x2h4hc

Simbol al primei uniri a tarilor romane, numele lui Mihai Viteazul se asociaza, in ipostaza aceasta, mai ales cu al Transilvaniei.
Transilvania a stat sub autoritatea sa vreme de 11 luni, pe cand Moldova mai put in de 4. Iar problemele ce au decurs din aceasta integrare au fost mai complexe, atat sub aspect intern cat s i extern, decat in celelalte parti ale stapanirii sale.
In secolele care au trecut de atunci Transilvania a focalizat cu maxima intensitate idealul unitatii nationale romanesti, astfel incat, la confiniile dintre realitatea istorica s i mitul creator de superioara cons tiinta isto rico-politica, Mihai Viteazul strajuieste cu amintirea sa pamantul Transilvaniei, unde faptelor lui s-a adaugat nimbul sfars itului cutremurator.
Raportarea personalitatii si act iunii lui Mihai Viteazul la Transilvania a avut conotatii diferite, in functie de epoca, de ambianta de idei dominante s i de aglutinarea unor concept ii interpretativ e in mentalul unor grupari si curente social-intelectuale.
Operele reprezentative ale istoriografiei romanesti n-au sesizat, vreme de peste 200 de ani, vreo semnificat ie a faptelor lui Mihai Viteazul din anii 1599-1600, dincolo de desfasurarea lor evenimentiala. Asa au fost marii cronicari si exponentii Scolii Ardelene, care trec cu relativa indiferenta pe langa destinul neobisnuit al domnului muntean.

Devine astfel surprinzator faptul ca intaiul invatat care a vazut in Mihai Viteazul ceva mai mult decat il recomandau faptele in sine, a fost un strain, nu prea angajat sentimental in favoarea poporului roman si a istoriei acestuia: austriacul Johann Christian Engel, in a sa Geschichte der Moldau und der Wallachei, din 18041. El a vazut in campaniile din 15 99-1600 nu simple acte de cucerire, nu expresii ale unei ambit ii personale, ci o unificare a tarilor romane, e drept ca nu pe temeiuri nationale -; pe care Engel nici pe departe nu le-ar fi putut invoca -; ci din ratiuni politico-militare: intarirea capacitatii de rezistenta contra otomanilor. Engel a atribuit prin urmare lui Mihai Viteazul un scop si un plan gandite consecvent, intr-un context central s i sud-est european.
Documentele in care se dezvaluie geneza ideii de cucerire a Transilvaniai confirma motivatia mentionata, persistenta si astazi printre explicat iile politicii sale.
Mihai Viteazul a fost descoperit in dubla ipostaza de aparator al independent ei si de fauritor pentru scurt timp al unitatii politico-nationale romanes ti numai de catre generat ia romantismului, care a exaltat aceste valori, dandu-le un sens modern. Dupa 1830 si indeosebi prin opera de iluminat a lui Balcescu, personalitatea domnului muntean a devenit simbolul implinirilor politice dorite in veacul al XIX-lea, un mit arhetipal al unui destin national ideal. Momentele 1859, 1877 s i 1918 au inscris trainic figura lui Mihai Viteazul in serialul istoric grandios anticipat de Balcescu.
Trainic, insa nuant at. Istoriografia a oscilat in interpretarea actului sau, intre doua extreme: una care ii tagaduia orice substrat national, ca fiind un mobil inexistent in epoca, si alta care il transpunea in perspectiva modernizanta de antemergatoare in linie directa a Unirii din 1918. Constiinta publica actuala sta sub influent a acestei din urma teze. Misiunea istoricului de a opta pentru nota dominanta a informatiilor care-l asalteaza din documente, nu e usoara.
In primul rand, pentru ca Mihai Viteazul a actionat in tot timpul scurtei sale domnii, dar mai ales in raport cu Transilvan ia si cu Moldova, in cadrul unui mare conflict international, ale carui piese grele erau
Imperiul habsburgic, Polonia si Imperiul otoman. In consecinta, provenienta documentelor privindu-l pe Mihai
Viteazul la aceasta rascruce este diversa, in functie de persoanele, oficiile si cancelariile emitente, reflectand o mare varietate de opinii divergente. Pana la mijlocul veacului al XIX-lea, Europa nu-si va mai manifesta cu asemenea intensitate interesul pentru tarile romane, cu adresa la un atat de scu rt interval de timp.
In al doilea rand: atitudinea lui Mihai Viteazul insus i, deciziile si reactiile sale sunt adeseori oscilante si contradictorii, dictate de imprejurarile internationale mentionate, de intentii ale u nei d ibacii diplomatice, sau -; de ce nu? -; de inconstanta temperamentala frecventa la oamenii vremilor acelora.
Incorporarea Transilvaniei in sistemul politic de sub autoritatea lui Mihai Viteazul poate fi interpretata fie situandu-ne in planul contemporaneitat ii evenimentului, fie in acela al semnificatiei pe care i-a atribuit-o posteritatea. Imaginea cu care un eveniment se statorniceste in memoria colectiva este si ea una din dimensiunile sale, cu impact adesea mai profund decat al faptului originar.
Privita din primul punct de vedere, e clar ca act iunea lui Mihai Viteazul in Transilvania nu a fost si nu a putut fi influentata de ideea si de trairea nationala -; concepte si stari de spirit ce inca nu se formasera in epoca, ci erau prevestite doar de manifestari izolate.

Ratiunea ei dominanta a fost necesitatea intaririi capacitatii de aparare impotriva Imperiului otoman, a consolidarii spatelui acestui front. Documentele nu lasa nici o indoiala. Des i la 26 iunie 1599 Mihai reinnoise tratatul sau cu Transilvania, cardinalul Andrei Bathori, devenit principe in martie acelasi an, a inceput o actiune fat isa de inlaturare din domnie a lui Mihai. Avea, in acest scop, sprijinul Poloniei, era implicat indeaproape domnul Moldovei, Ieremia Movila, se inregistra si asentimentul sultanului, desi exprimat evaziv. O solie a principelui ardelean l-a somat formal pe Mihai sa renunte la domnie. Pus in situat ia de a-si abandona tara sau de a preveni si contracara printr-o ofensiva atacul ce se pregatea impotriva-i, Mihai, avand sprijinul activ al aliatilor sai imperiali, Habsburgii, a ales cea de-a doua solutie. A intrat in Transilv ania pe doua directii, s i-a reunit corpurile de oaste langa Sibiu si acolo a invins pe Andrei Bathori. Acesta, in fuga spre Moldova, va fi ucis de secui, dus mani neimpacati -; in acel timp -; ai familiei Bathori, care le rapise privilegiile.
Imperialii ii oferisera lui Mihai o colaborare militara. Ea insa a fost taraganata, e greu de spus exact din ce motive, lasand domnului roman camp liber spre a-si instaura autoritatea in Transilvania, pe cand la hotarul nord-vestic al tarii stat ionau trupe imperiale comandate de generalul italo-albanez Giorgio Basta, detasat de catre spanioli in slujba Habsburgilor austrieci.
In istoriografia romana, dintre autorii de mare reputatie singur Xenopol a exprimat regretul ca in
Transilvania Mihai Viteazul n-a practicat o politica nationala romaneasca, ceea ce a determinat esuarea intregii sale intreprinderi politico-militare2. Nicolae Iorga, de obicei mai tentat de asemenea opinii, este insa mai realist in aceasta privinta. El recunoaste imposib ilitatea, atunci, a unei politici „romanesti”. Mihai a avut pe acest plan ezitari notabile care -; spune marele istoric -; „erau o mare greseala din punctul nostru de vedere, dar erau inevitabile din al lui”.3
In majoritatea lor, istoricii nostri admit ceea ce rezulta limpede din izvoare: domnul roman a trecut prin doua faze ale politicii sale. Prima, in cursul careia s-a considerat pe sine ca loctiito r al imparatului Rudolf II, intitulandu-se, spre a cita doar un exemplu: „Voievod al Valahiei Transalpine, consilier al Sacrei Maiestati
Cezaro-Craiesti, loctiitor al Transilvaniai s i capitan general al ostilor aceleias i Maiestati, in partile supuse ei”.4 In primele 3-4 luni dupa intrarea in Alba Iulia, Mihai afirma constant intentia de „a pastra” Transilvania pentru imperiali.
Trimis ii straini sositi in anturajul sau ii fac insa caracterizari ostile, av and ca lait-motiv acuzat ii de duplicitate, de tratative secrete cu turcii, de intentie de a pastra Ardealul pentru sine. De la bun inceput, un delator implacabil i-a fost generalul Basta, probabil contrariat de faptul ca prin cucerirea Transilvaniei domnul roman aparea ca un concurent la bunavointa si pret uirea din partea curtii de la Praga.
Invinuiri si calomnii se abateau asupra lui Mihai dinspre Polonia s i dinspre ierarhia catolica. Nici una nici cealalta nu se impacau cu inlaturarea card inalului Andrei Bathori de pe scena politica (fusese protejatul amandurora) s i, cu toate dovezile contrare, insistau ca domnul roman ar fi fost raspunzator de moartea lui.
La acestea se adaugau invinuiri decurgand din izbucnirea unor rascoale taranesti, de care de asemenea

Mihai era facut vinovat de catre nobilii maghiari, des i el luase masuri de inabusire a mis carilor5.

Mihai lasa uneori impresia a nu fi fost suficient de informat, de precaut s i de activ in combaterea acestei atmosfere ostile raspandite in jurul sau. Concludent apare faptul mai ales in august 1600, cand era in pregatire la lumina zilei rascoala nobilimii impotriva lui, iar comisarii imperiali aflat i la Satu Mare inca la inceputul lunii dadeau drept sigura caderea lui.6
In fapt, cam de prin februarie-martie 1600 Mihai alimenteaza si el insusi suspiciunile colportate de adversarii sai. Incepe a pretinde imp erialilor sa-i acorde autoritate exclusiva asupra Transilvaniei, ceea ce
inseamna trecerea politicii sale la acea a doua faza, ment ionata anterior.
De asemenea, rezulta din documente ca a indispus curtea de la Praga prin cererile prea des repetate de subsidii banes ti. Mult rau i-au facu t unele iesiri impotriva imparatului, rostite in prezenta trimisilor acestuia.
Mihai n-a stiut consolida relatia sa cu Habsburgii, ale carei baze fusesera puse prin tratatul de la
Targovis te din iunie 1598. Dimpotriva, aflat in Transilvania, a inceput a juca prea „tare” spre a-s i promova interesele, neglijand faptul ca Habsburgii -; cu toate meandrele politicii lor -; ii erau unicu l sprijin in fat a acumularii de tot mai implacab ile dusmanii externe si interne.
Cu toate insistentele sale, - fapt ce ar fi trebuit sa-i fie un prilej serios de reflexie -; imparatul nu i-a recunoscut decat in septembrie 1600 un titlu de drept asupra Transilvaniei, printr-un act formal de investitu ra, de care domnul roman nici nu a mai aflat. Mihai insa si-a acordat singur, ceea ce il impune cu atat mai mult respectului nostru, prerogativele la care considera ca are drep tul, in temeiul faptelor sale de arme s i al serviciilor aduse. Gesturile sale culmineaza in actul din 27 mai 1600, din Ias i, cand se intituleaza domn al tuturor celor trei tari romane.
In fapt, intre noiembrie 1599-septembrie 1600 el a realizat doar ceea ce se cheama o „uniune personala”
intre Tara Romaneasca si Transilvania. N-a mers mai departe pe aceasta cale, din multe motive pe care nu le-a putut inlatura in timpul ingaduit de desfasurarea evenimentelor.
Erau diferente de structura institutionala intre Transilvan ia s i Tara Romaneasca, insurmontabile in timp scurt. Mihai n-a putut sa nu-si dea seama de rezistent a pe care ar fi intampinat-o incercarea de a le estompa sau anula.7 Personalul sau nu avea experient a necesara adaptarii grabnice la o asemenea schimbare. Il punea in garda si opozit ia unui grup al boierimii sale, in frunte cu boierii Buzesti, care, des i l-au servit aproape pana la capat, s au opus, deschis sau in surdina, depasirii de catre Mihai a ob ligatiilor la care subscrisese fata de imparat.8
Mihai a guvernat Transilvania folosindu-se de institutiile si de personalul ei politic s i administrativ.
Cancelar i-a ramas o vreme episcopul Napragi, iar secretar de cancelarie Ioan Iacobinus, acelasi de sub precedentii principi bathoresti. Corespondenta lui se poarta in latineste si in ungureste, mai rar in nemt este. Dupa cateva luni, nu fara a starni protestele nobilimii intrunite in dieta, adreseaza in interio rul tarii s i dispozitii in limba romana. A mentinut in consiliul princiar pe marii nobili unguri s i numai treptat a introdus si vreo 2-3 boieri munteni. Ceva mai bine s-a asigurat, prin oamenii sai, de controlul asupra cetatilor.

Administratia lui a continuat din mers, in toate amanuntele, pe a principilor anteriori. A preluat si solut ionat cauzele judiciare aflate pe rol, a dispus puneri in posesie de proprietat i imobiliare, a acordat sau

reinnoit privilegii, de ex. pe ale secuilor, sau pe ale unor orase. A ordonat conscriptii, a revendicat teritorii de granita, a convocat de trei ori dieta, in compozit ia si cu atribut iile ei traditionale.
A gres it, fara indoiala, sporind fiscalitatea in general si pretentiile la felurite contributii din partea oras elor. Dar era constrans la aceasta de faptul ca imperialii, suspectandu-i intentiile d e dupa ocuparea
Transilvaniei, i-au suspendat subventiile pentru plata mercenarilor. Ceea ce, printre alte efecte, l-a avut si pe acela al indisciplinei trupelor sale, al unor excese comise de acestea.
Au fost fapte impuse lui Mihai de imprejurarile pe care nu le-a putut stapani si schimba, as a cum n-a putut rezista ciocnirilor dintre mari regate si imperii, abatute pe deasupra sa. Dar acestea n-au insemnat ca masurile luate de el in avantajul unor sate romanes ti s i in al preotilor romani au fost doar niste incidente. Evident,
Mihai n-a putut desfas ura in chip consecvent o politica proromaneasca s i proortodoxa; e posibil ca ideea consecvent ei pe aceste doua directii sa nu-i fi fost indeajuns de limpede lamurita. Dar chiar si asemenea masuri izolate probeaza macar un anumit instinct, poate dintr-un fel de bun simt -; al necesitat ii si al justet ei interventiei
in sprijinul unor categorii flagrant defavorizate in societatea feudala ardeleneasca. Daca ar fi fost acestea s i numai o licarire de constiinta a solid aritatii de neam (cea religioasa fiind de-acum bine implantata in mentalitatea medievala) ele ar merita ret inute, chiar fara a incerca vreo speculatie asupra unei prea indepartate semnificatii a respectivelor acte.
La distanta de patru secole, se ingaduie s i se justifica definirea unei personalitati prin transparent a imaginii pe care i-a faurit-o po steritatea, in temeiul ecourilor amplificate de timp, ale actiunilor sale. Daca in interpretarea ei pronuntam termenul „mit”, nu inseamna contrafacere unei realitati faptice. Inseamna a adauga acesteia inca o dimensiune, durabila, poate intr-o anume perspectiva mai profunda si mai adevarata decat cea comun au tentica, a fiintei sale pamantesti. Marilor personalitati creatoare de istorie, de religii universale, li se percepe peste timp o imagine duala, alcatuita din nucleul -; adesea incert -; al existentelor reale, si din haloul
inconjurator, ce apare posteritatii mai clar, prin refract ia nucleului luminos originar in straturile perceptive din mentalul generatiilor succesive. Psihologia si sociologia au atestat ca oamenii cred s i act ioneaza atat sub impactul realitatilor obiective, cat s i, sau mai ales, sub acela al reprezentarilor lor subiective, reprezentari ce se constituie
intr-un fel de realitate de gradul al doilea.
In faptul ca figura lui Mihai Viteazul s-a dovedit disponibila a fi inspiratoarea unui crez intr-o mare idee colectiva, stabil si chiar amplificat peste veacuri, consta maretia veritabila a destinului omenesc ce s-a frant pe campul de langa Turda.