Practic vorbind nu se poate spune ca in Europa Germaniei i s-au impus cedari de teritoriu, ci, mai degraba si mai corecta este afirmatia ca i s-a interzis extensiunea teritoriului. Cat despre cele 27.188 de mile patrate europene, cu e5f16fl
7.000.000 de locuitori, nu se poate spune decat tehnic ca au fost “pierdute” de Germania. Mai degraba este corect sa se afirme ca au fost recuperate si eliberate de Polonia si Franta, de unde au fost anexate fortat de Prusia la sfarsitul secolului al XVIII-lea si in 1871. Deci, in Alsacia, Lorena, Pomerania, Posnania, a

fost vorba de dreptate in favoarea celor cuceriti si umiliti si a urmasilor lor si nu de o “pierdere” germana, deoarece era absolut just sa vina timpul ca hotul sau cuceritorul sa fie pus in situatia de a restitui noilor generatii de proprietari ceea ce a “furat” sau, mai precis, a anexat de la cei din vechimea mai mult sau mai putin apropiata sau mai mult sau mai putin indepartata.
De aceea, noi nu intelegem deloc de ce foarte multi “interpreti” in materie de istorie si de istoriografie “plang” pe umerii Germaniei invinse sau admit ca a fost pedepsita prea aspru si varsa lacrimi si “argumente” care, adunate intr-o albie, ar da un fluviu mai mare decat Rhinul, Guadalguivirul, Sena, Padul, Dunarea la un loc, pentru ca Berlinului i s-au impus conditii neaparat nedrepte si grele. Berlinul a primit ceea ce a meritat, “a capatat dupa ce a umblat”, dupa cum se spune, deoarece a contribuit mai mult ca altii prin grandoarea lui agresiva la declansarea unui conflict mondial sangeros si fara precedent. Acesta s-a dovedit a fi insa benefic in privinta taierii nodului gordian pentru eliberarea natiunilor europene asuprite din Europa Centrala si Rasariteana, dar numai in conditiile infrangerii Puterilor Centrale. Razboiul a provocat intr-adevar pierderi umane si materiale deosebit de grave si de grele, dar mai ales pe teritoriul altor state, unde s-au desfasurat luptele ani de-a randul si nu pe hinterlandul Germaniei Imperiale, care n-a fost practic afectat pe timp indelungat de distrugeri de proportii in timpul Primului Razboi Mondial, care sa fie comparabile cu cele suferite de pilda de Franta, Italia, Romania sau de Belgia. Chiar daca reparatiile de razboi fixate Germaniei au fost prea mari si au provocat ocupatii intempensive in 1923 pentru plata lor, si pierderile unor state ale Antantei au fost tot atat de mari si invinsii au trebuit sa plateasca deoarece ei le-au provocat. In fond, in climatul democratic si pasnic de dupa 1924 toate crizele au fost girate pasnic, au fost depasite, planurile Young si Dawes au contribuit la redresarea marcii si economiei germane iar exagerarile legate de plata reparatiilor au fost stopate si abandonate.

In concluzie, noi ne intrebam, tot teoretic si retoric doar, daca “interpretii” si

“interpretativii” comentatori care mai plang inca pe umerii Germaniei Imperiale si

ai aliatilor acesteia invinsi in Primul razboi Mondial si sustin ca au fost pedepsiti prea aspru sau poate chiar pe nedrept, nu-si fac procese de constiinta si nu realizeaza ca prin asemenea rationamente -; sau mai precis antirationamnte -; dau sau duc de fapt apa la moara revansarzilor, cuceritorilor de generatie noua, agresorilor interbelici de tot felul, nazisti, hortisti, bolsevici etc. Regimurile lor interne represive si actiunile lor externe abuzive si mancatoare de teritorii si fiinte nationale straine si opuse lor nu pot fi scuzate de nimeni, in nici un fel sau modalitate. Iar cei ce intreprind actiuni in acest sens, nu numai ca comit o crima morala, dar, constient sau inconstient, alimenteaza si astazi nostalgii cuceritoare, daunatoare si pagubitoare pentru pacea, securitatea si democratia europeana. Nu este permis sa se opreze cu “daca si cu poate”, sa se filosofeze prin prisma ca daca Germania sau poate si Austro-Ungaria nu erau pedepsite atat de grav sau nu dispareau intru-totul, nu mai izbucnea Al Doilea Razboi Mondial. Acest fapt echivaleaza cu a intoarce lumea pe dos, a inversa scurgerea timpului, mersul si ratiunea de desfasurare a lucrurilor. A spune sau macar a face aluzie sau a presupune ca Anul 1918 trebuie privit, interpretat si judecat prin prisma anilor 1939-1945, a evenimentelor generate si desfasurate atunci, este identic cu a crea un alt anus contra naturii, deoarece Anul 1918 n-avea cum sa cunoasca anii, asa-zisele nevoi, involburari si interogatii ale generatiilor cu incarcatura si

“dinamita” anilor relelor si problematicilor specifice lor care l-au urmat.
Nu trebuie uitat niciodata ca natiunile majoritare eliberate l-au binecuvantat si, chiar daca nationalitatile minoritare si statele cuceritoare limitrofe de etnia lor l- au blestemat, in fata istoriei popoarelor, a perspectivei progresului democratiei europene si universale, pedepsirea Germaniei Imperiale, disparitia Austro- Ungariei, a fost, sunt si vor ramane fenomene binevenite, benefice si pozitive pentru evolutia umanitatii. Tot atat de profund democratice au fost si vor ramane, in perspectiva timpurilor prezente si viitoare, caracterul, substanta si structura Sistemului de la Versailles in Europa Centrala si Rasariteana, indiferent de loviturile ce i s-au aplicat ulterior sau chiar in pofida unor comentarii

contemporane ce incearca sa-I diminueze si sa-i mistifice meritele si marile realizari, pedaland din interes doar pe anumite limite sau deficiente inerente poate unui gen de problematici complexe, vaste si universale ca cele ce au stat pe tapetul si ordinea de zi a Conferintei de Pace de la Paris din anii 1919-1920. De fapt, asemenea comentatori care nu recunosc ca juste frontierele din 1918 sau mai cred inca ca, de dragul unor interese, de altfel gresit intelese, ale minoritatilor, pot teroriza si distruge inca majoritatile si statele lor, pot fi calificati ca Ribentropii si Molotovii zilelor noastre, indiferent de etnia, confesiunea sau statele de unde provin.
Desigur, aici nu discutam despre aplicarea in zilele noastre a principiului si dreptului de autodeterminare ce-si trage seva si sorgintea tot din 1918, de catre unele natiuni nemultumite de felul cum au fost tratate si care, majoritare fiind pe teritoriile lor, s-au desprins de vechile state si si-au proclamat independenta in state proprii (slovacii catolici si protestanti, croatii si slovenii catolici dupa anii
1990), fie pe cale pasnica, fie prin razboi, dupa cum partile implicate sau interesate au dovedit intelegere fata de nevoile lor -; cazul cehilor democrati -; sau lipsa de intelegere, cazul sarbilor ortodocsi si intoleranti care nu doreau sa renunte la ideea mare sarba.
Dupa cum vom dovedi in continuare, taria exemplului Anului 1918 este dovedita si de distrugerea Pactului Ribetrop-Molotov, operata dupa 1990, cand reapar statele independente Letonia, Lituania, Estonia, anexate in 1940 de, din fericire, decedata U.R.S.S. Distrugerea acestui Pact s-a operat logic prin revenirea la geopolitica baltica interbelica, structurata pe independenta acestor state de dinaintea cuceririi lor. Mai putin logica ni se pare modalitatea de a
“distruge” Pactul, gasita si aplicata de romanii dintre Prut si Nistru. In 1940, Basarabia era partea rasariteana a Romaniei si adevarata distrugere a Pactului ar fi fost definita si binevenita prin votul revenirii la situatia dinaintea anexarii. Letonii, estonii, lituanienii au revenit logic si legic la independenta lor de stat, dar romanii basarabeni n-au fost independenti in momentul in care au fost rapiti si

dusi in U.R.S.S. Independenta votata de ei inseamna doar o distrugere partiala a Pactului prin desprinderea de statul strain, dar totusi in comunitate cu el. Aceasta independenta inseamna concomitent si separare de Romania si prin acest aspect deranjant, ilogic si neadecvat al separarii se conserva, de fapt, pana in zilele noastre o parte din spiritul Pactului damnat nazisto-comunist care nu are ce cauta in Europa Unita de azi si de maine. Iar daca unii oameni de stat din Bucuresti n- au contribuit cu nimic la inlaturarea acestei regretabile confuzii sau chiar au recunoscut frontiera pe Prut cu putin inainte de disparitia Imperiului rosu, comitand astfel un act de tradare nationala, ei intra in aceeasi categorie a
“Ribentropilor” si “Molotovilor” zilelor noastre, chiar daca nu sunt constienti de acest lucru. Tot aici intra oricare om de stat din Europa care nu consimte sa distruga si cea mai mica urma a Pactului de pe harta Europei.
In 1918 mersul implacabil spre democratia nationala si parlamentara s-a desfasurat cu intensitatea si taria celor ce au asteptat mult dupa dreptate, au luptat fara preget secole de-a randul pentru libertate si state proprii, secondati insa acum si de intelegerea si sprijinul marilor puteri maritime euro-atlantice, unde regimurile democratice impuneau respect in interior si in afara si aveau deja o vechime respectabila. Statele noi s-au format deci in aceasta ambianta universala favorabila si prin colaborarea Comitetelor de acasa cu cele din strainatate. De pilda, la 13 noiembrie 1918, Comitetul National Ceh de la Praga, cu aprobarea Guvernului Provizoriu de la Paris a adoptat o constitutie care instituia o Republica parlamentara. Hotararea a fost luata doar dupa ce cele doua foruri s-au consultat si si-au armonizat punctele de vedere si principiile de organizare ale statului in cursul unei consfatuiri comune la Geneva.
Trebuie sa subliniem faptul ca Lammasch, poate realist, intelegator, binevoitor sau toate la un loc, a aprobat, in 25 octombrie 1918, plecarea in Elvetia a unei Delegatii conduse de Kramar. Delegatia si-a exprimat in numele natiunii multumirea pentru intreaga activitate depusa de liderii din exil pentru obtinerea independentei si i-a imputernicit prin mandat sa reprezinte

Cehoslovacia inaintea Aliatilor la viitoare Conferinta de Pace. Din si prin fuzionarea forurilor din Praga si din Paris a rezultat un guvern reprezentativ si capabil sa impuna respect si sa actioneze in mod realist si util. Masaryk era Presedintele Republicii, aflat inca pe teritoriul S.U.A., Kramar, ca prim ministru, s- a intors acasa pentru rezolvarea pasnica a problemelor curente si incadrarea Slovaciei in noul stat, Beneš s-a intors la Paris ca ministru de Externe, pentru a fi prezent in timpul tratativelor ce se derulau acolo, iar Stefanik a devenit ministru de Razboi, dar si el era departe, in Siberia, unde se ocupa de Legiunea ceha si de intoarerea ei acasa. Colaborarea cehilor de acasa si din exil, i-a impresionat si pe strainii care stiau ca, de fapt, Kramar si Masaryk nu s-au agreat si au avut dese altercatii in problemele politice. Acum insa ii admirau pentru hotararea cu care si-au inlaturat rivalitatile si geloziile personale. Dar, si mai mult au fost apreciate spiritul practic, capacitatea, abilitatea si utilitatea cu care au actionat toti liderii pentru cauza comuna, si anume obtinerea independentei si a recunoasterii ei pe plan international.
Din acest punct de vedere este semnificativa remarca americanului Herron care, la Geneva, s-a intalnit si a discutat mult cu Kramar si Beneš, ca cehii au o asemnea capacitate si spirit practic in politica incat nu pot fi “incadrati” sau nu apartin nici unei alte familii de popoare decat anglo-saxonilor. Cu tonalitatea si limajul extravagant, specific lui, Herron, dovedind insa un spirit practic mai mic decat al cehilor si lasandu-se prada unui optimism exagerat in privinta viitorului, afirma, in mod romantic, ca prin tot ce au realizat cehoslovacii pot constitui un fel de roca sau stanca puternica pe care Presedintele S.U.A. si Aliatii americanior isi pot baza toate sperantele lor spre o dezvoltare libera, pasnica si in deplina ordine a Europei Centrale si Rasaritene. Herron credea ca cehoslovacii pot recupera locul de lider al Rusiei, iremediabil pierduta pentru Europa prin lovitura data de bolsevici care doreau sa reduca si Germania la nimic prin haosul ce urmareau sa-l creeze si aici si ca vor fi capabili sa respinga nebunia bolsevica. Americanul meditativ si retras in calmul Elvetiei, unde traia de mai multi ani, marturisea ca

era stapanit de convingerea profunda sau chiar de viziunea ca “zeii” noilor destine ale Europei au cautat si au aflat sediul sau “templul” lor, localizandu-l la Praga.
Numai ca “zeii” noilor destine europene si-au localizat “templele” sau sediile lor nu numai la Praga, dar si la Bucuresti, Warsovia, Tallin, Riga sau alte capitale, dar ei nu erau si “zmei”, adica, fiind de statura mica si mijlocie, nu erau atat de puternici incat sa granteze sau sa pastreze numai ei insisi noile destine europene care puteau fi aparate si conservate doar prin colaborarea zeilor mari care erau si “zmei”, adica a anglo-franco-americanilor si sub cupola Societatii Natiunilor dirijata si controlata de acestia din urma. Herron a intors putin lucrurile cu fundul in sus cand a sustinut ca Antanta si Wilson aveau nevoie si urmau sa se sprijine pe “stanca” de la Praga, deoarece “stanca” sau “stancile” de la Praga, Bucuresti, Warsovia erau mici si “de gresie” nu de “granit” ca cele ale marilor puteri maritime si democratice. Nu marile puteri aveau atata nevoie de sprijinul natiunilor mici si mijlocii in si din Europa Centrala si Rasariteana, cat invers, pentru acestea era vital sprijinul S.U.A., al Antantei si al Societatii Natiunilor in pastrarea pacii, a statu-quo-ului teritorial, in asistenta la o evolutie democratica a constelatiei europene si in conservarea lumii pentru democratie si civilizatie, dupa reteta anuntata de Woodrow Wildon. In fond, numai si numai prin colaborarea generala dintre statele mari, puternice si democrate si cele mici si mijlocii se putea feri Europa de noi anexiuni si rapturi teritoriale, de infestarea atmosferei europene prin regimurile de extrema stanga si dreapta cu consecinte grave pentru multe alte popoare.
Nu este insa mai putin adevarat faptul ca prin colaborarea incipienta si eficienta a ceholovacilor, acestia si-au creat lor insisi, dar, prin recul, si altor natiuni negermane si nemaghiare, o situatie si atmosfera favorabila scopurilor urmarite si de aceea se poate spune ca ei au pasit cu dreptul pragul Conferintei de Pace de la Paris. La 14 noiembrie Acordul de la Geneva intra in functiune si Adunarea Nationala Revolutionara, formata de fapt din fostii deputati cehi din

Reichsrat-ul din Viena si din deputatii Dietei Boemiei, l-a ales Presedinte ale Cehoslovaciei pe Masaryk si a investit pe cale legislativa noul guvern cu putere executiva. In Adunarea de la Praga au fost cooptati ulterior si 55 de deputati slovaci, numarul total ridicandu-se dupa aceasta operatiune la 270 membri. Masaryk si-a luat ramas bun de la Presedintele Wilson in termeni foarte cordiali si amandoi au ajuns la concluzia ca nu si-au inselat sperantele puse si investite unul in altul, in sensul ca proaspatul sef european de stat a justificat intru totul increderea acordata lui de Casa Alba si de americani in general iar Wilson a satisfacut in ultima instanta si in mod plenar sperantele cehoslovacilor. Dupa cum bine se stie, Cehoslovacia a primit la Trianon 61.6333 km2 cu o populatie de
3.517.568 de locuitori, majoritatea slavi (slovacii numarau aici peste 1.900.000 de suflete, majoritatea slava de aici fiind intarita si de numarul celor cca 500.000 ruteni). Minoritatea enica cea mai importanta de aici era cea maghiara, de
700.000 de suflete, urmata de germani, evrei, polonezi, tigani. Toate incercarile anterioare ale unor slovaci ultraautonomisti de a obtine direct de la Conferinta de Pace o autonomie puternica sau chiar un plebiscit separat pentru Slovacia au esuat. In acest sens au actionat Parintele Hlinka si Parintele Jehlica, la Paris, in
1919, dar, la cererea Delegatiei Cehosovaciei, cei doi au fost arestati de politia franceza si expulzati din tara. Nici croatul Radic n-a putut castiga Conferinta pentru formula unei Croatii independente. Oricum, asemenea optiuni nu au existat intre polonezi si romani. Cehoslovacia a primit la Saint-Germain-en Laye Boemia si Moravia care, in 1910, aveau o populatie de 9.396.581 de suflete, din care trei milioane erau germani. Regiunea sudeta a fost luata pe baza dreptului istoric si cu argumente strategice si economice, Beneš promitand Aliatilor ca intentia guvernului cehoslovac era sa transforme Republica Cehoslovaca intr-un fel de Elvetie, tocmai pentru a-i multumi si a-i linisti pe germani. Benes a luat si Rutenia promitandu-i un statut autonom. Zatkovic, liderul rutenilor din S.U.A, a semnat un agrement pe aceleasi baze cu Masaryk si, in octombrie 1918, soseste cu copia lui la Paris, de unde pleaca in Rutenia pentru a obtine si acordul liderilor

de aici pentru aceasta solutie. La Trianon, Romania a obtinut 103.093 km2 cu
5.257.462 locuitori, din care peste 1.600.000 erau unguri iar Regatul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor 42.541 km2 cu 2.621.554 de suflete. Romania primeste la Saint-Germain-en Laye Bucovina iar Regatul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor o parte din Carniola, Bosnia, Hertegovina si Slovenia, sudul Carintiei, dar plebiscitul s-a pronuntat in cazul Klagenfurtului pentru Austria unde a ramas si Nordul ei. Austria a primit de la unguri 4.020 km2 cu 291.618 locuitori, dar prin plebiscitul din
1921, Sopronul a revenit Ungariei, restul fiind organizat de Viena in Burgenland. In general s-a apreciat ca toate statele noi sau unificate, intrate in geopolitica europeana la 1918-1921, numarau 115 milioane de locuitori, din care 24 milioane erau minoritari. In toata aria, media minoritarilor era de 1 la 3 majoritari, dar in Polonia si Cehoslovacia 1 la 3 iar in Romania 1 la 4.
Nimeni nu poate nega faptul ca Masaryk a ales cartea buna si anume cea a aliantei cu Occientul pentru a obtine si a avea acces la independenta, dar n-a fost singurul care a facut acest lucru sau a urmat aceasta cale, daca ne gandim numai la Regele Ferdinand si la Ionel Bratianu care, respingand orientarile catre Puterile Centrale din interior, s-au aliat in exterior tot puterilor occidentale ale Antantei cu care s-a asociat si S.U.A. un an mai tarziu. Tot cartea cea buna a fost aleasa si “jucata” de liderii nationali poloni, letoni, estoni, lituanieni, ce si-au pus sperantele cu precadere pe puterile Antantei si pe Consiliul Suprem Aliat de la Paris care, in anii 1918-1921, s-au dovedit capabili sa apere si sa protejeze natiunile mici si mijlocii din Europa Centrala si Rasariteana contra pericolului rus bolsevic si al celui german in unele cazuri, cu concursul militar si politic al acestora din urma. Sinteza realizata a fost binevenita pentru cauza pacii si democratiei.
Am afirmat anterior ca reusita diplomatica si propagandistica cehoslovaca s-a rasfrant benefic si a creat o atmosfera generala favorabila si pentru scopurile urmarite de celelalte natiuni din zona central-rasariteana europeana. Afirmatia este veridica si deci ramane in picioare, doar cu amendamentul ca intensitatea cu

care s-a rasfant exemplul cehoslovac asupra acestora din urma a fost in unele cazuri mult mai slaba si mai mica. Desigur, acest fapt nu s-a datorat nici cehilor, nici franco-anglo-americanilor aliati sau asociati, ci, mai ales, au fost cauzate de frictiunile interne dintre anumite natiuni. Cazul specific este dat de conflictele survenite intre guvernul sarb si Consiliul National Iugoslav de la Zagreb, condus de Dr. Korošec. Daca cehii si slovacii au reusit, in 1918, sa evite -; de fapt sa amane -; conflictele intre ei pentru mai tarziu, nu acelasi lucru se poate spune despre sarbii ortodocsi si croatii si slovenii catolici care se suspecteaza unii pe altii si se cearta si inainte de 1918. La 3 noiembrie 1918, Korošec investeste Comitetul Iugoslav de la Londra -; si nu guvernul sarb ortodox -; sa-i reprezinte pe iugoslavii din fosta Monarhie in fata aliatilor. Acest mandat l-a infuriat pe Pasic si urmarea sa intareasca rolul si pozitia croatului Trumbic in viitorul stat si la tratativele de pace.
In fond, aici a fost vorba de o lupta acerba pentru putere in viitorul stat, sustinuta de Pasic in favoarea unui monopol al Belgradului si de liderii croati si sloveni pentru ca Zagrebul si Liubliana sa fie respectate si sa ocupe o pozitie egala cu Belgradul in federatia iugoslava. Problemele au fost agravate si de conflictele survenite intre iugoslavii “habsburgi” si Italia, dar acestea au fost de natura sa diminueze intensitatea diferendelor dintre sarbii ortodocsi si croatii si slovenii catolici, dintre care unii, lasandu-se patrunsi de o frica mai mare in fata pretentiilor formulate de Roma decat de accentele centraliste ale Belgradului, se vor apropia si se vor uni cu Regatul Serbiei si vor recunoaste ca fiind comuna si legala Dinastia Karagheorghevici in noul regat Sarbo-Croato-Sloven. Pasic a dorit sa obtina de la Aliati dreptul exclusiv de a-i elibera si de a-i reprezenta pe iugoslavii din fosta Austro-Ungarie, pe care, in sinea lui, ii considera tot ca pe un fel de slavi sau de “sarbi”, dar de mana a doua, etichetandu-i in surdina ca pe niste “colaborationisti” si “complici” ai Habsburgilor, ungurilor si austriecilor, ceea ce era, in mod evident, o eroare si o exagerare.

Oricum, croatul Trumbic l-a banuit pe Pasic ca, dorind si urmarind sa obtina

de la francezi, englezi si americani dreptul de a-i elibera singur pe iugoslavii
“habsburgi”, tintea de fapt la dreptul de a-i domina de unul singur in numele Serbiei ortodoxe. Trumbic era experimentat in probleme politice si in lupta sa indelungata parlamentara si nationala si l-a combatut destul de dur si de deschis pe Pasic in cursul unei intalniri de la Paris, cand l-a prevenit ca iugoslavii
“habsburgi” nu sunt simple “obiecte” ce urmau sa fie eliberate de altii. Ei constituie subiecte ce sustin si poarta in ei insisi constiinta unor drepturi politice, proprii ce trebuiesc respectate de altii. Iugoslavii “habsburgi” se vor elibera ei insisi pe baza dreptului la autodeterminare si vor intra intr-o uniune libera cu Serbia, dar ca parteneri egali, asa cum prevederea in spiritul ei si Declaratia de la Corfu, sau, mai precis, cum o interpreta liderul croat. Pasic, care avea uneori si mai ales cand simtea si “mirosea” ca este puternic, ca victoria era aproape sigura, un comportament de “pasa” insotit si de brutalitatea balcanica, i-a replicat tot atat de dur si de deschis, dar pe un ton amenintator lui Trumbic, ca sarbii intentioneaza sa-i elibereze si prezumtiv sa-i si domine pe iugoslavii din Monarhie.
Din acest moment, lucrurile s-au clarificat, in sensul ca Pasic dorea de la conducatorii Frantei sa i se recunoasca dreptul exclusiv de a-i elibera si a-i anexa pe iugoslavii din Austro-Ungaria iar Trumbic urmarea ca Parisul sa recunoasca oficial Comitetul Iugoslav de la Londra ca singur for indreptatit sa-i reprezinte. Aceasta recunoastere de sine si pentru sine i-ar fi ajutat pe croati si sloveni sa trateze cu mai multe sanse de reusita faurirea unei uniuni libere si egale cu Serbia. Oamenii de stat francezi au fost pusi in fata unei dileme stanjenitoare si grele, deoarece nu puteau brusca lucrurile nici intr-o parte nici in alta. Daca ar fi recunoscut pretentiile lui Pasic, Parisul nemultumea pe iugoslavi si invers, asa ca oamenii de stat francezi au refuzat ambele parti care nu se puteau intelege una cu alta si nu au gasit ele insele o solutie de compromis ce Ie-ar fi apropiat una de alta. Deci, pentru acest refuz politicos pe care l-au regretat insisi francezii,

vinovati nu erau acestia, ci, in primul rand, Pasic, deoarece, daca prim-ministrul Serbiei era mai putin centralist, mai conciliant si mai tolerant cu iugoslavii, se putea ajunge la o intelegere intre ei sau cu ei, ce ar fi fost sigur agreata de guvernul francez.
Conducatorii Frantei doreau o Iugoslavie puternica si unita, ca parte componenta a sistemului lor de aliante in Europa Centrala si Rasariteana sau a ceea ce ei numeau “barrière a l'est”, dar, desi acasa la ei structura de stat era centralista, suntem convinsi ca ministrii francezi erau informati si stiau ca Iugoslavia nu putea fi si nici nu era capabila sa ramana un stat puternic, daca nu se puneau bazele unei federatii reale si sanatoase formate din parteneri egali si multumiti unii de altii. Cand ministrul de Externe ale Frantei, Pichon, este strans cu usa, desigur din punct de vedere moral, de Trumbic, recunoaste ca este de acord cu toate motivatiile si tezele lui, dar ii cere si el interlocutorului sau croat sa-l inteleaga ca nu atat Franta cat Serbia nu vrea sa-i accepte optiunile si punctele de vedere iar el si colegii lui de cabinet nu puteau face nimic impotriva unui Aliat care este si a fost un stat, un guvern si un popor aflat alaturi de Franta din 1914 incoace. Practic vorbind, sarbii ortodocsi si iugoslavii catolici, mai mult s-au concurat decat au colaborat in acesta perioada .
Prim ministrul Serbiei, refuzat la Paris, ia drumul Londrei, dar in acesta directie a pasit cu stangul, deoarece a incercat sa-l castige de partea ideii si solutiei “mari sarbe” pe prestigiosul Wickham Steed care era, de fapt, un mare prieten si protector al Comitetului Iugoslav de la Londra. Pasic il credea insa gresit informat si influentat negativ de slavii catolici si de aceea dorea sa-l
“lumineze”, sa-i explice despre marile eforturi depuse de Regatul Serbiei si despre suferintele indurate de-a lungul Primului Razboi Mondial -; care, de altfel, erau reale si nu erau contestate de nimeni -; pentru a-;l convinge despre dreptul exclusiv de a-i elibera si a-i reprezenta pe iugoslavii “habsburgi” si mai ales de a unifica in jurul Belgradului intreaga Iugoslavie ce se va numi atunci Regatul Sarbo-Croato-Sloven. Acesta titulatura a fost si s-a dovedit a fi din pacate mai

mult o concesie formala facuta Zagrebului si Liublianei, intrucat, in anii urmatori, s-a vazut clar ca Belgradul actiona pe calea unui centralism excesiv si ii jignea pe fratii iugoslavi occidentali si catolici. Oricum, convorbirea dintre Pasic si Steed, desfasurata la 8 octombrie 1918, la Hotelul Claridge, a fost o adevarata furtuna, ale carei valuri se pare ca le-a auzit, printr-un raport ulterior si Presedintele Woodrow Wilson.
Wickham Steed, democart subtil si convins, nu numai ca a refuzat sa se lase “eliberat” de asa-numitele influente si informatii rele si neadevarate, dar, de la bun inceput, i-a reprosat lui Pasic ca umbla pe cai gresite si periculoase si l-a provocat sincer si direct de altfel, sa-si corecteze pe loc declaratiile oficiale si ratiunile sustinute de el care nu vor duce la intarirea ci la slabirea viitorului stat.
Neasteptandu-se probabil sa fie combatut astfel de la bun inceput, prim- ministrul sarb se lasa cuprins de furie si diminueaza, pana la ridicol, miscarea antidualista a iugoslavilor din Austro-Ungaria, afirmand ca si Comitetul Iugoslav a fost creatura lui iar Declaratia de la Corfu era o publicitate simpla menita sa faca impresie buna in opinia publica europeana sau, altfel spus, tot ce s-a facut bun pana atunci s-a datorat numai si numai Serbiei si sarbilor ortodocsi. Pasic nu accepta ca Aliatii sa recunoasca Comitetul Iugoslav si reafirma dreptul exclusiv al Serbiei de a-i elibera sub egida si controlul ei pe toti iugoslavi. Steed nu s-a sfiit sa-i atraga atentia omului de stat sarb ca vorbeste ca un sultan si sa-l avertizeze ca popoarele aliate, civilizate si democrate nu-i mai respecta de multe vreme pe sultani. Britanicul si-a exprimat admiratia si gratitudinea pentru Serbia si armata sa, pentru comportamentul eroic in razboi, dar a respins categoric orice ambitii egoiste si dominatoare, care nu erau la locul lor si nu aveau cu nimic de-a face cu primul aspect al problemei. Sub influenta lui Steed, ministrul de Externe al Marii Britanii, Balfour, a respins atat pretentiile lui Pasic, cat si cererea lui Trumbic.

Arthur Balfour era un om de stat realist, prestigios si cu autoritate personala, impunand respect si prin trecutul lui politic de fost prim-ministru al Marii Britanii. Inteligent si sceptic, el banuia ca fara o Liga a Natiunilor puternica

si fara americani, noile state mici si mjilocii nu puteau juca un rol mare in Europa si se indoia, de pilda, ca Polonia va fi un tampon eficace de una singura intre Rusia si Germania. Churchill, ca si Curzon, presimtind ca Europa si noul ei echilibru va putea fi amenintat nu numai de Germania, dar si de Rusia bolsevica, au propus zadarnic ca Aliatii, desi istoviti de razboi, sa faca un ultim effort serios si sa scape Rusia si Europa de bolsevici. Oricum, Londra, cu specificul ei si in pofida unor cinisme si puncte de vedere si intuitii proprii, a contribuit alaturi de Franta si S.U.A. la faurirea noii geopolitici a Europei intregi pana la limitele ei cu Rusia rosie.
In 14 octombrie 1918, nota lui Pasic este inaintata si Departamentului de Stat iar Trumbic, dupa ce se adreseaza ambasadelor S.U.A. din Paris si Londra, pentru recunoasterea Comitetului Iugoslav din Anglia, soseste in noiembrie 1918 pe teritoriu american. Presedintele Wilson i-a cerut lui Lansing sa-l informeze pe Trumbic ca subiectul memorandului sau va constitui un lucru important ce va fi luat in considerare la viitoarea Conferinta de Pace. Departamentul de Stat, la 28 octombrie 1918, raspunde oficial guvernului sarb -; care ceruse pentru el dreptul exclusiv de a-i elibera pe iugoslavii “habsburgi” -; ca S.U.A. sprijina in continuare lupta pentru libertate a iugoslavilor dar, pentru moment, declina orice demers sau declaratie in plus, intrucat, in mod manifest, aici era vorba de o politica ce depindea de dreptul la autodeterminarea popoarelor in cauza implicate direct in solutionarea problemei. Raspunsul catre Serbia sustinea tezele lui Trumbic in mod indirect, fara sa recunoasca implicit Comitetul Iugoslav de la Londra, deoarece, daca recunostea,guvernul S.U.A. s-ar fi detasat de pozitiile franceze si engleze, ceea ce nu putea sa faca. S-a sustinut, poate pe buna dreptate, ca Trumbic trebuia sa fi venit mai devreme in S.U.A. si sa se asocieze cu Masaryk pentru a obtine recunoasterea oficiala a Comitetului Iugoslav dupa modelul Consiliului Cehoslovac. Oricum, singurul guvern care a reusit, cel putin pentru moment si partial, sa-l determine pe Pasic sa recunoasca oficial ca nu numai el, dar si iugoslavii “habsburgi” erau parte interesata si reprezentativa in faurirea

noului stat, a fost cel francez. Acest lucru a fost necesar, deoarece italienii au intrat in Dalmatia si pretindeau mai mult decat li se oferise prin Tratatul de la Londra, fapt ce-i ameninta direct pe iugoslavii catolici care, avand cutitul italian la gat, s-au apropiat de sarbi.
De fapt aceste frictiuni dintre Belgrad, Zagreb si Liubliana s-au dovedit a fi de rau augur pentru destinele Iugoslaviei si ele au provocat o bataie a la longue in durata timpului, ce s-a rasfrant si s-a rezolvat abia in zilele noastre, dupa anii
1990. In pofida succeselor inregistrate la Conferinta de Pace, Regatul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor a pasit cu stangul in noua geopolitica europeana si, desi in perioada interbelica au existat si oameni de stat intelepti si moderati ce doreau satisfacerea intereselor si de o parte si de alta, ei n-au putut stapani situatia si au fost, de fiecare data, devansati de extremistii dintr-o parte sau alta, ca si de furia ce o provoca sangele varsat in cadrul luptelor din strada, din munti si chiar din Skupscina (Parlament), desfasurate intre sarbii ortodocsi centralisti si croatii catolici si federalisti, dar care se vor orienta din ce in ce mai mult si mai tare spre independenta (cu exceptia croatului Macek care a obtinut de la Printul Paul acel Sporazum care a facut din Croatia intr-adevar un stat autonom si puternic, dar inovatia a venit prea tarziu, abia in preajma izbucnirii celui de Al Doilea Razboi Mondial care a schimbat complet situatia). Iugoslavia s-a dovedit a fi “istoria sanselor pierdute” din punct de vedere al fauririi unei federatii reale si durabile.

Italia nu s-a multumit cu ceea ce i s-a promis la Tratatul de la Londra, din
26 aprilie 1915, adica cu Trentino, Tirolul pana la Brenner, Trieste, Gorita, Istria si Dalmatia pana la Capul Planka. Ea actioneaza pentru a anexa toata Dalmatia si Fiume si pentru a i se recunoaste protectoratul asupra Albaniei. Wilson a combatut direct politica italiana, n-a recunoscut valabilitatea si validitatea Tratatului de la Londra si s-a adresat direct poporului italian invitandu-l sa evite orice politica expansionista, fapt ce a provocat retragerea momentana a lui Orlando de la Conferinta. In 1919, Italia obtine frontiera strategica pana la Brenner, incluzand o modesta majoritate etnica germana, dar doar in Trentino si

Alto Adige, de peste 200.000 de locuitori. Italia ia Trieste, Venezia, Giulia si o parte din Istria cu 250.000 de slavi dar nu i se recunoase Fiume si Dalmatia, ocupate de d’Annunzio si de armata italiana care intra si in Albania. Tensiunea creata a fost deosebit de puternica si italienii si iugoslavii isi arunca invective si se jignesc unii pe altii. Italienii si-au exprimat nemultumirea si dispretul fata de activitatea Comitetelor Iugoslave din tara si strainatate, aparute peste noapte, si care, din supusi loiali ai Habsburgilor, au avut nerusinarea sa se metamorfozeze in postura de aliati ai Antantei. Iugoslavilor li se atrage atentia ca fara contributia Italiei la infrangerea Austriei, ei nici n-ar fi putut visa la libertate nationala. Iugoslavii, infuriati ca italienii vor unele teritorii locuite in mod majoritar de ei, se intrebau ce se alege din principiile autodeterminarii nationale pe care le-au predicat puterile Antantei, inclusiv Italia, ce-si revendica “Italia iredenta” de la austrieci si, in virtutea aceluiasi principiu, nu numai prin tratate. Ei n-au zdrobit jugul Austriei pentru a deveni sclavi ai Italiei si ai italienilor care erau niste lasi, deoarece toate victoriile lor din 1859, 1866 si 1918 au fost repurtate, in primul rand, de aliatii lor si nu de ei insisi. Italienii au fost preveniti ca iugoslavii poseda armata si flota proprie si se pot apara singuri impotriva oricarui invadator.
Intuind intensitatea conflictului italo-iugoslav ce se apropia cu pasi repezi, Trumbic, Wickham Steed, Sir Arthur Evans au apelat la Masaryk, Paderewski si la Consiliul National Iugoslav de la Washington, ca sa obtina asentimentul Departamentului de Stat si al Presedintelui, pentru ca punctele cheie din Dalmatia, Istria, Carniola si Croatia-Slavonia sa fie ocupate de americani care, ca neutrii, ar fi bine primiti in zona, mai ales ca nu era legati de Tratatul de la Londra, asa cum erau francezii si englezii. Important era ca nici italienii nici sarbii sa nu intre in zona iar Conferinta de Pace va reglementa lucrurile pe cale pasnica si democratica. Masaryk si Paderewski, avand probleme proprii de rezolvat, nu au dat curs cererii, Grškovic si Hinkovic au fost primiti de Philllips care a inaintat telegrama, insotita de un Memorand explicativ, lui Lansing. Se pare ca telegrama a facut impresie la Departamentul de Stat, dar Lansing, bun diplomat si

profesionist, nu i-a dat nici un curs. El stia ca Consiliul Suprem Aliat de Razboi, din care facea parte si S.U.A. a investit Italia sa incheie Armistitiul cu Austro- Ungaria, in numele lui, ca House a fost de acord cu termenii Armistitiului, asa ca nu mai era nimic de facut si in aceste teritorii urmau sa intre italienii. Pe de alta parte, Lansing se indoia ca Wilson va consimti sa trimita soldati americani pe rol de politisti in aceste zone si era sigur ca Baker va refuza cererea. Wilson ducea o lupta diplomatica si de principii cu Italia, dar nu dorea noi conflicte.
Predarea flotei austro-ungare a creat frictiuni in plus, intrucat Armistitiul prevedea ca aceasta sa fie preluata la Venetia de Aliati, reprezentati in primul rand de Italia. Dar, inaintea Armistitiului din 3 noiembrie, Imparatul-Rege Carol a predat intreaga flota in mainile iugoslavilor, la 30 octombrie 1918. Motivele acestui gest au fost mult discutate, s-au emis diverse banuieli si supozitii, dar pe noi nu ne intereseaza deoarece inclinam sa credem tot in realismul, toleranta si dorinta de a evita noi varsari de sange dovedite de Monarh si de ministrii austreici de la Viena in aceste situatii care se incadrau in actiunile guvernului de lichidare a Imperiului. In fond, majoritatea marinarilor si ofiterilor din flota erau croati si sloveni si, practic vorbind, flota era oricum in mainile lor. Orice om de stat realist si de bun simt, chiar daca era practic perdant, era constient ca trebuia sa accepte situatia de pe teren sau de pe apa -; in acest caz -; si sa rezolve problema pe cale pasnica. Nu era exclus ca ministrii austrieci sa fi crezut ca iugoslavii puteau realmente detine si salva flota, deoarece banuiau ca ei erau in contact cu Aliatii prin Comitetul Iugoslav de la Londra, care actiona in acelasi sens.
La 31 octombrie 1918, amiralul Horthy Miklós a semnat Conventia de Predare a bazei navale, a flotei si arsenalelor catre Consiliul National Iugoslav de la Zagreb, prin intermediul forului local subordonat lui, Comitetul National Iugoslav de la Pola, reprezentat de Dr. Ante Tresic-Pavcic, Vilim Bugšeg si Ivan Cok. Iugoslavii din Pola, fiind desigur foarte mandri si multumiti de achizitie, i-au expediat o radiograma direct lui Wilson, invitandu-l sa trimita o divizie navala americana sau a unei alte puteri aliate care sa nu fie interesata in problemele lor

nationale. Italia fiind exclusa din invitatie, ofiterii si marinarii de la Pola l-au asigurat pe Presedintele S.U.A. ca navele ce vor sosi vor fi salutate ca un prieten si aliat. Oamenii de stat de la Paris n-au auzit multe lucruri despre membrii Comitetului din Pola si cer lamuriri croatului Trumbic si diplomatului sarb Vesnic, care amandoi pledeaza sincer in fata Cosiliului Aliat de Razboi sa recunoasca flota iugoslava ca forta aliata navala, dar fara succes. Clemenceau i-a felicitat pe iugoslavi pentru ca ar fi infaptuit un act de razboi, dar insita ca flota sa fie predata fortelor reunite ale Antantei. El nu este multumit ca iugoslavii s-au adresat lui Wilson care era departe, nu cunostea Adriatica si problemele ei si nu era in pozitia de a da instructiuni acolo unde se aflau fortele Antantei.
Aici “tigrul” francez a pus accentul pe “i”, a subliniat un lucru practic si un adevar ce parea disimulat si n-a fost intuit de prea multi, si anume, ca cei ce vor avea utimul cuvant si cel mai greu in Europa Centrala si Rasariteana de atunci vor fi acele puteri ale Antantei Europene care aveau interese si si-au trimis trupe in zone, afirmatie ce a ramas in picioare si la Conferinta de Pace, in pofida prestigiului moral intens si incontestabil de care se bucura Wilson. In general, in Europa Centrala si Rasariteana, Franta a ocupat locul I in privinta reglementarii situatiilor statelor succesorale pe teren. Termenii Armistitiului cu Austro-Ungaria au fost modificati, in sensul ca flota iugoslava nu va fi preluata de italieni si membrii Comitetului de la Pola o vor preda, sub steag alb, Comandantului sef al Fortei Navale Aliate din Mediterana. Masura a fost necesara, deoarece italienii au scufundat nava Viribus Unitis, mandria fostei flote austro-ungare, ucigand pe capitanul Ianko Vukovic si multi marinari croati, pentru a demonstra cine era stapan in Adriatica. Desigur, vice-amiraul francez Gachet, Comandantul-sef al Flotei navale, nutrea alte sentimente fata de iugoslavi decat italienii, insa le-a spus clar ca flota trebuia predata Aliatilor si nu putea fi pastrata de iugoslavi. Acestia au consimtit s-o predea, cu conditia ca ultimul cuvant privind viitorul ei proprietar va fi rostit la Conferinta de Pace, sperand, desigur, ca de ea va

dispune viitorul statului iugoslav. Insa navele au fost impartite intre aliati, in pofida faptului ca italienii le-au revendicat doar pentru ei.
Italienii au intrat si in Pola si, fara sa-l consulte pe Pershing, comandantul celor peste 1.900.000 de soldati americani stationati in Franta, au impartit regimentul american din Italia in batalioane care i-au insotit pe militarii italieni in ocuparea porturilor Fiume (Rjeka) si Cattaro (Kotor). Pershing a propus ca soldatii lui si ai Antantei sa inainteze pana la Berlin pentru a deveni evident ca Armata Imperiala Germana era realmente invinsa. Daca acest lucru s-ar fi intamplat, nimeni nu putea pretinde mai tarziu ca militarii germani ar fi fost
“infranti” sau “tradati” de civilii lor si nu de militarii americani si antantisti. Soldatii lui Pershing erau mai proaspeti, mai odihniti decat cei ai Antantei sau cei germani invinsi si obositi si nu era exclus ca planul sa reuseasca daca era sprijinit de Foch, comandantul suprem si de Consiliul Militar Aliat. Desi numarul soldatilor americani din Italia era infim si simbolic, italienii au reusit sa-I foloseasca pentru scopul si propaganda lor, lucru pe care l-au ratat iugoslavii. Oricat de modest era gestul participarii militare americane la aceste actiuni, el constituia o contradictie in termeni, din moment ce Presedintele S.U.A. tuna si fulgera contra tratatelor secrete si combatea pe fata Italia, Tratatul de la Londra sau alte pretentii de extindere a puterii Regatului Italiei in zona. Oricum insa aici se aflau si trupele franceze ale lui Franchet d’Esperey si cele sarbesti iar Franta avea obligatii si fata de Regatul Serbiei nu numai fata de Regatul Italiei. Vazand ca ordinul Secretarului de Razboi Baker, ca soldatii americani din Dalmatia sa plece in Franta, sub comanda lui Pershing, nu este executat imediat, din vina interventiilor si confuziilor provocate de House, generalul Bliss intervine la Presedinte si obtine ordinul acestuia ca militarii americani sa fie scosi imediat de sub comanda italiana si sa plece in Franta. Conflictul italo-iugoslav s-a aplanat treptat dupa ce Italia a renuntat, in 1920, la Dalmatia, cu exceptia portului Zara, ea primind si insulele Lagosta si Pelagosa. La un moment dat cele doua Regate au recunoscut si “independenta” orasului Fiume, o formula lipsita de vitalitate si, in 1924, Italia ia

Fiume iar Iugoslavia primeste suburbia Susak. Albania, ocupata si ea de italieni, a fost apoi eliberata, sub presiune iugoslava, dar, lucru ciudat, tara ramane sub protectia si influenta italiana si dupa 1924.
Am afirmat anterior ca pericolul italian i-a apropiat intrucatva pe sarbii ortodocsi centralisti si pe iugoslavii catolici federalisti, intr-atata incat, pana si prim-ministrul Pasic, sub presiunea evenimentelor si poate si a Frantei prietene cu ambele parti, a consimtit sa semneze in strainatate intelegeri echitabile cu iugoslavii “habsburgi” si tot in Elvetia. Afirmatia insa este numai pe jumatate valabila, deoarece ocupatia militara italiana efectiva i-a speriat sau i-a suparat atat de tare pe unii iugoslavi si pe sarbii de acasa, incat, in focul emotiilor si ale evenimentelor si poate nestiind imediat de aranjamentele externe, chiar si unii iugoslavi, inselati sau nu de sarbi, au optat pentru formule ad hoc centraliste, unitare si mai putin echitabile, cu scopul de scapa mai usor si mai repede de italieni. La Geneva, Pasic a recunoscut, in 9 noiembrie 1918, ca Consiliul Natioal Iugoslav de la Zagreb reprezinta autoritatea suprema in statul organizat de slovenii, croatii si sarbii din Monarhie. Statul proclamat la Zagreb urma sa proclame Unirea cu Serbia, dar trebuia ca fiecare stat sa-si exercite suveranitatea pe propriul ei teritoriu si sa se instituie o administratie unificata pentru afacerile comune ce se vor stabili in viitor. Un mesaj cu continut asemanator a fost trimis Muntenegrului iar paritcipantii la Conferinta de la Geneva au plecat la Paris cu intentia de a forma un guvern comun sarbo-croato-sloven ce ar fi solicitat recunosterea diplomatica a marilor puteri Antantiste. Deci, in fond, s-a lucrat tot in sensul actiunilor intreprinse de cehoslovaci, dar, asa cum am afirmat anterior, fara succes practic sau diplomatic de aceeasi anvergura ca si acestia care au fost recunoscuti inainte de Conferinta de Pace.
Partile interesate de acasa au aflat de acest agrement extern abia in 20 noiembrie, insa, intre timp, italienii au ocupat Istria si Dalmatia iar trupele regale sarbe si cele franceze au ocupat imediat Zagrebul. Printul-Regent Alexandru l-a urgentat pe sarbul Pribicevic, liderul sarbilor din vechea Monarhie, care facea, de

altfel, parte integranta din Consiliul de la Zagreb in calitatea lui de vice-presedinte al acestuia, sa trateze ca o necesitate imediata de ordin politic unirea cu Regatul. La 24 noiembrie 1918, in absenta croatului Korošec si sub conducerea sarbului Pribicevic, Consiliul de la Zagreb a dezavuat, de fapt, Agrementul de la Geneva si s-a pronuntat pentru formula unui stat unitar, formula ce se va dovedi fatala in perspectiva timpului pentru soarta statului iugoslav. De la Zagreb s-a deplasat la Belgrad o Delegatie inzestrata cu puteri depline sa realizeze aceasta formula unitara, fapt consumat la 1 Decembrie cand ea a predat suveranitatea statului iugoslav in mainile Printului-Regent care a proclamat unirea Serbiei si a Statului Iugoslav intr-un singur Regat al Sarbilor, Croatilor si Slovenilor. Casa Alba a recunoscut guvernul condus de Pasic, in care Trumbic era ministru de Externe iar Wilson l-a sprijinit la Paris in multe chestiuni controversate cu Italia.
Actiunea de unificare a romanilor din Austro-Ungaria cu Regatul Romania n-a cunoscut asemenea meandre. S-a afirmat ca dupa Buftea-Bucuresti, romanii din Transilvania si Bucovina au fost deziluzionati de inabilitatea regatului de a-i mai ajuta, deoarece acesta ar fi parasit cauza Antantei si atunci s-au hotarat sa se ajute ei insisi, dupa exemplul oferit de cehoslovaci si iugoslavi si sa ceara libertate in calitate de natiune asuprita in virtutea principiului autodeterminarii nationale. Nici aceste afirmatii nu sunt pe deplin valabile, deoarece Bucurestiul regal, intrat in Primul Razboi Mondial in 1916 pentru romanii “habsburgi” din Transilvania si Bucovina, n-a parasit in fond nici pe Aliati, nici pe ei. Ei au cedat momentan in fata fortei, deoarece au ramas singuri si izolati in fata unor inamici ce-i inconjurau de toate partile. Insa Romania Mica, desi infranta si mutilata, si-a pastrat Dinastia legala si Armata Regala Romana, existenta ei ca stat si, odata cu aceste parghii sau institutii fundamentale, au conservat si speranta ca, in conditii generale modificate, adica infrangerea Centralilor de Antanta si de asociata ei S.U.A., se va realiza unitatea de stat a tuturor romanilor, ceea ce a fost identic cu transformarea Romaniei Mici in Romania Mare.

De fapt, bucuresteanul Take Ionescu, ce facuse parte din fostul cabinet Bratianu, s-a strecurat discret de la Iasi la Paris pentru a prelua Presedintia Consiliului National al Unitatii romane, ceea ce insemna ca procesul desavarsirii unitatii de stat a tuturor romanilor se desfasura tot sub egida sau in jurul Bucurestiului, asa cum a inceput in 1916, dar, deocamdata, intensitatea actiunii s-a deplasat si s-a desfasurat in afara, in Occidentul European, acolo unde ea a fost posibila in acele luni grele pentru romanii aflati cu cutiele Centralilor si bolsevicilor la gat, dar si pentru Antanta care trebuia sa suporte si sa respingaa puhoiul atacurilor dezlantuite de germani. Astfel, Comitetul National al Romanilor din Transilvania, Banat si Bucovina, format in iunie 1918 la Paris, a devenit armonios si fara probleme Consiliu National al Unitatii romane iar Presedintele bucurestean era ajutat de doi vicepresedinti transilvaneni, Vasile Lucaciu si Octavian Goga iar, la 5 iulie 1918, Vasile Stoica a format peste Ocean Liga Nationala Romana din America. In concluzie, in afara, personalitatile politice din Bucuresti, chiar daca nu mai erau oameni de stat, lucrau discret in numele Regelui Eliberator si Unificator, care n-a ratificat Pacea de la Buftea-Bucuresti si refaceau in miniatura, dar impreuna cu liderii romanilor din Transilvania si Bucovina, aflati la Paris si Washington, alianta din 1916 a Romaniei cu Antanta si acum cu Asociata ei, S.U.A. Stoica a actionat energic la meetingul de la Carnegie Hall, a intretinut mereu legatura cu Departamentul de Stat, deci cu Lansing, Phillips si alti diplomati de acolo, a lucrat impreuna cu slavii “habsburgi” in cadrul Uniunii Democratice a Europei Mijlocii (sau de Mijloc) si a fost unul din delegatii ei la Presedinte. Stoica a tratat, in 19 octombrie 1918, si cu Secretarul de la Interne, Franklin Lane, care i-a promis ca va ridica problema romanesca in discutia Cabinetului. Paralel, Lahovary, insarcinatul cu Afacerile Romaniei i-a cerut lui Lansing sa sprijine drepturile Romaniei asupra Transilvaniei si Bucovinei, dar, la aceasta data, nu s-a obtinut nici o aprobare expresa in acest sens.
In nota Presedintelui Wilson, din 19 octombrie 1918, catre Austro-Ungaria, romanii n-au fost amintiti alaturi de cehoslovaci si iugoslavi, desi Wopicka

telegrafia de la Iasi ca era rugat zilnic de romani ca S.U.A sa intervina si sa recunoasca dreptul guvernului regal asupra romanilor din Austro-Ungaria si a teritoriilor unde erau majoritari. Unii dintre ei credeau ca viitorul unitatii romanesti statea doar in mainile americanilor iar vechii ministri liberali, care au bagat Romania in Primul Razboi Mondial alaturi de Antanta in 1916, considerau, si in
1918, ca problema Transilvaniei era o chestiune de viata si de moarte pentru ei insisi si pentru Romania. Stoica si romanii din S.U.A. trimiteau telegrame, memorii, harti si statistici Departamentului de Stat, pentru a convinge oficialitatile americane despre justetea Unirilor Bucovinei si Transilvaniei cu Romania si combateau pe acei senatori americani care, in interventiile lor privind necesitatea eliberarii natiunilor nemaghiare si negermane din Europa Centrala si Rasariteana, ii omiteau pe romani.
Lansing era pentru unificarea romana pe care a sprijinit-o in memorandul catre Wilson, inca din 24 iunie, dar a asteptat sa primeasca “intariri” chiar de la romanii din Transilvania si Bucovina -; si nu numai din S.U.A. -; in sensul ca ei insisi sa-si exprime dorinta lor de autodeterminare care insemna implicit Unire cu Romania. Washingtonul a primit o stralucita confirmare in acest sens, la 1 noiembrie 1918, cand a fost instiintat de la Iasi si de la Stockholm ca, in 18 octombrie, in Parlamentul de la Budapesta, Alexandru Vaida Voevod a dat o expresie autentica principiului de autodeterminare nationala, care a fost explicitata imediat si de Vasile Stoica intr-o alta audienta la Departametul de Stat. La 4 noiembrie 1918, William C. Bullit l-a informat pe Vasile Stoica ca guvernul american era pregatit sa recunoasca principiul unitatii nationale romane fara alte precizari. Bullit a pregatit un act oficial care a fost aprobat de Presedintele Woodrow Wilson in sedinta Cabinetului din 5 noiembrie 1918. Actul a fost transmis telegrafic la Iasi si oficial lui Lahovary si apoi inaintat presei americane.
In Declaratia guvernului american privind unificarea nationala romana, se specifica faptul ca cei de la Casa Alba nu sunt nepasatori fata de aspiratiile poporului roman din Regat si din afara, ca a fost martora a luptelor, suferintelor si

sacrificiilor indurate in lupta contra inamicilor si opresorilor lui. Guvernul american simpatiza hotarat cu aspiratiile si spiritul unitatii nationale ale romanilor de pretutindeni si nu va pregeta ca, la timpul potrivit, sa-si exercite toata influenta pentru ca drepturile politice si teritoriale juste ale poporului roman sa fie obtinute si sa-i ofere siguranta impotriva oricarei agresiuni straine. Mesajul american a ajuns la Guvernul Regal la Iasi, exact cand se pregatea reintrarea Romaniei in razboi alaturi de Antanta si -; dupa cum era si firesc -; a provocat o mare bucurie iar Regele Eliberator si Unificator Ferdinand I cel Loial i-a multumit personal Presedintelui Woodrow Wilson pentru acest gest prietenesc, l-a destituit pe Marghiloman si l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin Coanda, la 8 noiembrie, dupa care generalul Zadic este trimis la Cernauti de unde veneau apeluri disperate de la romanii amenintati de ucrainieni, repetandu-se intr-un fel marsul generalului Brosteanu in Basarabia, unde romanii erau persecutati si ucisi de bolsevicii rusi. Ambele pericole au fost pentru moment inlaturate.