In aceasta perioada esenta mutatiilor in domeniul militar, pe plan european s-a rasfrant mai ales pe plan organizatoric. Intre 1793 si 1814, in majoritatea tarilor din Europa s-a trecut la obligativitatea serviciului militar general. In acest fel, 5-7% din populatia tarii a putut fi inrolata in armata, ceea ce a dus la alcatuirea unor armate de milioane de soldati. z9p6pi
Premisele armatelor de masa au fost asigurate, mai ales de factorii economici si politici noi, reprezentati indeosebi de nivelul de dezvoltare a industriei si agriculturii care au permis satisfacerea necesitatilor materiale ale armatelor de masa, ca si de faptul ca razboiul a incetat de a mai fi o cauza numai a conducatorilor, poporul incepand sa ia parte activa la desfasurarea lui. Aceasta idee se reflecta cu fidelitate in decretul din 23 august 1793 al „Conventiei nationale” din Franta, care stipuleaza ca: „Din aceasta clipa si pana cand ne vom izgoni dusmanii de pe teritoriul Republicii, toti francezii vor fi folositi pentru serviciul militar”.1
Apare astfel ideea constituirii armatei de masa cu corolarul ei care, mai tarziu, a devenit baza recrutarii tuturor armatelor moderne.
Modelul armatei franceze a fost repede adoptat si de alte state europene, dusmane la vremea aceea a Republicii din Franta. Mai multe personalitati, printre care arhiducele austriac Carol, au recunoscut importanta serviciului militar obligatoriu, propunand reforme asemanatoare. Introducerea noului sistem in Austria s-a datorat insa infrangerilor suferite pe diferite teatre de razboi. La 9 iunie 1808 a fost emis ordinul pentru constituirea armatei teritoriale (Landwehr). Conform acestui ordin, toti barbatii intre 18 si 45 de ani, apti pentru armata, care inainte au mai efectuat serviciul militar, erau obligati sa se prezinte la unitati.
O reforma asemanatoare a fost introdusa si in Prusia. Desi inca inainte de 1806 mai multe personalitati, ca de pilda von Büllow, Scharnhorst, Georg H., Berenhorst si altii, au recunoscut necesitatea reformei, totusi, conducerea statului, abia dupa infrangerea catastrofala din 1806, a inceput sa schimbe organizarea armatei.
Intre 1807 si 1813, armata Prusiei a fost aproape complet restructurata. Pe langa modernizarea statului major, a pregatirii ofiterilor si a revizuirii principiilor artei militare, la 8 februarie 1813 s-a ordonat introducerea obligativitatii serviciului militar. Eforturilor lui Scharnhorst, Gneisenau, Boyen si ale altor cadre cu inalte functii militare au dat rezultate in confruntarile pe care armata Prusiei le-a avut cu Napoleon Bonaparte, in perioada urmatoare.
Constituirea unor armate de masa, cu un efectiv de multe sute de mii de oameni, a pus in fata gandirii militare imperativul de a se gasi noi structuri organizatorice. Rezultatul a fost constituirea diviziilor. Comandantului acestei mari unitati i-a fost conferita o mai mare independenta, ceea ce a facut ca activitatea diviziei sa fie elastica si eficienta. Divizia a insemnat, in acel moment, un element de noutate in desfasurarea actiunilor militare, ea fiind in masura sa indeplineasca si anumite misiuni de lupta de sine statatoare, sa-si asigure aprovizionarea, ceea ce a facilitat si organizarea rezervelor.
Tot atunci a luat nastere si corpul de armata, organizat, la inceput, din divizii cu misiuni militare de sine statatoare, cu caracter temporar.
Conducerea acestor mari armate a necesitat cresterea rolului statului major. Nu intamplator, cei mai de seama specialisti militari -; Berthier, Clausewitz, Jomini, Scharnhorst, Gneisenau, Boyen -; au fost ofiteri de stat major.2
Un moment remarcabil in dezvoltarea gandirii militare il constituie mutatiile produse in arta militara in timpul razboaielor revolutiei franceze datorate indeosebi lui Napoleon Bonaparte, unul din cei mai mari comandanti din istorie, cunoscator profund al problemelor strategice, tactice, organizatorice, psihologice si logistice ale armatei epocii sale.
Bataliile napoleoniene se deosebeau in mod esential de cele din trecut. Desi tehnica militara era cea din secolul al XVIII-lea, totusi bataliile se desfasurau diferit. S-au confruntat mase mari de trupe insumand sute de mii de oameni; in locul tacticii liniare rigide, s-au format coloane de infanteristi, mobili si usor de regrupat, precum si concentrari masive ale artileriei.
Dintre toti comandantii, Napoleon a fost primul care a recurs la practica foarte riscanta, dar de cele mai multe ori deosebit de eficace, a „regruparii pe campul de lupta”; trupele sale, care inaintau in mai multe coloane, se reuneau abia pe campul de batalie. Acest fapt a accelerat miscarea trupelor, deseori fiind factorul care a decis sortii victoriei (Ulm -; 1805, Auerstadt -

1806).
Pe plan strategic a aparut razboiul dus pana la nimicirea totala a dusmanului, aplicandu-se principiul ofensivei pana la capat (ofensive a outrance).
Razboaiele acestei perioade au dat nastere unor comandanti de seama: Lazare Hoche, Charles Pichegru, Jean V. Moreau, dar mai ales Napoleon Bonaparte, au fost cei care nu s-au mai multumit cu succese partiale. Folosindu-se de efectivul mare si de rapiditatea trupelor franceze, Napoleon a atacat dusmanul in punctele de importanta strategica, constrangandu-l la lupta in situatii nefavorabile, urmarind fara crutare armatele adverse in retragere. Rapiditatea si curajul erau cele doua trasaturi care au caracterizat actiunile militare ale generalilor francezi, dintre care s- a ridicat Napoleon, caracterizat de o logica excelenta, cunostinte profesionale si simt organizatoric de exceptie.

Nu intamplator, atat contemporanii lui Napoleon, cat si posteritatea au cautat cu febrilitate secretul succeselor lui. In lucrarile sale, el a oferit, insa, putine explicatii in acest sens. Marele general care a rascolit Europa timp de aproape doua decenii nu a fost preocupat de generalizari teoretice profunde despre legitatile razboiului si nu ne-a lasat o imagine corespunzatoare despre propria sa arta militara. Napoleon a fost, inainte de toate, un practician al razboiului nu un teoretician al sau. Influenta exercitata de el a fost imensa. Din observatiile sale, emise uneori la intamplare, s-au alcatuit sisteme, ideile sale au fost dezvoltate si analizate. Nici Clausewitz si nici Jomini, iar dintre cei mai tarziu, Ardant du Picq sau Moltke, n-ar fi fost capabili, sa faureasca sisteme teoretice, daca n-ar fi luat drept baza principiile lui Napoleon.