autobiografiile
cezarilor (H. PETER, H.R.R., fr.15; 14; 12 si 18).
Desi inregistreaza amanunte extrem de marunte, cu toate ca pitoresti, ca
felurile de mancare inventate de anumiti imparati (H. PETER, H.R.R.,
II, fr.8), Marius Maximus nu este un istoriograf foarte naiv. El observa ca imparatii
rai, care au consilieri onesti, sunt mai putin de temut decat cei buni,
ce sunt prost sfatuiti (H. PETER, H.R.R., II, fr. 2). De asemenea, biograful recuza
unele detalii absurde, descoperite in izvoarele sale2.
Catre sfarsitul aceluiasi secol al lll-lea, Aelius lunius Cordus (daca se
numea astfel) a alcatuit de asemenea biografiile unor imparati, indeosebi
din veacul anterior, dar si din cel caruia ii apartinea. Nu s-au pastrat
decat fragmente din aceste biografii. El s-a reliefat ca mult mai fidel
modelului suetonian decat Marius Maximus. Pe de alta parte, desi atesta
o pasiune manifesta pentru detaliul pitoresc, pentru cancan si pentru relatarea semnelor
prevestitoare, Cordus enunta observatii judicioase asupra complicatelor evenimente
ale anului 238 d.C, care implicasera grave confuzii institutionale3.
Istoria Augusta consemneaza numele a numerosi biografi si istorici, traitori in
secolul al lll-lea d.C, ale caror opere le-ar fi folosit ca izvoare. Este posibil
ca unele din aceste scrieri sa fi fost inventate de abilul autor al Istoriei Auguste.
Dar unele dintre ele trebuie sa fi fost cu adevarat scrise. Astfel gesta lui Alexandru
a inspirat lui Valerius Polemo o ampla biografie „romanesca" in
trei carti. in sfarsit, un alt istoriograf anonim trebuie sa fi structurat
o intinsa culegere de biografii imperiale. Acest biograf pare sa fi lucrat
mult mai temeinic decat Marius Maximus. Cum nu se stie nimic despre acest
autor, a carui existenta a fost reconstituita pe baza investigarii izvoarelor
utilizate de istoricii secolului al IV-lea, el este numit de savantii moderni
„Necunoscutul", Ignotus*. in schimb, din prima jumatate a secolului
al IV-lea d.C, ni s-a pastrat o scurta monografie intitulata „Originea imparatului
Constantin", Origo Constantini imperatoris. De altfel insusi imparatul
Constantin si-a scris memorii, care nu ni s-au pasfrat.
Foarte importanta pare sa fi fost o culegere de biografii conservata sub forma
initialelor EKG. Ce inseamna aceasta? Desigur, nu o electrocardiograma antica!
Este vorba despre Die Enmanische Kaisergeschichte, cum spun savantii germani sau,
altfel spus, „Istoria imperiala a lui Enmann". Nu dispunem de nici
un fel de informatii precise cu privire la autorul si continutul acestei opere,
din care, fireste, nu s-a pastrat nimic. Totusi existenta ei a fost dovedita,
inca in 1884, de savantul german Enmann, pe baza informatiilor furnizate
de Aurelius Victor, Pseudo-Aurelius Victor, Eutropiu, Festus, Istoria Augusta
si Hieronymus: asadar pe baza analizei izvoarelor acestor istorici. indeosebi
Istoria Augusta a utilizat informatiile oferite de EKG; insa n-a putut sa
citeze explicit numele si opera autorului ei, spre a evita un anacronism flagrant
fata de data oficiala, de fapt fictiva, a alcatuirii ei. Dar autorul Istoriei
Auguste ajunge chiar sa polemizeze cu EKG, cand se refera la „scriitori
latini" ori la „scriitori nepriceputi" (Max., 33, 3; Gordian.,
2, 1). EKG a fost redactata spre mijlocul secolului al IV-lea d.C, daca nu chiar
in vremea domniei lui Iulian.
S-a demonstrat ca Istoria imperiala a lui Enmann infatisa biografiile diversilor
imparati ai secolelor I-IV e.n., pana in 337 d.C. Aceasta scriere
este rodul clanurilor anticrestine, care pregateau reactiile pagane din
a doua jumatate a secolului al IV-lea d.C. Autorul acestei opere a fost direct
influentat de optica asumata de Iulian, ca de altfel si alti istorici care i-au
urmat. De aceea el exalta pe Marcus Aurelius, imparatul filosof, pe care
Iulian il considera ca modelul lui. De altfel discursul istoric al istoriografului
anonim sprijinea consolidarea Dominatului si politica universalizanta adoptata
de Imperiu. Din aceasta pricina el manifesta o anumita simpatie chiar pentru Caracalla,
care acordase cetatenia romana aproape tuturor locuitorilor Imperiului. Totodata,
acest istoric il admira pe Aurelian si informa cu privire la evacuarea Daciei
de catre administratia imperiala. Exemplul suetonian l-a determinat sa insiste
asupra vietii private a imparatilor. EKG utiliza informatii oferite de Marius
Maximus si de catre succesorii lui5. Vitalitatea speciei biografice este relevata
si de aparitia, la sfarsitul secolului al IV-lea d.C, a unei lucrari anonime
„Despre barbatii ilustri ai orasului Roma", De uiris illustribus urbis
Romae, conservata in corpul operelor lui Aurelius Victor, care insa
nu este autorul ei.
Aurelius Victor. Viata si opera
Aurelius Victor insusi ilustreaza dezvoltarea masiva a epitomei si fuziunea
sa cu biografia. El a fost unul dintre cei mai inteligenti istoriografi ai secolului
al IV-lea. Discursul sau istoric este foarte relevant pentru climatul mental al
secolului al IV-lea d.C, indeosebi pentru ideile anumitor categorii socio-intelectuale,
asociate eforturilor intreprinse de imparatul Iulian. Numeroase informatii
istorice nu se regasesc decat in marturia lui Aurelius Victor. Datele
biografice relative la Sextus Aurelius Victor provin din opera lui, din cea a
lui Amian si dintr-o inscriptie. Trebuie sa se fi nascut pe la 325-327 d.C. in
Africa romana. Istoricul insusi afirma ca provenea dintr-o familie foarte
modesta de tarani (Caes., 20, 5). Tatal sau a fost insa probabil un curial
de conditie mai degraba medie, cum par a dovedi educatia ingrijita pe care
i-a asigurat-o lui Sextus si cariera administrativa a acestuia. Aurelius Victor
trebuie totusi sa fi fost supus in copilarie si adolescenta unor frustrari,
care sa-l fi determinat sa exagereze statutul social al familiei sale. A realizat
o cariera rapida si in 361 d.C. s-a intalnit cu imparatul
Iulian, care I-a luat in anturajul lui si i-a incredintat guvernarea
unei provincii pannoniene (AM. MARC, 21, 10, 6). in acest moment, opera
lui Aurelius Victor era publicata. Iulian admira desigur „sobrietatea"
istoricului functionar, elogiata si de Amian. Cariera administrativa a lui Aurelius
Victor a fost blocata de moartea lui Iulian, dar il regasim treizeci de
ani mai tarziu ca prefect al Romei, adica in 389 d.C, sub Theodosius
I (AM. MARC, 21,10, 6; CIL, 6,1186=//.S, 29345). Dupa 390 e.n. Aurelius Victor
dispare complet, incat nu stim daca a jucat vreun rol in miscarea
Nicomachilor si a imparatului Eugenius.
Unica opera autentica a lui Aurelius Victor este cunoscuta sub titlul de „Cezarii",
Caesares, sau „Carte despre cezari", Liber de Caesaribus. Dar autorul
insusi, cum evidentiaza manuscrisele, si-a intitulat-o „Istorii
prescurtate de la Octavian August, adica de la sfarsitul lui Titus Livius,
pana la cel de-al zecelea consulat al augustului Constantin si la cel
de-al treilea consulat al cezarului Iulian", Historiae abbreuiatae ab Augusto
Octauiano, id est a fine Titi Liuii, usque ad consulatum decimum Constantii
Augusti et luliani Caesaris tertium. O serie de repere furnizate de unele detalii
din text releva ca redactarea acestei scrieri trebuie sa fi inceput masiv
in 358 d.C. si sa se fi incheiat in linii mari inainte
de 9 septembrie 360, cum reliefeaza datele din titlul antic al Cezarilor7. Caci
nu trebuie sa excludem posibilitatea ca Aurelius Victor sa-si fi desavarsit
si publicat opera in cursul domniei lui Iulian, de fapt in stransa
legatura cu propaganda intreprinsa de acest imparat.
inca din antichitate, Cezarii au fost inglobati intr-un veritabil
corpus de scrieri istoriografice, atribuite lui Aurelius Victor. in realitate
celelalte lucrari apartin altor autori, ramasi anonimi. in fond traditia
antica si medievala incerca astfel, date fiind titlurile si continutul
celorlalte scrieri, sa ilustreze intr-o panorama unica, atribuita unui
singur autor, evolutia Romei8. in pofida succesului inregistrat
de Cezari si consemnat de Amian, precum si de Hieronymus AEp., 10, 3), Aurelius
Victor n-a mai scris nimic dupa incheierea acestei scrieri de tinerete.
Istoricul s-a documentat insa minutios in vederea zamislirii Cezarilor
si a utilizat o multitudine de surse. Desigur, a recurs mai ales la consultarea
lui Ignotus si a Istoriei imperiale a lui Enmann, dar s-a slujit si de informatiile
oferite de Pliniu cel Batran si alti istorici ai secolului I d.C, Suetoniu,
Tacit, Cassius Dio, ca si, pentru vremurile mai apropiate in timp de el,
de catre Marius
Maximus, documente oficiale (rapoarte, circulare imperiale), panegirice, surse
orale, propria experienta. Amintirile lectiilor de retorica au fost de asemenea
utilizate pentru consemnarea unor „locuri comune", topoi in
greceste, care apar in Cezari?.
Mesajul lui Aurelius Victor
Asadar, Aurelius Victor infatiseaza istoria Imperiului de la August pana
in 360 d.C, sub forma unor medalioane biografice, unor scurte prezentari
ale vietilor imparatilor, structurate in 42 de capitole. Din prima
fraza, el subliniaza caracterul monarhic asumat de statul roman in vremea
lui August: „in aproximativ al sapte sutelea douazeci si al doilea
an al Orasului, s-a statornicit la Roma obiceiul de a se supune unui singur
om" (Caes., 1, 1). Astfel, istoricul legitimeaza focalizarea interesului
sau in jurul persoanei imparatului si, deci, practicarea tehnicii
biografice. Totusi epitomatorul biograf nu reduce discursul sau la simpla enumerare
a domniilor imparatilor, ci incearca sa degajeze o evolutie a monarhiei
romane, chiar o periodizare a ei, care sa tina seama de mutatii fundamentale.
Chiar in fraza care succede celei reproduse mai sus, Aurelius Victor evidentiaza
ca Octavian a devenit Caesar prin hotararea „fruntasilor statului,
proceres, adica a senatorilor, si ca si-a intemeiat puterea pe sprijinul
soldatilor, milites (Caes., 1,1). Astfel, istoriograful constientizeaza faptul
ca puterea imperiala evolua in functie de trei factori de importanta cardinala:
monarhul, armata si senatul. Totodata el intelege perfect cotitura prilejuita
de Constantin in organizarea institutiilor Romei. Referindu-se la moartea
acestui imparat, observa ca poporul roman a suportat-o cu mahnire,
„deoarece se socotea ca prin armele, legile si puterea lui clementa parca
fusese innoit orasul Roma" (Caes., 41, 17). De asemenea, anumite
digresiuni, relative fie la personalitatea si rolul suveranilor in Imperiu,
la degradarea moralitatii, la diminuarea influentei reale a senatului si la
raportul dintre imparat si consiliul lui, puncteaza sase etape ale evolutiei
puterii monarhice: 1) de la August la moartea lui Nero (Caes., l-5); 2) de la
Galba la moartea lui Viteliius (Caes., 6-8); 3) de la Vespasian la moartea lui
Domitian (Caes., 9-l1); 4) de la Nerva pana la moartea lui Severus Alexander
(Caes., 12-24); 5) de la Maximinus Thrax la moartea lui Aurelian (Caes., 23-35);
6) de la domnia lui Tacitus pana la sfarsitul Cezarilor (Caes.,
36-49). Nu corespunde, in linii mari, aceasta periodizare celor privilegiate
de cercetatorii moderni?
Aurelius Victor atribuie o functie importanta in cauzalitatea istoriei
„fortei sortii", uis fortunae (Caes., 3, 20), calificata, in
alt pasaj, drept „forta naturii", uis naturae (Caes., 35,13). in
acest mod, epitomatorul biograf traduce tendinta epocii de a diminua antropocentrismul
traditional al istoriografiei romane. Tendinta care, dupa cum am aratat, se
manifesta nu numai in dezvoltarea literaturii crestine. in fond,
Aurelius Victor ilustreaza configurarea unei adevarate koine a gandirii noncrestine, de inspiratie stoica10. De altfel epitomatorul
biograf crede in evolutia ciclica a proceselor istorice si preia anumite
idei stoico-pitagoreice in aceasta privinta. De aceea el declara: „acest
fapt ne-a aratat ca toate se invartesc in forma de cerc si
ca nimic nu poate sa se petreaca fara ca forta naturii sa nu-l intoarca
inapoi in desfasurarea timpului" (Caes., 35,13). Dar o asemenea
conceptie despre desfasurarea evenimentelor contesta antropocentrismul vechii
istoriografii romane, fundamentat mai degraba pe imaginea liniara a evolutiei
fenomenelor istorice. insa observatia penetranta, deosebit de acuta, a
fenomenelor istorice il determina pe Aurelius Victor sa semnalizeze importanta
masurilor adoptate de catre Diocletian, primul imparat care, dupa Caligula
si Domitian, a tolerat sa fie proclamat fatis ca „stapan",
dominus, si sa fie adorat ca zeu (Caes., 39, 4). De asemenea, Aurelius Victor
a fost singurul istoric roman care a inteles ca adevarata criza a Imperiului
a inceput dupa moartea lui Severus Alexander, deoarece, spune el, imparatii
care au urmat acestui cezar „au pravalit starea romana ca pe o prapastie"
(Caes., 24, 9). Pana atunci, virtutea „ca un zid de aparare"
blocase capriciile sortii; dupa aceea biruise viciul (Caes., 24, 11). Totusi,
in virtutea reprezentarii ciclice a istoriei Romei si in functie
de eforturile grupurilor traditionaliste care il promovau pe Iulian, el
crede in reinnoirea fatala a vigorii Romei, a fortei ei prevalente
in istoria omenirii. in ochii sai, noua scara de valori, impusa
in Imperiul tarziu, constituie o prelungire sau o renastere a vechilor
traditii antice. Astfel se configureaza si idealul de cezar promovat de epitomatorul
biograf. Aurelius Victor reproba excesele revelate de comportamentul cezarilor,
de viata lor privata (Caes., 4, 1; 5, 5-8; 13, 10; 16, 2; 20, 23; 21, 3; 23,
2 etc.) si le propune modelarea existentei pe baza puritatii moravurilor (Caes.,
42, 23). Bunul cezar trebuie sa se sacrifice in interesul statului si
al romanilor, ca sa dobandeasca o glorie eterna (Caes., 34, 6). Cezari
ca Vespasian, Titus, Traian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Septimius Severus,
Aurelian si Constantin ar fi concretizat marcile fundamentale ale portretului
bunului imparat. Fara indoiala, Iulian emerge ca ipostaza cea mai
fericita, cea mai elocventa a acestui bun imparat. De aceea Aurelius Victor
considera ca interesul pentru cultura, educatia intelectuala caracterizeaza
cu prioritate bunul cezar. Profund antimilitarist, Aurelius Victor pledeaza
pentru valentele redemptorii, pentru eficacitatea culturii si a educatiei. El
intelege decadenta senatului, care a favorizat prevalenta soldatilor,
„aproape Barbari" (Caes., 37, 7). Soldatii au prilejuit razboaiele
civile si crizele Imperiului (Caes., 11, 9; 18, 2; 26, 6 etc). Numai un cezar
ca Iulian va putea depasi teribilele framantari care agita viata Imperiului
roman. in mesajul emis de Aurelius Victor interfereaza observatia judicioasa
a impasului care covarsea Imperiul si speranta ca fortele legate de reactia
pagana le-ar putea controla, chiar elucta. Iar Iulian va fi exponentul
acestor forte. Aurelius Victor se erijeaza in profet al stradaniilor iui
Iulian, in paladin al lor.
Aceasta observatie plina de sagacitate a fenomenelor istorice isi deschide
un camp foarte vast de desfasurare. Este adevarat ca observarea fenomenelor
istorice se prezinta cateodata distorsionat: nu se amintesc calatoriile
lui Hadrian, figurat ca un imparat indolent (Caes., 14, 2-l3), iar lui
Nerva i se atribuie o obarsie cretana (Caes., 12,1). Mai mult decat
atat, Aurelius Victor pune celebra „constitutie" antoniniana
pe seama lui Marcus Aurelius, si nu a lui Caracalla (Caes., 16,12). De asemenea,
Aurelius Victor se insala in privinta stabilirii momentului in
care administratia romana evacuase Dacia. El considera ca evacuarea se produsese
sub Gallienus, si nu sub Aurelian. insa biografia lui Aurelian a fost
prea elogios conceputa de istoric, ca sa i se atribuie abandonarea unui teritoriu
roman. incat Aurelius Victor confunda o secesiune militara, survenita
in Dacia, poate prin 267-268 d.C, cu retragerea armatei si administratiei
romane, fenomen petrecut abia in 273 d.C.11. insa am mentionat ca
epitomatorul biograf percepe importanta majora a numeroase fenomene, cum ar
fi criza secolului al lll-lea d.C, inclusiv cauzele ei, sau ponderea reformelor
intreprinse de Constantin. Se pot adauga remarcile pertinente cu privire
la psihologia unor cezari, intelegerea anumitor fenomene financiare, ca
impozitul instituit de Maximian in Italia (Caes., 39, 3l-32). indeobste
Aurelius Victor acorda insemnatate sporita politicii interne a imparatilor,
cu toate ca nu neglijeaza razboaiele lor. Martor atent, el este singurul istoric
antic care consemneaza edictul prin care Gallienus indeparta senatorii
de la marile comandamente militare (Caes., 33, 34). De asemenea, el este cel
dintai istoriograf care mentioneaza existenta unei bune perioade a domniei
lui Nero, sub forma celebrilor „cinci ani ai lui Nero", quinquennium
Neronis (Caes., 5, 2). Desigur, pretutindeni evenimentele sunt prezentate in
functie de optiunile istoricului, mai sus relevate. insa marturia sa este
una dintre cele mai pretioase pe care ni Ie-a lasat istoriografia latina, mai
cu seama cea a Imperiului crepuscular.
Strategia literara a lui Aurelius Victor
Discursul istoriografie al lui Aurelius Victor marcheaza o etapa importanta
in procesul de „autonomizare" a epitomei, de abandonare a tehnicii
abrevierii unei singure opere istorice anterioare, proces amorsat de Velleius
Paterculus si de Florus. Caci Aurelius Victor, cum am aratat, nu numai ca n-a
folosit un izvor unic, o „Einzelquelle", cum spun savantii germani,
insa el n-a avut nici macar o sursa principala. Istoriograful nu a epitomat
alt istoriograf, ci istoria romana. Totodata jonctiunea sau convergenta intre
epitoma si biografie nu se realizeaza total in cursul discursului elaborat
de Aurelius Victor. Istoricul introduce in textul sau elemente narative,
incat primelor sale 38 de capitole, de factura prevalent biografica,
li se opun ultimele 4, unde predomina nararea propriu-zisa. Aici, la sfarsitul
Cezarilor, se impun cu autoritate nararile evenimentelor politico-militare.
Dar, pe de o parte, in prima si cea mai extinsa sectiune a Cezarilor apar
elemente narative, mai ales in capitolul consacrat lui Nero ACaes., 5;
dar si 4, 5-8; 33, 8-l4), iar, pe de alta, in ultimele capitole se infiltreaza
portrete si alte valente biografice.
Pentru structurarea medalioanelor biografice, Aurelius Victor privilegiaza o
tehnica de inspiratie suetoniana. in interiorul biografiilor epitomate
functioneaza opozitia intre prezentarea concentrata - cronologica - si
cea amanuntita -eidologica. in vreme ce sectorul eidologic este structurat
in functie de antiteza virtuti-vicii. in plus, Aurelius Victor acorda un pret deosebitanecdotelor
pitoresti si cancanurilor referitoare la viata privata a cezarilor. imparatii
„buni" sunt oameni culti, insa au experienta militara si lucreaza
pentru interesul statului. Cum am aratat mai sus, Aurelius Victor acorda faptului
politic o importanta majorata fata de precedentul suetonian. De asemenea, el
manuieste foarte liber rubricile suetoniene, a caror ordine variaza de
la o „biografie" la alta. in sfarsit, Aurelius Victor
renunta la tehnica suetoniana a pariului si alibiului discursului. incat
sporeste considerabil, fata de modelul suetonian, dimensiunea atitudinala a
acestui discurs. Aurelius Victor selecteaza aspectele cele mai semnificative
din biografia cezarilor si intervine direct si insistent, pentru a-i caracteriza
explicit. Totodata Aurelius Victor atesta uneori un adevarat talent romanesc.
Un preroman miniaturizat se desluseste in pasajul unde autorul nareaza
aventura si dialogul dintre Caracalla si mama lui vitrega, lulia Domna. Epitomatorul
biograf da seama de impertinenta femeii, care incita impulsul sexual al tanarului
imparat (Caes., 21, 3). Si alte pasaje pot fi apropiate de structurile
romanului grec al vremii (Caes., 33, 12; 39, 11). Cateodata Aurelius Victor
recurge si la tehnica discursiva a elogiilor, elogia, si a inscriptiilor funerare,
tituli, care inspirase adesea discursul biografic. De unde constructia unor
enunturi concise si rapide.
Stilul lui Aurelius Victor da seama de alternanta intre formulele percutante,
sentente sau sententiae, anecdote pitoresti si mici tirade retorice. Astfel,
el comenteaza printr-o tirada instaurarea Dominatului (Caes., 39, 5). Industria
simetriilor si antisimetriilor, climaxurilor si anticlimaxurilor, antitezelor
si chiasmelor ilustreaza coloratura retorizanta a discursului. Emfaza emerge
adesea din textul Cezarilor, ca si diversele structuri metrice, clauzule etc.
Scriitura abrupta, frazele scurte si complicat construite se indeparteaza
limpede de cel de-ai treilea clasicism si ilustreaza autonomia stilistica
a istoriografiei latine. Morfologia, sintaxa gramaticala, indeosebi vocabularul
atesta distantari semnificative fata de limbajul clasicizant. Prolifereaza neologismele,
indeosebi de origine greaca, termenii care desemneaza realitati ale secolului,
chiar cuvintele de obarsie populara ori imprumutate vocabularului
poetilor12.
Aurelius Victor este asadar un observator inteligent al istoriei si un scriitor
abil, chiar talentat, capabil de a dovedi o reala expresivitate. Faptul ca a
fost la randul sau epitomat traduce un autentic succes de public. Aurelius
Victor este mult mai original si mai profund decat Eutropiu.
Eutropiu
Totusi si discursul istoriografie al lui Eutropiu evidentiaza climatul mental
al epocii, ideile trabantilor lui Iulian si totodata orizontul de asteptare
al epocii, favorabil amalgamuiui de genuri. Opera lui Eutropiu s-a bucurat
de un remarcabil succes de public.
Manuscrisele il consemneaza ca Flavius Eutropius, deci fara indicarea
supranumelui (cognomeri). Nu cunoastem data si locul nasterii lui, insa
se pare ca provenea din zona greco-orientala a Imperiului. Retorul grec Libanios
si textul insusi al scriitorului, ca si manuscrisele operei lui furnizeaza
informatii cu privire la biografia lui Eutropiu. Istoricul a realizat o semnificativa
cariera administrativa si a frecventat anturajul imparatului Iulian, pe
care, dupa cum marturiseste el insusi, l-a insotit in marea
campanie intreprinsa impotriva persilor (10, 16). Sub domnia imparatului
Valens (364-378 d.C.) era clarissim si conducea unul dintre cele mai importante
birouri ale administratiei imperiale. Dupa 370 d.C, Eutropiu a fost implicat
intr-unui din comploturile grupurilor pagane, care il regretau
pe Iulian, impotriva lui Valens si a cazut in dizgratie. Dar, dupa
moartea lui Valens, istoricul si-a reluat cariera publica, in calitate
de inalt functionar, numarandu-se printre cei mai importanti comites
ai lui Gratian si Theodosius I. Iar in 387 d.C, Eutropiu a devenit chiar
consul impreuna cu imparatul Valentinian II.
Ni s-a pastrat din opera sa doar o epitoma, scrisa spre 369 d.C, la comanda
imparatului crestin arian Valens (10, 4 si 6). Acest „digest"
in zece carti se intitula „Breviariu al istoriei romane", Breuiarium
historiae Romanae sau „Breviariu de la intemeierea Orasului",
Breuiarium ab urbe condita. Eutropiu imbratisa intreaga istorie
a Romei, pana la sfarsitul domniei lui lovianus (364 e.n.), si amalgama
cu tiparele epitomei alte structuri, indeosebi de sorginte biografica.
De altfel, Eutropiu continua eforturile lui Aurelius Victor, in vederea
„autonomizarii" epitomei, deoarece nu abrevia un anumit istoric anterior,
ci intreaga evolutie a Romei.
Se pare ca Eutropiu ar fi consultat un mare numar de izvoare. Astfel el a utilizat
probabil vechea analistica, deoarece il mentioneaza chiar pe Fabius Pictor
(3, 5). Pentru istoria Republicii, a apelat la opera lui Titus Livius si la
diversele rezumate, care o condensau. Pentru Imperiu, pe langa epitomele
lui Velleius Paterculus si Florus, Eutropiu a consultat biografiile suetoniene
si alte scrieri, mai ales opera lui Marius Maximus si EKG. Se pare ca el s-a
adresat si culegerii de fapte bizare si miraculoase „Carti de prodigii",
Libri prodigiorum, scrisa de contemporanul sau lulius Obsequens.
Epitoma desfasurarii evenimentelor care marcasera istoria Romei, inceputa
cu aventura lui Romulus si domniile regilor legendari (EUTROP., 1, l-8), nu
denota un interes deosebit pentru cauzalitatea fenomenelor (cel mult abordata
superficial). Numai cand trebuie sa explice instituirea Dominatului si
a tetrarhiei, Eutropiu le considera epifenomene ale destabilizarii politico-militare
a Imperiului, sub monarhii anteriori (9, 22). De asemenea, el noteaza ca lulius
Caesar schimbase soarta Romei (6, 19), in vreme ce, mult mai tarziu,
Diocletian instituise o monarhie ostentativ absolutista, in care libertatea
disparuse complet (9, 26). Eutropiu informeaza asupra populatiilor din spatiul
pontico-carpato-danubian, asupra cuceririi Daciei si asupra colonizarii ei masive,
cu multimi nesfarsite de oameni „din intreaga lume romana",
ex toto orbe Romano (8, 2). Ceea ce determinase pe Hadrian sa nu abandoneze
Dacia, precum alte cuceriri ale lui Traian, „ca sa nu se lase pe seama
Barbarilor multi cetateni romani" (8, 6). El atesta astfel ca, putin peste
un deceniu dupa cucerirea Daciei, era imposibila evacuarea colonistilor romani!
Nu ilustreaza, prin urmare,
Eutropiu ca o asemenea evacuare ar fi fost si mai putin posibila dupa aproape
doua secole de colonizare romana, adica in vremea lui Aurelian? Este adevarat
ca Eutropiu sustine ca Dacia fusese „secatuita de barbati" (8, 6),
insa, in acest mod, el nu pretinde ca toti dacii pierisera in
razboi. Se referea numai la barbatii daci din randurile acelor aristocrati-tarabosti,
care ramasesera fideli lui Decebal pana in ultimul moment. in
sfarsit, cand afirma ca Aurelian evacuase si populatia Daciei romane
(9, 8), din nou el nu foloseste „toti", omnes, pentru cei evacuati.
De fapt se refera la o asemenea evacuare, sub impactul informatiilor oferite
de sursele sale si pentru a nu compromite memoria lui Aurelian, prezentat de
el oarecum favorabil. De altfel Eutropiu mentionase si o secesiune produsa sub
Gallienus, cand afirmase ca Dacia „a fost lasata la o parte",
amissa est, sub acest imparat (9, 8). Desigur, populatia Daciei nu fusese
retrasa, dar adesea Eutropiu ofera informatii eronate, cifre exagerate13. Caci
ii place sa consemneze, aparent scrupulos, bilanturi de razboaie sau de
recensaminte, cifre pretins precise. De altfel Eutropiu asuma adesea, fara discernamant,
aprecierile consacrate si conventionala despre personalitatile si evenimentele
la care se refera. Astfel Catilina este aspru condamnat (6, 12), iar Titus exaltat
(7, 17). Conotatia patriotica si moralizatoare impregneaza indeobste relatarea
evenimentelor. Bunele traditii sunt exaltate, pe cand cei ce le ignorasera
sunt reprobati. Sunt condamnati imparatii „rai", calificati
drept „tirani", tyranni (8, 1). in pofida aparentei obiectivitati,
in special desfasurarea evenimentelor apropiate in timp de epoca
autorului este figurata in optica mediilor intelectuale prielnice reactiei
pagane si traditionaliste a lui Iulian, ale carui idealuri vor fi promovate
de cercul Nicomachilor. Este relevant faptul ca, atunci cand relateaza
domnia lui Constantin, epitomatorul nu mentioneaza sprijinul acordat crestinismului
de catre acest imparat. Pot fi de asemenea decelate urmele sustinerii
imparatului Valens, inca efectiva in momentul redactarii Breviariului,
desigur in sensul dorit de fostii partizani ai lui Iulian.
Eutropiu insusi isi dezvaluie metodologia, obiectivele si organizarea
discursului sau in prefata-dedicatie catre Valens, unde arata ca „faptele
romane de la intemeierea Orasului pana in vremea noastra,
care s-au desprins din razboaie si din viata cetateneasca, le-am cules concis
in ordine cronologica si intr-o narare succinta, adaugand
chiar si cele care au fost pilduitoare in viata principilor" (praef.).
Astfel Eutropiu degaja importanta criteriului educativ-moral, mai ales in
ultima parte a discursului sau. indeosebi, insa, epitomatorul dezvaluie
a fi practicat doua structuri, ca sa-si infaptuiasca o expunere condensat,
strictim in text, inchipuita. Prima urmeaza a opera in cazul
evenimentelor externe si interne ale Republicii, in vreme ce cealalta
serveste prezentarii Imperiului, sub forma unor scurte biografii ale suveranilor.
Eutropiu recupereaza, deci, dihotomizarea candva practicata de Velleius
Paterculus, insa la un nivel foarte tehnic. Caci epitomatorul nu-si modifica
optica moralizator-politica, cand trece de la prima sectiune a discursului
la cealalta. El semnalizeaza recursul la o tehnica suetoniana a discursului,
tradusa in abundenta anecdotelor revelatoare. Cand trebuie sa nareze
un razboi, Eutropiu tine sa precizeze urmatoarele repere: anul si localitatea
unde s-a desfasurat lupta, numele comandantilor si natura inclestarii
militare, de partea cui a fost victoria si consecintele ei.
Medalioanele biografice consacrate imparatilor se grupeaza de asemenea
in doua sectiuni. Prima se intinde pana la moartea lui Severus
Alexander, in vreme ce a doua cuprinde biografiile imparatilor care
au urmat, pana la sfarsitul lui lovianus. in prima sectiune
pot fi detectate lesne rubricile suetoniene, manuite cu suplete: originea,
viata privata, arta militara a cezarului respectiv, politica lui interna, portretul
restrans (moravuri, cultura etc), moartea, durata domniei, elogierea sau
condamnarea acesteia. Jocul secventelor eidologice si cronologice asigura coeziunea
microbiografiilor si indepartarea mastii oficiale a cezarilor, indeobste
biografiile imparatilor considerati „rai" sunt mai scurte.
Revelatoare ni se pare biografia lui Traian, in care alterneaza trei compartimente
cronologice si trei compartimente eidologice. Aceste sase secvente se esaloneaza
cum urmeaza: 1) compartiment cronologic initial - cariera lui Traian inainte
de accesul la domnie; 2) compartiment eidologic - politica lui Traian, fundamentata
pe „atitudine cetateneasca", ciuiliias, si pe „vitejie",
fortitudo; 3) compartiment cronologic - razboaiele; 4) compartiment eidologic
- conduita lui Traian fata de cetateni; 5) compartiment cronologic - moartea;
6) compartiment eidologic -caracterizare generala. Ultima parte a biografiilor
imperiale comporta un ritm narativ foarte rapid. Rubricile se reduc la cele
consacrate originii domniei si prabusirii ei, incat prevaleaza discursul
cronologic. Exceptie fac doar medalioanele biografice, harazite unor imparati
ca Aurelian, Diocletian, Constantin, Iulian si lovianus. De altfel Eutropiu
vadeste ostilitate fata de lovianus, in vreme ce el structureaza o adevarata
gesta a lui Iulian (10, 14-l6). Asemenea geste emerg si din sectiunea republicana
a Breviariului, unde sunt exaltate performantele lui Hannibal si Scipio (3,
7-23) si ale lui lulius Caesar ,(6, 17). Microunitatile epice sau dramatice
de acest fel, comune celor doua mari parti ale discursului eutropian, asigura
unitatea operei. De altfel punctarea moralizatoare a expunerii permite transcenderea
exemplului suetonian, chiar si in structurarea medalioanelor biografice.
Pe de alta parte, Eutropiu se distanteaza de scriitura autonomizanta, destul
de complicata, a istoriografiei romane tardive si adera la cel de-al treilea
clasicism. Miscarea scriiturii eutropiene se desfasoara simplu si omogen, in
fraze simple, chiar simpliste. Eutropiu evita inlantuirea propozitiilor
subordonate, termenii figurati. El utilizeaza anumite epitete si jocuri de cuvinte,
dar indeobste privilegiaza exprimarea sobra, arida, chiar uscata. Totusi,
atat in gramatica, cat si in vocabular, se pot detecta
anumite marci ale limbii curente a epocii, care il convertesc pe Eutropiu
intr-un precursor al limbilor romanice14.
Eutropiu n-a fost desigur un istoric si un ganditor profund. Dar el s-a
bucurat de un succes deosebit, atat in antichitatea tarzie,
cat si in evul mediu, caci de fapt Breviariul a constituit un adevarat
manual elementar de istorie romana, foarte util scolilor din toate timpurile.
Breviariul a fost utilizat de Hieronymus, Pseudo-Aurelius Victor, Amian, Augustin,
Orosius, Cassiodorus, lordanes, Isidor din Sevilla si de Beda. A fost tradus
de mai multe ori in greceste. Pana recent, chiar in scolile
noastre, studiul limbii latine se incepea cu traducerea unor pasaje din
Breviariu.
A fost parjial sau integral tradus de mai multe ori in romaneste.
G. Popa-Lisseanu a oferit o traducere integrala, aparuta in mai multe
editii, incepand din 1916.
Festus
Pe urmele lui Aurelius Victor si Eutropiu, istoriografii romani au continuat
sa publice numeroase epitome. Abreviatorii isi propuneau sa furnizeze
noii aristocratii din Roma si de la Constantinopol temeliile istoriei nationale.
Ei evitau sa combata fatis crestinismul si pe crestini. Desi spre deosebire
de anumiti istoriografi greci, precum Eunap si mai tarziu Olimpiodor,
epitomatorii latinofoni nu manifestau resentimente profunde ori dispret fata
de crestini. Aproape la acelasi nivel cronologic cu Breviariul lui Eutropiu,
Festus, numit poate chiar Sextus Rufius Festus, a publicat, in 369-370
d.C, un „Breviariu al faptelor savarsite de poporul roman",
Breuiarium rerum gestarum populi Romani, care prezenta pe scurt evenimentele
desfasurate intre inceputurile Romei si 369 d.C. Nu este imposibil
ca breviariul lui Festus sa fi fost rodul unui adevarat concurs de compendii,
organizat sub egida imparatului Valens.
inalt functionar imperial, magister memoriae, ca si Eutropiu, Festus si-a
elaborat compendiul in cinstea imparatului Valens. De fapt, Festus
nu abreviaza res gestele, ca specie istoriografica. Intrat in complexe
relatii de intertextualitate cu Eutropiu, pe care l-a citit, cand isi
desavarsea opera, dar si cu Florus - savantii germani l-au calificat drept
„ein kleiner Florus", desi a utilizat si alte izvoare -, Festus a
realizat convergenta intre epitoma si monografia istorica. El si-a propus
sa relateze foarte pe scurt razboaiele purtate de romani, mai cu seama in
Orient, si sa prezinte provinciile romane. Erorile abunda in compendiul
lui Festus, care vehiculeaza conceptii istorice foarte rudimentare. Epitomatorul
s-a straduit desigur sa preconizeze optiuni care dadeau satisfactie lui Valens.
Dar Festus pare sa fi fost atasat grupurilor culturale pagane, care il
sustinusera pe Iulian. Unele informatii sunt totusi utile. Sub influenta izvoarelor
sale, mai ales a Istoriei imperiale a lui Enmann si a lui Eutropiu, Festus alude
si el la o secesiune militara la nordul Dunarii, cand afirma ca Dacia
„a fost lasata deoparte", amissa est, sub Gallienus. in acelasi
enunt, adauga ca Aurelian transferase romanii (translatis exinde Romanis) la
sudul Dunarii (8), fara a preciza daca se refera numai la armata sau si la populatie.
Breviariul lui Festus apare in multe privinte drept complementar celui
alcatuit de Eutropiu.
Festus nu atesta nici un fel de talent literar. Ecourile celui de-al treilea
clasicism si ale manierei candva practicate de Florus interfereaza in
scriitura sa. Breviariul lui Festus a fost utilizat de Hieronymus, Amian, lordanes
si Isidor din Sevilla15.
Alti epitomatori si Nicomachus Flavianus
Succesul inregistrat de epitoma biografica a lui Aurelius Victor s-a tradus
si in reluarea eforturilor acestui istoriograf, la sfarsitul secolului
al IV-lea d.C. De fapt, in mare masura, s-a renuntat la epitoma complet
autonomizata, care nu abrevia numai un singur autor, si s-a practicat prescurtarea
destul de libera, de altfel, a operei lui Aurelius Victor, intr-o epitoma a unei epitome.
Ne referim la „Epitoma despre cezari", Epitome de Caesaribus, compusa
de un autor anonim si harazita insirarii medalioanelor biografice imperiale,
pana la moartea lui Theodosius I (395 d.C). in mod conventional
autorul acestui compendiu, aflat in corpus-u\ manuscriselor lui Aurelius
Victor, este cunoscut ca Pseudo-Aurelius Victor.
Titlul exact al acestei epitome, intinsa pe 48 de capitole, este „Carticica
despre viata si moravurile imparatilor, abreviata dupa cartile lui Sextus
Aurelius Victor", Libellus de uita et moribus imperatorum breuiatus ex
libris Sexti Aurelii Victoris. De fapt Aurelius Victor a servit autorului ei
in primul rand ca model literar. Pentru ca Aurelius Victor nu este
reluat si abreviat riguros decat in primele 11 capitole si in
capitolul 41. in restul epitomei, Pseudo-Aurelius Victor a imbogatit
informatiile culese din modelul sau cu altele, preluate din Marius Maximus,
EKG, Eutropiu etc. in privinta cancanurilor si anecdotelor, Pseudo-Aurrelius
Victor se dovedeste mult mai preocupat sa le relateze decat modelul sau.
El ne ofera si informatii inedite, privind revolta pretorienilor la inceputul
domniei lui Nerva. Apropie judicios aceasta rebeliune de criza anilor 68-69
d.C. si o coreleaza adoptarii lui Traian de catre Nerva (12, 6-9). De asemenea,
modifica optica ideologica asumata de Aurelius Victor. De aceea, il blameaza
vehement pe Arbogast, generalul barbar al lui Eugenius, si chiar pe acest imparat,
tratat drept uzurpator si „tiran" (48, 7); desigur, Theodosius I
este exaltat pe un ton vibrant (48, 8). Este clar ca aceasta epitoma, in
pofida admiratiei fata de Aurelius Victor, nu apartinea grupurilor de presiune,
atasate memoriei lui Iulian si cauzei Nicomachilor. in materie de compozitie
biografica, Pseudo-Aurelius Victor ramane fidel lectiei arhetipului sau,
caruia ii imita si scriitura. Se exprima insa mai abrupt si mai
simplist. Totusi el demonstreaza ca chiar o epitoma in principiu „tehnica"
putea beneficia de o anumita autonomie16.
Tiparele epitomei si biografiei interfereaza intr-una dintre numeroasele
Alecsandrii ale antichitatii. Ne referim la „Epitoma faptelor Iui Alexandru",
Epitoma rerum gestarum Alexandri. Marelui cuceritor macedonean i-a fost consacrat
si un alt opuscul intitulat „Carte despre moartea si testamentul lui Alexandru
cel Mare", De morte testamentoque Alexandri Magni liber. Cum se explica
revivificarea interesului pentru gesta lui Alexandru pe care o abordau chiar
epitomatorii ? Credem ca prin stranii iluzii imperialiste, care apar efemer
la sfarsitul secolului al IV-lea d.C, traduse in ambitii de expansiune
in Orient. Caci, reiteram observatia, pentru romani nu Barbarii, ci persii
constituiau principalul inamic al Imperiului. Or, mitul lui Alexandru, invingatorul
persilor, nu putea decat sa-i fascineze pe Iulian si ulterior pe scriitorii
care nadajduiau in reluarea aventurii marelui macedonean si imparatului,
care incercase in zadar sa-l imite.
Totusi si analistica, specia majora a istoriografiei romane din secolele precedente,
este ilustrata de anumiti autori. Traditia venerabila a analisticii a fost reluata
de unul dintre cei mai ferventi paladini ai combaterii crestinismului si noului
utilaj mental, inaugurat de el. Ne referim desigur la mentorul principalului
cerc cultural-politic antic necrestin de la sfarsitul secolului al IV-lea
e.n., adica la Virius Nicomachus Flavianus. La conducerea acestui cerc, el era
asistat de fratele sau, Appianus Nicomachus Dexter, ca si de fiul sau, numit
tot Nicomachus Flavianus, in vreme ce suportul cultural era furnizat de
Praetextatus.
Nicomachus Flavianus apartinea uneia dintre cele mai nobile familii pagane
ale Romei. Adeptii sai literari i-au revelat puritatea moravurilor, eruditia,
cunoasterea filosofiei (MACROB., Saturn., 1, 5,13; 24,17; SYM., Ep., 2, 61).
Inscriptiile vremii i se adreseaza nu numai ca unui inalt functionar si
magistrat, ci si ca unui „istoric foarte elocvent" ACIL, 6, 1782-l783).
Pana in 383 d.C, daca nu pana in 394 d.C, el trebuie
sa fi scris „Anale", Annales, pe care le dedicase imparatului
Theodosius I (CIL, 6,1783). Nu stim aproape nimic despre aceste Anale, deoarece
nu ni s-a pastrat nici un fragment din opera lui Nicomachus Flavianus. Opinam
ca narau pe larg istoria Romei, incepand chiar cu intemeierea
Orasului, probabil intr-o maniera inrudita cu cea candva practicata
de Titus Livius. Desigur autorul trebuie sa fi staruit asupra
imparatilor, mai ales asupra evenimentelor veacului sau, interpretate
intr-o optica anticrestina'7. Dar vigoarea mult mai pregnanta a biografiei
este dovedita de emergenta posterioara Analelor lui Nicomachus Flavianus a Istoriei
Auguste.
Istoria Augusta si geneza sa
intr-adevar, cel mai consistent izvor antic, de care dispunem cu privire
la imparatii secolelor al ll-lea si al lll-lea d.C. il constituie
o culegere de biografii de obedienta clar suetoniana, cunoscuta sub numele de
Istoria Augusta ori Historia Augusta. in cazul acestei opere, nu putem
reconstitui in nici un fel biografia autorului ei, un „necunoscut",
ignotus. De altfel, inca din antichitate s-a considerat ca Istoria Augusta
ar reprezenta o lucrare colectiva, produsul ostenelii mai multor biografi, care
ar fi compus fiecare cateva „vieti" de imparati. A fost
nevoie de efortul intreprins de numerosi savanti moderni, care de la Hermann
Dessau si pana la sir Ronald Syme, Andre Chastagnol si J.P. Callu au decelat
in spatele traditiei manuscrise un „fals gigantic" si au stabilit
ca Istoria Augusta a fost alcatuita nu de mai multi, ci de un singur autor,
destul de rau camuflat sub numele catorva biografi, care n-au existat
niciodata. De altfel s-a relevat ca numele acestor pretinsi autori sunt conventionale,
trimitand la personaje ale lui luvenal, la mutatiile politice intreprinse
de catre Hadrian etc. Iar uopiscus insemna in latineste „geaman"
care supravietuia fratelui sau mort.
De fapt manuscrisele comporta un alt titlu: „Vietile a feluriti principi
si tirani de la divinul Hadrian pana la Numerianus", Vitae diuersorum
principum et tyrannorum diuo Hadriano usque ad Numerianum. Titlul sub care este
cunoscuta aceasta culegere de biografii se datoreaza unei indicatii din biografia
imparatului Tacitus, care de fapt caracterizeaza opera marelui istoric
Tacit (Tac, 10, 3). Acest titlu este „Scriitorii Istoriei Auguste",
Scriptores Historiae Augustae, prescurtat SHA. Alti cercetatori prefera titlul
„Istoria Augusta", Historia Augusta, abreviat Hist. Aug. sau chiar
H.A. Cum indica si titlul consemnat de manuscrise, Istoria Augusta continua
biografiile suetoniene si se intinde pana in 285 d.C. Lipsesc
insa biografiile imparatilor Nerva si Traian, ca si cele ale unor
imparati din secolul al lll-lea e.n.: Filip Arabul, Decius, Trebonianus
Gallus si Volusianus. Aceste biografii au putut sa se piarda, ca de altfel si
introducerea programatica, prin care debuta probabil biografia lui Nerva. incat,
daca includem in cifra totala si medalioane biografice.grupate intr-un
singur capitol, Istoria Augusta incorporeaza saizeci si cinci de „vieti"
imperiale. intreaga colectie este atribuita de traditia manuscrisa a sase
autori, dintre care primii trei ar fi scris la comanda lui Diocletian, iar ceilalti
ar fi redactat, in aceleasi conditii, sub Constantin. Acesti autori ar
fi urmatorii si ar fi alcatuit biografiile imparatilor mentionati de noi
intre paranteze: Aelius Spartianus (Hadrian, Aelius Verus, Didius lulianus,
Septimius Severus, Pescennius Niger, Caracalla, Geta), Vulcacius Gallicanus
(Avidius Cassius), Trebellius Pollio (asa-zisii treizeci de tirani, adica imparatii
efemeri si locali din timpul anarhiei militare, dintre care unii au fost poate
inventati de Istoria Augusta, dar si Claudius II Goticul), Flavius Vopiscus
(Aurelian, Tacitus, Florianus, Probus, Firmus, Saturninus, Proculus, Bonosus,
Carus si fiii lui), Aelius Lampridius (Commodus, Diadumenianus, Elagabal, Severus
Alexander), lulius Capitolinus (Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Pertinax, Macrinus,
Clodius Albinus, cei doi Maximinus, cei trei Gordianus, Pupienus si Balbinus,
cei doi Valerianus si cei doi Gallienus). Cum am aratat, s-a demonstrat de multa vreme, adica din 1889, ca Istoria Augusta este posterioara
mortii lui Constantin. in primul rand, textul ei abunda in
anacronisme, deoarece se refera la institutii create dupa 330 d.C. (de pilda
in Aur., 13, 1). Unele dintre aluziile la realitatile secolului al IV-lea
d.C. par a se referi la structuri institutionale posterioare chiar anului 379
d.C! Pe de alta pare, discursul biografic releva o continuitate narativa de
neconceput daca Istoria Augusta ar fi fost alcatuita de mai multi autori, in
sfarsit, autorul unic al Istoriei Auguste justifica el insusi „minciuna",
falsul, considerat inerent artei istoriografilor (Aur., 2, l-2). De altfel,
in aceeasi biografie a lui Aurelian, care comporta si aluzii la realitati
istorice mult mai tarzii, acest scriitor pare a-si semnaliza falsul, cand
strecoara contradictii manifeste, cu privire la data alcatuirii „vietii"
respective: 303-306 d.C. intr-un pasaj (Aur., 1, l-2), posterior anului
343 d.C, in aitul (Aur., 15, 4). Dar anticii nu erau oare obisnuiti cu
asemenea trucaje? Nu pretindeau adesea romancierii antici ca nu au elaborat
opera semnata de ei, ci ca au descoperit-o pe un manuscris, aflat intr-un
mormant? De aceea ni se par zadarnice eforturile unor savanti moderni
de a sustine ipoteza dublei redactari a Istoriei Auguste: una datorata biografilor
consemnati de traditia manuscrisa si o alta alcatuita de un unificator, care
ar fi redactat din nou textul biografiilor. Dar, recent, J.P. Callu considera
ca Istoria Augusta a fost elaborata de un singur autor, insa pe etape,
in care s-ar fi operat modificari redactarilor mai vechi ale acestei scrieri.
Autorul necunoscut al Istoriei Auguste s-ar fi oprit inainte de intronarea
lui Diocletian, pentru ca nu dorea sa abordeze frontal marile mutatii institutionale
si mai ales religioase, determinate de instaurarea Dominatului. Prefera sa se
consacre sfarsitului Principatului. incat Istoria Augusta
a fost cu siguranta opera unui singur biograf, posterior mortii lui Constantin.
El era probabil clarissim, adica senator18.
Totusi, cand si-a alcatuit si publicat opera acest unic falsificator anonim?
Punctele de vedere ale cercetatorilor sunt foarte impartite in aceasta
privinta. Cele mai multe ipoteze propun felurite date posterioare lui 379 d.C.
intr-adevar, cum am aratat in treacat, Istoria Augusta nu poate
fi anterioara lui 379 d.C. Deoarece nu numai ca un prefect al lui Constantiu
Chlorus de la inceputul secolului al IV-lea este calificat ca uir illustris,
titlu care n-a aparut decat dupa 368 d.C, insa, in biografia
lui Elagabal, autorul Istoriei Auguste „uita" ca imparatul
era in mod obligatoriu pontifex maximus al religiei romane (Hei., 6, 7-9).
Or, numai in 379 d.C. imparatul a renuntat la calitatea de pontifex
maximus. De asemenea, Istoria Augusta reflecta insistent propaganda faurita
in cercul Nicomachilor. De aceea credem ca aceasta culegere de biografii
a fost lent alcatuita, in timpul domniilor lui Theodosius I si lui Eugenius.
Nu mai opinam ca altadata ca ar fi fost publicata intre 392 si 396 d.C,
ci mai degraba intre 392 si 410 d.C. Nu se poate depasi aceasta ultima
limita cronologica (410 e.n.), intrucat Istoria Augusta nu contine
nici un reflex al dezastrului suferit de Roma insasi - dezastru mai ales
psihologic - cu prilejul ocuparii ei temporare de catre Alaric19.
Este cert ca Istoria Augusta a utilizat un mare numar de izvoare. Textul insusi
inregistreaza numele a numerosi istorici ai secolului al lll-lea d.C,
dintre care numai unele pot fi fictive, inventii ale autorului sau, acest abil
mistificator. Este clar ca Istoria Augusta a folosit abundent biografiile lui
Marius Maximus. 26 dintre cele 27 de fragmente din opera acestui istoriograf
provin din Istoria Augusta. Totodata, autorul Istoriei Auguste a facut apel
la informatii furnizate de Ignotus si de EKG, de Cordus, frecvent citat, de
Aurelius Victor, de Nicomachus Flavianus si de Eutropiu, ca si de autobiografia
lui Hadrian, de Ausonius, de luvenal. S-a adresat de asemenea unor izvoare grecesti,
adica istoricilor Herodian, Dexippus, Eunap si mai ales Eusebios din Nantes,
precum si scrierilor imparatului Iulian si retorului Onesimus. El a citat
si documente, surse directe: scrisori ale imparatilor - insa unele
par a fi fictive -, hotarari ale lor sau ale senatului, acte publice,
inscriptii funerare sau de pe statui, epigrame populare, jurnale private, chiar fresce murale. Precedentul documentatiei suetoniene, atat de migaloase,
tinand seama de admiratia vadita de autorul anonim pentru marele sau model,
ne determina sa consideram ca macar o parte dintre aceste surse directe au fost
efectiv consultate cu prilejul redactarii Istoriei Auguste20. Nu trebuie sa
consideram ca autorul ei mistifica fara incetare si pe toate planurile.
Ideile si mesajul Istoriei Auguste
Materialul oferit de Istoria Augusta a fost pus in slujba mentalitatii
si ideologiei cercului Nicomachilor, care, asa cum am aratat, s-au mentinut
cateva decenii dupa 394 d.C.
Autorul Istoriei Auguste propune o viziune globala despre evolutia Romei, intr-o
digresiune filosofica, se arata cat de presanta era forta destinului:
„moartea lui Probus a aratat suficient ca statul este carmuit de
destin si ca acesta il calauzeste uneori spre culmi, pentru a-l conduce
cateodata spre tot ce este mai marunt" ACar.., 1, 1). intr-adevar,
sub impactul modificarilor suferite de utilajul mental al vremii, autorul Istoriei
Auguste diminueaza ponderea atribuita in mod traditional antropocentrismului
in faurirea dezvoltarii Romei. El inchipuie diacronia Romei ca o
alternanta a impasurilor si a succeselor majore. Istoria Augusta exprima, ca
si poemele lui Claudian si Rutilius Namatianus, credinta in eternitatea
Romei si in putinta resuscitarii imperialismului roman, desigur mai ales
impotriva persilor. Ea conoteaza ostilitate fata de militarii frusti,
fata de Barbari si noile elite socio-politice care se dezvoltau la Constantinopol.
Biograful mentioneaza un presagiu, o prevestire potrivit careia va veni un imparat
care va cuceri intreaga lume; acest suveran va supune pe parti si pe persi,
pe franci, alamani si pe sarmati, toate popoarele pana in insulele
Nordului. Apoi acest cuceritor va reda senatului puterea lui si va trai dupa
vechile legi (Tac, 15, 2). Astfel de idei dau seama si de efortul biografului
de a-si oblitera, in orice caz de a-si depasi, frustrarile incercate
dupa esecul experientei politice a Nicomachilor. Seninatatea si sperantele desarte
constituie riposta la traumatismele suferite de scriitor. La fel de iluzorie
se invedereaza pledoaria in favoarea unui paganism, fireste
de coloratura isiaca. Biograful exorteaza imparatii crestini la toleranta
fata de paganism, cand evidentiaza sincretismul religios, candva
practicat de Severus Alexander. Dupa ce reliefase ca acest imparat adora,
intr-un fel de capela personala, ca zeitati private, pe Apollonios din
Tyana, Abraham, Orfeu, dar si pe Crist (Alex., 29, 2), observa ca acest imparat
„a vrut sa ridice un templu lui Crist si sa-i primeasca printre zei"
(Alex., 43, 6). Pledoaria sa pentru toleranta coincide cu cea rostita, cam in
aceeasi vreme, de Symmachus.
Iluziile traditionaliste, prosenatoriale si chiar preimperialiste nutresc si
idealul de principe, configurat de catre discursul Istoriei Auguste. Fiindca
autorul acestei scrieri este un partizan inconditional al monarhiei romane,
desi pare uneori a regreta vechea republica. El admira pe Diocletian si pe urmasii
lui. Dar idealul sau de principe se decanteaza in imaginea lui Severus
Alexander si a unor Antonim'. Amintirea lui Iulian il obseda pe autorul
Istoriei Auguste, ca si pe alti istoriografi pagani. Caci in spatele
lui Severus Alexander se ascunde Iulian. Iar simpatia vadita fata de uzurpatori
disimuleaza atasamentul fata de Eugenius. De fapt idealul de principe din Istoria
Augusta se bazeaza pe virtute, uirtus, dar si pe valori care implica nevinovatia,
modestia, prudenta, castitatea, simtul masurii (Alex., 7-l0; 33, 3). in
virtutea unei dihotomii traditionale, autorul Istoriei Auguste divide imparatii
in buni si in rai, pe baza raporturilor intretinute de ei
cu senatul. El penduleaza intre sustinerea monarhiei ereditare si conceptia
ca trebuie promovati ca imparati cei mai destoinici cetateni. in
definitiv, Istoria Augusta preconizeaza un Dominat in bune relatii cu
ceea ce mai ramasese din senat si respectuos fata de traditia religioasa si
cultural-politica, asa cum era ea evaluata de exponentii cercului Nicomachilor21.
O adevarata poetica a biografiei vine sa sprijine aceste idei. Se preconizeaza
verosimilitatea, cunoasterea faptelor, care sa conduca spre un adevar profund,
spre „loialitate" sau „fidelitate istorica", fides ori
fidelitas historica. Uneori se pledeaza pentru exactitate scrupuloasa (Macr.,
1, l-5; Gord., 18, 13; 27, 4; Tyr. Trig., 11, 6; Aur., 1, 8). Parand a
opta pentru minutia suetoniana, Istoria Augusta respinge o istoriografie oratorica:
realitatea, infatisata cum a fost, trebuie sa imbrace forma unui
discurs centrat pe actiuni, evenimente si personaje si destinat nemijlocit cititorului
(Tyr. Trig., 11,7; Aur., 20, 4). Caci biografia este considerata a fi (nu oare
cu o pretentiozitate excesiva?) nu numai istoriografie, historia, ci, chiar
in pasajul unde se legitimeaza trucajul autorului si minciunile, mendacia,
ale istoriografilor, un fel de analistica. intrucat biograful isi
compara metodologia cu cea „a altor autori de anale" (Aur., 17, 1).
S-ar parea ca el situeaza pe acelasi plan analele, historia si biografia. El
intelege prin „anale", cea mai venerabila specie de istoriografie,
scrierea istoriei in general. Este de asemenea curios ca acest istoriograf
pledeaza pentru scrupulozitate, ca, in alt pasaj, sa scuze trucajele,
„minciunile" istoricilor.
Pe de alta parte, Istoria Augusta cuprinde o mina de informatii pretioase, care
insa trebuie triate si analizate cu prudenta. Enuntarea autorului comporta
foarte numeroase informatii cu privire la spatiul carpato-balcanic, la Dacia
romana. Sub influenta directa a Istoriei imperiale a lui Enmann se omite orice
aluzie la secesiunea Daciei sub Gallienus, dar se afirma ca Aurelian ar fi retras
din nordul Dunarii armata si „provincialii" (in text prouincialibus,
la ablativ), probabil locuitorii provinciei, lordanes si alte elemente de informatie
istorica vor infirma aluzia, de altfel ambigua, la „provinciali"22.
Structura Istoriei Auguste
De fapt, prin exactitatea informatiei si scrupulozitate, autorul Istoriei Auguste
intelege mai ales inregistrarea cancanurilor, anecdotelor pitoresti
si a detaliilor referitoare la viata privata si comportamentul imparatilor.
Chiar in masura mai mare ca in biografiile suetoniene, autorul ignora
cauzele fenomenelor si insista asupra intrigilor si amanuntelor picante, prodigiilor
care prevesteau un fapt sau altul. Caci Istoria Augusta implica utilizarea staruitoare
a retetelor suetoniene, preluate direct din opera celebrului biograf ori din
cea a lui Marius Maximus. Fidelitatea fata de lectia autorului Vietilor celor
doisprezece cezari nu este totala, insa mult mai pregnanta decat
in medalioanele biografice ale lui Aurelius Victor sau lui Eutropiu. Aceasta
in pofida pretentiei autorului de a se ridica la nivelul analisticii.
Textul Istoriei Auguste este in mod traditional impartit in
doua sectiuni: prima se incheie cu biografia cea mai ampla, adica cea
a lui Severus Alexander, pe cand cea de-a doua cuprinde restul „vietilor"
imperiale. Istoriograful insusi incearca sa justifice oprirea discursului
la Carus, Carinus si Numerianus, intrucat biografiile lui Diocletian
si ale celei de-a doua dinastii flaviene ar fi necesitat, afirma el, un registru
narativ major, diferit de cel practicat de el AQuadr. tyran, 15, 10; Hei., 35,
5; Car., 18, 10). in prima sectiune, istoricul anonim nu utilizeaza decat
biografii consacrate unui singur imparat, in vreme ce a doua sectiune,
desi cuprinde si astfel de biografii, include mai ales grupaje de „vieti",
adesea ale uzurpatorilor sau asociatilor la domnie. Unii dintre cei „treizeci
de tirani" nici n-au domnit vreodata.
Cea mai suetoniana este biografia lui Antoninus Pius. Dar rubricile suetoniene
pot fi reperate si in alte „vieti" imperiale, pentru a ordona
un material diversificat. Astfel interfereaza informatiile datorate lui Marius
Maximus si cele ale autobiografiei lui Hadrian, in „viata"
acestui principe. Numai in „vietile" asa-numitilor treizeci
de tirani (uzurpatorii din vremea anarhiei militare) nu se pot identifica rubrici
suetoniene. Celelalte biografii sunt structurate in functie de antitezele
eidologic/cronologic, viata privata/viata publica. Jocul rubricilor se releva
destul de abil si include in mod obligatoriu compartimente rezervate genealogiei,
nasterii, carierei, mortii. Aceasta ultima rubrica este cea mai stabila. Dupa
exemplul lui Marius Maximus, Istoria Augusta recurge frecvent la anecdote si
la detalii picante. Adesea biograful anonim introduce si rubrici precum cele
consacrate portretului fizic, celui moral, caracterizarii recapitulative, semnelor
prevestitoare etc. in biografiile lui Hadrian, lui Marcus Aurelius si
lui Verus formatia intelectuala sau cultura, apreciate ca esentiale, sunt tratate
la inceput, adica in al doilea capitol al „vietii" principelui
respectiv. Autorul Istoriei Auguste are tendinta de a defini ethosul imparatilor,
inainte de a le prezenta actele. De aceea recurge la o formula foarte
pregnanta. Hadrian este definit ca un „grecotei", Graeculus (Hadr.,
1, 5), Antoninus Pius ca un al doilea
