Ungurii, stapani pe regatul croat, dupa cum am vazut, si pe cetatea Belgrad cu tinutul dimprejur, si pe viitorul banat de Timisoara, izbutisera in ultimul patrar al se¬colului XIII sa treaca peste Carpatii apuseni si sa infi¬inteze, in Oltenia de azi, un fel de provincie-tampon, o „marca", zisa Banatul de Severin, cu un ban ungur peste mai marunte formatiuni, cnezate sau voievodate roma¬nesti, dintre care unele erau „calare" pe Carpati, adica parte in Oltenia, parte in Hateg. y3q1qm
Un document de un interes exceptional ne permite sa ne facem o idee despre situatia politica si sociala a acelor tinuturi la momentul invaziei mongole: e vorba de diploma pe care regele Bela al IV-lea o va acorda in 1247 cavalerilor Sfantului Ioan din Ierusalim pentru a veni sa se aseze in Banatul de Severin, sa-l colonizeze si sa-l apere in calitate de vasali ai regelui Ungariei. Documentul e cunoscut in istoriografie sub numele de Diploma Ioanitilor.

Sa ne oprim o clipa asupra acestui document care ne da un fel de „radiografie" a tarii cateva decenii inainte de intemeierea voievodatului Tarii Romanesti.
Dar, mai intai, cine sunt acesti Cavaleri Ioaniti?
Foarte curand dupa prima cruciada, la inceputul vea¬cului al XII-lea, se infiintase in noul regat crestin de la Ierusalim un „ordin de cavaleri", calugari-ostasi avand misiunea de a ingriji pe raniti si in acelasi timp de a fi gata oricand sa ridice armele impotriva „paginilor", a „necre¬dinciosilor", adica a musulmanilor. Se va numi Ordinul Sf. Ioan din Ierusalim (in majoritate alcatuit din francezi). Dupa el vor aparea si altele, dintre care retineti: Tem¬plierii, care vor deveni mari bancheri in Occident, si Cavalerii Teutoni (adica nemti) care, in urma parasirii Palestinei, dupa o scurta sedere la noi, in tara Barsei, vor coloniza nordul Poloniei, creand o larga enclava in jurul portului Danzig (Gdansk) si pe care, sub numele de Prusia Orientala, o vor stapani germanii pana in zilele noastre, pana la dezastrul german din al doilea razboi mondial. Ioanitii, dupa alungarea din Palestina, la sfarsitul secolului XIII, se vor instala pe rand in Cipru, apoi in Insula Rhodos si, in sfarsit, in secolul XVI, alungati de turcii otomani, in Insula Malta. De atunci sunt cunoscuti sub numele de Cavalerii de la Malta. Eminescu face un anacronism cand ii aduce, sub acest nume, in batalia de la Nicopole pe vremea lui Mircea cel Batran, in celebrul vers din Scrisoarea a III-a:
S-a-mbracat in zale lucii cavalerii de la Malta;
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta...

In 1247, sase ani dupa catastrofala invazie mongola, regele Bela al IV-lea se intelege cu Marele Maestru al Ordinului Ioanitilor ca sa-i cedeze in vasalitate Banatul Severinului, adica Oltenia si o mica parte din actualul Banat. „Contractul" pe care-l incheie cu acest prilej ne revela lucruri de un interes pasionant pentru a incerca sa ne imaginam starea acestui colt de tara romaneasca cu o jumatate de veac inainte de aparitia aici a unui stat de dimensiuni comparabile cu ale marilor ducate din sis¬temul feudal al epocii, stat care va capata numele de „Tara Romaneasca" (sau in slavona Vlasca Zemlia).
Ne mira micul numar de cavaleri prevazuti sa vina — cateva zeci. Sa nu uitam ca in vremea aceea cavalerii apuseni in armuri cantarind cat ei insisi, calari pe caii cei mai grei din Europa, si ei acoperiti cu zale, si insotiti fiecare de vreo zece aprozi, erau in tactica epocii echiva¬lentul tancurilor de azi. Apoi, cavalerii cruciati din Palestina isi croisera reputatia de cei mai priceputi con¬structori de cetati din lume. Asta mai cu seama astepta de la ei regele Ungariei, precum si organizarea de colonizari — cu conditia sa nu primeasca colonisti din Ardeal, dovada ca de pe atunci se scurgea populatie din Transilvania catre campiile de la sud si rasarit.
Iata cateva din informatiile pe care ni le aduce diplo¬ma:
— Aflam de existenta unui voievodat roman al unui Litovoi, caruia regele ii rezerva un statut special in interi¬orul feudei, si mai aflam ca acesta se intinde si dincolo de Carpati, in Hateg, dar ca acea parte regele nu vrea s-o cuprinda in teritoriul dat in vasalitate Ordinului. Mai sunt numiti si doi cneji, Ioan si Farcas. Ioan e ortografiat asa cum il pronunta romanii si nu Johann (germ.) sau Ianos (ung.) sau Iovan (si.); Farcas inseamna lup pe ungureste, asa ca maghiarii pretind ca putea fi un sef maghiar. E mai probabil ca era un cneaz roman coborat din Ardeal, unde numele lui, sau al mosilor lui, fusese schimbat din Lupu sau Vilcu (slav) in Farcas. Litovoi e nume slav. Interesant e ca 25 de ani mai tarziu, in aceleasi locuri, un Litovoi (acelasi sau un descendent al lui?) se revolta impotriva suzeranului ungur si moare in lupta; ii succeda un frate, pe nume Barbat, nume vadit romanesc.

— Ordinul e indemnat sa cucereasca dincolo de Olt fosta „Cumanie", rezervand si acolo, probabil in regiunea Arges, un statut special voievodatului unui Seneslav — nume slav-roman, poate deformat de cancelaria ungara (oare acelasi cu seful valah care infrunta coloana cea mai sudica a atacului mongol din 1241?).
— Se deduce din clauzele fiscale ale diplomei ca in acel Banat se iau dijma si dari din recolte si din pescuit, deci, chiar daca populatia e cam rasfirata, exista o tara¬nime si o economie organizata.
— Tara e totusi destul de populata si de structurata social ca sa posede formatiuni militare (apparatu suo bellico) pe care Ordinul vasal va trebui sa le adune si sa le aduca regelui in caz de razboi cu tarile vecine.
— in fine, diploma revela ca, pe langa voievozii si cne¬jii citati nominal, mai sunt si alti „mai mari ai tarii" (maiores terrae) carora regele le acorda privilegii exorbi¬tante, intre care dreptul de a veni in apel la judecata regelui in caz ca contesta judecata vasalului sau (Marele Maestru al Ordinului), condamnandu-i la taierea capului, inseamna ca acesti „mai mari ai tarii" reprezentau o pu¬tere locala destul de insemnata incat regele sa-i ia in anu¬mite imprejurari sub protectia lui, la curia lui la o mie de kilometri departare; deci tara avea de pe atunci „cadre" politice si ostasesti: sunt viitorii boieri pe care-i vom gasi cateva zeci de ani mai tarziu in jurul voievodului tarii.
Ce s-a intamplat insa cu masa cumanilor crestinati in 1228? Cand s-a apropiat valul mongol, capetenia lor a cerut voie regelui Ungariei sa treaca, cu toti ai lui, Carpatii, pentru a se pune la adapost de navala. Regele i-a colonizat pe valea Tisei, unde in generatiile urmatoare vor da mult de furca autoritatilor regale. Totodata regele Ungariei a luat o printesa cumana — erau vestite cumanele pentru frumusetea lor si asemenea nobile incuscriri avusesera loc si cu marii cneji rusi, ba chiar si cu „rude mari imparatesti" la Bizant —, si din acea casatorie se va naste Ladislau, penultimul rege din dinastia arpadiana, zis Ladislau Cumanul, pentru ca iubea mult obi¬ceiurile neamului sau matern, adoptase si portul si pieptanatura cumana, spre marea suparare a ungurilor.

Iarasi imi pun intrebarea: sa fi fugit atunci chiar toti cumanii din partile noastre? Sunt multe semne ca n-a fost asa. Documentele unguresti ulterioare din Transilvania ne revela prezenta unor cumani in provincie in secolul XIV, de asemeni numeroase nume cumane in regiunea Fagaras si Hateg, precum si toponime in Muntenia pana in locuri retrase in munti, foarte tipice pentru datinile noastre stra¬mosesti, cum e Lovistea. Nu lipsit de semnificatie e fap¬tul ca in primele documente muntenesti din secolele XIV si XV gasim o proportie destul de mare de nume cumane printre boierii tarii — ceea ce nu inseamna negresit ca toti erau de origine cumana, dar in orice caz ca influenta cumana fusese profunda.