8. Pentru a defini pozitia Romaniei fata de Europa c1y1ym
-; pe plan cultural si intr-o perspectiva diacronica -; au fost sustinute, in esenta, urmatoarele trei pareri : a. Romania a facut parte dintotdeauna din Europa si continua sa faca parte si astazi ; b. Romania a facut parte pana la instaurarea regimului comunist, apoi „a iesit”, de fapt, din Europa ; c. Romania nu a reusit sa intre pana acum in
Europa, pe plan cultural (ultima teorie se incadreaza, intr-o anume masura, in cunoscuta teorie a euro- centrismului).
Care este opinia Dvs. in aceasta chestiune ?

Se suprapun in opiniile citate de Dvs. mai multe planuri si realitati „romanesti”. Se confunda, in gen- eral, cadrul geografic, istoric si cultural al problemei
„europene”. Este evident, de pilda, ca Romania face parte (geografic) din continentul european, considerat mai mult sau mai putin conventional, de la „Atlantic la Urali” (Charles de Gaulle). As aminti si de formula anticipativa italiana a lui Mazzini, din secolul trecut, de la „Ebru la Neva”. Tot atat de evident este si faptul ca Romania, incepand cu formatiile statale care au precedat formarea „Romaniei Mari” (1918), a participat, in limitele sale, si la istoria europeana

(cruciade, rezistenta impotriva penetratiei otomane in centrul Europei, „Byzance après Byzance”, pentru a relua o formula a lui N.Iorga) etc.
Mai complicata este situatia in domeniul cultural. Din punct de vedere lingvistic, limba romana face parte din grupul limbilor neolatine. Este deci, incon- testabil, o limba europeana. Limba romana este unitara cu cateva dialecte. Inventarea unei asa-zise
„limbi moldovenesti”, mai intai in „Republica Sovie- tica Moldoveneasca”, apoi in „Republica Moldova”, face parte din instrumentele de propaganda imperia- liste si de anexiune ori desnationalizare staliniste si rusesti. „Moldova” este -; istoric, cultural si lingvistic
-; o parte a Romaniei si deci a Europei. Ea a fost anexata, in 1940, de catre U.R.S.S. -; trebuie reamintit mereu -; prin pactul Molotov-Ribbentrop de trista amintire.
In sfera valorilor culturale, cateva precizari sunt nu mai putin necesare. Incepand din secolul 18, cand se inregistreaza o prima si destul de puternica influenta iluminista, printr-o dubla filiera (greco- catolica in Ardeal si greceasca in Muntenia si Mol- dova), cultura romana incepe sa se integreze efectiv culturii europene. Pana atunci, unele influente, tra- duceri etc. au fost sporadice, intermitente si de mult mai mica anvergura si difuzare. Peste acest strat iluminist s-a suprapus si interferat, odata cu primele decenii ale secolului 19, si o puternica influenta romantica. Participarea noastra cultural-literara la Europa se consolideaza si devine acum dominanta. Dupa 1848, „Europa” incepe sa aiba si puternice conotatii politico-ideologice. Incepand din secolul
19, prin cei doi mari poli de atractie (francez, cel mai puternic, dar si german), intreaga cultura romaneasca are o orientare si un continut net european. Nu discut acum cat de asimilata -; in adancime -; a fost aceasta influenta. Teoria junimista a „formelor fara

fond” a contestat realitatea, valoarea si eficienta acestor influente occidentale, in general de suprafata. Ele au constituit, nu mai putin, o realitate.
La inceputul secolului 20 si, mai ales, intre cele doua razboaie mondiale, integrarea romana euro- peana, in special literara, incepe sa cunoasca si un alt aspect. El s-a accentuat tot mai vizibil pana in epoca actuala, inclusiv sub regimul comunist : con- flictul latent (sau declarat) intre valorile absolute si de circulatie. Altfel spus, intre creatiile care se limiteaza a fi doar „absolute” (de semnificatie intrinsec universala) si creatiile ce incearca sa intre si in circuitul european. Deci sa circule in Vest, sa fie editate, discutate in cercurile literare europene etc. Un mare precursor in acest domeniu a fost poetul Alexandru Macedonski prin sfortarile sale de a colabora, inca din secolul trecut, la reviste franco- fone simboliste, apoi de a fi editat si jucat la Paris etc. Cariera internationala, in poezia si plastica avangardista a lui Tristan Tzara si Constantin Brancusi, in perioada 1920-1940, dovedeste ca un inceput efectiv de integrare europeana s-a produs si cu remarcabil succes.
Desi drastic franata, cenzurata etc., aceasta ten- dinta a continuat, in zone marginale si de penumbra, chiar si sub regimul comunist. Prin astfel de eforturi, care au avut si coeficientul lor de „rezistenta”, se poate spune ca literatura romana n-a iesit de fapt niciodata, total si radical, din Europa. Se observa chiar si fenomene de duplicitate la unii scriitori oficiali, foarte „pe linie” in interior, dar vizibil preocupati de a fi tradusi, folosind pozitiile oficiale
(Uniunea Scriitorilor), in cat mai multe limbi straine. O astfel de politica au dus-o si o serie de poeti si scriitori, mai mult sau mai putin tolerati de regim. Tendinta integrarii europene era, uneori, atat de puternica, incat ea a patruns, in cateva cazuri precise,

si in critica, istoria literara si studiile de literatura comparata. Pana in aceasta perioada, experienta europeana a acestei categorii era ca si inexistenta. Profitandu-se si de unele „deschideri” ale regimului, preocupat intens de impunerea unei imagini accep- tabile in perioada de „liberalizare” relativa, s-a putut constitui un Comitet National de Literatura Com- parata, afiliat la Asociatia Internationala de Litera- tura Comparata. S-a intemeiat astfel si prima revista romaneasca de literatura comparata in limbi straine
(Synthesis, 1973). La fel si prima revista romana de studii literare in limbi de circulatie, Cahiers roumains d’études littéraires (1973), (prin initiativa celui ce va raspunde la chestionar). Mai mult, fenomen extrem de rar pana atunci : au inceput colaborari romanesti, tot mai sistematice, si la reviste de studii literare straine. In ce ma priveste, pe langa asemenea colaborari, am publicat intre 1981-1994 (datele au in acest context semnificatia lor), sase volume de studii si teoria literaturii, in Franta, Italia si Japonia (alte volume au fost traduse in limbi straine si editate in tara). Intr-un astfel de studiu, un eseu cu cheie, de pseudo-comparatistica, in realitate de ideologie li- berala, universalista, „cosmopolita” etc., am contestat si „eurocentrismul”, la care va referiti si dum- neavoastra. (Contre l’européocentrisme, in Etiemble ou le comparatisme militant, Paris, Gallimard, 1982, pp.51-62). Substratul latent polemic era contestarea, pe de o parte, a canoanelor literare impuse doar de catre cateva centre culturale occidentale (in cazul romanesc, Parisul) sau estice (Moscova) si, pe de alta, revendicarea unei egalitati de substanta, de
„valoare” si pentru unele creatii estice sau orientale. Un alt capitol (Contre l’impérialisme et le colonialisme, pp.63-81, cultural si literar, fireste) da si mai limpede expresie acestui inceput, sa-i spun, de independenta a constiintei literare romanesti.

Deplina integrare europeana, intr-adevar, dar cu
„drepturi” potential egale impotriva oricaror bariere si ierarhii date. La limita, fiecare valoare estica, orien- tala, extrem-orientala etc. aspira la o receptie selec- tiva individuala, potential egala : sa nu fie ignorata, respinsa, dispretuita etc. numai pentru faptul ca ea provine dintr-o zona culturala marginala, fara mare prestigiu intr-un centru occidental sau altul. Se pot aminti si unele studii personale care urmaresc aceeasi integrare europeana : Littérature roumaine. Littéra- tures occidentales. Rencontres (Bucarest, 1981), pre- cum si studii despre „letteratura europea”, publicate inclusiv in Italia : La „Letteratura europea”, oggi, in I Quaderni di Gaia, N.1, 1990, pp.103-116, Carruci Editore, Roma ; studiul a fost scris in 1988). Simple repere bibliografice si nimic mai mult. Ele dovedesc ca problema ridicata de Dvs. a preocupat si in Romania, chiar si in conditii dificile, si cu o oarecare insistenta. Concluzia ar fi ca printr-un numar (foarte redus) de spirite romanesti orientate „european”, cultura si literatura romana n-au „iesit”, de fapt, niciodata din Europa. In ciuda oricarei izolari culturale, bariere ideologice si cenzuri totalitare extrem de dure.

9. In perspectiva noii realitati europene (prin care inteleg atat cea prezenta, ca rezultat, mai cu seama, al prabusirii dictaturii comuniste in Europa) cat, mai ales, cea viitoare (a auspicatei si auspicabile Europe unite de maine), care sunt, dupa Dvs., factorii care pot facilita, pe plan cultural, integrarea Romaniei, in aceasta noua realitate europeana ?

Acesti factori sunt, in mod esential, interni. In primul rand, o politica de integrare europeana reala, dusa consecvent, constant si cu tenacitate. Adica ceea ce nu se intampla, deocamdata, in Romania. Sub presiunea unor factori externi, predominant eco- nomici, se adopta unele masuri legislative „euro- pene”. Dar ele au doar un caracter pur formal. Clasa conducatoare, nomenclaturista, educata la Moscova sau in spirit comunist, nu poate asimila ideea unei integrari euroatlantice efective. Ea ar introduce noi principii, valori si ierarhii care le-ar submina, in mod hotarat, pozitia dominanta. In al doilea rand, s-ar impune o modificare radicala a spiritului public, parasirea mentalitatii izolationiste, specifiste, tradi tionaliste, etniciste, protocroniste etc., cultivate timp de decenii la noi, in Romania, de catre dreapta nationalista, inca intre cele doua razboaie. Ideologia de tip liberal este si azi in neta minoritate, cum a fost, de fapt, si in trecut. Iar cea crestin-democrata, de inspiratie tot occidentala, se afla abia la primii sai pasi. O politica activa, de contacte culturale vine abia in al treilea rand, ca o consecinta necesara a modificarii starii de spirit descrisa mai sus : participare constanta si activa la diferite organisme si asociatii culturale literare internationale (U.N.E.S.C.O., P.E.N.- Club etc.), la congrese si colocvii internationale
(burse de studii si de calatorie), organizarea unor astfel de manifestari si in tara noastra (o investitie pe termen lung, dar de mare rentabilitate culturala), finantarea coeditarilor si traducerilor in limbi straine
(un obiectiv extrem de important al oricarei politici culturale active, din pacate aproape total ignorat).
Si initiativa literara particulara, editoriala si indi- viduala, a scriitorilor, oamenilor de cultura etc., joaca un mare rol. Ei nu mai pot astepta doar sprijinul ipotetic al organismelor oficiale (care cel mai adesea nici nu vine), ci trebuie sa incerce sa se „integreze” si singuri. Se pot da si unele exemple in acest sens

(in literatura, critica, teoria literaturii, comparatistica), dar ele sunt inca putine si fara mare prestigiu si circulatie exterioara. Abia scriitori ca M.Sadoveanu si

L.Rebreanu, intre cele doua razboaie, au inceput sa fie preocupati de aceasta problema si sa fie tradusi in unele limbi straine. O preocupare insistenta in acest sens a aparut, aparent paradoxal, doar in perioada dictaturii comuniste, ca o forma de evadare si de manifestare directa a constiintei europene reprimate.

10. Care sunt factorii care pot intarzia (sau impiedica) integrarea culturala a Romaniei in noua realitate europeana ?

Privind in adancime, dincolo de factorii externi, cheia problemei integrarii europene se afla insa, in esenta, in Romania. Mai precis in structura sa sociala fundamentala. O Romanie rurala si inevitabil etnicista, conservatoare, izolationista, traditionalista, „samana- torista” nu va simti niciodata nevoia „Europei”. Dimpotriva, o va percepe ca un grav pericol pentru pastrarea „fiintei nationale”. Ea simbolizeaza „stra- inul”, „necunoscutul”, „primejdia externa”, psihologie specifica oricarei comunitati traditionale inchise. Doar o Romanie citadina, urbana, deschisa, permeabila influentelor straine, predispusa si la fenomene de
„cosmopolitism”, poate avea reale aspiratii si nece- sitati „europene”. Structura Romaniei actuale este inca de esenta rurala, cu toate fenomenele sale negative. Doar viitoarea clasa medie, citadina, roma- neasca, va putea asimila si cultiva efectiv ideea europeana. Ea este azi intretinuta doar de ramasitele vechii aristocratii si burghezii intelectuale romanesti, cate s-au mai putut salva. Este un proces lung, de durata, iar in actualele conditii politico-economice, inca indecis. Caci formarea paturii mijlocii este esential legata de incurajarea proprietatii particulare si a intreprinderii private, de orientare capitalista -; trebuie spus pe fata -; a economiei romanesti. Ceea ce politica de esenta colectivista, etatista, centralizata

si de control a regimului actual, de mentalitate comunist-marxista, blocheaza prin toate mijloacele.
Intre „europenizare” si „privatizare” exista o relatie directa indisolubila. Deoarece doar independenta economica asigura libertatea efectiva de gandire si a relatiilor culturale. Intr-un stat strict centralizat, integrarea europeana este considerata -; dimpotriva -; ca un atentat la independenta si „suveranitatea nationala”.
Foarte insemnati sunt si unii factori psihologici de blocaj, de respingere sau de alienare „europeana” docila si lipsita de personalitate. Complexul de inferioritate face inca ravagii. Nu ne vom putea compara si deci integra „niciodata” -; dupa unii -; Europei. Cultura romana ar fi iremediabil „minora” etc. De unde fenomene frecvente de satelizare, epigonism, sincronism mecanic, imitatie, aliniere do- cila la diferite „scoli” europene etc. Invers, se mani- festa uneori si un agresiv complex de superioritate, de esenta nationalista, caruia teoria „protocronis- mului” i-a dat, sub regimul ceausist, cea mai directa expresie. Romanii ar fi pionieri, creatori, initiatori, inventatori etc. in foarte multe domenii, cu pretinse prioritati europene. Unele orientari mistico-esoterice
(dar cu radacini in tracomania mai veche), fac din Zamolxis profetul absolut al umanitatii, din muntele Omul polul spiritual al lumii etc. etc.
Nu pot fi trecute cu vederea nici unele atitudini iritante ale „complexului de superioritate” occidental. Unii functionari culturali profund mediocri, necom- petenti, de pe la unele servicii ale unor ambasade, institute, biblioteci, au -; uneori si din nefericire -; o atitudine superioara, distanta, unii ar spune, poate, chiar „neocolonialista”. Au venit in Romania sa ne... civilizeze, sa ne cultive, sa ne aduca in secolul 20 etc. Aceeasi atitudine se observa, uneori, si la unii conferentiari straini, la unii participanti la colocvii,

seminarii si congrese, unde, o anume suficienta si chiar aroganta intelectuala este destul de perceptibila. Reactia scriitorilor, a oamenilor de cultura romani cu constiinta efectiv europeana este, in asemenea cazuri, de inevitabila si fireasca retinere, rezerva, necoo- perare. Orice profesoras francez (sa spunem, de mana a doua-treia, ce s-a nimerit intr-un serviciu cultural francez, numai in baza legii „serviciului civil”, ca sa scape, altfel spus, de serviciul militar) nu credem ca poate „cultiva”, „civiliza” si bate pe umar superior pe... cineva. Unii n-au nici o informatie despre tara in care au venit. Dar nu numai atat, cu precizarea -; esentiala -; ca o astfel de reactie nu se inscrie in nici un caz -; subliniem apasat acest lucru
-; in sfera nationalismului cultural. Ea reprezinta doar un fenomen de crestere intelectuala, care face ca un numar deocamdata inca redus de scriitori, oameni de cultura romani, critici etc. care publica -; uneori si in Occident -; sa cultive doar dialogul intelectual in conditii de aproximativa egalitate, nu si de subor- donare si de docilitate in genul relatiei
„profesor-elev”. In aceasta ordine de idei sunt de semnalat si alte cateva obstacole, mai subtile, care fac totusi parte, cu claritate, din aceeasi reactie, sa-i spunem, de constiinta a independentei intelectuale. Desi decalajul cultural, de eruditie si referinte este inca imens, in unele cazuri precise -; destul de rare, intr-adevar, dar existente -, se poate pune totusi si intrebarea : de ce un autor roman ar fi etern „obligat” sa citeze doar referinte straine, iar un anume autor strain, intr-o anume tema precisa, nu s-ar interesa, la randul sau, si de ceea ce s-a publicat si la noi ? Inclusiv, uneori, in limbi straine, chiar despre aceeasi tema ? De ce aceste referinte n-ar fi, in principiu, cel putin, de calitate virtual egala ?
Studiile de „literatura comparata” au, ca vocatie, studiul relatiilor literare in dublu sens. De ce ele s-ar

desfasura doar in sens unic „eurocentric” ? Si ne mai intrebam : la ce „serveste”, in definitiv, literatura comparata daca ea nu se intereseaza si de conditiile literare reale, cate au fost, in Est, sub regimul totalitar comunist ? De ravagiile marxismului oficial, inclusiv in sfera studiilor de „literatura comparata” ?1 De ce ele au adoptat anume atitudini ? Au cultivat anume idei si teme ? Anumite principii ? Au facut apel la un anume sistem de referinte si nu la altul ? etc. Mai mult decat atat : de ce n-ar fi studiate si cauzele si stadiile istorice de dezvoltare spirituala ale unor culturi din Est ? Mentalitatea stiintifico-literara euro- peana actuala este, pe de alta parte, fragmentarista, strict specializata, pe compartimentari riguroase. Stu- diem si editam adesea toata viata doar un singur autor etc. Iar acest specialist (ingust) european, chiar daca de foarte bun nivel, nu intelege, nu poate intelege de ce unele culturi din Est (inclusiv cea romana) aspira, este obligata inca sa aspire si sa cultive un anumit enciclopedism, spirit de sinteza si de generalizare etc. Ca printr-o astfel de cunoastere global-selectiva sa recupereze, macar in parte, timpul pierdut si sa se integreze in sfera referintelor euro- pene esentiale. Multi critici, comparatisti europeni considera insa generalizarile, sintezele, teoriile de ansamblu, drept fenomene de diletantism si chiar de inferioritate etc. Este evident ca lucrurile, intr-o serie de cazuri precise, cel putin, sunt complet diferite. Imposibilitatea, indiscutabil sincera, autentica, de a percepe in mod real, obiectiv, reactiile estice este vizibila indeosebi in sfera ideologica. Cercetatorul si recenzentul occidental, format intr-o societate demo- cratica, de tip liberal, unde aceste realitati sunt in- staurate de mult si traite in chipul cel mai firesc din lume, nu poate pur si simplu intelege cum, in Est, mai este (sau a fost) posibila inca invocarea ideii de liber- tate, a drepturilor omului etc. I se pare, din punctul

sau de vedere (si asa si este), ca se forteaza de fapt usi deschise si in mod inutil. Si totusi lucrurile nu stau deloc astfel. Un recenzent italian al cartii mele Etiemble ou le comparatisme militant, recenzie foarte elogioasa de altfel, are un singur... regret : influentele
„iluministe”. El nu si-a dat seama ca, in 1981-1982, deci in plin regim comunist restrictiv, a face elogiul
„comunicatiilor libere”, a „cetatii universale a lite- relor”, a „cosmopolitismului” si celelalte reprezenta -; cel putin in intentie -; un act de independenta, daca nu chiar de „rezistenta” spirituala antitotalitara. Recen- zentul „meu”, total desideologizat, n-avea insa cum asimila si acest tip de reactie, specific si epocii si locului. Alt exemplu, de alt tip, si tot in legatura cu un critic roman, stabilit in SUA, Matei Calinescu, autorul lui Five Faces of Modernity (1980), lucrare excelenta, realizata in prima sa forma in tara. Un recenzent american marxist, obtuz, dogmatic, o critica prin citate din... G.Lucacs despre „modernism”, considerat ca autoritate suprema si unica posibila. In foarte multe cercuri occidentale de stanga, acest tip de dogmatism ingust (dar agresiv) este dominant si intolerant. Si atunci ne punem intrebarea : cine este, de fapt, „supe- rior” ? Occidentalul intelectual comunizat, „antibur- ghez” si care ramane comunist chiar si dupa prabusirea comunismului in Est, sau liberalul din Est, care are de luptat -; intre altele -; si cu proprii sai marxisti si cu „gauchismul” frivol parizian ? Astfel de obstacole isi pastreaza inca -; din nefericire -; intreaga lor actualitate.
Sirul obstacolelor nu se incheie insa aici. Aparatul cultural extern roman (dar situatia este specifica tuturor tarilor foste comuniste, intr-o masura oare- care) nu este deloc adecvat, ca mentalitate si metode, integrarii europene a valorilor romanesti. In esenta, el nici nu are aceasta preocupare, fiind doar o
„acoperire” pentru cu totul alt gen de activitati.

Mentalitatea sa birocratica, centralizata, il face pe de alta parte total inapt adaptarii flexibile la diversitatea relatiilor literare intr-o societate, publicistica si editura europeana libera. In plus -; handicap esential -; ea este dominata mereu de mentalitatea tipic totalitara. Aceasta urmareste doar „impunerea” valorilor oficiale si a „imaginii Romaniei” pe care si-o construiesc si si-o doresc cercurile oficiale. Spiritul sau este de eterna propaganda si ofensiva ideologica, sortit insa esecului din capul locului. Opinia culturala occidentala recepteaza ceea ce doreste ea, nu ce
„planifica” o anume oficina guvernamentala din Est.

11. Ce rol credeti ca poate avea exilul romanesc in acest proces de integrare culturala ? (Prefer termenul
„exil”, celui folosit azi de Putere, in Romania,
„diaspora”, chiar daca sunt doar relativ sinonimi). Nu-mi fac deloc mari iluzii despre acest „rol”. Unele experiente anterioare sunt destul de negative. Exista, de pilda, marturii scrise conform carora candi- datura la premiul Nobel a lui T.Arghezi a fost contracarata -; cu eficacitate, de altfel -; de una sau de unele personalitati ale exilului. N-as vrea, totusi, sa intram -; acum -; in foarte multe asemenea amanunte, regretabile. Recunosc, pe de alta parte, ca „exilatii” au fost si sunt mereu obligati, in primul rand din instinct de conservare, sa se ocupe, cu prioritate, de supra- vietuirea, consolidarea si „lansarea” lor. Nu este mai putin adevarat ca unele reusite spectaculoase in Occi- dent -; si ma refer la Eliade, Cioran, E.Ionescu, dar si la altii, V.Horia, de pilda -; constituie bune exemple de emulatie si, pana la un punct, chiar de „tehnica” publicitara. Am urmarit destul de aproape „tehnicile” folosite de M.Eliade si, in parte, de E.M.Cioran si am ajuns chiar si la unele concluzii. Uneori, le-am a plicat... eu insumi.

Ar fi fost de sperat ca exilatii sa sprijine prin recenzii, referinte, interventii la radio-uri libere etc., macar unele publicatii romanesti in limbi straine, traduceri aparute la edituri occidentale etc. Din pacate, nu s-a intamplat deloc astfel. Unii iti dadeau chiar a intelege cu claritate ca s-ar... „compromite” daca ar scrie despre un autor din tara. Intrebarea
(uneori legitima, alteori direct stupida) era (deschisa sau acoperita) : „Cine i-a dat voie ?” Adevarul este ca romanii, nici cei din tara nici cei din strainatate, nici cele doua grupuri intre ele, nu stiu inca sa coopereze in scopuri comune superioare, pastrandu-si fiecare individualitatea. Suntem, probabil, un popor mult prea individualist, prea fragmentat, prea putin ridicat la principii generale si prea „trac”. Ma refer la un pasaj precis din Herodot (V, 3), pe care va las sa-l descoperiti... singur.

12. Care este pozitia Dvs. (personala -; sic !) in chestiunea integrarii culturale ? Cum ganditi raportul intre integrare si traditie (specific national) ? Sunteti un adept sau un adversar al „reflexului G.Calinescu”
(reflex considerat provincial de Adrian Marino) ?

Nu stiu ce intelegeti Dvs., in mod exact, prin
„reflexul G.Calinescu”, pe care l-as considera „pro- vincial”. Daca intelesul este de a considera ca
„universul e absolutul” (o referinta precisa in Istoria Literaturii... ed. 1982, p.905), iar „chestiunea raspan- dirii e de ordin cu totul secundar si exterior si de- pinde numai de legile difuziunii”, mi-as ingadui sa nu fiu deloc de acord. Este un punct de vedere total metafizic, ontologic, azi integral anacronic, depasit. Am intrat in epoca „literaturii universale”, in care valorile circula peste tot si in toate sensurile. Treptat, treptat, se formeaza un canon si o ierarhie universala de valori literare. Din moment ce o carte se publica, ea constituie si un act de comunicare, avand deci un emitator si un receptor. „Absolutistii”, daca ar fi con- secventi, ar inchide pe loc cartea in sertar sau intr-un safe. Dar daca o punem in circulatie, inseamna ca-i atribuim si o valoare de circulatie, macar virtuala.
Cu o astfel de mentalitate, literatura romana -; fie ea si „absoluta” si „universala” in constiinta noastra -; n-ar mai iesi niciodata in lume. Ar astepta, in zadar, ca cineva, candva, s-o „descopere”, din intamplare, asa cum s-au descoperit frescele preistorice din pestera Altamira. Oricine vede reflexul si chiar com- plexul defensiv al autorului cu o inalta constiinta a valorii proprii, care -; dintr-un motiv sau altul -; n-a fost (sau nu s-a preocupat sa fie tradus in strainatate) si in felul acesta a evitat si riscurile, uneori foarte mari, ale „difuziunii” : respingere, refuz, compro- mitere (intr-o limba de mare circulatie) etc. Un fel de a spune : „sunt un creator absolut si-mi ajunge”. Teza se poate sustine, doar conform inteleptului antic ce-si ducea toate ale sale cu sine. Cu mica observatie ca nu traim totusi in Atena de acum doua milenii. Spiritul timpului este universalist, integralist, relativ- ist, comunicativ, relationist. „Valoarea” este azi, in primul rand, ceea ce este recunoscut in mod public. Cat priveste relatia dintre „specificul national” si

„integrarea europeana”, sunt putine lucruri esentiale de spus din punctul meu de vedere. Mai intai,
„integrarea” nu atenteaza in nici un fel la existenta
„specificului national”. In al doilea rand, acest „spe- cific” evolueaza, se imbogateste, se nuanteaza prin toate influentele si achizitiile fecunde ale „integrarii”. Aceasta alarma este intretinuta in mod artificial mai ales de conservatori si traditionalisti. Procesul de asimilare, osmoza si interdependenta este universal si literatura romana (ca oricare alta) nu i se poate sustrage, in functie de contextul si conditiile sale istorice specifice.

13. (Pentru operatorii culturali in domeniul literaturii.) Ceea ce se produce azi in Romania -; pe plan cultural -; (mai ales literar) poate interesa citi- torul occidental ? Daca da, ce anume ? Daca nu, de ce ?

Este capitolul, poate, cu mitologia cea mai bogata dintre toate. Romania ramane inca, orice s-ar spune, o mare necunoscuta. De unde nevoia (si cererea) de lucrari introductive, de referinta, de ghiduri, de
„istorii” si pentru marele public. La nivel editorial, ordinea ar fi aceasta : roman, eseu, teatru. Intereseaza si eseul istorico-politic, despre realitatile din Est, inclusiv Romania, despre „revolutia romana” etc. Din nefericire, la noi, s-a mizat aproape exclusiv pe poezie. Deci pe genul de literatura cel mai putin citit in Occident. Poeti francezi de mare reputatie daca au tiraje de 700-800 exemplare. Se poate pune si intrebarea iritanta, dar necesara : ce ecou precis au avut in definitiv toate volumele de poezii traduse ? Cate recenzii ? Publicate unde (categoria publicatiei conteaza enorm) si de catre cine ? (jurnalisti obscuri sau publicisti cunoscuti ?). O alta eroare care s-a facut si se mai face la noi este si miza aproape exclusiva pe francofonie. Ce ecou real, fie si fran- cofon, a avut o traducere sau alta ? O singura recenzie intr-un ziar central, parizian, transmisa repede la Europa libera nu inseamna neaparat si
„succes”. Este nevoie de mai multe mentiuni critice, de intrarea in diferite sisteme de referinta, in enci- clopedii, istorii si dictionare literare etc. Ma intreb : cati rezista, efectiv, la acest examen dur, dar con- cludent ? S-a publicat in actele colocviului de la Roma (3-5 decembrie 1984), Il Momento Eminescu
(Casa Editrice Eminescu, 1987), un studiu, con- vingator, pe texte, despre Comparatisme et Réception : le cas d’Eminescu en France de G.Barthouil. Autorul dovedeste ca receptia lui Eminescu in Franta este total inexistenta. Nici cu alti poeti romani nu stam deloc mai bine... A nu explora in perioada actuala si imensele posibilitati pe care le ofera editura anglo-saxona, dar si cea italiana si germana, constituie, in primul rand, o grava eroare manage- riala. Intreaga problema trebuie pusa pe noi baze. Orice diletantism si spirit artizanal in acest domeniu este ineficient si anacronic.

14. Ce carti se publica acum in Romania ? (Sau : care este tipologia cartilor ce se publica acum in Romania ?). Excluzand pe cele cu caracter strict stiintific, va rog sa le clasificati in ordinea „impor- tantei” lor, in functie de parametri ca : tiraj, vanzare etc.

Schimbarea peisajului editorial este, intr-un sens, radicala. A aparut, in primul rand, categoria literaturii straine de consum, de masa, de mare tiraj, total necunoscuta inainte de 1989. Acest gen de traduceri este, de departe, dominant. O alta noua categorie este aparitia traducerilor eseului politic, lucrarilor politologice de referinta, de orientare liberal-demo- cratica, si ea complet necunoscuta mai inainte. Noua este si specia memoriilor, jurnalelor, amintirilor (in- clusiv din detentie), corespondentei inedite. Inca o categorie insolita : mari cantitati de literatura eso- terica, ocultista, mai mult sau mai putin dubioasa. Fenomen, totusi, inevitabil, dupa o perioada de ateism militant cu totul vulgar. Succes deosebit au si unele „romane” sau „istorii”, pline de reale sau pretinse revelatii despre „vechiul regim”, „revolutie”,
„Securitate” etc. Acestea ar fi genurile din prima linie. Evident, continua sa apara si opere literare si critice, de tip -; sa-i spunem -; „traditional”, dar fara vanzarea si audienta categoriilor enumerate. Uniunea

Scriitorilor si unele reviste acorda premii literaturii romanesti originale actuale, fara insa un mare ecou si influenta mai ales asupra pietii comerciale a cartii. La aceste necesitati literatura romana se adapteaza cu mare dificultate si, deocamdata cel putin, fara succes. De unde apeluri disperate, pentru sponsorizari si subventii, denuntarea „crizei culturii” etc.

15. Integrarea culturala poate fi facilitata (si pre- supune, implicit) intense schimburi (contacte) cultu- rale intre Romania si tarile din Europa occidentala
(acorduri culturale, burse de studii, participari la manifestari culturale internationale etc.). Considerati suficienta activitatea desfasurata in acest sens de catre organele guvernamentale, institutionale sau de alt tip din Romania ? (Daca da, de ce ? Daca nu, de ce ?)

Din motivele evocate si anterior, activitatea „orga- nelor guvernamentale, institutionale sau de alt tip”
(tot din sfera oficiala, desigur) nu este si -; ma grabesc sa precizez -; nu poate fi „suficienta”. Inter- vine, in primul rand, inertia si birocratia oricarui serviciu cultural guvernamental din lume. In cazul romanesc in speta, aparatul cultural extern -; care in esenta a ramas neschimbat dupa 1989 -; are o mentalitate pur propagandistica si de permanenta improvizatie, in spirit centralizat si de comanda. Si lipsa de fonduri constituie un mare handicap. Dar cel mai mare obstacol este spiritul antioccidental, anti- liberal si antipluralist al acestui aparat, ce respinge orice grefa innoitoare reala, in adancime. Cazul celor sase scriitori numiti, dupa 1989, ca „atasati culturali”, care fie ca au fost respinsi de unele ambasade, fie ca au demisionat din cauza obstructiilor (o scrisoare deschisa profund indurerata a romancierului Gh.Schwartz), fie ca au renuntat sa mai incerce inutil regenerarea vechilor structuri, este concludent. Este, apoi, inimaginabil ca acest aparat oficial sa „incu- rajeze”, intr-un fel sau altul, pe un autor din „opo- zitie”. Tot ce s-a facut si se face in strainatate, pentru cultura romana si de catre cultura romana -; care nu se reduce nici pe departe la „Ministerul Culturii” -; este rezultatul aproape exclusiv al unor initiative particulare, neoficiale. Un alt exemplu foarte recent : Rumanische Literaturgeschichte von den Anfangen bis zur Gegenwart de Eva Behring (Konstanz, Universi- tatsverlag, Konstanz, 1994, 316 p.) aparuta fara nici o indicatie sau sprijin oficial romanesc. Sinteza scrisa in spirit independent si din punct de vedere strict occidental, german in speta.