In toate studiile consacrate junimismului, pater- nitatea cunoscutei teorii a „formelor fara fond” a fost atribuita, fara exceptie, lui Titu Maiorescu. Este in afara de orice indoiala ca Maiorescu, intr-adevar, a formulat-o cu deosebita claritate, „lansand”-o in ves- titul sau articol, din 1868, In contra directiei de astazi in cultura romana, apoi in conferinta din 1870, Forma si fond, al carei text nu ni s-a pastrat, comunicat numai prin rezumatul lui Miron Pompiliu, din „Convorbiri literare” (mai, 1871, p.60). De fapt, la aceasta data, chiar daca numai fugitiv si intr-o forma embrionara, teoria era pe deplin constituita in spiritul si chiar in litera sa. Maiorescu n-a facut in fond altceva decat s-o reia, sa-i dea sistematizare, prestigiu si stralucire polemica. Meritele sale nu sunt stirbite prin proiectarea conceptiilor sale pe un fundal ideo- logic mai larg, anterior, in perspectiva istorica. e7q6qv
Ce reprezinta in esenta aceasta teorie a „formelor fara fond” in vechea noastra ideologie ? Nimic altceva decat chintesenta criticii adaptarii foarte rapide a
„formelor” civilizatiei moderne, occidentale, bur- gheze, peste un „fond” propriu, national, de structura inca tardiv feudala. Teoria este expresia unei anumite rezistente, ideologice si practice, inevitabile, fata de imitatia mecanica, nefiltrata, a institutiilor, mora- vurilor, culturii si ideilor apusene. „Rezistenta” tipica fortelor interne boieresti, conservatoare, dar si cercu- rilor burgheze moderate, indeosebi intelectuale.

Aceasta reactiune, cunoscuta si studiata in linii mari, este mult anterioara „Junimei”, care n-a iesit din goluri. Ea precede, fie si intr-o forma incipienta, cu cel putin doua decenii, chiar si momentul 1848. Miscare constituita cu primele valuri de „occi- dentalizare”, determinata de cele dintai importuri masive de „forme” apusene in tara noastra.
Intr-o masura, aceste idei au fost atinse, in lim- bajul sau, inca din 1909, de G.Ibraileanu, in Spiritul critic in cultura romaneasca. Critica „imitatiei” este urmarita aici la cativa autori moldoveni, pre-maiores- cieni (Asachi, Negruzzi, Al.Russo, Alecsandri). Azi dispunem de o documentare mai larga. In plus,
„originea spiritului critic” in cultura noastra nu mai poate fi atribuita unor reactiuni si particularitati psihologice strict provinciale, ci -; in esenta -; influ- entei ideologiei iluministe, rasfranta in proportii variabile in toate provinciile romanesti. De buna seama ca studiul ar trebui reluat in adancime. Se va vedea atunci ca argumentele invocate de autorii citati de G.Ibraileanu (nivel necorespunzator, neevoluat al societatii noastre ; respect pentru bunele traditii natio- nale ; necesitatea imprumuturilor selective „critice” ; adaptare progresiva la civilizatie etc.) se regasesc si la : C.Conachi, la pasoptistii C.Negri, Mihail si Alecu Kogalniceanu, Ion Ionescu de la Brad, D.Rallet,
Stefan Scarlat Dascalescu, B.P.Hasdeu, s.a.
Si mai semnificativ este faptul ca exact aceeasi critica a imitatiei formelor apusene, si deci a „for- melor fara fond”, este facuta in aceeasi perioada si de o serie de scriitori, publicisti si oameni de cultura munteni, ca : Paris Mumuleanu, Heliade Radulescu, Gr. Plesoianu, C.Balacescu, C.Caragiale, Cezar Bolliac, Ion Ghica s.a. Texte exprimand o opozitie identica la invazia culturii si civilizatiei apusene, pot fi culese si din alti „autori”, mai obscuri, inca din 1820 -; 1826, printr-o participare la un curent ideologic larg, care

ar merita un studiu monografic special. In acest cadru ne multumim sa dam doar cateva sugestii si indicatii, de aprofundat ulterior, cu toata documentarea si rigoarea necesara.
Daca mai trebuie o dovada suplimentara, se poate demonstra oricand, si cu citate la fel de abundente, ca si ardelenii : Z.Carcalechi, Fl.Aaron, I.Codru-Dragu sanu, G.Barit, S.Barnutiu, D.P.Martian s.a. aveau, in linii generale, aceeasi orientare critica, negativa fata de invazia „formelor” straine. O mentiune speciala se cuvine, cum vom vedea imediat, indeosebi lui Ion Maiorescu, foarte pre-„maiorescian” mai ales in aceasta privinta.
Este apoi aceasta teorie a „formelor fara fond” o creatie pur romaneasca, a lui Maiorescu, sau a oricarui alt „spirit critic” anterior ? Inca din 1943, in articolul sau Titu Maiorescu si gandirea post-revolu tionara (Kalende, II,3), reluat si intr-o sinteza1, Tudor Vianu atrage atentia asupra faptului -; esential -; ca gandirea lui Titu Maiorescu nu constituie, sub raport social-politic, decat o prelungire a ideologiei europene post-revolutionare. La ganditori politici importanti ca : Burke, de Bonald, de Maistre, critica revolutiei franceze duce in mod direct la respingerea
„formelor” sale politice-sociale, pe care convulsia de la 1789 le introduce in Franta si le raspandeste in Europa. Ruperea firului traditiei, negarea realitatilor si etapelor istorice, neaderenta constructiei politice pur rationale la aspectele ireductibile ale specificului vietii popoarelor formeaza temele de predilectie ale intregii reactiuni europene. Aceste idei au circulat si sub restauratie si sub monarhia din iulie si inainte si dupa 1848, si nu numai in Franta.
Pentru cine vrea sa verifice rapid chestiunea, Politiques et moralistes du dix-neuvième siècle (vol.I) de E.Faguet ar fi inca de consultat. Dar critica
„formelor fara fond” are o circulatie mai larga decat rezulta din aceste cercetari, destul de depasite in ansamblul lor2. Chateaubriand, in Essai sur les revolu- tions (1797), pledand teza legitimista, respinge, la fel,
„aceasta furie de a da popoarelor constitutii uniforme fara nici o preocupare pentru gradul de civilizatie la care au ajuns” (1, II, ch.X). Iar socialistul utopic Saint-Simon va sustine si el, in L’Industrie (1818), ca nici o institutie politica nu este „admisibila”, nici posibila, nici durabila, „decat aceea care nici nu depaseste, nici nu intrece starea actuala a societatii”.
In ultima analiza, ideologii nostri, atat de reticenti la imitatii si adoptari de institutii straine, apusene -; evolutionisti si reformisti in politica -; n-au alta optica, nici alt mod de a gandi, nici alt limbaj. Ar fi, de ase- menea, de adaugat, ca radacinile acestei pozitii scoboara si ele in aceeasi ideologie iluminista a secolului 18, de unde pleaca diferite fire : refor- mist-evolutioniste, radical-revolutionare, conserva- tor-reactionare. Tema merita a fi studiata si ea pe larg. Deschidem acum doar pe Montesquieu : „Guvernul cel mai conform naturii este acela a carui constitutie par- ticulara convine cel mai bine dispozitiilor poporului pentru care a fost stabilit”. (De l’esprit des lois, 1, I, ch.III). Idei asemanatoare intalnim si la J.J.Rousseau
(Du contrat social, 1, III, ch. III, IX).
Dar atunci, macar expresia ca atare, formula pur verbala a „formei fara fond”, apartine totusi lui Titu Maiorescu. Nici acest fapt nu se poate dovedi. Expresia circula cu mult timp inainte de 1868 si am spune ca ideologul junimist a gasit-o, gata constituita, chiar in... familie, la tatal sau, Ion Maiorescu. Acesta, intr-o corespondenta de presa din Craiova, datata 11 februarie 1838, critica in termeni violenti „maimutaria lucrurilor straine, prea iubirea asupra tuturor lucrurilor straine si deosebit frantuzesti”. Pe mine, Ion Maiorescu, „nu ma va insela forma din afara, niciodata” (s.n.)3. Pentru el, moravurile si cultura

apuseana, ideile noi, progresiste, sunt deci simple
„forme”, „forme din afara”, goale. Adica asa cum va spune peste trei decenii si Titu Maiorescu. Prin tonul sau, acest articol, publicat de Gh.Barit in Foaia sa, a surprins, provocand o adevarata polemica, rasfranta negativ si in cariera didactica a lui Ion Maiorescu.
Se va zice, poate, ca acest critic avea in vedere doar aspectul cultural al problemei si ca fiul sau a generalizat formula aplicand-o totalitatii imprumu- turilor institutionale, politice si sociale. Reticenta deschisa la transplantarea directa de institutii arata insa, inca din 1846, alaturi de altii, si pasoptistul moldovean Scarlat Varnav. Si pentru acesta „formele dinafara ale civilizatiei” sunt deosebit de suparatoare. De notat ca ideea se consolidase la Paris, in cercurile tineretului roman plecat la studii :
„Pentru noi nu este numai mangaierea aceasta singura, care trebuie sa ne faca a cauta sa ducem in teara ceva mai mult decat formele din afara ale civilizatiei” (s.n.)4.
Nu va sustine si Maiorescu necesitatea umplerii cu
„fond” adecvat, corespunzator, a acestor „forme din afara” ? Dar inainte de junimisti, ele nemultumeau intr-un grad inalt si pe Kogalniceanu, care le respinge categoric in romanul sau Tainele inimei, publicat in
1850 : „Am luat luxul, coruptia si formele exterioare a Europei”...5. Cand, in 1851, limba greaca este scoasa din invatamant, argumentul a fost ca aceasta limba are „trebuinta de o invatatura serioasa, iar nu sa figureze drept singura forma”6. Despre invata- mantul universitar, se stie, Maiorescu nu va gandi niciodata altfel, de vreme ce intentiona sa suprime catedre intregi la recent infiintata Universitate ieseana. Dar, este de notat ca, inca din 1855-1856, Gh.Asachi preconiza aceeasi desfiintare a facultatilor de drept si filozofie, pe motivul ca ofereau studen tilor o slaba pregatire7. Asa va sustine ulterior si Titu

Maiorescu, nu tocmai original in toate initiativele si ideile sale.
Ca se pot produce si alte dovezi, la fel de concludente, nici nu este de mirare. In 1859, C.Negruzzi observa in cel mai pur spirit pre-junimist:
„Un popor simplu, patriarhal, ce se ocupa mai mult cu lucrarea pamantului, nu avea nevoie de acest belsug de legi, apanagiu a natiunilor civilizate, de acest namol de forme care adese inghite fondul”
(s.n.)8.
N.Iorga a descoperit si publicat opera cuge- tatorului politic moldovean Stefan Scarlat Dascalescu, progresist moderat, mare adversar al precipitarilor si imitatiilor politice nestudiate. El a lasat, intre altele, si o relatare de calatorie facuta in 1858, in Occident, plina de reflexii incipient junimiste. Liberalii, dupa el,
„copiaza, maimuteaza institutiile tarilor civilizate si ni le impun”. De mentalitate conservatoare, Dascalescu refuza ideea ca „ne-am civilizat si ca ei sunt rege- neratorii natiei ; dar nu pot sa nu mai repet ca civilizatia e numai in forme si pe hartie” (s.n.)9. Lucrurile sunt deci limpezi si ne oprim aici, desi citatele ar putea continua. S-ar zice totusi ca, in preajma lui 1868, Titu Maiorescu este singurul care exprima aceasta teorie si cu cea mai mare ori- ginalitate. La acea data partidul conservator nu gandea altfel. De pilda, in 1866, in plina agitatie unionista si anti-unionista, N.Ionescu, Manolache Costache Epureanu si altii combat ideea sufragiului universal pe consideratia, tipic maioresciana, ca poporul roman n-ar fi inca pregatit pentru o astfel de reforma10. Dar chiar cu putin timp inainte de atacul

In contra directiei de astazi in cultura romana, B.P.Hasdeu, publica in Romanul (11 ianuarie 1868) articolul Caracterul nationalitatii romane ca baza legislatiunii sale, in care se dezvolta o teza identica : legislatia democratica este definita „vesminte exotice,

aduse cine mai stie de unde si croite cine mai stie pentru cine”. La fel gandeste si Cezar Bolliac care, in Trompeta Carpatilor (7/19 aprilie 1868), combate aceeasi traducere formala, mecanica, de legi straine, neelaborate. De altfel, tot el declarase, in 1861, ca
„noi facem legi, ca sa nu se tie, facem scoli ca sa nu se poata invata intr-insele, facem tot ce nu voim sa fie”11. Sa ne reamintim si de Maiorescu : „Am depretiat si falsificat toate aceste forme de cultura”, „s-au imitat si s-au falsificat toate formele civilizatiunii moderne” etc.
Identitatea de gandire si de limbaj este deci izbitoare. Ni se pare dovedit ca Maiorescu este exponentul unei stari de spirit anterioare, gene- ralizate, bine consolidate in cercurile de mentalitate conservatoare si reformista, sensibilizate prin refor- mele structurale ale lui Cuza si mai ales de reforma agrara din 1864. Daca formula -; ce exprima nea- probarea ideii de progres social, totala neaderenta la noile forme institutionale, la importul superficial de civilizatie si cultura -; i-a fost totusi unanim atribuita, faptul vine de acolo ca Titu Maiorescu i-a dat stringenta deosebita, o formulare precisa, categorica, de la inaltimea unui mare prestigiu cultural, social si politic, la care nu se ridicase nici unul dintre precursorii sai incontestabili.
In materie de circulatie a ideilor, in timp si in spa tiu, „originalitatea” constituie o notiune foarte relativa. De acest adevar ne patrundem inca o data aruncand o privire si peste granita. In 1872, criticul italian Fran- cesco de Sanctis, intr-un discurs inaugural la Univer- sitatea din Neapole (exprimand in mod evident convingeri mai vechi, de circulatie in Risorgimento), combate si el „formele goale” („vacue forme”), aparute in Italia dupa realizarea unitatii politice a tarii, printr-o analogie evidenta de situatii. Limbajul este surprin- zator de „maiorescian”. De unde rezulta ca in cele doua tari, aflate la acelasi moment al evolutiei istorice, afluxul de conceptii si institutii democratice straine, insuficient sau gresit aplicate, a produs reactiuni identice. Se intreba deci Francesco de Sanctis :
„Ce este libertatea fara oameni liberi ? Sunt forme fara continut (s.n.)... rugaciuni fara credinta, soldati fara patrie”12.

Expresiile ne sunt cunoscute : „forme fara fond”,
„stafii fara trup”, „iluzii fara adevar” etc. Tonul supe- rior distant, solemn si categoric apartine insa in tot cazul, in primul rand, lui Titu Maiorescu.