1.CRIZA DOMINATIEI COLONIALE
Intre cele doua razboaie mondiale, evolutia colonialismului era acceptata 
  fara prea mari probleme de majoritatea populatiei. Ascensiunea si cresterea 
  popularitatii fortelor politice nationale din cadrul dominioanelor au condus 
  la punerea sub semnul intrebarii a sistemului colonial. k3c7cg
  Evolutia imperiului britanic spre formarea “ Commanwealth-ului natiunilor” 
  a fost marcata de slabirea relatiilor politice cu dominioanele si de o tentativa 
  de restringere a legaturilor economice in cea mai mare colonie a 
  Coroanei britanice, insa, Londra a intimpinat rezistenta unui 
  puternic curent nationalist condus de Gandlu. Franta a fost mai preocupata sa-si 
  mentina autoritatea asupra imperiului fara sa intreprinda reforme care 
  sa vina in intimpinarea revendicarilor nationaliste.
  Primul razboi mondial nu a provocat o declansare a discutiilor pe marginea temeiurilor 
  dominatiei coloniale asupra popoarelor de peste mari. Acestea erau convinse 
  ca sunt insarcinate cu o misiune umanitara si civilizatoare. Aspiratiile 
  nationale ale popoarelor colonizate erau puse sub semnul indoielii si 
  negate. Pentru omul politic britanic, de exemplu, militantul nationalist indian 
  Gandhi nu era decit un “factor pe jumatate dezbracat” (2;288). 
  In aceasta perioada prin scrierile politice, sociologice si chiar literare 
  s-a elaborat o adevarata doctrina a colonizarii care justifica pe temeiuri economice, 
  istorice si morale, dominatia europeana asupra altor continente.
  Daca aceasta a fost dominanta gindirii europene la nivelul elitelor trebuie 
  aratat totusi ca dupa incheierea primei conflagratii mondiale apar voci 
  care pun in discutie termenele dominatiei coloniale. Andre Gide denunta 
  abuzurile coloniale in cartea sa Calatorie in Cango (1928).
  Ideile lansate de presedintele american W. Wilson, crearea Societatii Natiunilor 
  care a inscris in Charta sa principii generoase, destramarea imperiilor 
  austro ungar, otoman, tarist si deservirea procesului de afirmare nationala 
  in Europa au favorizat aparitia miscarilor de eliberare nationala in 
  colonii.
  La originea acestor miscari s-au aflat intelectuali, functionari si oameni de 
  afaceri formati cu universitati europene : Gandhi, Nehru in India; Bourguiba 
  in Tunisia; Soekarno in Indonezia, Ferhat Abbas in Algeria. 
  In prima faza aceste miscari nu si-au propus sa rupa total legaturile 
  cu metropola ci doar reforme de esenta in domeniul economic si social.
  Supunind imperiul britanic la un efort de razboi caruia i - a facut 
  cu greu fata prima mare conflagratie a secolului XX a subliniat eroziunea acestuia. 
  Metropola a fost obligata sa-si asocieze dominioanele la efortul de razboi. 
  Pentru a obtine participarea lor, cu aproape 2 milioane de combatabti, Londra 
  a trebuit sa efectueze, o reajustare a relatiilor constitutionale intre 
  partile componente ale imperiului (2; 290). 
  Asfel ca la Conferinta de Pace dominioanele vor face figura de state aproape 
  independente. Unele dintre ele vor lua atitudini care faceau nota aparte fata 
  de Foreign Office. la Conferinta imperiala din 1926 lordul Balfour a gasit o 
  formula acceptabila - British Commonwealth of Nations - prin care se stabilesc 
  noi raporturi intre Metropola si Canada, Noua Zeelanda, Australia, Irlanda 
  si Uniunea Sud Africana. Legaturile care se vor mentine vor fi aproape simbolice.
  Nu acelasi statut il va primii India. Prin “India Act” din 
  1919 aceasta a primit o mica autonomie la nivelul conditiilor provinciale desi 
  in 1917, s-au promis institutii capabile sa realizeze o guvernare responsabila.
  Deasemenea, indienii care participasera la efortul de razboi cu aproape un milion 
  de oameni, vor intensifica miscarea de eliberare nationala, marcata prin actiuni 
  de nesupunere civica si de protest.
  In Franta tema imperiala, dupa incheierea primului razboi mondial, 
  este exaltata constant in mass media. Dealtfel imperiul colonial francez 
  atinge extinderea maxima acum: 12 milioane de km.p si peste 70 de milioane de 
  locuitori. Metropola a stabilit peste tot un regim de administrare decenta ce 
  puneau sa tina in adormire nationalismele din imperiul sau.
  Totusi intre cele doua razboaie miscari nationaliste apar si se dezvolta 
  si la imperiul colonial francez. Ideile liderului nationalist chinex Sun Yat- 
  Sen au o mare influenta in Indochina. In 1927 a fost creat un partid 
  national vietnamez dupa modelul celui chinez. In 1930 Nguyen Al Quae (viitorul 
  lider comunist cunoscut sub numele Ho Si Min ) a fontat partidul comunist vietnamez 
  care avea ca obiectiv lupta pentru eliberare de sub dominatia franceza si obtinerea 
  independentei.
  In Maroc in 1919 miscarea nationalista isi va lua simbolic 
  denumirea de Destour (Constitutia). In Maroc nationalistii vor intreprinde 
  o serie de revolte impotriva dominatiei Coloniale: contra spaniolilor 
  (1920-1924) si apoi impotriva francezilor (1925-1926). la fel de activa 
  va fi si miscarea nationalista condusa de ferhat Abbas in Algeria.
  Nemultumirile din Liban si Siria au imbracat forme violente. In 
  august 1925 au avut loc revolte care au fost reprimate sever de catre generalul 
  Sarrail si ordinea a fost restabilita abia in anul 1927 (4; 121). Siria 
  si Libanul vor primi, in urma acestor miscari constitutii care vor reglementa 
  viata publica si politica in aceste tari si promisiunea ca vor obtine 
  independenta in urmatorii trei ani.
  Caderea Frontului popular de la putere in Franta a facut ca aceste promisiuni 
  sa nu se materializeze.
  Daca in perioada interbelica imperiul colonial francez parca bine articulat 
  si aparent calm nu aceasi situatie s-a intimplat cu imperiul britanic 
  care a fost obligat sa accepte, in cele din urma, independenta unor colonii. 
  Dupa evenimentele din 1919 cind Afganistanul a atacat India Britanica, 
  Londra pierde controlul asupra acestei tari. 
  In urma unei negocieri foarte dificile, Londra face o declaratie prin 
  care proclama sfirsitul protectoratului britanic asupra Egiptului (febr.1922). 
  Acesta nu a insemnat si independenta tarii dar s-au pus bazele unui acord 
  care va reglementa viata politica a Egiptului si natura raporturilor cu Marea 
  Britanie.
  Aceasta va fi obtinuta in 1936 prin tratatul semnat la Londra in 
  schimbul prezentei trupelor britanice de-a lungul Canalului de Suez , punct 
  strategic de interes vital pentru marea Britanica.
  Arabia Saudita, in schimb, si-a obtinut independenta prin tratatele semnate 
  la 20 mai 1927.
  In ceea ce priveste Irakul, englezii s-au confruntat cu o mare rascoala 
  in regiunea Eufratului izbucnita ca urmare a impunerii pe tronul tarii 
  a regelui Faisal alungat de francezi din Siria. In urma negocierilor guvernul 
  Irakian a acceptat pe Faisal in schimbul creerii unui regat ereditar. 
  In 1929 inaltul comisar britanic pentru Irak Sir Girlbert a propus 
  guvernului Irakian un tratat prin care tara devenea independenta si putea sa 
  adere la Liga Natiunilor. Tratatul a fost semnat in 1930 insa prin 
  acesta Anglia isi mentinea controlul si influenta, deoarece avea permisiunea 
  de a mentine baze militare iar in timp de razboi putea folosi teritoriul 
  Irakian. In plus avea si controlul asupra exploatarii petrolului Irakian.
  Transiordania regiune cu aproximativ 200.000 de locuitori detasata de Palestina 
  de guvernul britanic in anul 1922 obtine independenta prin acordul semnat 
  la 20 februarie 1928 cu conditia de a instaura un regim politic constitutional 
  si de a urma Londra in politica externa si economica.
  Interesele petroliere cunosc in perioada interbelica o crestere rapida 
  in orientul Mujlociu. Lungii dominatii turcesti si mai scurtei tutele 
  franco-britanice le va succede o noua forma de imperialism: cel al marilor companii 
  petroliere engleze si americane care isi vor imparti prospectarea 
  si exploatarea aurului negru din regiune. Acest fapt va cunoaste o intensitate 
  si mai mare dupa cel de-al doilea razboi mondial cind practic forma clasica 
  a colonialismului dispare dar este inlocuita cu una noua.
 
2. MISCAREA DE ELIBERARE IN PRIMII ANI DUPA INCHEIEREA CELUI DE-AL 
  DOILEA RAZBOI MONDIAL
  Aparitia procesului de decolonizare dupa incheierea celei de-a doua conflagratii 
  mondiale a fost unul din fenomenele care au marcat pe termen lung istoria secolului 
  XX. Decolonizarea si revolutia au modificat spectaculos harta politica a globului. 
  Numarul de state independente din Asia, recunoscute pe plan international a 
  crescut de cinci ori . In Africa, unde in 1939 era un singur stat 
  liber, acum erau cincizeci. Chiar si in America, remarca Eric Hasbawin, 
  unde decolonizarea timpurie din secolul al XIX lea avusese drept rezultat aparitia 
  a vreo douazeci de state libere, acum s-au mai adaungat vreo zece. (1; 400)
  Decolonizarea, intelegind prin aceasta prabusireaea dominatiei coloniale 
  a fost in primul rind o consecinta majora a celui de-al doilea razboi 
  mondial dar si rezultatul luptei de eliberare a popoarelor asuprite si al afirmarii 
  in sistemul relatiilor internationale a unor principii morale si democratice. 
  In acest sens, un rol de maxima importanta l-au avut principiile lansate 
  prin Cartha Atlanticului.
  Articolul 3 al Chartei mentiona: “ Ei (Roosevelt si Churchill - n.a) respecta 
  dreptul ce are fiecare popor de a alege forma de guvernamint sub care 
  vrea sa traiasca; ei doresc sa fie redate drepturile suverane si liberul execitiu 
  de guvernare celor care au fost privati de ele prin forta” (2; 323). Astfel 
  Marea Britanie este nevoita sa propuna din 1944, un statut de independenta Indiei. 
  In Africa de Nord intrasigenta metropolei radicalizeaza si consolideaza curentele nationaliste ostile prezentei franceze. 
  Africa neagra, care a contribuit masiv la efortul de razboi, s-a aratat sensibila 
  la discursurile eliberatoare ale ONU. Anticolonialismul a progresat din 1945, 
  impulsionat din motive diferite de cele doua superputeri care s-au confruntat 
  in perioada razboiului rece - SUA si URSS. Intre AUF si ASO edificiul 
  colonial britanic s-a surpat, chiar daca Londra a reusit sa mentina cea mai 
  mare parte a fostelor sale posesiuni in cadrul Commanwealth-ului. Daca 
  Franta n-a reusit sa evite decolonizarea fara varsari grele de singe, 
  Indonezia s-a eliberat de sub dominatia olandeza, de exemplu, intr-un 
  mod mai putin singeros.
  Primele seisme care vor anunta destructurarea sistemului colonial sint 
  percepute de opinia publica si lumea politica, in special, inca 
  din perioada de sfirsit a razboiului mondial.
  In Asia de Sud - Est dupa infringerea Japoniei, europenii 
  nu mai reusesc sa restabileasca ordinea anterioara ocuparii statelor din zona 
  de catre militarismul japonez. India, dintre toate coloniile Asiei, cerea drepturi 
  de consultare si reprezentare in deciziile care o priveau inca de 
  la izbucnirea conflictului Partidul Congresului din India a reprosat Marii Britanii 
  de a fi tirit tara in razboi fara ca reprezentantii acesteia 
  sa fi fost consultati. In Africa de Nord si orientul Apropiat razboiul 
  a reactivat miscarile nationaliste ai caror lideri se impun tot mai pregnant 
  in fruntea luptei de eliberare nationala. In Africa neagra apar 
  elite capabile sa impuna puterilor coloniale reconsiderarea raporturilor metropola 
  - colonie.
  In ASIA, asa cum s-a mentionat, procesul de eliberare materiala s-a consolidat. 
  In India in timpul conflictului mondial s-au format doua curente: 
  cel al lui Gandhi, favorabil unei colaborari cu Japonia in schimbul proclamarii 
  imediate a independentei; cel care avea in fruntea sa pe Nehru, partizan 
  al luptei antijaponeze si al aminarii chestiunii independentei pina 
  dupa sfirsitul razboiului.
  In noiembrie 1945, in India au avut loc alegeri care au divizat 
  lumea politica insa acestea n-au afectat lupta antibritanica . In 
  aceste conditii guvernul de la Londra a dat publicitatii, dupa conferinta de 
  la Simla (iulie 1945), o declaratie in care se precizau conditiile trecerii 
  Indiei de la situatia de colonie la cea de dominion
  Un moment semnificativ privind viitorul Indiei l-a reprezentat declaratia facuta 
  de J Nehru in Adunarea Constituanta rezultata in urma alegerii din 
  iunie 1946, prin care a subliniat necesitatea independentei pentru India. La 
  3 iulie 1947 parlamentul englez a votat actul de independenta pentru India.
  La 15 august India si Pakistanul au fost declarate doua state independente in 
  cadrul Commanweath-ului. In 1948 s-a publicat proiectul de Constitutie 
  ce va fi votat in anul urmator. Adunarea Constituanta a hotarit 
  ca India sa ramina in cadrul Imperiului Britanic. primul presedinte 
  al Indiei a fost Sri Rajendra Prasad. Unul din obiectivele cele mai importante ale noului stat independent a fost inlaturarea dominatiei 
  straine din unele teritorii indiene (3; 327).
  Astfel printr-un acord cu Franta semnat la 28 mai 1956 au reintrat in 
  componenta statului Indian Pondicherry, Karikal, Jenan si Mahe. Desi Portugalia 
  sa opus, in cele din urma teritoriile: Goa, Daman si Dea au fost eliberate.
  Populatia musulmana din fosta colonie India s-a constituit in intr-un 
  stat nou Pakistanul (14 august 1947). Dupa separarea de Uniunea Indiana evolutia 
  Pakistanului a fost contradictorie si complexa. Dupa mai multi ani de framintari 
  politice interne s-a reusit adoptarea unei Constitutii ( 2 martie 1956) care 
  a pus bazele unui stat musulman federativ in frunte cu generalul Iskander 
  Mirza. Pe fondul luptei pentru autonomia Bengalului si a interventiei 
  Indiei in disputa se ajunge la razboiul de 13 zile in urma caruia pe harta 
  Asiei mai aparea la 16 decembrie 1971 un stat independent - Republica Populara 
  Bangladesh -.
  In Asia de Sud Marea Britanie a incercat sa rezolve problemele cerute 
  de populatiile aflate sub dominatia ei dar fara sa meagra pina la capat. 
  Desi in decembrie 1946 guvernul britanic a reusit sa impuna un statut 
  de autonomie Birmaniei elitele politice din aceasta tara continua lupta si la 
  17 octombrie 1947 acesta este obligat sa recunoasca independenta noului stat 
  : Republica Uniuni Birmane. Acest fapt agita spiritele in Ceylon care 
  repune in discutie planul Sanlbury din 1945, care introducea , de fapt, 
  Constitutia Britanica in insula.
  Pentru a evita tensiunile Londra a proclamat autoguvenarea completa (dec.1947) 
  pentru Ceylon in cadrul Commanwalth-ului. Datorita resurselor materiale 
  pe care Malayezia le detinea, (staniu, cauciuc) guvernul britanic a facut tot 
  ce-a fost posibil pentru a-si mentine controlul in aceasta tara. Astfel, 
  de abia in anul 1957 a luat nastere, in urma unui lumg conflict 
  dintre nationalisti si administratia britanica, federatia Malayezei. Un an mai 
  tirziu Singapore obtine autonomia.
  Mai greu s-a obtinut independenta Indoneziei. Dupa capitularea Japoniei, seful 
  partidului national din Indonezia a proclamat independenta tarii (17 august 
  1945) 
  Preocupata de a-si mentine interesele in arhipelag Olanda a organizat 
  doua “operatiuni de politie” impotriva tinerei republici (3; 
  136). Prin acordurile din 16 noiembrie 1946 olandezii au recunoscut noul regim 
  din insule (Jara si Sumatra) si au admis constituirea Statelor Unite ale Indoneziei, 
  asociate Olandei. Nemultumita de regimul din tara, Olanda va interveni succesiv 
  in Jara si Sumatra (iulie 1947 si ianuarie 1948) . Interventia ONU dar 
  si a celor doua superputeri URSS si SUA obliga Olanda sa accepte in decembrie 
  1949 independenta Statelor Unite ale Indoneziei (4; 530) .
  Statele din Indonezia si-au obtinut independenta in urma unor razboaie 
  dure si de lunga durata. La Honoi, pe 2 septembrie 1945, a fost proclamata - 
  Republica Democratica Vietnam. Un guvern sub presedentia lui Ho-Si-Min, sub 
  protectie americana il sileste pe imparatul Bao Dai sa abdice. Peste 
  putin timp englezii au ocupat sudul tarii, iar trupele generalului Chiang Kai 
  Shi - nordul. Franta intervine si ea si propune o solutie politica crearea unui 
  stat alcatuit din Cochiarchina, Cambodgia si Laosul sub suveranitate franceza. 
  Guvernul Vietmih-ului nu accepta compromisul , decid independenta. Se declansaza 
  un razboi de decolonizare, Francezii detineau orasele si cea mai mare parte 
  a regiunilor vitale ale tarii. Vietnamul duce un razboi de guerila obtinind 
  in cele din urma, controlul asupra unor importante regiuni (5; 40).
  Franta a cautat sa gaseasca o personalitate non comunista capabila sa atraga 
  in jurul ei majoritatea populatiei si care sa accepte “Compromisul”. 
  Acesta s-a gasit in persoana fostului imparat Bao Dai. Prin acordurile 
  de la d’ Along Franta acorda independenta (5 iunie 1948). Acordurile similare 
  s-au semnat si cu Laosul si Combodgia, recunoscute ca asociate (4; 532) .
  Incepind cu 1950, conflictul s-a internationalizat. China intervine 
  in ajutorul guvernului vietnamez. Acesta declanseaza operatiuni ofensive 
  de mare amploare. In 1952 generalul Giap infringe trupele 
  franceze din Tonkin, Annam si Lass. In aprilie 1953 este incercuita 
  delta Tankineza. Trupele franceze, chiar si cu ajutorul acordat de SUA, nu pot 
  rezista. Infringerea si dezintegrarea “ Uniunii Franceze” 
  din Indochina nu poate fi evitata. Acordurile semnate in iulie 1954 la 
  Geneva de presedintele Consiliului Pierre Mendes France pun capat razboiului. 
  Vietnamul a fost impartit in doua state: la Nord de paralela de 
  17 “ Republica Democratica Vietnam; la sud un guvern prooccidental condus 
  de Ngo - Dinh Diens. Au fost prevazute alegeri pentru 1956 care sa permita populatiei 
  sa se pronunte in legatura cu unificarea tarii. Laosul si Combodgia au 
  devenit independente. In anii urmatori, incepind cu 1957 intre 
  cele doua Vietnam-uri ca si in Laos si Cambodgia a inceput un razboi 
  civil intre comunisti sustinuti de URSS si nationalisti prooccidentali.
  Cind au debarcat in insula Luzon, in ianuarie 1945, trupele 
  americane au gasit vaste teritorii eliberate de sub ocupatia japoneza , de fortele 
  filipineze. tara era scindata in doua curente: comunist si nationalist. 
  Dupa ce Congresul SUA a stabilit relatii econimice si a proclamat independenta 
  Filipinelor (aprilie 1946) parlamentul dominat de liberali a proclamat independenta 
  alegind in fruntea statului pe Manuel Roxas.
  Fortele controlate de comunisti si nemultumite de tratamentul acordat tarii 
  de catre SUA (tratament egal cu al filipinezilor in exploatare a resurselor, 
  baze militare pe timp de 9 ani, etc.) au declansat lupte impotriva guvernului. 
  Acesta a desfasurat, cu succes o ofensiva “ Operatia celor patru trandafiri” 
  care s-a incheiat in 1953 cu infringerea comunistilor.
  In AFRICA prabusirea sistemului colonial a imbracat forme diferite 
  si s-a caracterizat prin complexitate. EGIPTUL dupa infringerea 
  fortelor a cunoscut crestere furtunoasa a luptei pentru cucerirea independentei.Conducerea 
  luptei o avea Frontul National. In perioada 1945 - 1951 au avut loc ample 
  demonstratii impotriva englezilor.
  Tensiunile au crescut considerabil in timpul razboiului israelian (mai 
  1948 - februarie 1949) cind au loc mari manifestatii care au continuat 
  si ulterior. In aceste conditii parlamentul egiptean a pus in discutie 
  la 8 octombrie 1951 clauzele Tratatului din 1936 si acordurile din 1899 privind 
  condominismul asupra Sudamului. Aceasta actiune a declansat o veritabila criza. 
  Anglia a declarat ca refuza sa ia in considerare o denuntare unilaterala 
  a acordurilor si a trimis intariri in Egipt. SUA, Franta , Anglia 
  si Turcia au propus crearea unei forte comune pentru apararea Suezului. Egiptul 
  a refuzat planul si situatia parea fara iesire (4; 513). Egiptul a denuntat 
  pe 15 octombrie 1951 tratatul din 1936 si acordurile din 1899 iar Faruk s-a 
  intitulat rege al Egiptului si al Libanului. Anglia a spart fortele. Proteste 
  si ciocniri de strada care au culminat cu o lupta inversunata desfasurata 
  la Ismailia (25 ian 1952) soldata cu morti si raniti. Regele Faruk a incercat 
  sa tempereze situatia demitind guvernul. Incercarile urmatoarelor 
  sase guverne de a “ normaliza” situatia au esuat.
  In aceste imprejurari organizatia “Ofiterii liberi” 
  au dat o lovitura de stat (26 iulie 1952) si au preluat puterea. La 18 iunie 
  a fost abolita monarhia si s-a proclamat republica in frunte cu generalul 
  Mahomed Naguib, insa adevarata conducere o avea Gamol Aldel Nasser. La 
  19 octombrie 1954 s-a semnat acordul egipteano-englez prin care se anula Tratatul 
  din 1936 si se proclama retragerea fortelor britanice pina in 1956.
  Dupa eliberarea Tunisiei de sub ocupatia trupelor italo-germane Franta incercat 
  sa o readuca la statutul anterior cedind doar la unele reforme minore. 
  In aceasta situatie la inceputul anului 1952 s-a declansat o puternica 
  greva generala cu caracter insurectional. In fata rezistentei tunisiene 
  Franta a semnat un acord cu guvernul tunisian prin care i se acorda autonomie, 
  Parisul exercitind in continuare controlul asupra problemelor apararii 
  nationale si a politicii externe. Populatia n-a fost multumita cu oferta Frantei 
  si demonstratiile au continuat. In urma unor noi tentative cu Parisul 
  la 20 martie 1956 s-a semnat protocolul cu privire la independenta Tunisiei. 
  Tratatul din 1881 si 1883 privind protectoratul francez asupra tarii au fost 
  anulate Tunisia devenind un stat independent. La 12 noiembrie acelasi an Tunisia 
  a fost primita in ONU.
  In MAROC lupta pentru eliberare nationala s-a declansat inca din 
  perioada ocupatiei hitleriste cind patriotii marocani au luptat cot la 
  cot cu francezii impotriva Axei Insa cind Partidul Independentei 
  din Maroc a cerut la 11 ianuarie 1944 lichidarea protectoratului francez instaurarea 
  unei monarhii constitutionale si intrarea tarii in ONU francezii au declansat 
  represiunea. In aprilie 1951 s-a creat Frontul National Marocan, care 
  a condus la amplificarea luptei anticoloniale. Rezidentul Francez in Maroc 
  a luat masuri energice. A detronat pe regele Mahomed al V lea exilindul 
  si a dizolvat guvernul inlocuindul cu unul docil. Lupta impotriva 
  francezilor a continuat si Parisul a fost obligat sa incheie la 2 noiembrie 
  1955 unele acorduri cu Marocul pe baza formulei “ independenta in 
  independenta”. Tratativele ulterioare au condus la semnarea declaratiei 
  de independenta a Marocului (2 martie 1956). Peste citeva saptamini 
  Spania a fost nevoita sa recunoasca si ea independenta Marocului. 
  La 1 ianuarie 1957 orasul Tanger a fost inclus in componenta Marocului, 
  incheindu-se lupta pentru independenta si unificare.
  In ALGERIA lupta de eliberare nationala a cunoscut o intensificare dupa 
  1942 cind 56 de nationalisti algerieni in frunte cu Ferhat Albas 
  au publicat Manifestul poporului algerian prin care se cerea lichidarea regimului 
  colonial. Instalarea la Algeri a Comitetului Francez de Eliberare Nationala 
  condus de generalul Ch de Goulle au spulberat iluziile algerienilor. Guvernul 
  provizoriu francez a promis si s-a angajat la o serie de reforme cu caracter 
  limitat (1944) insa algerienii doreau reforme radicale. In primavara 
  anului 1945 manifestatiile antifranceze si nationaliste au capatat caracterul 
  unor revolte armate. Franta a intervenit dar pina la 12 mai acestea au 
  fost inabusite cu pierderi grele din partea algerienilor.
  In primavara anului 1946 lupta s-a intensificat prin crearea “Uniunii 
  Democratice a Manifestului Algerian” si a Miscarii pentru Triunful Libertatilor 
  Democratice, care s-au angajat plenar in obtinerea independentei. Constitutia 
  adoptata in toamna anului 1946, potrivit careia Algeria raminea 
  unitate administrativa a Uniunii Franceze, iar puterea apartinea guvernatorului 
  francez, a nemultumit si mai tare populatia. In decembrie 1947 in 
  muntii Kabyliei si Aures s-au constituit primele grupe de rezistenta armata. 
  La 10 octombrie 1954 s-a creat Frontul de Eliberare Nationala condus de un Consiliu 
  National al Revolutiei Algeriene.. Rascoala armata se transforma in razboi 
  de eliberare nationala. In toamna anului 1955 ia fiinta Armata de Eliberare 
  Nationala care va numara, un an mai tirziu, peste 60.000 de oameni si 
  va controla circa o treime din teritorul algerian.
  Esuarea fortelor franceze declansata in toamna anului 1957 va produce 
  o criza politica in Franta si deterioreaza pozitia internationala a statului. 
  Incapacitatea elitei publice franceze de a solutiona conflictul va produce paralizia 
  institutiilor, caderea celei de-a IVa Republici Franceze (13 mai 1958) si riscul 
  unui razboi civil in Franta (3; 317). In aceasta situatie generalul 
  de Gaulle revine in viata politica. Dupa victoria in alegeri gaullistilor, 
  el este ales presedinte al celei de-a V a Republici. Sarcina sa principala a 
  fost de a pune capat conflictelor din Algeria. In septembrie 1959 generalul 
  de Gaulle recunoaste Algeriei dreptul la autodeterminare iar in iunie 
  anul viitor s-a pronuntat pentru deschiderea tratativelor cu guvernul provizoriu 
  al Republicii Algeria.
  Primele negocieri au esuat. Deteriorarea pozitiei internationale a Frantei ca 
  si intensificarea luptei desfasurate de A.E.N. au determinat Parisul sa reia 
  negocierile la 20 mai 1961. La 18 martie 1962 Algeriei i s-a recunoscut independenta. 
  La 8 octombrie 1962 tinara republica a devenit membra a ONU. 
2. LUMEA A TREIA IN ANII RAZBOIULUI RECE
Incepind cu epoca razboiului rece tarile care si-au capatat independenta 
  dupa primul si cel de-al doilea razboi mondial, isi fac tot mai simtita 
  prezenta pe scema vietii internationale. Preocupate de a trece de la independenta 
  politica la cea economica si la dezvoltare autonoma statele scapate de dominatia 
  coloniala s-au organizat in grupuri de solidaritate. Inca din primavara 
  anului 1947 o conferinta a natiunilor asiatice intrunita la initiativa 
  Indiei a dezbatut problemele subdezvoltarii si consecintele decolonizarii din 
  aproximativ 25 de tari. Numerosi oratori au acuzat occidentul si au denuntat 
  pericolele unui ajutor economic care risca sa inlocuiasca fosta democratie 
  prin imperialismul dolarului (3; 410) 
  Interventia Olandei in Indonezia a declansat nu numai un val de proteste 
  ci si organizarea unei Conferinte Internationale la New Delhi (ianuarie 1949) 
  care a condamnat politica de o presiune coloniala. In aceea epoca, la 
  ONU tarile recent eliberate au alcatuit un bloc compact denumit initial afroasiatic 
  in care isi coordonau pozitia fata de problemele luate in 
  dezbatere de formul mondial.
  Coordonarea si colaborarea tarilor afroasiatice in problemele majore cu 
  care erau implicate au condus la organizarea unei importante Conferinte internationale 
  care s-a desfasurat in capitala Indoneziei Bandaung (18 - 25 aprilie 1955).
  Au participat 29 de natiuni, reprezentind mai mult de jumatate din populatia 
  globului dar cu numai 8% din bogatiile acestuia.
  Rezolutia finala a Conferintei afirma dreptul popoarelor de a dispune de ele 
  insele, suveranitatea si egalitatea intre toate natiunile, refuzul 
  ingerintei in treburile interne ale altor state. Ea cerea in mod 
  hotarit reglementarea, pe cale pasnica, a tuturor conflictelor, dezarmarea, 
  interzicerea armelor de nimicire in masa.
  Comunicatul final al Conferintei afirma ca tarile semnatare s-au pus de acord pentru a declara ca colonialismul, sub toate manifestarile sale, este un rau 
  caruia trebuie sa i se puna capat rapid, ca problema popoarelor supuse asupririi 
  straine, dominarii si exploatarii constituie o negare a drepturilor functionale 
  ale omului, este contrara Chartei Natiunilor Unite si impiedica realizarea 
  pacii si cooperarii mondiale (3; 412).
  Conferitta a avut un imens impact psihologic asupra lumii. Ea a determinat aparitia 
  iluziei ca in luarea marilor decizii internationale Lumea a treia va avea 
  propriul cuvint si ca in raport cu cele doua superputeri care se 
  confruntau in timpul razboiului, ea va putea sa aiba propria cale. Astfel 
  se va naste miscarea de nealiniere.
  Dupa mai multe intilniri premergatoare in zilele de 1 - 6 
  septembrie 1961 la Belgrad s-a desfasurat Conferinta care a pus bazele miscarii 
  de nealiniere. La initiativa lui I.B.Tito, Nasser si Nerhu au participat 25 
  de state de pe continentul african, asiatic si America Latina. Au fost adoptate 
  pozitii comune cu privire la securitatea internationala si la conditiile de 
  mentinere a pacii. Tema nealinierii a respins logica razboiului rece.
  Dupa aceasta data, tarile nealiniate, desi n-au putut sa-si creeze o adevarata 
  unitate datorita divergentelor ideologice si nu numai , au fost capabile sa 
  genereze organizatii si institutii regionale adeseori dinamice . In Asia 
  cele mai cunoscute sunt ASEAN (Asociatia Nationala Asiei de Sud-Est) si CEAEO 
  (Comisia Economica pentru Asia si Extremul Orient). In Africa pe linga 
  OUA (Organizatia Unitatii Africane) mai functioneaza UVAC(Uniunea Vamala a Africii 
  Centrale) CEAV (Comunitatea Economica a Africii de Vest) etc. Pe continentul 
  latino-american pe linga OSA(Organizatia Statelor Americane) mai functioneaza 
  si o serie de asociatii regionale: PCCA (Piata Comuna Centro-Americana); SELA 
  (Sistemul Economic Latino American) etc. 
  O problema care a framintat “inteligentele” din lumea postcoloniala 
  a fost si aceea a regimului politic intern pe care trebuia sa il adopte. 
  Multe din ele au fost tentate sa adopte sisteme politice derivate de la vechii 
  stapini imperiali sau de la cea care i-au cucerit. Alte state au fost 
  inclinate sa-si insuseasca modelul sovietic. Asada, teoretic, lumea 
  postcoloniala era dominata de ceea ce pareau a fi republici parlamen   tare cu alegeri contestate plus o minoritate de republici de democratie populara 
  sub conducerea unui singur partid. In practica asemenea etichete indicau 
  cel mult unde doreau aceste state sa se situeze pe plan international. In 
  general, erau la fel de nerealiste ca si constitutiile oficiale ale republicilor 
  din America Latina si din acelasi motiv in cele mai multe cazuri erau 
  lipsite de conditiile materiale si politice necesare pentru sustinerea lor (6; 
  403)
  In realitate preponderenta regiunilor militare si autoritare a fost o 
  fost o trasatura comuna a statelor Lunii a treia indiferent de afiliera lor 
  politica sau constitutionala. Conditiile pentru o interventie militara in 
  aceste state au fost intotdeauna prezente si favorabile datorita existentei 
  unor guverne instabile, incapabile, coruptiei si a unor stari de haos si saracie.
  Lumea a treia s-a confruntat cu un fenomen caruia n-a putut, in perioada 
  razboiului rece, sa-i faca fata: subdezvoltarea economica si sociala.
  Populatia acestor tari, in majoritatea ei traia in mediul rural 
  si era strins legata de agricultura. Reforma agrara n-a adus rezultatele 
  scontate in tarile recent eliberate. 
  Eric Hobsbamm ajunge la concluzia ca “ Niciodata nu au fost probabil mai 
  multe reforme in istoria omenirii decit dupa sfirsitul celui 
  de-al doilea razboi mondial, caci reforma intra in platforma tuturor partidelor 
  din spectrul politic. Intre 1945 si 1950, aproape jumatate din masa umana 
  traia in tari in care se facea un anume fel de reforma agrara de 
  tip comunist in Europa rasariteana si dupa 1949, in China, ca o 
  consecinta a decolonializari din fostul imperiu britanic (6; 412). Productia 
  agricola a scazut brust dupa asemenea reforme si n-au putut sa rezolve problemele 
  grele ale economiei asa cum s-au asteptat unii oameni policiti.
  Explozia demografica care a caracterizat lumea a Treia s-a aflat si ea la originea 
  dezechilibrelor. Ritmul de crestere demografica a tarilor in curs de dezvoltare 
  a antrenat o dublare a populatiei in mai putin de treizeci de ani in 
  timp ce inainte au fost necesare patru secole pentru a se realiza o astfel 
  de crestere.
  Nu mai putin vinovate de starea de inapoiere a Lumii a Treia au fost si 
  dezechilibrele structurale ale economiei care s-au tradus prin “dualism” 
  si
  “ dezarticulare” care le agraveaza efectele. Dualismul este dat 
  de coexistenta formelor moderne cu cele arhaice in economie, iar “dezarticularea” 
  este generata de insuficienta sau uneori inexistenta relatiilor care sa puna 
  in corelare diferite sectoare din economia nationala. Acestea s-au manifestat 
  si datorita esecurilor suferite de unele tari in politica lor de industrializare. 
  
  Pentru o serie de analisti care s-au ocupat cu studiul lumii postcoloniale sub 
  dezvoltarea “ ar fi in mod esential rezultatul unei insertii nefavorabile 
  a economiilor lumiii a treia intr-o retea planetara de schimburi bazate 
  pe inegalitate si generatoare de dependente aflate in contradictie cu 
  exigentele dezvoltarii”. (3; 429)
  Acest lucru s-ar datora deschiderii mai mari a acestor tari catre exterior decit 
  tarile industrializate. Valoarea absoluta a importurilor este mai mare decit 
  a exporturilor si acest fapt conduce la aparitia unor mari deficite comerciale. 
  Daca in 1963 Lumea a Treia avea un deficit de 4,5 miliarde de dolari, 
  in 1970, in mai putin de un deceniu, acesta a ajuns la 37 miliarde 
  dolari.
  Dezechilibrele integrarii internationale a lumii postcolonialiste au fost amplificate 
  in plan financiar, fie ca este vorba de investitii directe sau de credite 
  internationale. tarile in curs de dezvolare au primit, in cursul 
  anilor”70 , un sfert din stocul mondial al investitiilor directe in 
  strainatate, insa propriile lor capitaluri nu controleaza decit 
  5% din acest stoc, iar propriile lor clasamente nu reprezinta adeseori decit 
  simple retele ale firmelor multinationale ale economiilor dominante. Acestea 
  au investit in aceste tari pentru a prelua controlul serviciilor publice 
  rentabile (telefoa   nele de exemplu!) fie pentru a-si procura in conditii avantajoase materiile 
  prime indispensabile activitatii lor. Urmarind propriul avantaj ele repatriaza 
  adeseori pe termen mediu si scurt profituri mai mari decit sumele investite 
  ceea ce conduce la noi prevalari asupra economiilor in curs de dezvoltare.
  Lipsa ajutorului financiar a obligat Luma a Treia sa recurga la credite internationale 
  cu dobinzi si conditii politice sau economice ce nu le-au ajutat prea 
  mult in depasirea subdezvoltarii.
  Crizele economice care au zguduit lumea dupa anii “70 au agravat starea 
  Lumii a Treia . Unele din aceste tari au facut fata socurilor crizei , altele 
  nu.
  Pina in 1980, recurgerea la un credit international abundent alimentat 
  a permis pentru numeroase state in curs de dezvoltare sa amortizeze efectele 
  crizelor. Conditia Lumii a Treia s-a inrautatit net in decursul 
  anilor “80, in special ca urmare a excesului de datorii care a determinat 
  pe creditori sa-si impuna in fata debitorilor (tarile subdezvoltate) politici 
  de ajustare structurala. Acestea in loc sa o favorizeze arunca economia 
  lor intr-o grava recesiune inainte de a genera fragila reinoire.
BIBLIOGRAFIE
1. Erie Habsbawm, Secolul extremelor, traducere Anca Irina Ionescu, Bucuresti 
  1998
  
  2. Prof. univ.dr. Zorin Zamfir, Istoria universala contemporana, vol.2, 1999
3. Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, Lumea intre razboi 
  si pace; vol.2,(1945 -1973). Bucuresti 1998.
4. J.B.Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 a nos jours, Cinquieme edition, 
  Paris, 1971.
  
  5. Raymond Cartier, Histoire Mondiale de l’apres guerre, tome second, 
  1953 - 1969, Paris, f.a.
6. Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, traducere Anca Irina Ionescu, Bucuresti 
  1994.
 7. Alexandru Vianu, Constantin Buse,Zorin Zamfir, Gheorghe Badescu, 
  Relatii internationale in acte si documente vol.II(1939 - 1945), Bucuresti 
  1976