Una din temele speciale de comunicari si discutii inscrise in programul Congresului International de Stiinte Istorice de la Oslo (6-13 august 2000) s-a intitulat Europa centrala, unitate si diversitate. Ea a fost sustinuta prin contributiile unor istorici din Austria, Germania, Franta, SUA, Italia, Ungaria, Slovacia, Romania si Slovenia -; specialisti cunoscuti in problema respectiva. e8u15ut
Punerea ei in discutie a insemnat mai mult decat aceea ce se enunta prin subtitlu: n-a fost numai alternativa unitate -; diversitate, ci si aceea a existentei sau non-existentei reale, concrete, a conceptului de Europa centrala.

Numerosi istorici de renume au considerat ca acest concept este prefigurat in ideile si actiunile lui

Metternich, din anii urmatori Congresului de la Viena.
Format in spiritul secolului Luminilor, cancelarul austriac era adeptul principiului echilibrului de forte pe plan international. In acest principiu el vedea, impreuna cu mentorii sai, o extrapolare a mecanicismului dominant in stiinta secolului al XVIII-lea.

In spatiul ce gravita in jurul Vienei si revenea mai direct responsabilitatile sale, Metternich vedea „o unitate geografica si politica, o individualitate aparata de doua puteri centro-europene” (Heinrich von Srbik). Acestea erau Austria si Pusia. Alianta lor stransa reprezenta garantia securitatii interne si externe a centrului continentului, amenintat pe ambele sale flancuri -; cel estic si cel vestic.
Se prefigureaza inca din acest stadiu embrionar temerea de expansionismul rusesc (dar si de revansa unei Frante ce-si demonstrase, sub Napoleon, puterea). Pana aproape de zilele noastre, pledantii pentru o unitate politica definita, institutionalizata, a unei Europe centrale, a unei statalitati danubiene, vor fi mereu indemnati in atitudinea lor de gandul de a crea un obstacol eficient in calea colosului de la rasarit.
Metternich a socotit ca realizarea acestei unitati central-europene, cu toate corolarele ei, s-ar fi putut intemeia pe formula federalizarii. Austria -; o federatie de posesiuni „istorice”. Europa centrala -; o federatie de state suverane. Europa -; un sistem federativ bazat pe principiul egalitatii marilor puteri.
„O idee cu adresa in viitor, care-l aseaza pe Metternich in randul marilor oameni de stat” (Hugo Hantsch). Natural, aprecierea istoricului austriac vizeaza principiile, nu metodele politice ale lui Metternich. Or, la nivelul principiilor, multi exceleaza …
Revolutiile de la 1848 au eliminat componentele reprobabile ale sistemului lui Metternich si al Sfintei Aliante, dar au mentinut deschisa, in noi variante, problema structurilor politice inter- si intrastatale in centrul continentului.
Atunci s-a profilat distinct opozitia dintre Germania Mare -; unificarea nationala ingloband si Austria -; si Germania Mica -; acelasi deziderat, dar fara Austria. Prima formula, daca s-ar fi realizat, ar fi determinat gravitarea spatiului centro-european inspre Berlin si inspre axa economica Rin-Ruhr. Cea de-a doua, care se va infaptui prin politica lui Bismarck, a fost veritabila generatoare a notiunii si a problemei de „Europa centrala”, delimitata grosso modo prin granitele monarhiei habsburgice. O delimitare departe de a fi fost acceptata de invatatii din felurite tagme, aplecati asupra evolutiei si caracteristicilor acestui spatiu.
Pana la inceputul secolului al XX-lea, organizarea si reorganizarea sa au facut obiectul preocuparilor si scrierilor a numerosi autori de marca: baronul Eötvös Jozsef, Ilja Garašanin, Kossuth Lajos, Karl Renner, Teleki Laszló, Adam Czartoryski, Aurel C. Popovici s.a. Evident, proiectele cuprinse in eseurile politice ale acestora se adresau Monarhiei dualiste, aflata intr-o vizibila instabilitate interna si contestata pe plan politic si social de nationalitatile din cadrul ei, ca si de spectrul partidelor, dinspre centru pana la extrema stanga, reprezentata atunci de social-democratie.

Intreaga literatura, care a instaurat cu toate drepturile, in istoria moderna a continentului, capitolul

„Europa centrala”, a oscilat intre solutia federalizarii si cea a statelor nationale.
In 1915 a aparut, la Berlin, lucrarea intitulata Mitteleuropa, care a asigurat o intinsa notorietate autorului ei, Friedrich Naumann.1
Recitita astazi, ea nu mai impresioneaza atat cat la data aparitiei. Si-a pierdut actualitatea, cel putin din punctul de vedere al motivatiei sale, ce isi releva cu usurinta caracterul politic si economic interesat, in serviciul Germaniei, determinat de presimtirea deznodamantului nefavorabil al primului razboi mondial.

Naumann (catalogat astazi ca liberal) era apropiat cercului de mari industriasi din care faceau parte Albert Ballin, Robert Bosch, Hugo Stinnes, Walter Rathenau2, dar si sociologii Max Weber si Gustav Schmoller, sau economistul Hjalmar Schacht, care va colabora cu nazismul, cu destula iscusinta insa, pentru a nu se compromite iremediabil (la Procesul de la Nürnberg va fi achitat).
Acestia au intuit faptul ca razboiul se va prelungi si ca are perspectiva de a se incheia, in cel mai bun caz pentru Germania, cu un „meci nul”. Blocada navala engleza, precum si conditiile previzibile ale pacii viitoare interziceau, ori aveau sa micsoreze accesul economiei germane pe piata mondiala, extraeuropeana. In consecinta, trebuia cautata din vreme o reorientare a directiilor si relatiilor acestei economii, ceea ce nu putea sa insemne altceva decat o „integrare economica” a unui spatiu central-european, dominat de Germania.3 Solutie ce presupunea si un anume gen de mai stransa cooperare politica, sun egida aceleiasi mari puteri.
La timpul sau, Naumann s-a aparat de acuzatiile de pangermanism. Intr-adevar, ideea sa nu avea o intemeiere ideologico-politica stridenta, ci, aparent, numai una practica. Privita insa retrospectiv, ea ar fi dus cam la acelasi efect, al unei hegemonii germane de la Rin pana, eventual, la Marea Neagra, sustinuta insa cu alte argumente decat ale pangermanistilor.

Capitolul economic al cartii, pe langa ca este, in prezent, total depasit in datele sale statistice, mai apare

si destul de inconsistent, in raport cu cerintele unor analize economice riguros stiintifice.
Ceea ce s-a observat atunci putin, sau deloc, de catre exegetii atrasi de deschiderea constructiva a lucrarii, a fost prudenta cu care Naumann a conditionat perspectivele politico-economice preconizate.
El sublinia ca pentru o Europa centrala e necesara o noua constiinta istorica, elementele economice nefiind suficiente. „Orice noua imagine comunitara -; scria el -; trebuie sa se nasca in sufletul oamenilor”.4
Recunostea ca „tipul uman central-european nu este inca format, ci doar in formare” si mai lansa acest „bon mot”: „spre a prinde contur, Europa centrala are nevoie de o toleranta conservatoare (fata de trecut) si de una liberala (fata de viitor)”.5

Consecintele politice ale primului razboi mondial au determinat schimbari in abordarea problemei unei

Europe centrale.
Pentru un timp, din Germania, infranta, nu s-au auzit voci care sa incerce a o mentine in atentie. Cand ele se vor relua, se vor distanta de conceptia lui Naumann, acuzat ca „ii lipsea instinctul omului de stat pentru functia productiva a puterii”.6 Aceasta „functie productiva” a suscitat, in viziunea istoricilor si politicienilor nazisti, conceptul de Europa centrala ca un „spatiu al destinului german”. Formula drastic premonitorie, in 1937 cand a fost lansata, in lumina a ceea ce se va intampla cu incepere din martie 1938: „Anschluss-ul”, anexarea regiunii sudete si curand dupa aceea a intregii Cehoslovacii, ocuparea sau subordonarea economico-politica a statelor din sud-estul continentului.7 In fapt, aceasta „resuscitare” a anulat orice individualitate a Europei centrale, dizolvand-o brutal in creuzetul „Marelui Reich”.
Pentru Austria, Europa centrala s-a identificat, dupa 1918, mai mult decat inainte, cu Imperiul destramat. Ea a devenit o imagine nostalgica. Desi fara explicite conotatii revendicative, istoria si literatura i-au descoperi

intruna calitati de neinlocuit, cantate in surdina de corul defetismului ce discredita din interior sistemul tratatelor de pace din 1919-1920.
Tarile zise „succesorale” ale monarhiei habsburgice au incercat, dupa 1918, printr-o colaborare intre ele, sa previna tentativele de revizuire a tratatelor si pericolul instabilitatii in zona central-europeana. Exemplul cel mai cunoscut a fost al Micii Antante, incheiate intre Iugoslavia, Romania si Cehoslovacia. Ea a fost insa numai o alianta defensiva, neajungand la o integrare mai stransa, care ar fi dus gandul spre o afinitate cu vechea imagine de Europa centrala.
Cunoscutii oameni politici cehi Milan Hodža si Eduard Beneš au mers mai departe, evident doar in proiecte, preconizand o uniune sau o confederatie a statelor central-europene.
Din partea maghiara, dand pe alocuri la o parte faldurile agitate ale literaturii revizioniste, s-au auzit si glasuri mai realiste, preconizand- cel putin intre Austria, Cehoslovacia si Ungaria -; o uniune economica, vamala, monetara si de trafic, atragand eventual Polonia si Bulgaria.8 S-a mai vorbit si de oportunitatea unei conferinte central-europene permanente, in cadrul Ligii Natiunilor.
Dupa ce, intre 1938-1945, Europa centrala a fost anihilata, ca posibila individualitate, prin integrarea fortata in „spatiul vital” german, anii 1945-1989 au obnubilat-o din nou, aruncand-o dupa cortina de fier a sovietizarii.
Dar din 1956 (revolutia din Ungaria si framantarile din Polonia) si mai ales din 1968 (primavara si apoi toamna, cu vant de stepa, de la Praga), Europa centrala a fost proiectata din nou in publicistica politica occidentala si a diasporei est-europene, ca un „concept disident”. Redescoperirea ei echivala cu o denuntare
(timida) a nefirescului instaurarii strivitoarei dominatii sovietice peste tari si natiuni avand stravechi traditii proprii, istorico-politice si culturale. Cu constiinta culpabilizata de zbaterea acestora pentru a-si redobandi libertatea, Occidentul a inceput a indrepta o privire, desi inca destul de impaienjenita, catre copiii abandonati ai Europei.
Mircea Eliade ii tinuse inca din 1952 aceasta predica in pustiu: „Popoarele de dincolo de cortina nu se simt mai solidare intre ele, decat se simt cu restul Europei. Aceasta vasta regiune… este organic legata de Occident. Dunarea este …fluviu european. Orientul si Occidentul Europei sunt, economiceste, complementare.
La fel ca in Occident, nicaieri in Orientul Europei nu exista o solidaritate unica si exclusiva. Romanii se simt solidari cu popoarele balcanice, datorita ortodoxiei si mostenirii comune bizantine, dar si cu natiunile de origine latina din Occident.”
De la 1989 incoace Europei centrale, sub pana si prin graiul celor ce staruie sa o cultive, pare a i se imprumuta iarasi un vesmant de o culoare specifica. Ea serveste delimitarii discrete a tarilor care se vor favorizate de Uniunea Europeana si de NATO, in comparatie cu cele carora li se contesta realizarea unor criterii de performante economico-politice, compatibile cu nivelul occidental, ori sunt considerate de-a dreptul ca inamici publici.
Datelor probatorii ale acestui decalaj li se mai adauga si argumentul confesional, prin care se pune hotar intre lumea catolica si cea ortodoxa -; un hotar ce lasa in afara „Europei de drept” Serbia, Bulgaria si, fapt

deranjant pentru noi, Romania de la est si sud de Carpati, absorbind in schimb Transilvania in lumea catolico- protestanta. Argumentul e relevat de publicistul polonez Krisztof Pomjan -; aparent fara intentie rauvoitoare fata de altii, cel mult aceea de a pleda mai apasat cauza „occidentalismului” Poloniei -; si de cunoscuta lucrare a lui Huntingdon, autor care, la fel cu multi din categoria lui, reusesc sa acceada la notorietate datorita caracterului voit socant al ideilor lor.9
Oricine poate explica acestor „originali” ca in ziua de astazi apartenenta confesionala a unor colectivitati nu mai reprezinta o nota diferentiala, cum fusese ea in evul mediu. Factorii catalizatori se identifica in prezent in alta sfera. Germanul e german, indiferent daca e catolic sau protestant, maghiarul -; maghiar, peste confesiunea sa eventuala, catolica, reformata (calvina) sau unitariana; romanul e roman, fie el ortodox, romano-catolic sau greco-catolic s.a.m.d. Nuantele pe care le comporta in zilele noastre apartenenta confesionala sunt putin relevante pentru structura etnica si politico-nationala.
Dar pana la urma revenim la alternativa initiala: Europa aceasta centrala a fost, sau mai este o realitate obiectiva, ori numai o imagine a istoriei si a politicii -; una din multele cate se creeaza, ca o eticheta comoda, sub care se pot inscriptiona variate sentinte?
Dilema e legitima, deoarece in jurul acestui concept nu s-a realizat nicicand un consens, asa cum a putut sa para din schita simplificata a dezvoltarii sale lineare, intreprinse mai sus. Dimpotriva, intre specialisti din diverse domenii, prevaleaza divergente si discutii in contradictoriu.
Nu exista un acord asupra limitelor geografice ale Europei centrale si asupra criteriilor dupa care sa se fixeze aceste limite. Unii le extind, altii le restrang, altii, in fine, le deplaseaza pe cu totul alte coordonate decat cele pe care, de bine de rau le-a acceptat pana acum cam toata lumea.10

Se ezita intre denumirile de Europa centrala, Europa central-rasariteana, sau spatiu dunarean.
Se confrunta pareri asupra factorilor formativi ai popoarelor din acest spatiu, asupra eficientei sau ineficientei lor. S-a afirmat, de pilda, ca peisajul centro-european, sau dunarean, ar fi animatorul subiacent al unui spirit comun.11
E curios ca asemenea opinii, de sorginte nebulos romantica, sunt afirmate recent, cu usurinta, fara vreun demers, daca nu la datele stiintei, macar la resorturile matricei stilistice, intuite si dezvoltate de un Frobenius, Spengler sau Blaga.
In fond, spatiul central-european, de la Alpii Tirolului, trecand prin campia maghiara si prin zona deluroasa a Croatiei, Slovaciei si Transilvaniei este de o diversitate greu de acomodat rolului de generator al unei spiritualitati comune.

Despre popoarele de atatea ori insirate de istorie si de politica -; austrieci, cehi, slovaci, maghiari, croati, romani, polonezi, ucraineni -; s-a afirmat ori ca au fost fideli supusi ai monarhiei habsburgice, si nu cum le arata literatura lor nationalista, ori aprigi adversari ai aceleiasi, contrar celor spuse in literatura cu tenta nostalgica. In fapt, aceste pozitii extreme au, ambele, o cota de continut real. E o greseala a le absolutiza prin generalizare. Individual, ca si in grup, s-a trait de catre aceste popoare sau natiuni, in epoca moderna, un proces -; chiar o drama -; a dedublarii constiintelor, intre tendintele politice integratoare, drapate tot mai frecvent in formula federalizarii spatiului politic central-european, si sperantele infaptuirii statelor nationale.
De la 1918 pana astazi, in acest spatiu s-au intrepatruns declaratiile si actele de amicitie, cu suspiciuni reciproce si cu sentimente rezervate sau ostile.
In nici un cadru istoric experimentat in ultimele doua secole -; habsburgic, plurinational, sovietizant sau post-comunist -; nu s-a verificat maturizarea stabila a unei afinitati spiritual-politice cu promisiuni comunitare, a popoarelor central-europene. Ceea ce nu vrea sa insemne ca drumul ar fi inchis.
S-a mai sustinut ca, pe taram cultural, Europa centrala s-a caracterizat printr-un spirit echilibrat, opus radicalismului ideologic si politic afirmat in Occident si in Rusia. De asemenea, ca ea a fost sediul majoritatii curentelor novatoare in stiinta, gandire si arte, ce vor marca secolul al XX-lea.
Sunt iarasi doar adevaruri relative. Nationalismul virulent, antisemitismul, actiuni anarhiste n-au lipsit din lumea politica central-europeana, nici chiar din reputat toleranta Viena. Cat priveste curentele novatoare, - sa numim, la alegere, psihanaliza, structuralismul, muzica dodecafonica -; ele au aparut, e adevarat, in mediul vienez si praghez. Dar puteau sa apara si altundeva, si semnele lor au existat, fiindca in mentalitatea colectiva din pragul secolului al XX-lea se crease o disponibilitate pentru conceptii noi.

Kafka n-a mplementaritatea transnationala e o realitate general admisa si necesara. Pe baza ei se poate construi modelul ipotetic al unei Europe centrale relativ coerente, cum au anticipat-o in secolul al XIX-lea economistul Friedrich List sau omul politic austriac, baronul Karl Ludwig von Bruck s.a. Numai ca acest model, in pofida unor incercari increzatoare, are sanse reduse de a fi revigorat in prezent, pentru bunul motiv ca Europa centrala este impinsa catre periferia zonei de maxima pulsatie economica a continentului. Aceasta, situandu-se candva in lungul axei Hamburg-Berlin-Viena-Triest, s-a deplasat in timpurile apropiate spre o axa aproximativa Rotterdam-Milano.
Cat de mult este Europa centrala un concept de speculatie, rezulta dintr-un scurt inventar al caracteristicilor si definitiilor ce i s-au atribuit: paradis transnational si al „ereticilor” (recte nonconformistilor), potenta multiculturala si multilingvistica, spatiu tragic, dar si al conviventei, al unei diversitati reciproc tolerante, comunitate de memorie si de supliciu, numele unei forme de civilizatie si al unui model cultural, o persistenta a imaginatiei si a constiintei istorice, un model de echilibru intre etatism si pluralism politic, o exponenta a etosului acumularii de cunostinte si de instruire, si, in fine, poate ca mai convenabila ar fi formula demna de Pythia: „un teritoriu larg al intrebarilor la care inca nu s-a raspuns si al contradictiilor inca nerezolvate”.

In detrimentul elanurilor nostalgice, un fapt apare evident in clipele de fata: daca odinioara o „Europa centrala” se contura, concret, pe structura monarhiei habsburgice, ea nu mai este -; dupa 1918 si 1945 -; decat o idee, un produs al imaginarului retrospectiv. E intretinuta de criza neo-nationalismelor, pentru care se considera ca ar putea servi drept antidot; de presiuni externe -; politice sau economice -; cum a fost pana recent sovietizarea, sau cum se anunta dirigismul voalat al Comunitatii Europene si al NATO.
In ultima instanta, ea pare a fi cel mai nimerit exprimata de definitia eleganta, adoptata de mai multi autori: „O comunitate de destin, in perioade de criza”.
Mai importanta decat existenta evaziva (in prezent) a unei Europe centrale ca entitate diferentiata in peisajul vechiului continent, este acceptarea ideii ca, reala sau imaginara, ea nu poate fi detasata de modelul spiritual european, de ansamblul acestuia. Ne gandim in special la epoca mai recenta, in care a devenit bine marcata osmoza intre diferitele regiuni ale acestei Europe globale, adesea uitate si de tot atatea ori redescoperite.
Cu modelul gandirii si sensibilitatii europene si, prin mijlocirea sa, cu modelul intregii lumi civilizate, cetatenii spatiului central-european impartasesc, intr-adevar, o „comunitate de destin” -; sentiment dezirabil a fi legitimat de toti oamenii constienti, intruniti dinspre oricare parte a orizontului politic.