s7h13hx
Intai de toate trebuie sa infruntam cuvantul «civilizatie» luat ca atare. Exista tot soiul de civilizatii, foarte diferite de a noastra, carora le acordam aleatoriu epitetele de primitive sau barbare, lata, de pilda, civilizatia Maya, ale carei monumente imense si calendare astro¬nomice le admiram atat, nu cunostea roata, in timp ce noi nu suntem capabili sa ne imaginam un inceput de civilizatie fara o caruta sau o roaba. Ei bine, celtii n-aveau palate, in schimb cunosteau deja roata. Chiar ei au fost primii care au avut ideea sa ii ataseze niste piese din fier, facand astfel prima masina de arat. Tot ei au oferit in dar romanilor un petotritum, carul lor cu patru roti.
Oameni care nu vedeau nimic ca noi
Si totusi civilizatia celtica nu inseamna doar atat. Cand incepem s-o studiem, patrundem intr-o lume com¬plet straina. Facem un salt in necunoscut, intre ea si noi exista urmele culturii greco-latine si ale impregnarii crestine Vechii celti erau oameni care nu vedeau nimic ca noi. Daca unui contemporan de-al nostru i-ar veni ideea sa propuna Administratiei un model de moneda in stil galic, putem paria ca va fi considerat bolnav mental.
Celtii, «pre-oameni de stiinta» cum erau, nu aveau aceeasi viziune asupra cunoasterii pe care o avem noi. in ochii nostri importanta este doar cunoasterea obiectiva care se confunda cu achizitiile stiintei. Pe noi ne intere¬seaza «cum?». Pe ei ii interesa «de ce?». Pentru ei nu era important sa stapaneasca fortele naturii, sa tina Pamantul „in frau", ci sa patrunda din plin in misterul destinului umanitatii si sa se lase imbatati de ei.
De aici decurge un stil de viata, o arta, o literatura si o istorie in acelasi timp captivante si patetice. Cum au facut-o si altii inaintea noastra, vom incerca sa ne facem o idee pe care sa o prezentam cititorilor, apeland la efor¬tul de intelegere pe care il necesita un subiect atat de neobisnuit.

Cunostintele noastre au facut progrese
Acum un secol nimeni n-ar fi putut imagina sau scrie o carte pe tema aceasta. Nu se stia despre celti decat ceea ce spusesera grecii si romanii care nu ii cunosteau intotdeauna direct, ci de multe ori doar prin prisma razboaielor purtate cu ei, E ca si cum i-am intreba pe armeni ce fel de oameni sunt turcii, iar pe indienii
Siouxcare sunt calitatile americanilor.
De atunci, cunostintele noastre au progresat. Am adus la lumina arta statuilor religioase galice din epoca romana, am avut revelatia civilizatiei de la Tene (nume dat civilizatiei celtice din timpurile Galiei independente, dupa locurile unde au fost facute principalele descoperiri, in Elvetia). Si, in sfarsit, am avut ecouri ale impresionan¬tei literaturi irlandeze si galeze din Evul Mediu, reflectare directa a civilizatiei pe care o studiem.
Dispunem de numeroase criterii de apreciere, dar care nu inlocuiesc intotdeauna absenta documentelor scrise. Celtii nu scriau despre tot ce tinea de spiritualitate. Nu erau singurii care gandeau ca sentimentul religios sau poetic, sau mai degraba poetico religios, era mult prea legat de intimitatea omului pentru a putea fi imortalizat in scris. Ei notau pe tablite, in caractere grecesti, socoteala carutelor si a vitelor, dar nu si visele care le umpleau noptile.
Dintr-o mie de manuscrise — doar trei duzini publicate
La celalalt capat al teritoriilor indo-europene, in In¬dii, celebrele Veda fusesera transmise pe cale orala pana in secolul ai VINea. Celtii independenti au inceput sa-si scrie povestile fabuloase prin secolul al Vl-lea, adica aproximativ in aceeasi perioada. Primele manuscrise s-au pierdut. Nu posedam decat copii mai recente. Dar, din manuscrisele cunoscute, in numar de o mie, doar doua sau trei duzini au fost traduse si publicate. Sa nu ne facem sange rau. Dintre nenumaratele tablete in carac¬tere cuneiforme exhumate in Mesopotamia intre 1888 si
1900, marea majoritate a ramas inca nedescifrata — operatiune migaloasa, dar cu roade savuroase.
Dar aceasta savoare nu exclude dificultatile de in¬terpretare. Calugarii irlandezi care au lasat in scris saga-urile lor in bibliotecile (Scriptoria) manastirilor au stiut sa elimine referirile prea clare la zei si la credintele pagane. Trebuie sa stii sa citesti printre linii si sa scapi de cap¬canele «evhemerizatiei»1) care face dintr-un popor mitic o migratie istorica sau dintr-un zeu stralucitor un erou dotat cu puteri magice.
Trebuie admis, o data pentru totdeauna, ca vizi¬unea celtilor asupra lumii exclude notiunile de categorie si de specializare. Olimpul celtic este ambiguu. Arta celtica, de asemenea. Societatea, morala, caracterul celtilor prezinta fatete contradictorii. Civilizatia celtica scapa definitiilor transante pentru ca este o suma de con¬traste, dar si pentru ca este o civilizatie fragmentata — unica formula sociala si geografica ce permite inflorirea fara oprelisti a individualismului. Dar atentie! un individu¬alism ambiguu si el si care nu trebuie sa dea nastere la confuzii, pentru ca este foarte strans legat de cadrul im¬permeabil al familiei — vom vedea despre ce familie mare este vorba — si al societatii si pentru ca este in¬separabil de respectul neconditionat al traditiei si al devotiunii fata de semeni.
Cu mult timp in urma normanzii au scos la lumina legenda regelui Arthur si au aratat-o lumii intregi dupa ce au savurat-o. Romanele bretone au fost sufletul cavaleri¬lor. Spre sfarsitul Romantismului fantomele din legendele celtice au bantuit imaginatiile. Astazi, imaginea acestei societati uitate — si, vai!, cat de renegate — are oare
1) Evhemer - filozof grec din secolul dimensiune sacra istoriei si eroilor.
i.H., care a redat o puterea sa innoiasca modul nostru de-a vedea lucrurile si poate, oare, sa deschida drumuri noi elanurilor care dor¬miteaza in noi?
La inceput celtomania face furori
in 1757 un poet englez a scris o lucrare care avea sa devina celebra, lata subiectul: cel din urma bard galez il blestema, de pe varful unei stanci, pe regele saxon vic¬torios:
«...Atunci aparu un bard, cu privirea pierduta, invesmantat in hainele lugubre ale nenorocului. Barba-i hirsuta si paru-i albit fluturau ca un meteor in voia atmos¬ferei tulburi. Aprins de focul profetiei, isi lua lira...»
Pe tonul acesta incepe marea aventura literara a lui Ossian, publicat de Mac Pherson intre 1760 si 1765. Aceste poeme despre care autorul pretinde ca ar fi traducerile baladelor galice culese pe platourile Scotiei, nu au decat numele celtic, in ele se exprima marele avant romantic, intr-un decor de torente si de fulgere. Prin ele instinctul, prea indelungat constrans de regulile clasicis¬mului, poate in sfarsit sa iasa la suprafata. Succesul lui Ossian este mondial. Pana si Napoleon il ia cu el pe in¬sula Sainte-Helene. Tradus in toate limbile, el este intru¬parea unui celtism-marioneta ce contribuie la atragerea atentiei asupra originilor etnice ale poporului francez.
Amatorii de celtism, cu nimic mai presus ca inain¬tasii lor, perpetueaza vechile confuzii. Trebuie sa citam fraza Iui Malo Corret de la Tour d'Auvergne, originar din Carhaix, fraza extrasa din lucrarea sa Origini galice, in care autorul se arata lingvist depasit si razboinic intrepid.
«Mai multe imnuri galice... sunt cuprinse intr-un poern ers, numit Edda... Acest monument runic... este cel care ne poate arunca o lumina asupra celtilor». Ignora in mod vizibil ca «ers» desemneaza dialectul gaelic din Scotia, ca Edda este o culegere de legende scandinave si ca runele constituiau vechiul alfabet germanic...
La acea vreme, tot ce era antic si barbar, paros, de¬lirant si nordic era «celt». Celtii apar peste tot. Jeanne Becu citeste in Mercure idila lui Cleomir si Dalia, «nuvela galica» si. cand devine contesa du Barry se intereseaza de Druizii, «tragedie galica», in formele cele mai variate, elucubratii literare, eruditie aproximativa, reverii specula¬tive sau sisteme concepute de maniaci, celtomania face furori. Progresele studiilor asupra celtilor vor ajunge sa-i diminueze autoritatea de care se bucura pe nedrept, dar nu intr-atat incat sa cada in uitare. Vor ramane cativa visatori incorijibili care vor gasi in celtism, datorita am¬biguitatilor sale, un teren de electie pentru a-si exersa fantezia. Celtismul-kitsch se bucura chiar de un succes permanent de librarie.
Apoi pamantul isi dezvaluie primele secrete
Pe la jumatatea secolului al XlX-lea a aparut ipo¬teza ca printre pietrele vechi dezgropate accidental prin diverse locuri s-ar putea gasi informatii serioase despre trecut. O parte din descoperirile facute atunci, ca cele doua busturi ale zeilor de la Roquepertuse sau fundatiile templului zeitei Seine, la izvoarele fluviului, au fost fara vi¬itor: enigmele pe care le reprezentau nu interesau pe ni¬meni, incercarile de descifrare a inscriptiilor funerare din Gaiia romana pe care nici o limba nu le putea explica in intregime au atatat curiozitatea savantilor. Mirarea lor a fost fara limite cand au trebuit sa accepte evidenta; acele cuvinte stranii erau celtice!
in 1846, Botta dezgropa ruinele de la Ninive (despre care nu se stia altceva decat ceea ce scria in Biblie) si, cu aceeasi ocazie, dezgropa intreaga civilizatie asiriana. in acelasi an, Ramsauer explora necropola de la Hallstatt in Salzkammergutul austriac, descoperind 993 de morminte din epoca fierului si un tablou complet al stadiului de civilizatie pe care il atinsesera celtii la locul lor de origine, la nord de Alpi, intre 900 si 500 inainte de Christos. Despre acest lucru se vorbeste putin in Franta, in 1860, Napoleon III a dispus sa se faca sapaturi in Ale-sia, mai mult ca sa clarifice unele aspecte ale campaniei lui Cezar in Galia decat ca sa se informeze despre poporul pe care Cezar il invinsese.
De la La Tene la Gundestrup
De abia in 1874 s-a hotarat asanarea tinuturilor La Tene, acolo unde cu 17 ani in urma se gasisera primele piese arheologice, carora nu li s-a acordat prea multa atentie. Cercetarile vor continua pana in 1907, Se vor descoperi arme, ustensile, obiecte de arta, toate aratand progresele realizate de celti in toate domeniile, de-a lun¬gul cejei de-a doua civilizatii a fierului.
in 1877, o descoperire asemanatoare a fost cea a fortarete! de la Stradonitz, in Boemia, care a adus proba concreta a unitatii civilizatiei celtice din Galia si din Europa Centrala. Sapaturile din Marzabotto, in Italia, au adus aceeasi dovada in ceea ce-i priveste pe galii cisai-pini: alaturi de inevitabilele obiecte etrusce, mormintele adaposteau si intreaga panoplie de razboi de la Tene.
Anul 1891 a fost marcat de descoperirea intamplatoare intr-o mlastina din Jutiand a vasului de bronz zis de Gundestrup, ornat cu figuri si scene mi¬tologice, ale carui asemanari cu iconografia religioasa galica erau atat de evidente incat s-a renuntat la ideea de a atribui acest obiect scitilor.
Descoperiri foarte importante in Franta
La Roquepertuse, Gerin-Ricard asteapta cu nerabdare sfarsitul Marii Conflagratii pentru a relua, in 1919, sapaturile care vor permite stabilirea celtismului evident ai galilor ce locuiau in zona Marsilie! in secolul al ll-lea inainte de Christos. Monumentele scoase la iveala in aceeasi regiune in anii urmatori ii vor permite lui F. Benoit sa descopere arta plastica galica.
La Graufesenque, in Aquitania, o alta mare surpriza in 1923. Se descopera insemnari ale galilor olari datate la un secol dupa cucerirea de catre romani: sunt impanzite de cuvinte celtice, dovada a supravietuirii limbii. Bineinteles ca s-au gasit si «savanti» care sa identifice limba olarilor cu o limba jumatate sumeriana, jumatate egipteana. Lucru ridicol, neputandu-se tagadui ca petuar (ios) sau pinpetos corespund vechilor cuvinte bretone petuar sl pimpet(«a\ patrulea» si «al cincilea»).
Un manuscris din secolul al XV-lea dintr-o colectie particulara irlandeza a furnizat in 1930 doua tratate ju¬ridice datand din secolul VI era noastra si vorbind despre obligativitatea acordarii de ajutor persoanelor bolnave, in fapt un precursor al asigurarilor sociale.
Descoperirile continua dupa razboi. F. Benoit descopera, la Entremont, capitala Salyenilor, un prim exemplu jde oras autentic galic denotand un concept ur¬banistic, in 1958 se fac legaturi intre diverse documente arheologice care dovedesc existenta in Galia romana a unei masini de strans recolta cu tractiune animala.
in sfarsit, in 1971, la Dineault, in Cornouaille armori-cana, se gaseste intr-un dulap o admirabila statueta a zeitei Brigitte, aflata acolo de 50 de ani. Astfel se confirma descoperirile de la Entremont — in perioada cuceririi ro¬mane arta galica in ansamblul ei evolua spre o expresie plastica, spre deosebire de arta insulara celtica; aceasta avea sa ramana ideografica, simbolistica si decorativa pana la disparitia sa in secolul al Xll-lea.
Pionierii geniali ai celtologiei
Datoram progresului spiritului stiintific din cursul se¬colului al XlX-lea — care n-a fost doar un secol «stupid» — dizgratia in care au cazut irevocabil celtomania si efor¬turile pionierilor celtologiei. incetul cu incetul acesti pionieri ne-au pus in posesia mostenirii etnice franceze. Primul dintre ei a fost probabil Adelung, la sfarsitul se¬colului al XVIII-lea, care a facut unele greseli datorita lacunelor documentarii sale, dar a avut meritul de a stabili o clasificare exacta a limbilor celtice vii in doua grupe: pe de o parte irlandeza si scotiana, iar pe de alta parte galeza, comica si bretona. Si totusi este inca marea epoca a etimologiilor la prima vedere. Le Brigant credea ca toate limbile de pe glob derivau din bretona vorbita de Adam si Eva in paradisul terestru. Cuvintele franceze chaine si p/vxerau considerate in mod eronat ca prove¬nind din cele bretone chadenn si priz. Este curios faptul ca dictionarul comparat al limbilor celtice publicat de Lhwyd la inceputul aceluiasi secol nu impresionase pe nimeni, cu toate ca indica o directie buna in cercetare.
Dar, un secol mai tarziu, ideile lui Prichard si gramatica comparata a lui Bopp au stimulat imaginatia lui
Gaspar Zeuss a carui Grammatica celtica, aparuta in 1853, a constituit fundamentul studiilor filologice celtice moderne.
LIMBA BRETONA I-A FOST DATA DE CATRE DUMNEZEU LUI JAPHET...
«Celtica, sau bretona, este o limba-mama... Dovada acestui adevar este ca ea i-a fost data de Dumnezeu lui Japhet... si nu inventata sau intocmita de oameni. Ea isi trage toate cuvintele dintr-un fond propriu... Gomer, fiul cel mare al patriarhului Japhet, a transmis-o descendentilor lui, gomarienii, din care se trag celtii sau galii, dupa cum spun Callinaque, Joseph in cartea sa Antiquites Judaiques, si, mai tarziu, Eustache d'Antioche, marele sfant Jerome, sfantul Isidor de Sevilla, cosmograful Merula si inca altii...
Este adevarat ca inainte de a se numi limba celtica... ea a fost intai in Asia limba gomarienilor sau gomarltilor apoi a saques-ilor sau saces-ilor care au cotropit tinuturile Parthei. in a! treilea rand ea s-a numit limba Titanilor (nume pe care si l-au dat chiar ei pentru a se face temuti si res¬pectati de celelalte popoare) in Cappadoria, Frigia, Grecia, Tradasi insula Creta... unde cinci sau sase generatii ale acestor Titani au domnit timp de 300 de ani pe vremea... lui Abraharn si a altor patriarhi si unde erau numiti si celti, gali, galatei, termeni sinonimi care semnifica toti razboinici puternici, valorosi...
Ca si ceilalti cuceritori ei au introdus legile, obiceiurile si limba lor. Si astfel in greaca, teu¬tona sau germana si in celelalte limbi europene
'-% se gaseste o infinitate de cuvinte celtice care sunt mult mai simple decat ale lor, pentru ca marea majoritate nu au decat o silaba, pe cand ale grecilor si latinilor care deriva din ele sunt de cate doua... Si este o regula generala in mai toate limbile: cuvintele cele mai lungi provin din cuvinte scurte si simple care sunt chiar radacinile lor primitive...»
P. F. Gregoire, prefata la Dictionar francez-celtic. 1732
Cazul acestui universitar este cel al unui geniu care irumpe intr-o ramura a stiintei si care. dintr-o singura lovi¬tura, o reinnoieste si o aduce pe culmile perfectiunii. Pen¬tru ca, daca de o suta douazeci de ani se aflasera multe despre limbile celtice pentru ca se stransesera o groaza de informatii pe care savantul german nu le poseda, nici una din concluziile sale nu a fost contestata. Ramane un motiv de uimire pentru cei ce cunosc complexitatea si dificultatea unui asemenea tip de studiu, cum acest pro¬fesor a reusit, in intervalul dintre cursurile pe care le preda la liceul din Bamberg, sa invete singur si in pro¬funzime cinci limbi celtice, sa le inteleaga mecanismul, sa asimileze fonologia, sa reconstituie evolutia lor, sa desci¬freze milioane de texte fara sa greseasca sau sa dera¬peze.
Progrese pe toate planurile
Studiile despre celti sunt incepute. Un alt german cu spirit patrunzator, Kuno Meyer. il intalneste pe teren pe marele d'Arbois de Jubainville. Le datoram traducerea si ilustrarea sapa-urilor care au rupt voalul ignorantei noastre in domeniul lumii celtice pagane. Celtii insisi sunt scosi din amorteala lor. Dupa precursorul Whitley Stokes, Eoin MacNeill si Douglas Hyde reinvie trecutul Irlandei, in Tara Galilor — John Rhys, in Bretania — Joseph Loth studiaza comorile necunoscute ale literaturii bretone. Surprizele nu vor inceta, in 1964, un celtolog breton, Leon Fleuriot, publica o culegere explicativa in bretona veche, culegere ce reda ramurii celtice contemporane gloria trecutului sau si ofera cheia limbii celtice populare din protoistorie.
Studiile celtice avanseaza pe toate fronturile. Romilly Allen, in 1910, face cunoscuta bogatia artei celtice luata ca intreg, de la productiile de la Tene pana la cele din Irlanda si Scotia medievala. Joseph Dechelette incepe, in acelasi an, publicarea unui monumental tratat de arheologie celtica, intitulat cu modestie «manual». De atunci acest tratat de referinta a ramas de neinlocuit, in ciuda jioilor descoperiri.
in zilele noastre, specialistii bretoni, irlandezi, scotieni si galezi sunt numerosi; ei au preluat stafeta de la francezii, germanii si scandinavii care i-au precedat.
Galii chemati in ajutorul Frantei
infrangerile ii pun pe oameni in fata unor examene de constiinta. Dupa 1871, Fustei de Coulanges a publicat cartea sa Institutiile vechii Frante, intr-o traditie franceza ce dateaza din Galia romana, in reactie impotriva traditiei contrare a predominantei elementului franc. Treizeci de ani mai tarziu, Camille Jullian publica Istoria Galiei. intre cele doua aparitii incepuse inflorirea arheologiei preisto¬rice si a sociologiei comparate. Sentimentul patriotic
inflacarat era acelasi. Prestigiului stiintei germane si a victoriilor germane al caror merit parea ca tine de o supe¬rioritate rasiala, era bine sa i se opuna perfectiunea sevei franceze; iar mitului celtic ce! germanic.
Camille Jullian era un meridional din Cevennes, ne¬gricios, care nu semana cu imaginea pe care o avem despre galii legendari. El a devenit ridicatorul in slavi al unei epopei galice sub un sef national inspirat: Vercinge-torix. Si tot el a fost cel care a adus in sufletul multor com¬patrioti nostalgia celtismului. Partea cea mai contestata a operei iui este ipoteza sa, devenita rapid certitudine, a ex¬istentei intre Pirinei si Rin, inainte de sosirea celtilor, a unei populatii «ligure» pe care acestia ar fi asimilat-o. Si n-ar trebui sa ne miram cand Jullian o descrie impru-mutandu-i din propriile-i trasaturi.
Pentru francezi Istoria Galiei, care ramane pretioasa pentru documentatia ei fabuloasa, prezinta vi¬ciul de a atribui membrilor unei societati de tip tribal nationalismul visceral al popoarelor contemporane. Vom avea ocazia pe parcursul acestei carti sa dezvoltam acest subiect.
Aceasta orientare a lui Jullian explica de ce nu i-a inclus pe celtii insulari in optica sa. Considerand ca celtii proveneau din diverse locuri si ajunsesera sa formeze o unitate, ipoteza aparitiei unui nationalism distinct intr-o singura parte a tinutului celtic era pur arbitrara. Ea explica si de ce Jullian aderase la opinia lui Albert Grenier: «Avem dreptul, pentru a descrie civilizatia celtilor dinainte de epoca romana, sa utilizam informatii pe care ni le furnizeaza societatea celtica, literatura britano-celtica din Evul Mediu? Istoricii spun ca nu.»
Ar trebui precizat «Istoricii care nu au studiat vechea Irlanda». Cei care au facut-o spun ca da.
Si totusi Jullian a dat studiilor istorice o profunzime pe care n-o avusesera inainte.
«Defrisarea unei mari paduri, spune el, asanarea unei mlastini intinse, au aproape tot atata insemnatate in destinul societatilor ca si o revolutie politica sau o capo¬dopera literara... Raspandirea unei culturi, construirea unui drum lung, formarea unei capitale, duc la consecinte la fel de durabile ca cele ale unui razboi sau ale unei legi».
Cele patru surse de cunoastere
Timp de aproape doua mii de ani, lumea civilizata n-a stiut despre celti decat ceea ce scrisesera despre ei scriitorii din Antichitate. Se pot observa multe rezerve din partea acestor autori. Si totusi aceste dovezi pastreaza o valoare informativa, daca nu pentru ceea ce erau celtii in realitate, atunci macar pentru ceea ce gandeau contem¬poranii lor despre ei.
A doua sursa este arheologia monumentelor: urme sau resturi de locuinte, de fortarete, de drumuri, de por¬turi, de ateliere, ustensile si obiecte diverse.
A treia este iconografia: arta de la Tene sub toate aspectele ei, inclusiv prelungirea ei tardiva in insulele bri¬tanice; sculptura preromana pana la ultimele ei realizari; sculptura celtico-romana care din punct de vedere celtic este o arta degenerata; numismatica galica ce este o pura splendoare.
A patra sursa este literatura insulara, la inceput ir¬landeza, in care miturile traditionale apar in integritatea lor. apoi cea «bretona» («galez» este un cuvant aparut mai tarziu, prea limitat dupa parerea noastra pentru a cuprinde un fenomen istoric si geografic atat de intins), pe aceasta din urma cenzura crestina exploatand-o profund.
Am putea, fara a ezita, sa adaugam o a cincea sursa, care este folclorul actual al tarilor celtice moderne: Irlanda, Scotia, Tara Galilor, Bretania, precum si a doua tinuturi mai putin intinse: Cornwall si insula Man.
Acest folclor, care a fost foarte conservator pana in prezent, a vehiculat numeroase elemente de civilizatie pe care, altfel, nu le-am fi cunoscut: muzica, dansuri, cantece, sporturi, legende si credinte populare, vechi obiceiuri.
A cincea sursa: limba
Luate izolat, fiecare din aceste surse nu ne furnizeaza decat informatii fragmentare sau neclare. Dar ele se completeaza si se lumineaza reciproc, dupa cum vom vedea in continuare.
in sfarsit, exista limba. Ea ar putea fi considerata si o sursa de indicatii pretioase despre societatea celtica, idealurile ei si idiosincrazia ei. Multitudinea de nume pro¬prii in a caror constructie intra cuvantul epos «cal», arata importanta acordata acestui animal, fie in viata eco¬nomica, fie in razboi, fie in mitologie. Este unul din cazurile in care literatura insulara ne poate indica, folo¬sind un lux de amanunte, rolul jucat de cai in tarile celtice. Unele reprezentari iconografice sugereaza valorile sim¬bolice care-i puteau fi atribuite. Vocabularul este el insusi foarte instructiv. Prezenta anumitor cuvinte abstracte sau de specialitate spune multe despre legi si obiceiuri.
Adevarul este ca daca stim sa exploatam aceste di¬verse marturii si daca tinem cont si de conditiile in care au fost descoperite, suntem amplu informati despre acest vVf1' Wfe^.i subiect. Toi atat cat putem fi despre oricare alt popor al lumii dintr-o epoca ce corespunde aceluiasi tip de civi¬lizatie.
Sa le multumim grecilor pentru ca au fost vorbareti
Fenicienii au fost primii care au frecventat insulele Cassiteride — a se citi Britanice — cu cateva secole inainte de greci, ca sa aduca de acolo cositorul al carui comert i! monopolizasera. Ei scriau. Suntem indreptatiti sa credem ca alfabetul lor este la originea tuturor alfa¬betelor occidentale. Si cu toate acestea ei nu au povestit nimic despre calatoriile lor nordice. Nu erau vorbareti. Din fericire, grecii, succesorii lor, erau.
Hecatus din Milet, in secolul al Vl-lea inainte de Christos, a situat tinuturile hiperboreenilor la nord de Alpi, fapt confirmat de arheologie. Herodot, un secol mai tar¬ziu, pretinde ca celtii se intindeau pana la Pirinei si descopera prezenta lor in vestul peninsulei Iberice. Constatam ca facusera ceva drum.
Analele preotilor romani ne arata ca galii iesisera victoriosi la Allia in 390 inainte de Christos. Heraclit din Pont preia acest zvon si este de parere ca Roma, «oras grecesc», a fost cucerita de o armata de hiperboreeni. Maestrul sau Aristotel stie mai multe decat el; el numea celtii Kettoi si avea o idee mai clara despre tinuturile in care erau raspanditi; ceea ce nu-l impiedica insa sa enunte prostii la adresa lor, ca de pilda ca nu accepta gu¬vernarea femeilor si ca sunt pederasti. Dar spune.de ase¬menea, ca sunt razboinici, ca-i scalda pe noii-nascuti in apa rece ca gheata a raurilor si ca-i imbraca foarte sumar. Le atribuie pretentia de a nu le fi teama nici de cutremure, nici de torente. Un detaliu l-a impresionat pe marele filosof: in Celtia, magarii nu pot supravietui: este mult prea frig!
Ephore, care scria pe la sfarsitul secolului al IV-lea
inainte de Christos, ne invata ca celtii ii pedepseau cu o amenda pe tinerii prea grasi, atunci cand centura lor depasea circumferinta admisa. De la el am aflat ca celtii ajunsesera pana in Tarile de Jos si ca nu le era frica de nimic.
Calatoria marsiliezului Pytheas in Celtia
Este si epoca in care un grec din Marsilia, Pytheas, intreprinde o calatorie indrazneata dincolo de Gibraltar, catre oceanele misterioase despre care se credea ca sunt pline de monstri marini si acoperite de gheata. El voia sa stie de unde venea cositorul atat de necesar fa¬bricarii bronzului si chihlimbarul foarte apreciat pe piata orasului lui.
El trece de coloanele lui Hercule, se indreapta spre nord, recunoaste tarmurile armoricane, apoi pe cele ale insulelor «Pretanice» unde da peste minele de cositor pe care le cauta, in Cornwall, o ia un drum mai indraznet prin Marea Nordului, pana aproape de Thule, se intoarce prin Marea Irlandei si calculeaza ca a parcurs douazeci de mii de stadii, adica trei mii cinci sute patruzeci de kilometri. Noteaza ca «pretanicii» sorteaza graul in hambare si beau hidromel. Este cu siguranta adevarat pentru ca ei continua s-o faca si in zilele noastre.
Pytheas are spiritul marilor descoperitori. Es¬timeaza ca nu stie inca destule. Indiferent la plangerile marinarilor epuizati, reia drumul spre canalul Manecii si merge pe malurile continentului pana la Elba, apoi pana vorbi mai tarziu, nu-i fac pe toti cercetatorii sa-si schimbe parerile, si universitarul J. Arnal, in lucrarile sale foarte interesante privind Dolmenele din depar¬tamentul Herault (1963), scrie:
„Au fost avansate mai multe ipoteze. Aceea a lui V. Gordon-Childe mi se pare cea mai temeinica. El vede in megalitism o religie adusa din Orientul a-propiat, la fel cum s-a intamplat cu crestinismul in epoca romana.::
Dezacorduri si ipoteze tuiburi
inca de la sfarsitul secolului XIX anumiti autori au tost de acord cu schema orientala. Un loc deose-Djt il ocupa scotianul James Fergusson cu lucrarea nude stone monuments in all countries, their age and uses, aparuta in anul 1872 si tradusa in limba iranceza de abatele Hamard in anul 1873, sub titlul Monumentele megalitice din toate tarile. Aceasta lu¬crare, prima consacrata megalitismului din intreaga lume, este inca luata drept referinta. „De la cartea lui rergusson — scrie Fernand Niel — ale carui concluzii sunt de altfel discutabile, nu cunoastem alta monumente
Fergusson, despre care vom mai vorbi, refuza atat schema celtica, cat si cea orientala. Pentru el. aceste monumente din piatra sunt recente si dateaza din primele milenii ale erei noastre, in special monu¬mentele britanice de la Stonehenge si Avebury sau cel irlandez de la New Grange. Despre camera de la Maeshowe, din Scotia, el scrie ca ar fi greu s-o con¬sideram dintr-o epoca anterioara secolului X. Campu¬rile de menhire de la Kongsbacka, din Suedia, se leaga de „bataliile care s-au dat intre secolele V si XII."
El scrie de asemenea: „in stadiul actual al cunostintelor noastre, nu avem nici un motiv sa pre¬supunem ca dolmenele spaniole ar fi anterioare erei actuale; stim insa, ca dolmenele din Cangas de Onis si de la Arrichinaga au fost venerate pana in secolul VIII, poate chiar pana in secolul X; daca au fost vene¬rate, este posibil sa fi si fost ridicate in acsa epoca.:!
Printre t jorii.e pe care le-arn numi „tulburi", in¬trucat nu se bazeaza pe nimic prdcisi o citam pe aceea a iui Anure de Parriagua, care in lucrarea sa, intitulata Poporul dolmenelor (Pc.r;s, 1897), situeaza originea celtica a constructorilor de megaliti tocmai in India. El sustine ca perioada dolmenica s-ar afla cu 15 000, poate 18 000 de ani inainte de era noastra, epoca in care „poporul dolmenelor" ar fi pornit din In¬dia spre Occident. Rasa celta, cu piele neagra, ar fi devenit treptat, „mai putin neagra, ca urmare a in¬fluentelor mediului si ale climei" (sic!); ea ar fi invadat sudul si nordul Europei, ajungand in Africa de nord, Portugalia, Anglia, Belgia si Suedia. i-a denigrat pe gali. Deci trebuie citit cu precautie.
Timagene, in schimb, se afla la polul opus. Cu certi¬tudine el a cunoscut literatura mitologica si poemele epice ale galilor, de a caror existenta fara ajutorul lui noi nu am sti. El ne povesteste cum, cu trei secole inainte de interventia romana, Celtia era ca un imperiu ce stapanea o treime din Europa. Ne spune cum Ambigat, regele su¬prem, vazandu-si poporul suferind din pricina su-prapopulatiei, i-a insarcinat pe cei doi nepoti Bellovese «cel care stie sa omoare» si Segovese «cel care stie sa invinga» sa-si ia cu ei oamenii in cautare de noi tinuturi. Soarta I-a condus pe primul spre Italia, iar pe al doilea spre Boemia. Timagene, ca si Titus-Livius, comite greseli enorme de cronologie, usor de rectificat prin metode comparative.
Titus-Livius a fost intr-un fel un Michelet roman. O seama de pagini din povestirile sale «istorice» de¬natureaza faptele spre marea glorie a Romei. Polyb face dreptate, domolind laudaroseniile colegului sau.
Galul Trogue Pompei serveste drept interpret unuia dintre locotenentii lui Cezar in batalia de la Tongres impotriva eburonilor. El contrazice afirmatiile celor pentru care belgienii erau germanici si nu vorbeau aceeasi limba cu celtii Pomponius Mela ne informeaza despre per¬secutiile de pe vremea lui Tiberius ale caror victime au fost druizii.
Mai exista si alti autori care lasa in scrierile lor in¬formatii interesante despre celti. Niciuna n-a fost negli¬jata, tocmai pentru a se face un tablou complet al civilizatiei lor.
Materialul arheologic
Mai intai exista ruinele monumentelor din piatra, in tarile nordice unde se construia in lemn, ele sunt putin numeroase si apartin unor state cu civilizatie mixta. Se pot semnala acele fanum, mici temple galice caracteris¬tice, inspirate fara indoiala de templele greco-romane. Dar trebuie mentionate in special locuintele particulare si fortaretele sau refugiile fortificate. Arheologia este cate¬gorica asupra unui fapt: Celtia, pana la intrarea in contact cu lumea mediteraneana, nu cunostea orase propriu zise.
Mostenirea cea mai vasta lasata este cea a mormintelor. Prin continutul lor in arme, bijuterii, mobile, ustensile, oase umane si de animale, ele ne dau in¬formatii despre nivelul de civilizatie atins de defuncti, despre ritualurile lor funerare, despre tipul lor de comert. Dar nu ne dau informatii despre limba pe care o vorbeau si nici despre relatiile cu celelalte popoare.
Grupurile statuare galo-romane reprezinta in mod clar personaje divine, in cea mai mare majoritate a cazurilor, fara o explicatie scrisa. Metodele folosite pentru identificarea lor sunt un soi de joc foarte apreciat de specialisti, dar care trebuie sa faca apel la alte surse de cunoastere.
Fotografiile facute din avion ne-au aratat lucruri care ar fi putut ramane necunoscute. Micile reliefuri pe terenuri vaste scapa privirii, dar nu si camerei de luat ve¬deri care le accentueaza contururile gratie umbrei lor. Asa au aparut urme de asezari romane importante in regiuni in care nu se cunostea existenta lor. Tot din avion s-au putut trage concluzii despre populatia anglo-saxona a Angliei. S-a demonstrat ca vaile erau cultivate pe tere¬nuri vaste, neingradite, asa cum o faceau anglo-saxonii, pe cand terenurile accidentate erau parcelate, asa cum obisnuiau celtii. De asemenea, parcelele din Hanovra si Westfalia, care contrasteaza cu terenurile din nordul Ger¬maniei, confirma ca acele regiuni au apartinut multa vreme celtilor, inainte de a fi ocupate de teutoni.
Geniul unui popor se reflecta in limba lui
Ar parea ciudat sa dorim ca o limba pe care nu o cunoastem sa ne dea informatii despre poporul care o vorbea. Romanii nu s-au sinchisit niciodata sa noteze particularitatile lingvistice ale popoarelor pe care le coio-nizau. Franciscanii, dominicanii si iezuitii spanioli au fost primii care au dorit sa invete si sa predea limbile indi¬genilor supusi. Nici galii nu s-au preocupat sa salveze de la uitare limbajul lor national odata ce au invatat sa scrie. Vom incerca in randurile ce urmeaza sa gasim motivele psihologice ale acestei renuntari, care i-a intrigat pe isto¬rici. Daca in afara numelor proprii stim putine despre gali, totusi formele vechi ale limbilor celtice vii, vechea irlan¬deza si vechea bretona (premergatoare galezei, bretonei si comicii moderne) prezinta bogatii si particularitati comune. Ele previn in mod clar dintr-un limbaj comun, caruia i se asociaza celtica veche, ale carei diferente dia¬lectale nu-i afecteaza structura si nici bagajul ideologic si literar.
Daca e sa ne referim doar la bretona veche, vo¬cabularul abstract pe care-l cunoastem are aproape intotdeauna echivalente in irlandeza si demonstreaza ca celtii din Evu! Mediu tarziu, care apartineau inca unui statut social putin diferit de cel al Gaiiei, uneori chiar mai arhaic din anumite puncte de vedere, erau familiari cu idei de genul indisolubil/taie, opozitie, aprehensiune, a
intreprinde, compasiune, neglijenta, privilegiu.
in ceea ce priveste numele proprii, ele confirma spiritul belicos al celtilor pe care-l stiam din scrieri. Nume bretone precum Fierul-victoriei, Printul-luptei, Cavaler-al-razboiului. Victoriosul exista in galica sub o forma mai veche sau se pot compara cu acelea care au aceeasi origine cum ar fi Rege-al-cailor-rapizi sau Cel-ce-e-puternic-ca-Esus.
Dar, bineinteles, nu toate numele aveau legatura cu virtutile militare. Bretonii se numeau si Fiul-verii sau Rasa-buna.
O lume in afara timpului: literatura insulara
Irlanda primelor sase secole ale erei crestine ne invata multe despre civilizatia celtilor, in mod special despre cea a Gaiiei dinainte de Christos. Ea a fost Celtia legendara, insularitatea ei punand-o ia adapostul in¬fluentelor exterioare, in cele sase secole ce au urmat, ea s-a schimbat in suprafata, dar a conservat un fond imuabil pe care nu a reusit sa-l suprime decat politica engleza de exterminare din vremea lui Cromwell.
«Se spune, a afirmat Georges Dottin, ca nu avern decat documente in copie despre Celtia pagana. Este o eroare. Posedam mii de manuscrise irlandeze care ex¬prima aceste credinte prin intermediul literaturii, deoarece aproape nimic in celti nu este crestin.»
in ciuda ravagiilor facute de vikingi, fervoarea lite¬ratilor irlandezi a reusit sa pastreze textele principale. Pe lista fragmentelor epice conservate in Cartea din Leinster (secolul al Xll-lea) figureaza cel putin 35 de fragmente care apartin importantului ciclu Conchobar si Cuchulain,
Marea majoritate a manuscriselor a fost redactata in secolele al Xl-lea si al Xll-lea, in scriptoriile manastirilor. Faptele istorice evocate ne duc in urma, la perioada bronzului si chiar la cea a pietrei. De altfel, evenimentele ulterioare secolului al Vlll-lea nu au fost subiecte pentru cicluri epice. Anacronismele limbii aduc o confirmare stiintifica acestei pareri.
TICALOSIA FIILOR LUI TOURENN
«Fii lui Tourenn. Brian si cei doi frati ai sai, l-au urmarit pe «ian, ca sa se razbune. Ca sa le scape, Kian, folosindu-si bagheta magica, s-a transformat in porc, dar Brian l-a ranit cu lancea. Kian le-a cerut celor trei frati permisiunea sa reia forma omeneasca si a obtinut-o.
— Bun, spuse Kian, v-am pacalit. Daca as fi fost omorat sub forma de porc, atunci ati fi fost datornici doar cu un porc. Dar, pentru ca ma veti omori sub forma de om, trebuie sa platiti pentru un om. Si nimeni n-a fost si nu va fi omorat pe un pret mai mare ca mine. lata de ce: armele cu care ma veti ucide vor povesti fiului meu ceea ce mi-ati facut.
— Nu te vom omori cu armele, raspunse Brian, ci cu pietrele care sunt pe jos.
Si incepura sa-i loveasca atat de crud si de brutal ca nu mai ramase din razboinic decat un maldar de carne si de oase sfaramate. Si acest maldar il bagara in pamant.
Dar pamantul refuza sa ascunda nelegiuirea si respinse cadavrul.
Brian fu de parere ca trebuia inmormantat
inca o data.
Fu pus in pamant a doua oara. Dar pamantul il refuza din nou.
De sase ori la rand fiii lui Tourenn pusera cadavrul in pamant, de sase ori pamantul il respinse. A saptea oara insa il accepta.
Si fiii lui Tourenn plecara.»
Tradus din Oidhe Chloinne Tuirann, publicat de R.J. Duffy
Un labirint psihic
incercarile de a clasifica manuscrisele irlandeze sunt inutile pentru ca nu tin cont de genurile literare ale literaturilor clasice si neo-clasice. Un traducator erudit care le cunoastejDine s-a rezumat la clasarea lor in or¬dine alfabetica, in general ele sunt povestiri ale unor evenimente, dar, indiferent de pretentiile lor istorice, per¬sonajele sunt sau ascund figuri mitologice, iar evenimen¬tele pe care le povestesc, spectacolele pe care le descriu, nu sunt altceva decat scenarii ale mitologiei. Nu au sens decat privite din perspectiva mitologica, chiar si atunci cand pun in scena personaje care au existat de fapt. ^ fn aceasta consta si dificultatea lor, fara a mai vorbi de limba in care sunt scrise, limba ce ramane in parte greu de inteles, multe cuvinte si expresii avand un sens ezoteric care ne scapa.
Literatura bretona, invesmantata mai feudal si mai conformist (din punctul de vedere al bisericii) este in esenta identica. Identica pana intr-acolo incat maniacii influentelor au vrut sa vada in ea simple transpuneri ale temelor irlandeze. Ipoteza e inutila pentru ca irlandezii si bretonii au mostenit aceleasi traditii etnice.
Pentru motivele pe care le-am enumerat, este logic ca personajele intruchipate nu prezinta nici o individuali¬tate de caracter. Ele servesc la personalizarea fortelor ce conduc lumea si nebunia oamenilor. Nimic nu este mai departe de voluntarismul elen sau de mesianismul orien¬tal.
A patrunde in labirintul psihic al acestei literaturi inseamna o dezradacinare totala, iar cel ce incepe sa se simta in aceasta dezradacinare ca la el acasa, acela a inteles esenta celtismului.
Ne aflam in marea traditie indo-europeana
A descoperi secretul celtismului inseamna a patrunde in spiritul vechilor civilizatii traditionale pe care omul modern, prin schimbarea mentalitatii, le gaseste greu de inteles.
Anumite concepte crestine care ne sunt familiare sunt straine traditiei: zeu personal, legi morale cu sanctiuni in viata de apoi, natura supusa unui zeu unic, credinta intr-o dogma, notiunea de culpabilitate atavica...
in plus, civilizatia celtica; in marea traditie indo-europeana, se distinge prin arhaismul sau. Nu este o civi¬lizatie in care sa lipseasca notiunea de stat. ci este o civilizatie care, asemeni celei germanice, o exclude. O seama de trasaturi distinctive o apropie de perioadele mai vechi: vanatoarea de cranii, aliantele de sange, legaturile in clanuri, sistemul de „dare" sau potlach care este ceva asemanator renuntarii eroice la dreptul de pro¬prietate.
Foto 1 - Plata impozitului catre romani
Singurele referinte care lumineaza temele irlandeze si bretone sunt sfintele scrieri hinduse. Forma de ex¬presie a celor doua este aceeasi, cea a unei traditii cu origine unica: texte in proza lasate la libera inspiratie a povestitorului, interpuneri de fragmente in versuri si dia¬loguri transmise si invatate pe dinafara.
in afara timpului si a ratiunii: miturile
O asemenea literatura nu poate sa ne lamureasca asupra istoriei. Trecerea timpului nu avea pentru «bar¬bari» o valoare masurabila, ci una calitativa si simbolica. Nu-i prea interesa pe acesti stramosi indepartati impartirea timpului dupa un calendar. Timpul nu se evalua in bani. Ceea ce era important era emotia intamplarilor pe care le povesteau, a lectiilor pe care le predau, senzatia de infinit si de transcendere pe care is¬toria o lasa in spirite. Numarul de zile, luni si ani trebuia si el sa aiba o valoare simbolica. Trei sau sapte nu erau nu¬mere ci calitati. De unde frecventa acestor cifre si a multi¬plilor lui trei in evaluarea cantitatilor sau a timpului, fara a avea o valoare concreta.
Miturile nu sunt povesti inventate de primitivi mai mult sau mai putin obtuzi. Ele au fost prezente dintot-deauna si reprezinta intalnirea dintre idee si dorinta. Con¬temporanii nostri cu literatura SF n-au nimic de invidiat la antici din punct de vedere subiectiv. Omul este o con¬stanta. Miturile sunt un mod de exprimare a necesitatilor umane in afara ratiunii si a experientei practice. Ele nu dau informatii despre evenimente. Ele lumineaza natura umana si atmosfera unei civilizatii.
Povestiri irlandeze, ca Tain, bretone precum Kou-louc'h si Olwen sau Tristan, care nu se pot incadra in vreo perioada istorica si ale caror personaje n-au nici o situatie sociala, poseda imensa calitate de a ne arata care erau chemarile inimilor stramosilor. Si poate si ale noastre, daca stim sa citim in sufletele noastre.
inalti si blonzi, de preferinta
Virgil, in Eneida, cantand gloria consulului Claudius Marcellus, ii descrie pe gali cu plete blonde, purtand coliere de aur in jurul gaturilor albe precum laptele. Tipul celtic admis de Antichitate era intr-adevar cel al oamenilor inalti si blonzi. Istoricii moderni, constatand ca aceasta descriere nu corespunde majoritatii francezilor, care sunt de talie mijlocie si au parul castaniu, au conchis ca invadatorii celti, ca si francii de mai tarziu, de aseme¬nea «inalti si blonzi», nu erau decat o minoritate.
Aceasta pentru ca se uita ca talia si tenul sunt notiuni relative. Azi spaniolii, in majoritate scunzi si bruneti, ii descriu pe turistii francezi ca pe niste blonzi inalti, neputandu-i deosebi, la prima vedere, de confratii germani sau olandezi.
Desigur, galii nu erau cu totii niste roscovani inalti, dar toti doreau sa lase aceasta impresie si isi vopseau parul. Aveau, am putea zice, o idee preconceputa privind tot ceea ce este blond.
De fapt, regiunea unde s-a format etnia celtica a fost, din timpuri preistorice, un loc de trecere, unde rasele antropologice, in masura in care au existat, s-au incrucisat. Celtii, peste tot unde se instalau, gaseau populatii de agricultori datand din epoca neolitica, pe care le dominau si le asimilau, diversificand, prin incrucisari, o rasa deja departe de a fi omogena. Se pare ca anumite regiuni ale Frantei detin un procentaj de
«sange galic» mai ridicat decat Bretania unde totusi constiinta celtica a ramas mai vie.
Individul celtic: o seama de criterii
Daca tipul fizic nu este determinant, atunci cum putem sa-i recunoastem pe celti? Unii spun ca limba este singurul criteriu indiscutabil. Pentru ceea ce tine de vremurile stravechi, ei au dreptate: galii nu mai exis¬tau acolo unde nu se mai vorbea galica. Dar, mai tar¬ziu, cand, sub presiunea circumstantelor, celtii au incetat progresiv sa-si vorbeasca limba, am putea spune ca si-au pierdut particularitatile spirituale? atavismele lor? obiceiurile si gusturile lor? Ar fi ridicol sa pretindem asa ceva. Fara gali, temperamentul francez tipic este inexplicabil. Bretonii de limba franceza, irlandezii de limba engleza nu sunt intru nimic mai putin bretoni sau irlandezi in comparatie cu compatriotii lor ce continua sa foloseasca limba nationala. Limba este instrumentul unei culturi, semnul unei societati, dar nu ea este cea care le constituie.
Pentru noi, calitatea celtica a unui popor este data de o suma de trasaturi distinctive, lasate la aprecierea fiecaruia, cu toate ca apartenenta la limba ramane un criteriu privilegiat.
Vom vedea ca vechii celti nu se caracterizau doar prin felul de a vorbi, ci si prin organizarea lor sociala, credintele lor religioase, obiceiurile juridice, or¬ganizarea politica, genurile si tehnica literaturii, stilul lucrarilor plastice si lirice, jopurile si dansurile, obice¬iurile in timp de pace si de razboi...
De unde vin celtii?
Dupa spusele lui Timagene, druizii sustineau ca o parte din celti erau indigeni, iar cei care nu erau, proveneau fie dinjnsule indepartate, fie din regiuni situ¬ate la est de Rin. in ceea ce priveste originea geografica a celtilor intre Rin si Dunare, arheologia este de acord. Ei s-au constituit acolo ca un popor distinct in timpul primei perioade a epocii fierului.
Iar in ceea ce priveste insulele, se pare ca Timagene si-a luat visele drept realitate, lulius Cezar va fi cel care ne va lamuri, explicandu-ne ca druizii credeau ca galii se trageau din Dispater, zeul mortilor. Legenda irlan¬deza confirma acest lucru si declara ca Tethra, regele mortilor, domnea dincolo de ocean. Nu exista con¬tradictie intre cele doua afirmatii. Punctul de vedere celtic este foarte clar. Celtii erau «fiii noptii», asemeni soarelui care ia nastere din ea. Filosofia lor fundamentala era aceea a eternei reintoarceri, a vietii ce se naste din moarte, asemeni primaverii ce se naste din iarna.
Cezar indica si el ca patura dominanta a populatiei galice este originara din niste insule foarte indepartate. O confuzie, pe care o vom explica ceva mai incolo, a dat in vileag ca aceste pamanturi indepartate erau de fapt pamanturile Spaniei. Confuzie probabil dorita, pentru ca era cazul sa fie distruse credintele vii ale irlandezilor despre originile lor mitice pagane. Aducand pe pamant lumea lor invizibila, aceasta era suprimata fara a trebui sa fie negata.
Intre 800 si 500 inainte de Christos, poporul care lo¬cuia in regiunea europeana centrala unde a fost reperata civilizatia numita de la Hallstadt, este incontestabil de origine celtica. Nu exista nici o solutie de continuitate intre prima si a doua civilizatie a fierului, aceasta din urma fiind cunoscuta ca civilizatia de la Tene. Nimic nu indica in descoperirile arheologice nici cea mai mica schimbare in populatie. Ori, populatia de la Tene era celtica. Inscriptiile pe care le-a lasat, marturiile tuturor celor care au cunos-cut-o sunt de necontestat.
Un fenomen demografic extraordinar s-a produs in pragul erei noastre. Acest nou popor care se formase incetul cu incetul in Europa Centrala, incepand cu epoca bronzului, a devenit o sursa de migrare cu un dinamism irezistibil, ceea ce va duce in cateva secole la schim¬barea completa a aspectului Europei, intre Atlantic si Marea Neagra.
Marea invazie celtica
Asemenea unui torent ce-si paraseste brusc vadul obisnuit, marea invazie celtica se extinde in toate di¬rectiile, intai spre vest, ocupa Renania si estul Frantei unde infloreste civilizatia de la Tene ale carei urme im¬presionante au facut sa se spuna despre departamentul Marnei ca ar fi un «vast cimitir celtic».
Apoi se intinde spre vest si sud-vest, zona prin exce¬lenta a monumentelor megalitice. Acolo, casatorindu-se cu populatia ce ridicase dolmenele si menhirele, celtii s-au impregnat de o religiozitate profunda, necaracteristica nordicilor.
in elanul lor, trec de Bidassoa si se lupta cu ibericii. Are loc un fenomen foarte curios. Nu se mai intalnesc cu tarani pasnici si usor de dominat ca in vaile marilor fluvii occidentale, ci cu o rasa la fel de mandra si de belicoasa ca a lor. Se intrunesc toate conditiile pentru un razboi de exterminare. Acesta insa nu are loc. Cele doua popoare se intrepatrund, galii asimiland civilizatia materiala mai avansata a ibericilor si acestia adoptand limba invadato¬rilor. Rezulta o natie solida, care se va lasa greu de in¬frant de catre romani. E discutabila afirmatia anticilor ca «galatii» nu asteptau decat un pretext minor ca sa puna mana pe arme.
Se dezbate inca ipoteza producerii unei miscari de reflux dinspre centrul suprapopulat al Galiei spre Europa Centrala. Legenda regelui Ambigat seamana insa cu o explicatie plauzibila a prezentei galilor la est de Rin.
O alta cauza a migrarii populatiilor celtice a fost ori¬entarea triburilor teutone catre caldura si soarele din zonele sudice. Acestea, care nu mai aveau suficient pa¬mant ca sa se hraneasca in tarile lor de origine, Scandina-via de Sud si malurile septentrionale ale Germaniei, i-au impins pe celti sa migreze. Linia de oppidumuri galice care delimiteaza inaltimile Harzului si, ceva mai incolo, cele din Turingia, sugereaza linii de rezistenta succesive pe un ax mergand dinspre nord-est spre sud-vest, impotriva unui inamic sau a unei amenintari venite din Nord. Aceasta amenintare nu putea fi decat cea a teutonilor, a caror inaintare catre sud este dovedita de istorici.
Datarea precisa a migrarilor este dificila. Nu sunt decat doi celtologi care s-au pus de acord asupra subiec¬tului, la diferenta insa de cateva secole. Vom vedea mai tarziu cand vom discuta despre goi'deluri.
Spre Nipru, Asia Mica, Italia, Bretania si Irlanda
in orice caz, invazia celtica a luat si alte trei directii, intai de-a lungul Dunarii cu oprire la sciti (pe Nipru) si in Asia Mica, unde douazeci de mii de razboinici s-au con¬stituit intr-o confederatie autonoma de trei «regate», corespunzand celor trei triburi diferite. Acesti galati s-au suprapus peste populatia autohtona frigiana, de limba greaca, fara ca sa ne fi parvenit marturii scrise despre conflicte sau ciocniri.
S-a produs, ca si in Spania, un fel de civilizatie mixta, aici greco-celtica, acolo ibero-celtica, ce nu avea sa se mentina prea mult dupa ruptura de trunchiul princi¬pal celtic, inglobati in lumea elenistica, galatii urmau sa dispara prin casatorii mixte si asimilare lingvistica.
Alte doua curente migratoare puternice au vizat Sudul, inspre valea raului Po, ducand la intemeierea Galiei cisalpine care a fost timp indelungat motiv de cosmare pentru romani. Celalalt curent s-a indreptat spre Nord-Vest in directia insulelor Cassiteride, dand nastere Bretaniei1' si Irlandei, regiunea de predilectie a celtilor dupa disparitia Celtiei continentale.
Cat de multi erau celtii?
Este greu de apreciat, intrucat recensamantul me¬todic al locuitorilor unei tari este o inovatie recenta, in vechea Franta, oamenii se multumeau cu numararea «focurilor». Se stia in mare cate guri de hranit se reu¬neau in jurul unui foc si de aici se afla numarul locuitorilor unei provincii. Pentru a stabili totusi o cifra cat de cat aproximativa vom folosi metode similare. Vom face apoi o medie.
Sa folosim intai metoda cea mai simpla, aceea a densitatii probabile pe care putea s-o prezinte o populatie
1) Cuvantul Bretania era folosit pana-n Evul Mediu ca sa desemneze Marea Britanie, iar cel de Mica-Britanie pentru a desemna Armorica. Folosim acesti termeni in lucrarea noastra. rurala lipsita de orase si hranindu-se dintr-o agricultura primitiva. O densitate de 30 de locuitori pe kilometru patrat pare o ipoteza acceptabila pentru regiunile cele mai bogate ale Celtiei maxima, in secolul al lll-lea inainte de Christos. Aceasta densitate se poate reduce la jumatate in regiunile mai impadurite sau in zonele montane.
Aceasta evaluare da pentru 800.000 kilometri patrati si respectiv 400.000 kilometri patrati, 24, respectiv 6 milioane de locuitori, in total 30 de milioane pentru intreaga Celtie. Cifra este probabil scazuta daca ne gandim ca Franta secolului al XlV-lea numara 22 de milioane de locuitori pe o suprafata de 425.000 kilometri patrati, adica aproape o treime din vechea Pan-Celtie care, contrar unei convingeri destul de raspandite, nu era mai impadurita ca in zilele noastre.
O alta evaluare se poate obtine pornind de la numarul de popoare sau de natiuni. Importanta lor era foarte variata, mergand de la 50.000 la 500.000 de membri. O medie de 100.000 poate fi un minimum. Ex¬istau aproximativ 60 de popoare in Galia transalpina, o jumatate de duzina in Italia, trei probabil in Spania de Nord-Vest, vreo treizeci in Marea Britanie si o duzina in Irlanda, probabil aproape o duzina de la izvoarele Dunarii pana-n Galatia. In total cam 120 de popoare, dintre care unele e posibil sa nu fi insumat mai rnult de cateva mii de capete, in orice caz, daca impartim numarul deja obtinut de 30 milioane la 120, obtinem o medie de 125.000 pentru fiecare popor, ceea ce este evident prea putin. Este mai indicat, deci, sa estimam populatia celtica globala, in epoca celei mai vaste ex¬pansiuni, intre 30 si 50 milioane de oameni.
Ne-am putea intreba de ce o atare masa umana s-a dovedit neputincioasa in impunerea ei pe continent si a cedat in fata Romei, a carei demografie era mai mica. Dar Roma era, inainte de a fi un popor, un principiu de organizare pus in slujba unei vointe de putere. Celtii nu i se puteau opune si vom vedea mai tarziu de ce.