Domnia lui Constantin cel Mare, care va transforma Imperiul pagan intr-unul crestin, iar Roma va fi deposedata de primatul ei in favoarea Constantinopolului, marcheaza inceputul istoriei bizantine. Trebuie insa mentionat faptul ca nu vom asista acum la o ruptura neta intre istoria romana si cea bizantina: timp de trei secole pana la esecul lui Justinian in incercarea sa de a reface unitatea Imperiului, el va aparea mai degraba ca o continuare a romanitatii. Timp de 300 de ani mostenirea Romei si a Greciei, amenintata de invaziile popoarelor barbare, a fost treptat transferata la Bizant, iar Imperiul a capatat caracterele esentiale ale Imperiului bizantin. De aceea fara sa ne hazardam putem spune ca istoria bizantina are un sfarsit sigur: cucerirea Constantinopolului de catre otomani pe 29 mai 1453. In schimb, actul fondator este crearea noii Rome decisa de catre Constantin cel Mare, pe malurile Bosforului si care va purta numele sau: Constantinopol, inaugurat pe data de 11 mai 330. Prin aceasta, imparatul urmarea apropierea de frontierele cele mai amenintate, Dunarea si Eufratul, fara a urmari neaparat crearea unui nou Imperiu. v3m6mh
In 330, Imperiul roman continua. Atunci cand valul invaziilor va acoperi partea occidentala a acestuia, iar vechea Roma va cadea in 476, Imperiul roman va continua in Orient: nu exista o alta solutie de continuitate.
Constantinopolul a fost intemeiat pe locul anticului Bizant, dar locuitorii noii Rome ca si cei ai Imperiului nu-si vor lua numele de bizantini; ei vor fi in continuare romani, Imperiul lor va ramane Imperiul roman, iar imparatul va fi in continuare imparatul romanilor. Numai cativa pasionati de literatura antica vor avea constiinta acestei indepartate preistorii a orasului si il vor numi ocazional Bizant.

Imperiul lui Constantin

Nici un suveran in istorie poate ca nu merita mai mult titlul de «Mare» ca in cazul lui Constantin, deoarece in 15 ani el a luat 2 decizii care au modificat viitorul lumii civilizate. Prima a fost adoptarea crestinismului drept religie oficiala a Imperiului roman. A doua a fost transferul capitalei acestui Imperiu de la Roma la Constantinopol. Aceste doua decizii cu consecintele pe care le vom vedea pe parcurs, i-au conferit lui Constantin dreptul de a concura pentru titlul de omul cel mai influent in istorie.
Constantin cel Mare s-a nascut in orasul Naissus din Moesia Superior (Nis, Iugoslavia) in jurul anului 274, ca fiul mai mare a lui Constantius Chlor si al Elenei. Ne aflam in perioada in care Imperiul roman era condus de imparatii Diocletian si Maximian, cu titlul de augusti si de Galeriu si Constantius in calitate de cezari. Pentru o mai buna cunoastere a treburilor statului, Diocletian (284-305) prim august si imparat in Orient si-a luat un coleg cu titlul de augustus si anume pe Maximian, caruia i-a repartizat pentru administrare Apusul. Asa a luat nastere sistemul de conducere in doi, cunoscut sub numele de diarhie. Mai tarziu fiecare august si-a luat cate un ajutor, cu titlul de cezar, si anume Diocletian pe Galeriu, iar Maximian pe Constantius Chlor luand nastere conducerea in patru, tetrarhia.
La 1 mai 305 Diocletian si Maximian se retrag iar in locul lor devin augusti Galeriu pentru Orient si Constantius Chlor in Occident. Dupa moartea acestuia din urma in anul 306, armata il proclama drept august pe Constantin care pana la moartea lui Maximian isi ia ca patron divin pe Hercule (protectorul socrului sau, Constantin luand de sotie pe fiica lui Maximian, Fausta). Dupa aceasta data el se pune sub obladuirea lui Sol invictus (soarele neinvins) divinitate orientala adoptata si de romani. In anul 311 el se aliaza cu Licinius, noul august in Orient, dupa moartea lui Galeriu si lupta impotriva lui Maxentiu instalat la Roma dupa ce il inlaturase pe Severus (adjunctul in calitate de cezar a lui Constantiu Chlor in Occident). La 28 octombrie 312 Maxentiu este infrant la Pons Milvius (Podul Vulturului) sau Saxa Rubra (stancile rosii) pe Via Flaminia la aprox. 10-12 km. N-E de Roma. In acest loc Constantin are celebra viziune relatata de istoricul Eusebiu de Cezareea in lucrarea sa Vita Constantini, precum si de apologetul crestin Lactantiu, tutorele lui Crispus, fiul lui Constantin (De mortibus persecutorum). Evenimentul relatat in cele doua lucrari constituie actul prin care s-a explicat convertirea lui Constantin cel Mare la crestinism. Unii pun insa la indoiala valoarea documentara a celor doi autori, mai ales a lui Eusebiu. Intre argumentele pe care le aduc ar fi faptul ca intamplarea de la Pons Milvius nu este relatata de Eusebiu in Istoria sa bisericeasca de la 324, ori daca ar fi avut loc, autorul nu ar fi trecut-o cu vederea. Deci ar fi vorba de o interpolare mai tarzie in Vita Constantini. Noi trebuie insa sa tinem cont de faptul ca nucleul evenimentului a fost real, chiar daca a cunoscut si unele infloriri, dar despre el Eusebiu vorbeste si in Discursul sau festiv tinut cu ocazia a 30 de ani de domnie a lui Constantin .
Relevanta in aceasta privinta este si comportarea pe care a avut-o dupa acest eveniment Constantin cel Mare fata de crestinism. El nu a repudiat dintr-o data toata mostenirea paganismului ci ca si tatal sau care fusese monoteist, el a continut sa considere soarele ca mediator vizibil intre Dumnezeul suprem si oameni. El va inclina insa din ce in ce mai mult spre crestinism si dovada cea mai clara a atitudinii sale din aceasta vreme o va constitui statuia sa din Forum, care dupa instructiunile sale trebuia sa poarte in mana dreapta o cruce. Batalia de la Pons Milvius a facut din Constantin stapanul absolut al Europei. Ea a marcat totodata, daca nu propria sa convertire, cel putin momentul din care el a devenit protectorul crestinilor. La inceputul lunii ianuarie a anului 313 Constantin parasea Roma pentru Milan, unde va avea loc o intalnire cu Licinius. Discutiile au fost amicale cu atat mai mult cu cat Licinius se va casatori cu Constantia, sora lui Constantin. Aceasta intalnire a fost urmata imediat si de binecunoscutul edict de toleranta de la Milan .
Cu toate acestea Licinius era un pagan convins si la scurt timp nu va mai accepta edictul, fapt atestat de inscriptia de la Salsovia . Textul acestei inscriptii aminteste si de un dux Scythia: «Dei Sanctis Solis/Simulacrum consecratum/die XIV kalendis Decembribus/debet singulis annis/ iusso sacro Dominorum Nostrorum Licini Augusti et Licini Caesaris / ture cercisis et profu-/sionibus eodem die/a praepositis et vexillationibus dux/secutus iussionem describsit» (chipul sfantului zeu Soare, consacrat la 18 noiembrie trebuie sa fie inchinat in fiecare an, dupa porunca sacra a stapanilor nostri Licinius Augustul si Licinius Caesarul, cu tamaie, lumini si libatii, in aceeasi zi de catre comandantii si detasamentele stationate in castrul Salsovia. Valerius Romulus, barbat de rang ecvestru si ducele provinciei, urmand porunca a pus sa se transcrie). Datorita incalcarii intelegerii religioase si politice in special, Constantin il ataca pe Licinius si il infrange la Carpus Ardiensis in 314: «…totusi Constantin…a pornit cu razboi impotriva lui Licinius…si luand in stapanire toata Dardania, Moesia si Macedonia a ocupat numeroase provincii…” ; «Licinius cerea pace si promitea sa indeplineasca cele cerute…pacea a fost incheiata de catre cei doi cu conditia ca Licinius sa pastreze Orientul, Asia Mica, Tracia, Moesia si Scythia Minor» .
Din pacate relatiile dintre cei doi se vor deteriora din nou intre anii 319-320, tensiunea atingand punctul maxim in 324, cand in lupta de la Chrysopolis, de langa Calcedon, Licinius este infrant. Ramas singur imparat, Constantin a instaurat monarhia ereditara, asigurata pana in 361 de fiii sai, luind sfarsit in acest fel sistemul colegial de conducere, instaurat de Diocletian .

Noua capitala a Imperiului

Alegerea anticului Bizantion de pe malul vestic al Bosforului drept viitoarea capitala a Imperiului se explica prin ratiuni strategice si economice. De aici se putea supraveghea frontiera cea mai amenintata a Dunarii de Jos si in acelasi timp dusmanul persan. Schimburile comerciale dintre orasele din bazinul Marii Negre si Grecia nu se puteau face decat pe aici; nici o corabie nu putea trece dintr-o parte in alta fara asentimentul locuitorilor din Bizant. Mai putin de 6 ani au fost necesari intre decizia de construire a noii Rome si inaugurarea din 11 mai 330. In jurul palatului, al bisericii si al hipodromului, zeci de mii de muncitori si artizani au lucrat zi si noapte pentru ca acest oras sa devina intr-o oarecare masura asemanator vechii capitale a Imperiului: Roma. Orasul va fi inchinat de catre intemeietorul sau Sfintei Fecioare, iar cu prilejul inaugurarii s-a savarsit o slujba in Biserica Sfanta Irina, in timp ce populatia pagana s-a rugat pentru prosperitatea lui in templele autorizate sa le foloseasca. Cu sase ani in urma, Bizantul nu era decat un orasel grecesc ca atatea altele. Acum, reconstruit si rebotezat, el era «Noua Roma», aceasta fiind noua denumire oficiala deja gravata pe unul din stalpii curtii de justitie recent construita . In vechea Roma, bineinteles ca cetatenii pastrau vechile privilegii, comertul era acelasi, portul Ostia ramanand deosebit de activ. Numai ca mai multe familii senatoriale romane incep sa ia drumul Bosforului, atrase de perspectiva locuirii intr-un palat somptuos in noua capitala, sau de marile domenii din Tracia, Bitinia si Pont. In plus, un Senat incomparabil mai luxos ii astepta in «Noua Roma». Succesul va fi deplin. La sfarsitul domniei lui Constantin in 337, orasul va numara deja mai multe zeci de mii de locuitori; la inceputul sec. al V-lea zidurile construite de Constantin, care cuprindeau o suprafata de 750 ha., se vor dovedi prea stramte; Teodosie al II-lea va dubla suprafata acestuia ajungand pana la 1.450 ha., o noua extindere avand loc in sec. al VII-lea prin includerea cartierului de N. al Vlahernelor in care se afla celebrul sanctuar al Maicii Domnului. Strada principala era plina de porticuri si forumuri. Din pacate contrastul era evident intre splendoarea palatelor si constructiilor publice si micile locuinte din lemn. La inceput orasul va fi deosebit de aerisit, plin de gradini de agrement si de cele cu zarzavaturi, de terase cu vita de vie si livezi precum si de diverse culturi de camp. Aceste caracteristici ale noii capitale le vom gasi si in timpul lui Justinian, cand populatia va ajunge la aprox. 400.000 de locuitori.

Crestinarea Imperiului

Prin Edictul de la Milan din 313, Constantin acorda crestinilor libertate de cult. La sfarsitul secolului al IV-lea Teodosie I va face din religia crestina singura religie autorizata: crestinismul inlocuia religia imperiala. Universalismul religios se adauga celui politic. Imparatia terestra era privita ca imaginea pamanteasca a Imparatiei lui Dumnezeu, iar imparatul devenea locotenentul lui Dumnezeu pe pamant; Biserica si Stat se completeaza si se intrepatrund. In timp ce legislatia civila se va ocupa de organizarea materiala a Bisericii, decretele canonice devin legi civile.
Biserica urmeaza ca organizare pe cea de Stat: se aplica asa-numitul principiu al acomodarii. Ea ia nastere in orase si se organizeaza in acest cadru: conducatorul comunitatii locale este episcopul iar orasul este administrat bineinteles prin episcopie. Biserica adopta si modelul provinciei care regrupa mai multe orase ce deveneau provincie ecleziastica sau bisericeasca; episcopul principalului oras devenea episcop mitropolitan, inconjurat de principalii sai sufragani. Adaptarea cadrului diocezan civil va fi ceva mai dificila. Astfel Antiohia era in mod firesc in fruntea diocezei Orientului, precum Alexandria pentru Egipt. In schimb importanta pe care o capata acum Cezareea in cadrul diocezei Pontului si Efesul in aceea a Asiei, umbreste intr-o oarecare masura Constantinopolul. In acest caz vedem cum functioneaza din nou foarte bine principul acomodarii: fiind vorba de noua capitala, va evolua din sufragan al Heracleei Traciei in mitropolie; notiunea de patriarhat se va degaja treptat, iar la Sinodul Ecumenic de la Calcedon din 451, se va fixa numarul de 5: Noii Rome se acorda rangul al doilea, vechea capitala isi pastreaza locul, organizarea globala incepand sa aiba un caracter politic.
Raporturile dintre Biserica si Imperiu vor depasi destul de repede cadrul administrativ. Episcopii sunt alesi din randul aristocratiei municipale, devenind in scurt timp membrii marcanti ai inteligentei oraselor. De fapt, crestinismul devine singura garantie a civilizatiei impotriva barbarilor: el salveaza Imperiul roman, filozofia si etica cetatii grecesti de la distrugere. Pentru aristocratia oraselor, episcopul elenofon este de preferat soldatului barbar latinofon; el devine misionarul unei culturi cu care se identifica. Un prim exemplu in acest sens este Eusebiu, episcopul Cezareei, care-si va pune pana in slujba lui Constantin cu atata entuziasm incat contrasta in mod evident cu atitudinea retinuta a retorilor greci cu privire la puterea imperiala. Astfel in multe situatii si locuri, misionarul va fi acela care incheia procesul de elenizare.

Raporturile lui Constantin cel Mare cu Biserica

O religie care creste prin propria sa energie, cum era cazul religiei crestine, nu isi putea dori altceva decat sa fie libera si in siguranta; acest lucru i-a fost acordat de catre Constantin. De aceea, in vremea sa vedem cum in lumea romana se inmultesc bisericile, are loc o activitate teologica intensa. El a favorizat pe crestini sa intre in administratie si a incurajat chiar comunitatile compuse indeosebi din crestini. Astfel portul crestin al Gazei, Maiuma, obtine rangul de cetate, iar Orikistos, un sat din Frigia, primeste rangul de civitas, «pentru ca toti locuitorii sunt cunoscuti a fi adepti ai celei mai sfinte religii». Din pacate, in aceasta perioada se vor dezvolta si ereziile.
Astfel, in Nordul Africii, mai cu seama in provincia Numidia, au aparut o serie de tulburari provocate de atitudinea aripei rigoriste a crestinilor, care pretindea ca cei ce nu avusesera un comportament demn in timpul persecutiilor, considerati a fi niste tradatori (traditores) si cazuti (lapsi), trebuie condamnati pentru totdeauna. Episcopul Cartaginei, Mensurius, era aparatorul tendintei moderate, dar dupa moartea sa, a fost ales ca episcop diaconul Cecilian in anul 312. La hirotonia sa a participat numai episcopul Felix dintr-un oras mic pe nume Abtuni, fara sa fi asteptat venirea celorlalti episcopi din Numidia, asa cum era normal. In plus, acest Felix era considerat a fi un traditor, iar Cecilian devenea automat tot un tradator care trebuia exclus automat din Biserica impreuna cu partizanii sai. Acesti episcopi au considerat hirotonia nula si au ales in locul lui Cecilian pe Majorin, succedat la scurt timp de Donatus, de la care vine si numele acestei miscari eretice. Chiar daca a avut la prima vedere mai degraba un caracter disciplinar, donatismul a capatat in timp o forma doctrinara opusa credintei traditionale. De aceea nu poate fi considerata ca o simpla schisma, ci ca o criza care are un aspect doctrinar evident. Pentru donatisti faptul de a fi traditor era o crima, iar legatura cu cel care era considerat culpabil, insemna a fi la fel cu el. De aceea donatistii se situau la un moment dat pe linia Sfantului Ciprian al Cartaginei (+258) care spunea ca «in afara de Biserica nu este mantuire». Pentru ca ei considerau ca singura Biserica este cea a Sfintilor, ei rebotezau pe cei care proveneau din comunitatile lui Cecilian si a succesorilor acestuia. Convingera lor ca sunt singura Biserica, ii va conduce de-a lungul timpului la un conflict deschis cu puterea civila. Astfel in anul 314, Constantin a convocat un sinod la Arles, unde au participat 33 de episcopi din Occident, care i-au condamnat pe donatisti. Mai tarziu, in 316 este convocat un alt sinod la Milan, care confirma hotararile de la Arles. Prin libertatea in cult, pe care le-o acorda Constantin cel Mare in anul 321, se incerca o aplanare a tensiunilor, dar tulburarile provocate de ei vor continua pana in vremea invaziilor arabe.
O alta erezie ceva mai cunoscuta a fost arianismul . Cu acest nume distingem o doctrina aparuta in sec. al III-lea in Siria si dezvoltata in secolul urmator de catre Arie, un preot din Alexandria. El nu admitea ca cele 3 persoane ale Sfintei Treimi pot fi egale: el sustinea ca daca Tatal sau Dumnezeu este vesnic, atunci Fiul este creatura Tatalui, negand divinitatea celei de a doua persoane a Sf. Treimi. Arie este excomunicat de episcopul Alexandriei decizie ce va fi validata printr-un sinod local.
Criza ariana marcheaza debutul marilor controverse teologice, care vor persista pe durata a 5 secole, lasandu-ne ca mostenire scrierile inspirate ale Parintilor bisericesti si formulele adoptate la Sinoadele Ecumenice. Cauzele controversei care a luat nastere la Alexandria, capitala gandirii crestine, poate parea crestinilor de astazi greu de inteles, numai ca pentru cei din secolul al IV-lea teologia reprezenta «o problema de viata si de moarte, o indatorire spirituala, o marturisire a credintei lor, o solutie pozitiva la problemele lor de viata» . In aceste dispute care aparent pareau ca se opreau asupra unor termeni si definitii abstracte, participantii aparau si protejau de fapt sensul concret si esential al crestinismului, care se rezuma in notiunea de «mantuire». De fapt mantuirea nu rezulta dintr-un act magic, implinit din exterior, ci depinde de gradul de acceptare si apropriere de catre om al darului primit de la Dumnezeu. Teologia este expresia credintei Bisericii in termenii ratiunii, prin largirea acesteia pana la dimensiunea Revelatiei, punerea ei in acord cu evidenta adevaratei credinte. Credinta precede teologia si pentru aceasta este unica ratiune care ne permite sa vorbim despre o evolutie teologica, ca receptare, explicare si precizare progresiva a plenitudinii originale a credintei. Exemplele lui Origen sau Tertulian ne arata ca primele tentative de explicare au fost imperfecte si chiar eretice. Aceasta ne permite sa masuram intreaga dificultate in gasirea cuvintelor adecvate pentru exprimarea credintei. A fost nevoie de mai multe secole pentru remodelarea gandirii umane in spiritul crestinismului.
In secolul al II-lea, Apologetii, aparatori ai credintei crestine in fata Imperiului si a societatii, au incercat sa explice credinta in Treime plecand de la conceptul de Logos, familiar filozofilor greci. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Cuvantul Tatalui, prin care Acesta a creat si mantuit lumea, fiind legatura Sa cu aceasta. In Cuvant, noi Il recunoastem pe Dumnezeu si ne unim cu El. Pericolul intr-o astfel de explicatie tine de faptul ca in filozofia greaca, conceptul de Logos, poseda o natura «instrumentala». Logosul este intotdeauna un intermediar, un principiu unificator, fara a fi o instanta independenta, cu o existenta proprie. In Evanghelia dupa Ioan, „Cuvantul”, este inteles in spiritul si in lumina Vechiului Testament, ca Dumnezeu dinamic, activ, ori in conceptia grecilor El putea fi foarte usor considerat o „calitate” divina sau o „forta” acordata omului Iisus pentru a se distinge de restul umanitatii. Altfel spus, conceptul de Logos, comun crestinismului si elenismului, trebuia sa se debaraseze de sensul „cosmologic” pe care-l poseda in filozofia greaca . Numai ca Apologetilor din secolul al II-lea le lipseau cuvintele filozofice necesare. Scrierile lor erau uneori confuze si pline de ambiguitati: perfect ortodoxe pentru Biserica, care le citea in termenii propriei credinte, ele puteau fi intelese in exterior ca identificand pe Tatal cu Fiul, in sensul in care un om poate fi identificat cu ratiunea sau gandirea sa.
Ceva mai tarziu, la inceputul secolului al III-lea apare in Occident, ceea ce s-a numit „monarhianism”, adica invatatura despre Treime care apara „monarhia” Tatalui, motivata in acest demers de teama de a nu se indeparta de monoteismul original, prin scandalul celor pentru care credinta Bisericii aparea ca o credinta in trei dumnezei. Monarhianistii invatau ca singur Tatal era Dumnezeu; cu privire la invatatura despre Iisus Hristos si cea despre Duhul Sfant ei erau divizati in doua grupe: unii spuneau ca Hristos era un om asupra caruia a coborat o forta divina, care a facut din El Fiul lui Dumnezeu, unindu-L sub o forma deosebita cu Tatal; altii considerau ca Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt trei „moduri” de manifestare in lume ale unicului Dumnezeu, descoperit mai intai ca Tata, apoi ca Fiu si apoi ca Duhul Sfant. Aceasta doctrina a primit numele de modalism, iar promotorul ei a fost un preot din Roma, Sabelius, excomunicat de Biserica prin papa Calist (217-222).
De la lupta impotriva ereziilor au luat nastere primele incercari ortodoxe de a „descrie” taina Sfintei Treimi si de a o exprima intr-un limbaj accesibil oamenilor. In Occident acest fapt s-a materializat in teologia lui Tertulian, inaintea trecerii lui la montanism, iar in Orient, in opera lui Origen. In ciuda eforturilor evidente, cei doi pacatuiesc prin acelasi defect: amandoi admit identificarea lui Dumnezeu cu Tatal, ceea ce constituia sursa monarhianismului. Gandirea era inca in urma credintei, cuvintele se dovedeau incapabile sa exprime o experienta. Aceasta era situatia la aparitia arianismului: insuficienta limbajului antrena o deviere a gandirii si implicit a credintei, denaturand adevarurile fundamentale ale revelatiei neo-testamentare. In acest sens criza ariana punea capat acestor confuzii: ea da Bisericii posibilitatea exprimarii credintei sale in Sfanta Treime.
Arie se insela pentru ca el adopta o apropiere exclusiv filozofica pentru rezolvarea problemei teologice a Treimii. In cele doua adevaruri esentiale din viata crestina: unitatea lui Dumnezeu si mantuirea lumii prin Fiul, el vedea doua principii abstracte. Monoteist convins, el nu era in sensul Vechiului Testament, ci in spiritul monoteismului filozofic, predominant in lumea elenistica. Era vorba despre recunoasterea Unului, acea unitate abstracta de la baza oricarei existente, principiu si instanta, unificator al multiplului. Pentru Arie, Dumnezeu este Unul si nu poate exista in El multiplicitate: daca El are un Fiu, Acesta este distinct de El, nu este Dumnezeu. Chiar daca Fiul S-a intrupat pentru mantuirea oamenilor, El nu este Dumnezeu in sensul unic si absolut, asa cum putem vorbi despre Tatal. Arianismul era o rationalizare a crestinismului, care convenea spiritului epocii printr-un monoteism strict. Prima reactie impotriva arianismului a fost o credinta puternica, care nu vedea cu ochi buni pericolul distorsionarii principiilor sfinte ale Bisericii. Arie a fost combatut chiar de propriul episcop, Alexandru al Alexandriei, numai ca in acele vremuri exista o clasa de „intelectuali” care aspirau la explicarea „rationala” a credintei, deranjati de natura prea putin filozofica a invataturii Bisericii . Erezia ariana le parea o interpretare „moderna”, susceptibila s-o faca acceptabila pentru cercul oamenilor instruiti. Din pacate, ceea ce la inceput parea o controversa localizata la Alexandria, se va intinde putin cate putin in tot Orientul.
Orientul crestin a avut mult de suferit de pe urma acestor neintelegeri, iar imparatul Constantin se va hotari in cele din urma sa intervina personal pentru pastrarea ordinii si linistii in Imperiu. Ne putem imagina ce reprezenta acum pentru Biserica, dupa trei secole de persecutii convertirea imparatului. Imparatul si Imperiul deveneau deodata instrumentele providentiale ale Imparatiei lui Hristos. Chiar daca nu a putut sesiza personal fondul controversei teologice, el a fost deosebit de afectat de noua disensiune aparuta in sanul Bisericii. De aceea convoaca primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, unde dupa lungi dezbateri invatatura lui Arie a fost condamnata si s-a adoptat formula ca Fiul lui Dumnezeu este de o fiinta cu Tatal si deci, din veci cu El. La sinod au fost alcatuite si primele 7 articole ale Simbolului de credinta (Crezul), care sunt de atunci si pana astazi rostite in Biserica. Tot cu acest prilej s-a incercat sa se stabileasca si data Pastelui, care se tinea diferit in diverse locuri ale Imperiului si s-a hotarat ca intreaga crestinatate sa sarbatoreasca aceasta zi in prima duminica dupa luna plina, care urmeaza echinoctiului de primavara. Daca se intampla sa coincida aceasta zi cu Pastele evreilor, atunci crestinii trebuiau sa amane sarbatorirea in Duminica urmatoare sau cu o saptamana mai inainte. Dupa Sinod in anul 327, Constantin incearca sa readuca in Biserica pe Arie si pe discipolii sai, Eusebiu de Nicomidia si Teognis de Niceea, dar se opune episcopul Alexandru al Alexandriei si apoi succesorul sau, Atanasie. Acesta din urma va fi chiar exilat la Augusta Treverorum.
Importanta Sinodului de la Niceea este legata in primul rand de victoria Adevarului. Fata de celelalte sinoade, de la cel de la Niceea nu ne-a parvenit nici un act sau protocol. Stim numai ca arianismul a fost condamnat, iar in formula Crezului, a fost introdusa precizarea asupra relatiei dintre Tatal si Fiul, in care Fiul este consubstantial cu Tatal (homousios), deci egal cu El in dumnezeire. Chiar daca aceasta condamnare a arianismului a fost fara drept de apel, termenul homousios a fost adeseori un prilej de scandal si de neintelegere in sanul Bisericii. Confuzia va marca cei 56 de ani care vor separa lucrarile primul Sinod Ecumenic de cel de-al doilea (381).
Cauzele externe ale acestei crize tin mai mult de faptul ca arienii nu vor depune armele nici dupa condamnarea invataturii lor. Intrigi subtile le vor permite sa atraga de partea lor chiar si pe reprezentantii puterii politice. Studiind mai atent semnificatia teologica a tulburarilor din aceasta vreme, vom vedea ca secolul al IV-lea a avut un rol pozitiv, demonstrand in conditii dificile puterea finala a Adevarului in viata Bisericii.
Majoritatea participantilor la Sinodul de la Niceea au acceptat condamnarea lui Arie, care reprezenta o distorsionare evidenta a traditiei originale a Bisericii, dar aveau dificultati in intelegerea termenului de consubstantial. Cuvantul fusese propus lui Constantin de un mic grup de teologi „luminati”, care intelegeau ca o condamnare a lui Arie era insuficienta, impunandu-se de fapt folosirea unui concept fara echivoc. Pentru majoritatea episcopilor cuvantul era greu de inteles, iar participarea lor la Niceea reprezenta condamnarea unei erezii. Chiar daca sinodul s-a incheiat cu un succes, Constantin a comis o greseala, aceea a exilarii lui Arie si a partizanilor acestuia, confundand astfel judecata Bisericii cu cea a Cezarului. Acum vor interveni cativa episcopi, prieteni ai lui Arie, in frunte cu Eusebiu de Nicomidia. Ei au acceptat hotararile de la Niceea pentru ca majoritatea participantilor erau impotriva lui Arie, dar asteptau cu nerabdare ziua revansei. In aceste conditii cea mai eficienta metoda era intriga. Profitand de indiferenta celorlalti episcopi fata de formula pozitiva adoptata la Niceea, ei se vor concentra asupra grupului de teologi care intelegea greutatea hotararilor. Prima victima care va cadea va fi Eustatie al Antiohiei, pe care au reusit sa-l discrediteze in ochii imparatului si sa-l exileze. Dupa aceasta urmatoarele atacuri au fost indreptate impotriva lui Atanasie, noul episcop al Alexandriei, principalul inspirator al termenului consubstantial. Exilat de imparat, Atanasie va trece in ochii acestuia drept un rebel.

Urmarile convertirii lui Constantin

Pe la sfarsitul sec. al IV-lea, in timpul pastoririi Sf. Ambrozie, episcopul Mediolanului, se vorbea despre o calatorie facuta de mama lui Constantin cel Mare, Sf. Elena, la Locurile Sfinte. Cu acel prilej ea ar fi gasit si Crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul, ingropata cu celelalte doua ale talharilor. Locul exact al descoperirii i-ar fi fost aratat de un evreu. Pentru a sti care este Crucea cea adevarata, a rastignirii Mantuitorului, Sf. Elena a facut sa se atinga de ea de trei ori trupul unui tanar bolnav. Aceea care l-a vindecat a fost considerata Crucea lui Iisus. O parte din cuiele Crucii au fost topite, iar materialul utilizat la o casca de fier a imparatului precum si pentru fraul calului. Sf. Elena ar fi murit la Constantinopol pe la varsta de 80 de ani, corpul ei fiind asezat intr-un sarcofag de porfira si transportat la Roma. Astazi in Muzeul Vaticanului se poate vedea un sarcofag de porfira atribuit Sf. Elena.
Revenind la fiul sau Constantin, convertirea sa a fost un act de o importanta capitala. Pana atunci crestinii constituiau o minoritate in Imperiu si apartineau mai cu seama populatiei modeste de la orase. Aristocratia senatoriala era in marea ei majoritate pagana, in afara poate de Africa si Egipt. In aceste conditii sansele crestinilor de a avea un imparat dintre ei erau mici si fara un imparat crestin convertirea populatiei ar fi fost inca multa vreme amanata. Prin convertirea lui Constantin la crestinism s-au modificat si raporturile dintre Biserica si Stat. Socotindu-se slujitorul lui Dumnezeu, responsabil in fata Lui de buna randuiala in Biserica, el nu a ezitat niciodata sa intervina in treburile acesteia in mod hotarator cum a fost cazul cu convocarea Sinodului de la Niceea. El a creat precedentul dupa care numai imparatul putea sa convoace un Sinod Ecumenic, iar Biserica a acceptat autoritatea sa fara discutie.

Politica interna a imparatului Constantin cel Mare

Grija deosebita pe care a manifestat-o Constantin pentru Biserica crestina, straduindu-se sa contribuie la asigurarea unitatii sale, pornea nu numai dintr-un adanc sentiment religios, ci si din necesitati practice, politice. El era convins ca unitatii Imperiului, trebuie sa-i corespunda unitatea de credinta. Apararea Imperiului, ordinea si unitatea sa interna, au fost teluri urmarite in tot cursul vietii sale de Constantin cel Mare. Pe plan administrativ si militar el a pastrat orientarile generale ale lui Diocletian (impartirea Imperiului in peste 100 de provincii, guvernate de conducatori laici-praesides si militari-duces, apoi gruparea acestora in unitati mai mari numite dioceze). De aceea in literatura de specialitate toate acestea sunt cunoscute sub numele de reformele diocletiano-constantinopolitane. Tot lui Constantin cel Mare i se atribuie si infiintarea intre anii 318-326 a prefecturilor praetorio, adica unitati administrative mai mari decat diocezele. La inceput au fost infiintate trei: a Orientului, care cuprindea tot Orientul (Armenia, Palestina, Siria si Egiptul), Asia Mica si Balcanii; a Italiei, in care intra Italia si Nordul Africii (Mauritania, Numidia si Libia); a Galiei, cu Spania, Galia, Britania si o parte buna a Germaniei. Dupa 326 au mai fost formate inca doua: prefectura Iliricului (partea de Vest a Pen. Balcanice) si prefectura Africii in Apus, desprinsa din cea a Italiei. Numarul prefecturilor a variat, iar la sfarsitul secolului al IV-lea (395) vor ramane stabile 4: Illiricum si Orientul care vor apartine Imparatului din Rasarit, Galia si Italia, sub conducerea Imparatului de Apus. La conducerea prefecturii pretorio se afla un prefect pretorio, iar o dioceza era condusa de un vicar.
In domeniul economic Constantin ia o serie de masuri cu scopul de a consolida procesul de stabilizare a preturilor, initiat de Diocletian printr-un edict in anul 301, iar in domeniul financiar emite moneda de aur cunoscuta sub numele de aureus sau solidus, ce va ramane etalonul de schimb pentru lumea de atunci pana in vremea imparatilor Comneni. Tot Constantin va emite si o moneda noua de argint (siliqua) si una de bronz (follis), care vor reprezenta banii obisnuiti folositi in afacerile curente.
In raporturile cu Licinius, Constantin a fost o vreme destul de apropiat cu atat mai mult cu cat sora sa Constantia era sotia acestuia. Cu toate acestea raporturile dintre cei doi s-au deteriorat dupa 320. Cauzele disensiunilor dintre ei sunt multiple, dar una dintre cele mai importante a fost atitudinea dusmanoasa adoptata de Licinius fata de crestini. Conflictul dintre cei doi va atinge punctul maxim in anul 324, cand la Chrysopolis, langa Calcedon, Licinius este infrant dupa o lupta crancena. Ramas singur imparat in anul 324 peste tot Imperiul, Constantin va instaura monarhia ereditara, asigurata pana in 361 de fiii sai. Astfel ia sfarsit sistemul colegial de conducere instaurat de Diocletian.
Constantin cel Mare a murit in 337, fiind singurul dintre toti imparatii Romei care l-a preaslavit pe Dumnezeu, Imparatul a toate.

Limesul dunarean in vremea lui Constantin cel Mare

Din cele mai vechi timpuri spatiul danubiano-pontic a constituit un punct de interes pentru Imperiul roman, mai ales datorita coloniilor grecesti, importante centre comerciale. Acestea au intrat in sfera de influenta romana in anul 71 i.d.Hr., dar intreg spatiul a fost cucerit de imparatul Traian (98-117d.Hr.) In perioada imperiala Statul roman prefera sa-si intinda frontierele de-a lungul unor obstacole naturale, cum ar fi fluviile, pe malul carora sa ridice fortarete si castre organizate in limes . Elementele componente ale unui limes erau: valul (vallum), castrele (castri), castelele (castelii), turnurile (burgi, turris) si santul (fossa). In spatele valului erau construite, la distante ce puteau varia intre 5 si 10 kilometri, castrele si turnurile de supraveghere care utilizau diverse mijloace de semnalizare, iar miscarea trupelor se efectua pe drumul strategic (via) ce unea castrele, urmand castrele si linia limesului . Limesul dobrogean a cunoscut o evidenta deteriorare in timpul invaziilor carpo-goto-costoboco-sarmatice din 242 si 245-247, fapt dovedit si de descoperirile arheologice din Dobrogea . Refacerea limesului s-a facut dupa 50 de ani in vremea lui Diocletian (284-305) si Constantin cel Mare (306-337).
Principala sursa despre organizarea militara a teritoriului dobrogean in secolul al IV-lea o constituie Notitia Dignitatum care este datata din vremea lui Constantiu al II-lea (337-361), la care se adauga informatiile oferite de Itinerarium Antonini alcatuit pe baza unui model din vremea lui Diocletian . Notitia Dignitatum ne arata ca la Noviodunum se afla comandantul legiunii I Iovia, la Troesmis se afla comandantul legiunii a II-a Herculia, iar Itinenrarium Antonini situeaza la Noviodunum legiunea a II-a Herculia, iar la Troesmis legiunea I Iovia. De aici rezulta ca unul din cele doua izvoare literare prezinta unele informatii gresite. Rezolvarea acestei probleme a fost adusa de descoperirea unor inscriptii, dintre care una la Troesmis: “Dis Manibus/Valerio Thiumpo qui militavit in legione XI Claudia lectus in sacro/comitatu lanciarius deinde protexit/annis V missus praefectus legionibus II Herculiae/egit annis/XXXXV mensibus III diebus XI Aurelius…” “…zeilor Mani. Lui Valerius Thiumpus, care a fost ostas in legiunea XI Claudia, ales apoi lancier in trupele de garda ale imparatului, dupa aceea a fost protector timp de 5 ani, lasat la vatra si apoi facut prefect al legiunii II Herculia, in care functie a ramas doi ani si jumatate, incetand din viata, in varsta de 45 de ani, 3 luni si 11 zile. Aurelius i-a pus lespedea de mormant…” . Aparitia limesului scitic se datoreaza numeroaselor invazii ale bastanilor, gotilor, carpilor si sarmatilor din 280-295, inabusite de armatele imperiale conduse de augustul de Rasarit si de caesarul Galerius, care-si muta capitala la Sirmium.
Textele care mentioneaza refacerea limesului sunt dublate si de marturiile arheologice. Astfel au fost descoperiti stalpi militari cu numele lui Diocletian la Tomis, pe drumul ce leaga Tomisul de Histria, la Arrubium, la Carsium si la Tegulicum . In anul 1987, la Dunavat, cercetarile arheologice au scos la iveala o inscriptie edificatoare pentru lucrarile efectuate pe limesul scitic in timpul tetrarhiei. Textul relateaza despre intemeierea cetatii de aici, a Halmyrisului, intalnita in antichitate si cu alte nume precum Salmorus sau Thalamonium . Multi cercetatori atribuie acestei perioade si inceputul lucrarilor de refacere la o serie de cetati precum Carsium, Capidava, Dinogetia, Tropaeum Traiani, Noviodunum si Troesmis , lucrari care au fost terminate in timpul imparatului crestin Constantin cel Mare.
Ridicarea din temelii a unor cetati din Dobrogea in vremea lui Constantin cel Mare rezulta din inscriptia descoperita la Tropaeum Traiani, datata 315-317. Redam in continuare un fragment al ei: “Romanae securitas libertatisque vindicibus/Dominis nostris Flavio Valerio Constantino et Liciniano/Licinio piis felicibus aeternis Augustis/quorum virtute et providentia edomitis/ubique barbarum gentium populis/ad confirmandam limitis tutelam etiam/Tropaensium civitas auspicato a fundamentis/feliciter opere constructa est” (“…Fiind aparatori ai securitatii si libertatii romane Domnii nostri Flavius Valerius Constantinus si Licinianus Licinius, piosi, fericiti si vesnic augusti, prin a caror virtute si intelepciune au fost supuse pretutindeni popoarele de semintie straina, in scopul asigurarii durabile a fost zidita cu succes, din temelii si cetatea Tropeenilor, pe vremea cand prefecti ai preotoriului erau Petronius Annianus, barbat de rang senatorial si Iulius Iulianus, barbat de rang ecvestru, prea credinciosi vointei divine a acestora) . Asupra continutului acestui fragment, istoricul Ioan Barnea emite ipoteza ca gotii patrunsesera la Sud de Dunare, in toamna anului 314, chemati in ajutor de Licinius, in luptele sale cu Constantin. Dupa ce a fost restabilita pacea intre cei doi, trupele unite au pornit impotriva gotilor . In amintirea acestei victorii Constantin a luat titlul de Gothicus Maximus. In ceea ce priveste a doua parte a inscriptiei, ea ridica unele semne de intrebare asupra dimensiunilor limesului scythic, mai ales datorita termenului de tutela ce inseamna paza, aparare, ajutor si sprijin . Acest cuvant impreuna cu celelalte ad confirmandam limitis exprima ideea ca cetatea a fost construita pentru a reprezenta un sprijin al zonei de frontiera. Civitas Tropaensium se afla la o distanta de aproximativ 20 de kilometri in linie dreapta fata de Dunare, putand fi considerata drept componenta a limesului scythic . Ipoteza ramane valabila si pentru alte cetati precum Ibida, Ulmetum si Zaldapa , aflate intr-o situatie asemanatoare cu cea a cetatii Tropaeum.
Importanta limesului scythic este aratata si de numirea lui Flavius Dalmatius, fratele vitreg al lui Constantin cel Mare in functia de comandant al malului gotic (ripam Gothicum Dalmatius) . Pornind de la descoperirile arheologice carea atesta existenta gotilor in Nordul Dunarii si de la faptul ca acestui frate al lui Constantin i se rezervase dupa moartea imparatului administrarea provinciilor din Moesia Secunda si Scythia Minor, termenul de ripa gothica poate fi aplicat asupra intregii linii a Dunarii de la varsarea Oltului pana in Delta. De asemenea, linistea asigurata de victoriile obtinute asupra sarmatilor si gotilor au permis consolidarea unor vechi fortarete si ridicarea altora. Putem aminti in acest sens asa-numitele castre si castella, nu numai pe malul drept al fluviului, dar si pe cel stang, cum este castrul de la Barbosi, situat in apropiere de Dinogetia, unde este atestata o ultima faza de vietuire in prima jumatate a secolului al IV-lea. Dintre celelalte cetati ridicate din temelii sau reconstruite, avem informatii sigure despre Flaviana identificata cu satul Rasova, de pe malul lacului Baciu in punctul “Pescarie” si despre Constantiniana Daphnae .
Efortul de reconstructie este insotit in perioada domniei lui Constantin cel Mare de o circulatie monetara intensa si de prezenta pe limesul scitic a unui important efectiv de trupe auxiliare. In Scythia Minor sunt mentionate acele unitati de cavalerie cunei equitum, care erau formate din stablesiani, proveniti din garzile imperiale si stratores, proveniti din randul garzilor provincile. Chiar daca in Notitia Dignitatum , apare un singur cuneus equitum catafractorium la Arrubium, la Histria s-a descoperit o inscriptie din perioada tetrahiei, despre un cuneus equitum catafractorium, cu numarul XII, care-si avea sediul in castelul de la Trimamium. Situatia poate fi explicata prin faptul ca mutarea unitatii dintr-o cetate din interiorul provinciei intr-una de pe limes, transformata in trupa de manevra era un procedeu intalnit destul de des. Tot Notitia Dignitatum mentioneaza o a doua categorie de trupe auxilire stationate pe limesul scitic si anume aceea numita milites, unitati exclusiv de infanterie asemanatoare cu auxilires din Moesia Prima. S-a sugerat la un moment dat posibilitatea ca milites sa fi provenit din transformarea unor trupe retrase din legiunile de granita in unitati de sine statatoare si prin desprinderea unor efective din auxilia. Divizarea unei cohorte mai vechi, prezenta in vremea lui Constantin cel Mare in regiunile de Nord-Vest ale Scythiei sau recrutarea din randul populatiei locale a dus la formarea celor doua unitati milites Scythici . Din aceste cateva exemple putem vedea cum prin inititive de reconstructie, misiuni miltare ofensive, numarul mare de trupe stationate in zona, imparatul Constantin cel Mare a fost creatorul limesului scitic .