Urmarile abolirii regalitatii f3u12uh
Cum am semnalat in capitolul anterior, Republica nu a fost instaurata in 510-509 i.C. Vom arata mai jos ca insusi Titus Livius se contrazice in privinta implantarii consulatului. Alte izvoare releva de asemenea ca primii consuli nu au aparut indata dupa revolta antiregalista. Brutus a fost infrumusetat de traditia republicana ca liberatorul generos al Romei. in realitate, el a exercitat la Roma, dupa expulzarea lui Tarquinius al II-lea, o putere cvasimonarhica, desi desacralizata.
Spre a-l transforma in consul republican, vulgata relativa la „primordiile" Romei i-a scurtat viata. Brutus ar fi murit eroic, pe campul de batalie de la Arsia, unde romanii ar fi respins fortele asociate ale cetatilor Veii si, desigur, Tarquinii, care ar fi incercat sa-l restaureze la Roma pe Tarquinius al II-lea (Liv., 2, 3, 5-l1; Cic, Tuse, 3, 12, 27; DH, 5, 14). Pe cand, pana in 508 si chiar ulterior, Brutus a exercitat, la Roma, o guvernare „tiranica", in calitate de zilath, pretor viager. Brutus a conservat anumite competente monarhice, exercitate cu prudenta (Liv., 2, l-5), dar a transferat pe cele religioase acelui rex sacrorum, mentionat in capitolul precedent. Cel dintai rex sacrorum ar fi fost Manius Papirius (DH, 5, 5, 4). Un alt consul, dupa 510-509, ar fi fost Publius Valerius, supranumit Publicola, in virtutea afectiunii nutrite de el fata de poporul Romei (Liv., 2, 8, 1; Plut., Popi, 16, 3; 27, 3-6). Publicola, inchipuit de vulgata ca un Numa Pompilius al Republicii, a fost un personaj istoric autentic, cum atesta o inscriptie descoperita la Satricum, datata de la inceputul secolului al V-lea i.C, care il consemneaza ca Poplios Valesios. Publicola apartinea gintei Valenilor, care se impotrivise intotdeauna Tarquinilor, din a caror gens facuse parte si Brutus. El i-a succedat acestuia la o carmuire semimonarhica a Romei; a fost banuit ca aspirase la preluarea puterii regale (Liv., 2, 7, 5-l2). Supranumele sau ar putea reprezenta o varianta semiargotica pentru conducatorul sau „maestrul poporului", magister populi. Se pare ca, dupa ce fusese un subordonat al lui Brutus, el a preluat puterea la Roma, eventual ca principalul reprezentant sau vasal al lui Porsenna1.
intr-adevar, statul intermediar intre regalitate si republica, plasmuit de Brutus, a trecut, nu multa vreme dupa 508 i.C, sub protectia constrangatoare aplicata Romei de Porsenna, capetenia etruscilor din Clusium, care, foarte probabil, nu aveau nici un interes sa-i readuca la carma Orasului pe Tarquini. Este adevarat ca legendele Republicii il infatisau ca pe un asediator al Romei, hotarat sa-i restaureze pe Tarquini, convins insa sa renunte.la intentiile sale de rezistenta eroica a locuitorilor ei (Liv. 2, 9, l-5). Rezistenta oglindita de legende celebre, precum cele ale lui Mucius Scaevola, Horatius Cocles si Clelia. Porsenna era la Clusium lars sau larth, adica tiran local sau comandant militar. Chiar numele sau ar putea deriva de la termenul etrusc pentru „sef", purthne.
intr-adevar, Porsenna a tras profit din slabirea Orasului, subsecventa revolutiei, pentru a-si impune aici un protectorat, intai refuzat de romani si apoi acceptat.
Porsenna a aparat Roma impotriva unor latini favorabili Tarquinilor si, ca protector, a impus dispozitii evocate de sursele literar-istorice drept severe la inceput si marinimoase ulterior (Liv., 2, 10-l5; DH, 5, 35-36; Plin., 34, 139; Tac, H., 3, 72, 1). Protectoratul lui Porsenna a alcatuit ultimul episod al presiunii etrusce asupra Romei si a durat cel putin pana in 498 i.C. Porsenna a fost reprezentat la Roma si de alti adjuncti in afara de Publicola. Porsenna a fost cel care a instalat la Roma magistrati anuali, pentru ca se temea ca nu cumva ei, daca ar fi dispus de un mandat mai indelungat, sa ii conteste autoritatea. Porsenna a instaurat norma colegialitatii carmuitorilor nemijlociti ai Orasului. Dupa inlaturarea protectoratului acestui lars, liga latina, dirijata, dupa 510-509 i.C, de catre orasul Tusculum si de Octavius Manilius, si-a mobilizat fortele impotriva Romei (Liv., 2, 18, l-3; DH, 5, 59-77). Totusi Tarquinius al II-lea a murit prin 495-493 i.C, iar latinii au fost infranti (Liv. 2, 19). Latinii au trebuit sa incheie un tratat, foedus, cu romanii. Tratatul, promovat din partea romanilor de catre Spurius Cassius, asigura autonomia Romei, in raporturile ei cu liga latina, dar nu si preponderenta ei definitiva in Latiu. incat, intre 498 si 493 i.C, faza tranzitorie a institutiilor „primordiilor" s-a incheiat. Influenta etrusca, desi diminuata, a disparut de asemenea in 480 ori 470 i.C, cand s-a impus definitiv la Roma o factiune, o „partida" nationala romana.
In orice caz magistratii romani anuali nu au mai depins de nimeni si Republica a fost definitiv instaurata. Ca si ciuitas, ca structura mentala si chiar institutionala. Magistratii republicani, investiti la sfarsitul perioadei de tranzitie, au posedat o autoritate cu totul diferita de competentele absolutiste ale regilor etrusci si chiar fata de cea ingradita, exercitata de Brutus, Publicola si de alti adjuncti ori „legati" ai lui Porsenna. Acesti primi magistrati republicani au putut sa se intituleze „pretori", praetores, ori „sefi", „conducatori" sau „presedinti", praesules. Chiar Titus Livius, uitand parca faptul ca ii intitulase consuli, ii califica drept praetores (Liv., 3, 55, 13; 7, 3, 5 si urm.). Pe de alta parte, alte izvoare afirma clar ca titulatura de consul ar fi fost ulterioara Legii celor Douasprezece Tabule, deci subsecventa anului 450 i.C. (Zonaras, 7, 19). Sub aspect tehnic, competentele primilor magistrati republicani sunt asemanatoare celor candva asumate de adjunctii regelui. Cu toate acestea semnificatia profunda a autoritatii lor era cu totul noua, deoarece codul institutional se schimbase radical.
Cum am mai aratat, s-a inregistrat o stagnare in procesul tranzitiei catre o urbe timocratica. Au fost recuperate structuri arhaice, incat, in perioada de tranzitie de la regalitate la Republica, puterea reala a revenit indeosebi gintilor patriciene, care dispuneau de venituri semnificative si de numerosi clienti. Numai patricienii luau auspiciile, numai ei talmaceau vointa zeilor si, in definitiv, detineau puterea politica. Cresterea economica a Romei regale, care se subrezise in ultimii ani ai domniei lui Tarquinius al II-lea, dispare pentru cateva decenii. Aceasta descrestere - sau crestere negativa, cum se mai spune - a strabatut o curba ezitanta, sinuoasa, care a inclus si momente de redresare. Dar declinul economic a atins spatiul urban, devenit mai restrans, ca si zona rurala a Romei secolului al V-lea i.C. Patriciatul si altii, de altfel, au militat pentru valorile pendinte de noul ansamblu de reprezentari, de structurile mentale ale „civitatii" in formare. S-au lansat anateme (sacratio) si condamnari impotriva tuturor oamenilor politici, inclusiv patricieni, care obtinusera la Roma popularitate si prestigiu deosebit, in temeiul unei legi puse pe seama lui Publicola, care prevedea condamnarea tentativelor de restaurare a regalitatii, sub orice forma s-ar fi ascuns acestea. Spurius Cassius, unul dintre primii carmuitori ai Romei, ar fi dorit, in 486 i.C., sa blocheze tendinta patricienilor de a acapara pamanturi recent cucerite. A fost pedepsit crud, ca si Coriolan, patrician fanatic, inamic al plebei, la un moment dat aliat al volscilor, care au asediat Roma din 491 pana in 486 i.C.
Problema plebei
Carmuirea Romei, indeosebi in perioada de tranzitie dintre regalitate si o republica autentica, a fost exercitata de catre gintile patriciene. intr-adevar, Roma „primordiilor", in perioada tranzitiei, sub Republica si chiar inainte, adica in vremea regalitatii, a incorporat doua categorii de „romani", ulterior deveniti cetateni. Ne referim la patricieni si la plebei. Ni se pare limpede ca patricienii erau descendenti ai fondatorilor federatiei de sate din 754-753 i.C, ai nucleului demografic primitiv al Romei regale. Un „patrician", patricius, nu constituia atat „fiul de tata", pater, deci al sefului de ginta, devenit senator, cat un „coborator dintr-un tata de vita nobila". Izvoarele literare antice ne evoca pe patricieni ca apartenenti la o aristocratie tot atat de veche ca insasi Roma (Cic, Rep., 2, 14; 23; Liv., 1, 8, 7; DH, 2, 8, l-3 etc). Se pare ca patricienii s-ar fi invederat a fi mai ales descendentii celor care vizau sa detina un loc in senat, din tata in fiu, sa confiste sacerdotiile, sa formeze cea dintai cavalerie romana si sa posede cat mai numerosi clienti. Opinam ca gintile patriciene ajunsesera sa configureze o aristocratie ereditara inca din timpul regilor latino-sabini. Cand diferentierile sociale s-au amplificat, s-au adaugat alti factori, politici si etnici, generatorii unui patriciat alcatuit ca o casta inchisa. Iar Titus Livius si, partial, chiar Dionis din Halicarnas au definit plebea ca un conglomerat al cetatenilor, care nu erau patricieni. Aceasta definitie „negativa" este reluata, dezvoltata de catre Jean-Claude Richard, intr-o ampla carte de sinteza, remarcabila in multe privinte. Cu toate acestea, o asemenea definitie pur negativa nu ne poate satisface. Date fiind anumite bariere riguroase, inclusiv cele care statuau interdictia casatoriei dintre plebei si patricieni, suntem de parere ca trebuie luata in considerare si o componenta etnica specifica in procesul de constituire a plebei. in orice caz, plebea nu a alcatuit niciodata o adevarata clasa sociala, eventual a celor saraci, macar defavorizati din punctul de vedere al averii. Au existat totdeauna plebei saraci si plebei bogati, uneori mai opulenti decat patricienii. Plebea a reprezentat o alta categorie de cetateni romani, multa vreme de un nivel inferior. Deci a celor care faceau parte din curii si, cu atat mai mult, din centurii, dar nu aveau acces la magistraturi, la sacerdotii, la cunoasterea si practicarea dreptului. Potrivit unor surse literare antice, plebeii ar fi format, sub Romulus, o categorie de „cetateni" normali, care ar fi votat in curii: nu s-ar fi transformat intr-o forta autonoma decat cu prilejul secesiunilor din secolul al V-lea i.C. (Cic, Rep., 2, 26; 30; Sest., 137 etc). in epoca regala a putut sa se contureze un corp politic relativ unitar, dar patricienii si-au impus destul de iute prevalenta si au stabilit monopol pe parghiile de comanda, politica, juridica, militara si sacerdotala. Regii-lucu-moni etrusci s-au straduit, cum am reliefat mai sus, sa reactioneze si sa diminueze preeminenta patriciatului prin inserarea unor tipare institutionale straine, eventual ostile acestuia. Rasturnarea lor a prilejuit schimbarea raporturilor de forte intre patricieni si plebei.
Dar care este, in definitiv, originea plebei? Obarsia termenilor latini consacrati plebei, plebs, plebes, a suscitat aprige controverse intre lingvisti, dintre care unii s-au gandit la o origine neindoeuro-peana. Altii au apropiat plebs de „mai mult", plus, de „a umple", im-plere, de „plin", pletus, sau de cuvantul grec care inseamna „multime" ori „gloata", plethos. Pe cand Jean-Claude Richard a propus arhetipuri ca *pledhu sau *pletu. La inceputul secolului al XlX-lea, B.G. Niebuhr si adeptii sai au considerat ca plebea ar fi provenit din randurile semintiilor infrante si anexate de Roma. Theodor Mommsen estima ca plebea ar fi rezultat din vechii clienti ai gintilor patriciene, ramasi fara patroni. Alti cercetatori, precum Boni si Oberziner etc, au apreciat ca plebea ar fi izvorat din randurile populatiilor preindoeuropene supuse de latini si de sabini. S-ar afla in cauza semintii diferite, etnic si rasial, de patricienii de sorginte indoeuropeana. Ele ar fi reprezentat o populatie mediteraneana, traitoare in Latiu inca din neolitic. Andre Piganiol a enuntat o ipoteza din care reiesea ca plebeii proveneau din agricultori sabini care s-ar fi opus latinilor pastori. Ponderea sabinilor la Roma ar fi crescut simtitor cu prilejul unei infiltrari sabine, survenite in plin secol al V-lea i.C. Paul-Marius Martin afirma ca, in parte, originea plebei ar trebui identificata in multitudinea de clienti si de oameni de casa ai regilor etrusci, ramasi fara patroni si stapani dupa abolirea regalitatii. Am observat insa ca plebea data din secvente istorice simtitor anterioare evenimentelor atribuite anilor 510-509 i.C. La vremea sa, Gustave Bloch a formulat o ipoteza mai complexa cu privire la originea plebei. incat plebeii ar fi provenit indeosebi din randurile unor latini care ar fi fost invinsi de Roma si, in parte, deportati in ceea ce va deveni Orasul. In Latiu nu s-ar fi aflat teritorii ulterior relativ pustii, ci numeroase mici asezari, destul de abundent populate. S-ar fi adaugat acestora, in zamislirea plebei, clienti ai unor ginti disparute, prin urmare ramasi fara stapan. Ca si imigranti nelatini ajunsi la Roma, in special pe cai comerciale sau politice, din Campania, Etruria, chiar de pe meleagurile locuite de greci.
Suntem de parere ca toate aceste ipoteze nu se exclud, ci sunt complementare. in conglomeratul plebei au intrat atat reziduuri ale semintiilor indigene din Italia, anterioare instalarii in Latiu a protolatinilor si latinilor, dar si sabini si etrusci, asadar o populatie de agricultori, de comercianti si artizani, neintegrata total in structurile faurite de latini. Desigur, capeteniile sabinilor au devenit patricieni, dar masa populatiei lor, coborata in Latiu, in diverse momente istorice, a fost inglobata plebei. Prin urmare, repetam, factorul etnic nu se cuvine a fi neglijat. Din plebe au facut parte numerosi imigranti, sositi din diverse tinuturi ale Italiei centrale, in calitate de locuitori ai Romei si ai Latiului. Clientii ramasi fara patroni s-au afiliat de asemenea plebei. Cei ce nu erau latini, cuceriti de Roma si adusi doar pe malurile Tibrului, s-au latinizat si romanizat repede. in orice caz, antiteza patricieniplebei este cu mult anterioara secolului al V-lea i.C. Dar este adevarat ca particularismul politic plebeu s-a manifestat destul de pregnant in secolele al V-lea, al IV-lea si al III-lea i.C.
S-a ajuns astfel la dualismulpatriciano-plebeu. Pe de o parte, plebea victorioasa in cadrul infruntarii cu patricienii a tinut sa se integreze sau reintegreze in „poporul roman", populus romanus, a carui mentalitate a preluat-o, cu unele mici nuante, indeosebi in conditiile disparitiei dominatiei romane in Latiu. Pe de alta parte, din punct de vedere exclusiv politic, plebea a tinut sa-si afirme particularitatea, originalitatea, tradusa in formula consacrata pret de mai multe secole: „poporul si plebea", populus plebsque. Se contesta astfel vechiul statut de inferioritate in care fusese cantonata plebea dupa 510-509 i.C. intr-adevar, dupa alungarea regilor etrusci, patriciatul s-a manifestat ca o casta inchisa, limpede segregationista. Se produsese fenomenul definit de Gaetano De Sanctis ca „la serrata del patriziato". Chiar dupa prima secesiune a plebei, din 494-493 i.C, patricienii tind sa confiste puterea, magistratura suprema si sacerdotiile. De la care sunt exclusi plebeii si cei de origine etrusca. Aventinul functiona de altminteri ca o colina sacra a plebei, unde „trona" triada divina Ceres, Libera si Liber, opusa celei capitoline, de sorginte patriciana. Vom remarca faptul ca, aici, plebea si-a faurit o comunitate proprie.
Ca sa-si depaseasca statutul de inferioritate, plebeii, care serveau si in armata, deopotriva cu patricienii, au amenintat cu scindarea statului roman. Astfel ei au recurs la arma amenintarii cu secesiunea si au obtinut, progresiv, anularea segregarii la care erau supusi. in realitate, au survenit mai multe secesiuni, incepand din 494-493 i.C. Cu prilejul primei secesiuni, plebea, indeosebi soldatii plebei, si-au amenajat pe Aventin propriul centru, aproape propria cetate. Plebeii, mai cu seama mestesugarii si comerciantii lor, s-au unit si au jurat sa se ocroteasca unii pe altii, printr-o asa-numita lex sacrala. Chiar dupa prima secesiune, plebeii si-au mentinut un timp propria comunitate de pe Aventin. Patricienii au trebuit sa cedeze treptat puterea asumata si sa abandoneze segregationismul. in urma primei secesiuni, plebea a obtinut recunoasterea unor competente exceptionale pentru reprezentantii sai, autentici contramagistrati, „tribunii plebei", tribuni plebis, initial doi, ulterior mai multi. Acesti tribuni erau sacrosancti, incat nimeni nu putea sa se atinga de ei. Ei posedau dreptul de intercesiune, ius inter-cessionis, datorita caruia puteau bloca prin veto hotararea oricarui magistrat al „poporului" si a senatului. Puteau chiar interzice formularea, propunerea unei masuri legislative estimate de ei ca daunatoare plebei. Locuintele lor erau deschise, ziua si noaptea, oricarui plebeu amenintat de cineva: posedau „dreptul de ajutorare" (a plebeilor), ius auxilii. Pe de alta parte, la initiativa tribunului plebei, Canuleius, in 445 i.C. s-au admis casatoriile mixte intre patricieni si plebei, deci „legea canuleiana cu privire la casatoria patricienilor si a plebei", lex Canuleia de conubio patrum et plebis. Anterior si ulterior, plebea a dobandit si alte drepturi.
Fara indoiala, patricienii au rezistat indelung eforturilor plebei de a dobandi egalitatea cu ei. Patricienii reprosau plebeilor ca nu poseda adevarate ginti. in 439 i.C, Spurius Maelius, un patrician care distribuise grau plebei intr-un moment de penurie alimentara, a fost invinuit de „aspiratie la regalitate", adfectatio regni - acuzatie grava in ochii romanilor - si lapidat (Liv., 4, 12-l6; DH, 12, 1 si urm.). in sfarsit, Marcus Manlius Capitolinus, care salvase Capitoliul de primejdia cuceririi lui de gallii senoni, pentru ca sugerase masuri favorabile plebei a fost executat (Liv., 5-6). Este adevarat ca acuzatia de adfectatio regni putea lovi si pe adversarii plebei. Vestitul Camillus, cuceritorul cetatii etrusce Veii si initiatorul unui fel de „principat patrician", a fost exilat, dupa victoria repurtata impotriva etruscilor, tocmai din pricina acuzatiei de a nazui la dobandirea regalitatii. Oricum, in 287-286 i.C, in plin conflict militar cu samnitii si celtii, ca si in mijlocul expansiunii accelerate a Romei in Italia, plebea a intreprins ultima sa secesiune. Din nou patricienii au fost obligati sa cedeze. Plebea isi avea propria adunare, care nu constituia „comitii", ci „concilii", de fapt concilia plebis. Concilium alcatuia o „adunare" mare, spre deosebire de consiliun, care desemna o „adunare" redusa numeric, in realitate constituita din sfatul a catorva persoane. Conciliul plebei alegea magistratii ei si vota masuri legislative, cunoscute ca „plebiscite", plebiscita (adica „ceea ce stia plebea"). O lege Valeria Horatia, din 449 i.C, supusese orice operatie intreprinsa de conciliul plebei ratificarii subsecvente a senatului. O alta lege, din 339 i.C, transformase ratificarea in aprobare prealabila. Nu este mai putin adevarat ca un plebiscit era valid nu numai pentru plebe, ci si pentru intreg corpul cetatenesc, inclusiv pentru patricieni, iar, ca o consecinta a secesiunii din 286-287, obligatia acestei aprobari prealabile a fost suprimata printr-una din legile „hortensiene", Hortensienses sau lex Hortensia. Practic, de acum inainte orice plebiscit echivala cu o „lege", lex. Pe de alta parte, dupa legile hortensiene, s-au inmultit considerabil „legile", leges, votate de adunarea tributa, in dauna celor adoptate de adunarea centuriata. Anumite plebiscite au mai fost in prealabil discutate si aprobate de senat. in orice caz, dupa ultima secesiune, plebea a obtinut practic drepturi echivalente celor detinute de patricieni. Acestora din urma nu le-au mai ramas in exclusivitate decat dreptul de a ocupa locuri in unele colegii sacerdotale si de a-si duce vitele gratuit la pascut pe pamanturile publice. Litigii de importanta scazuta au mai izbucnit intre patricieni si plebei, in timpul celui de al doilea razboi punic. Totusi, mult anterior, la mijlocul secolului al V-lea i.C, plebea impusese adoptarea faimoase Legi a celor Douasprezece Tabule2.
Legea celor Douasprezece Tabule si consecintele sale
intr-adevar, patricienii monopolizau nu numai religia si auspiciile, ci si practicarea justitiei, a dreptului si legile, de altfel corelate religiei. Ele erau secrete si alcatuiau domeniul strict al magistratilor si pontifilor patricieni. Se manifesta aici o reminiscenta a cuceririi indoeuropene a Europei si a unei parti din Asia. in India veche, ca si la galii, o casta sacerdotala, in principiu formata din descendentii cuceritorilor indoeuropeni, detinea monopolul religiei si al dreptului, pe care trebuia sa le ignore multimea, provenita, la origine, din coboratorii semintiilor preindoeuropene. Cel putin partial, acelasi fenomen s-a petrecut in Roma „primordiilor". in conditiile dezvoltarii, fie si lente, a Cetatii, aceasta situatie a ajuns de nesuportat pentru plebei si pentru anumiti patricieni.
in acest fel, in 451 i.C, a fost creata o comisie de zece senatori, patricieni, in vederea fauririi unui cod scris de lege. Ei se numeau decemviri sau, mai precis, decemuiri legibus scribundis. Aceasta comisie a fost prezidata de catre Appius Claudius. La sfarsitul anului, pentru cel urmator, adica 450 i.C, a fost aleasa o noua comisie de decemviri, din care ar fi facut parte si trei plebei (DH, 10, 58, 4). A doua comisie a definitivat un cod de prescriptii juridice si l-a gravat pe douasprezece table de bronz, calificate ulterior ca „Legea celor Douasprezece Tabule", lex Duodecim Tabularum. Decemvirii asumasera diriguirea Cetatii, in locul magistratilor obisnuiti si tribunilor plebei. Dupa gravarea tablelor, mandatul lor a incetat sa opereze. De altfel, decemvirii au fost invinuiti de „trufie regala", regia superbia (Liv. 4, 15, 4) si supranumiti, „cei zece Tarquini". Am consemnat mai sus cat de sensibili erau romanii la asa-numita adfectatio regni. in legatura cu abdicarea lor s-a faurit o legenda similara celei a Lucretiei. Unul dintre decemviri ar fi vrut sa transforme in sclava o fecioara libera, Virginia, ca s-o violeze. Tatal fecioarei a preferat insa s-o ucida cu mana lui. Ceea ce a generat o noua secesiune a soldatilor plebei, pe Aventin. Decemvirii au trebuit sa abdice. Dupa opinia cercetatorilor moderni, episodul Virginiei traduce tensiunile prilejuite de aservirea unor cetateni din pricina datoriilor, contractate de ei si nerambursate, si de aspiratia plebeilor in vederea ocrotirii cetatenilor. Pe de alta parte, acordul incheiat intre plebe si patriciat in 449 i.C. ilustreaza zamislirea dualismului patriciano-plebeian si prepararea integrarii sau reintegrarii plebei in „poporul roman", populus Romanus.
in orice caz codul decemviral inregistra dreptul cutumiar si ilustra situatia eco-nomico-sociala a Romei de atunci, cand societatea gentilica se afla in plina criza si procesul configurarii Orasului timocratic reincepuse, progresand vizibil. Acest cod decemviral va forma temeliile dreptului roman public si privat din secventele istorice urmatoare. S-au conservat pasaje din acest cod in citatele juristilor, istoricilor si gramaticilor veacurilor subsecvente, cu toate ca relativ adaptate din punct de vedere lingvistic.
S-a sustinut ca, in ultima instanta, codul decemviral ar fi exprimat o noua inchidere a patriciatului. Incontestabil el ilustra inca o forma mentis, de sorginte patriciana si comporta vestigii ale societatii gentilice. Astfel, codul decemviral statua legea talionului, dreptul tatalui de a-si vinde copiii ca sclavi, severitatea in general. De asemenea, se omologa diferenta intre patricieni si plebei, prin interzicerea casatoriilor mixte (Cic, Rep., 2, 63). Dar am constatat ca, la putina vreme dupa adoptarea acestui cod legislativ, aceasta interdictie a fost anulata. Pe de alta parte, Legea celor Douasprezece Tabule lovea din plin structurile gentilice. Se enunta, cu toate ca nu se punea in practica, egalitatea cetatenilor in fata legii, cel putin in materie de drept privat. Familia era favorizata in detrimentul gintii. Esentiala era chiar inregistrarea in scris a legislatiei. De altminteri, promovarea codului decemviral a avut consecinte importante, din care au rezultat lichidarea structurilor gentilice, triumful definitiv al unei Cetati timocratice, intemeiate pe ban si pe rentabilitate, pe intreprinderea liberei initiative, asa-numita economie de piata, si reducerea diferentierilor dintre patricieni si plebei, mai sus mentionata.
Fara indoiala, am reliefat ca rezistenta patriciatului a fost apriga. Am constatat cum au fost cumplit penalizati nu numai Spurius Maelius si Marcus Manlius Capitolinus, ca suporteri ai plebei, ci insusi Marcus Furius Camillus, de cinci ori dictator si de patru ori consul. El introdusese la Roma ceremonia triumfului sau, in orice caz, cvadriga trasa de cai albi, pe care defila invingatorul. Incriminat de adfectatio regni, a fost exilat, dar a fost rechemat din surghiun, ca sa-si convinga cetatenii sa nu paraseasca Roma, devastata de galii, pentru a se muta la Veii, cum propunea plebea (Liv., 5, 25-29; Plut., Cam., 7, 11). in continuare, el va invinge pe galii, pe volsci si va combate aspiratiile plebei, care reclama accesul la consulat. In imaginarul roman, Camillus va ramane o „capetenie predestinata", fatalis dux (Liv., 5,19, 2), un alt fondator al Romei, un nou Romulus (Liv., 5,49, 7; 7, 1,10; Plut., Cam., 1, 1 etc). intr-adevar, batalia plebei in vederea accesului la consulat a fost indelungata si foarte dura. Asaltul plebei asupra consularului s-a intensificat indeosebi dupa 376 i.C. Pret de mai multi ani, nu au mai fost alesi la Roma consuli, substituiti de tribuni militari cu putere consulara (Liv., 6, 35,4-l0). Patricienii refuzau sa acorde consulatul unui plebeu, deoarece magistratura suprema comporta imperium si deci luarea auspiciilor. Or un plebeu nu a putut mult timp sa ia auspiciile. Problema era pusa in termenii unor parametri religiosi.
in cele din urma plebea a obtinut ceea ce a dorit. in 367 sau in 366 i.C, tribunii plebei, Gaius Licinius si LuciugQStrST'SSeterminat adoptarea unui plebiscit, imediat dupa aceea confirmat printr-o lege, asa-numita lege liciniana ori liciniano-sextiana, care stabilea ca unul dintre consuli putea fi plebeu (Liv., 6, 42, 9-l4; 7, 1, l-2). Cei doi tribuni au constrans patricienii sa accepte accesul plebei la consulat. Este adevarat ca, intre 355 si 343, se regasesc in listele de consuli, asa-numitele Faste consulare, in special cupluri de consuli patricieni. Totusi, in 342 i.C, un plebiscit preconizat de Lucius Genucius, confirmat ulterior printr-o lege votata de comitiile centuriate, reliefa ca unul dintre cei doi consuli trebuia sa fie, in mod obligatoriu, plebeu (Liv., 7, 42, l-7). Au urmat, cum am remarcat mai sus, ultima secesiune a plebei si legile horten-siene, cu efectele deja subliniate. in acest mod s-a ajuns la o situatie noua, la ceea ce un savant italian a tradus prin formula „ordine nuovo", care a implicat configurarea unei noi categorii politice prevalente, patriciano-plebeiene3. Initial, consulii au fost desemnati de predecesorii lor, poporul confirmand sau respingand initiativa lor. Ulterior, consulii au fost alesi de catre comitiile centuriate. Fragilizarea ineluctabila a patriciatului a fost efectul mutatiilor economice si politice. Personalul politic diriguitor al Cetatii devenea tot mai numeros. Interesele economice si comerciale dobandeau o pondere sporita. Roma trebuia sa se deschida tuturor cetatenilor, indispensabili sustinerii eforturilor crescande reclamate de razboaie. incepand din 300 i.C. a fost abolit unul dintre ultimele privilegii relevante ale patriciatului, deoarece plebeii au obtinut accesul la anumite functii sacerdotale, cum erau cea a augurilor si a pontifilor, care, datorita capacitatii de a talmaci semnele trimise de zei, permiteau gestionarea religiei Cetatii. Un libert, Gnaeus Flavius, edil in 304 i.C, intreprinsese publicarea modalitatilor si formulelor de drept civil, devenit astfel accesibil tuturor. El a afisat si calendarul, care instiinta pe cetateni in care zile se impartea dreptatea.
Concomitent, dupa 367-366 i.C, au aparut alti magistrati, inferiori consulilor, pretorii. S-a deschis astfel calea alcatuirii unui subsistem de magistraturi, complex, insa capabil sa stimuleze articularea Cetatii in functie de aplicarea in practica a marcilor fundamentale ale etnostilului roman: pragmatismul, ritualismul, formalismul, constructivismul, antropocentrismul. Efectele exercitate asupra expansiunii Romei au fost deosebit de revelatoare si au explicat, in proportii dificil calculabile, amploarea acesteia.
Sistemul institutional roman
Acest sistem s-a dezvoltat progresiv, intr-un ritm tenace, in special dupa 367-366 i.C. El s-a dovedit remarcabil de eficace, bine rodat, capabil sa depaseasca toate momentele dificile prin care a trecut Republica romana. Desi numeroase, instantele a ceea ce a devenit, relativ iute, un autentic sistem nu si-au incurcat atributiile si au stiut sa-si delimiteze competentele. S-a ajuns la un consens republican, in stare sa asigure aplicarea judicioasa a legalitatii. incat s-a promovat „secolul de aur al Republicii", la care ne vom referi in alt subcapitol. Toti cetatenii au aderat la mentalitatea republicana, cea care prilejuise indepartarea de la Roma sau chiar lichidarea fizica a personalitatilor susceptibile sa impuna o putere personala.
Ciuitas nu desemna, in limba latina, numai „cetatea", ci si „cetatenia". Un vocabul precum „cetatean", ciuis, provenit din indoeuropeanul *keiwos, conota legaturi de inrudire spirituala, consemnate intr-un capitol anterior. Desigur, la Roma nu traiau numai cetateni, ci si sclavi si straini. Unii dmtre**acettia,din urma emu peregrini, insa altii, detinatori ai unui statut privilegiat fata de peregrini, au fost Latini sau „aliati", socii, ai romanilor. in vremea Republicii se diferentiau intre ele, la Roma, patru categorii juridice de oameni liberi.
inca din „primordii", in For exista un sant care ii despartea pe „cetateni", numiti si quirites, de latini. intrucat Roma se considera separata de restul Latiului si se mandrea cu un sinecism care implicase mai multe semintii nelatine. De aceea latinii nu dispuneau la Roma de o cetatenie completa. Calitatea de „latin", Latinus, a fost, cu vremea, conferita si altor italici, ori chiar nonitalici. Toti acesti Latini, indiferent de originea lor, posedau drept de vot la Roma, daca locuiau in Cetate, dar nu puteau fi alesi magistrati. Le reveneau de asemenea dreptul de a detine proprietati, pe teritoriul Romei, ius commercii, si de a se casatori cu cetatene romane, ius conubii. in cele din urma s-a creat si o „cetatenie de drept diminuat", ciuitas minuto iure, sau „fara drept de vot", sine suffragio. Aceasta cetatenie partiala a disparut in secolul al H-lea i.C. Romanii nu s-au vadit niciodata foarte avari in privinta acordarii cetateniei lor. Cetatenia se putea acorda individual ori in bloc, unui anumit grup de oameni, care binemeritasera de la Roma. Fostii sclavi, liberii, ai cetatenilor romani capatau automat cetatenie cu ocazia eliberarii lor. in aceasta privinta ei se invederau privilegiati fata de peregrini. Fara indoiala, cetatenii romani aveau indatoriri fata de Roma, in principiu politico-clvice, dar mai ales militare si fiscale. in contrapartida, le reveneau si anumite drepturi. in primul rand, dreptul la cele trei „nume", mai sus semnalate. Totusi, pe langa dreptul la proprietate in Roma si la casatorie cu femeile cetatene - care conotau si vanzare-cumparare de bunuri, intentarea unor procese cetatenilor romani, mostenire, depunere de marturie in procesele din Oras -, posedau si dreptul de a vota si de a candida la o magistratura (desi se pare ca in acest ultim caz era necesar un anumit cens). Se adaugau dreptul de a solicita „intercesiunea", intercessio, a tribunilor plebei sau a magistratilor, dreptul la o judecata in procesele criminale, numai la Roma. Neindoielnic important era si dreptul de a face apel la popor, ius prouocationis, mai sus consemnat, adevarat habeas corpus al antichitatii. Dominatia romana asupra Italiei s-a exercitat in special sub forma aliantei cu celelalte populatii, adesea oneroase pentru ele. Pentru ca aliatii Italiei aveau obligatii militare fata de Roma, careia trebuiau sa-i asigure importante contingente de soldati, precum si achitarea impozitului direct, tributum, chiar dupa ce cetatenii acesteia nu au mai trebuit sa-l achite.
Subsistemul magistraturilor
in interiorul acestui sistem institutional se distinge subsistemul magistraturilor, care implica, la Roma, exercitarea unui fel de putere executiva. in pofida numeroaselor categorii de magistrati, dezvoltate dupa 367-366 i.C, toti magistratii dispuneau de „puterea legala", potestas. Numai consulii, pretorii si dictatorii republicani erau investiti cu imperium, termen elucidat de noi anterior. Imperium presupunea in primul rand luarea auspiciilor importante. in acest drept se gasea temelia celorlalte prerogative ale imperium-ulm, inclusiv comandamentul militar, la care ne-am referit cu un alt prilej. Imperium presupunea si acordul popular, aclamarea celui care il asumase pe campul de lupta, salutatio. Soldatii, adica cetatenii, Cetatea in cadrele sale militare, il acordau generalului victorios. Proclamarea comandantului ca imperator putea sa para superflua, pentru ca acesta era deja desemnat de factorii „legislativi" cu atributele conducerii armatei. Dar gratuitatea insasi a unei asemenea cutume chezasuieste vechimea sa. incat salutatio era o reminiscenta a unei vremi cand „vocea poporului" reprezenta o prevestire, un omen, care ilustra vointa divina. Imperium se conferea la inceputul mandatului, printr-o lege votata de adunarea curiata, o „lege curiata", lex curtata. Imperium sub-intindea nu numai comandamentul militar, ci si dreptul de a convoca senatul si comitiile, ca si adoptarea unor sentinte judiciare insemnate. Dupa ce romanii au faurit pe teritoriile cucerite de ei provincii, imperium a revenit si guvernatorilor acestora, fostii magistrati, pe scurt promagistrati.
Putem constata mai multe marci, trasaturi comune tuturor magistratilor. In primul rand trebuie remarcata colegialitatea. Cu o singura exceptie, magistraturile erau asumate de mai multi demnitari, care isi imparteau competentele intre ei sau recurgeau la principiul rotatiei - detinerea puterii de unul singur dintre ei, pentru o scurta perioada de timp, dupa care ea era preluata de un altul. in al doilea rand se reliefeaza anualitatea. Cu putine exceptii, magistraturile erau ocupate de anumiti demnitari numai un singur an. Desigur, anualitatea, impusa de Porsenna, avea ca tinta evitarea obtinerii puterii personale, in al treilea rand se observa gratuitatea. Magistratii nu erau salarizati, ca la Atena, ci doar li se rambursau anumite cheltuieli, efectuate de ei in exercitiul demnitatii, in al patrulea rand, magistratii exprimau vointa Cetatii. Ei dispuneau de autoritate judiciara, de capacitatea de a lua hotarari obligatorii, in functie de dreptul de a edicta (ins edicendi) si de a reprima, dreptul de coercitie, coercitio. in al cincilea rand, un magistrat putea bloca hotararile adoptate de magistratii inferiori, avand dreptul la intercesie, ius intercessionis. in sfarsit, orice magistrat era investit cu „onoare" sau „demnitate" iesita din comun, honor.
Desemnarea magistratilor de catre predecesori, insotita obligatoriu de aclamatie populara, a fost substituita, la inceputul secolului al III-lea i.C, de catre alegerea lor in adunarile poporului. Termenul utilizat a fost insa nu „alegere", electio, ci „creare", creatio, a magistratilor. Aceasta operatie presupunea un adevarat ceremonial, pe temeiul caruia un magistrat era creat. Multa vreme scrutinul s-a desfasurat printr-un vot deschis si oral. De altfel, un timp, consulii au putut respinge anumiti candidati la succesiunea lor si amana alegerile. Abia la sfarsitul secolului al II-lea i.C, dupa intense dezbateri, s-a trecut la votul secret, introdus in urne, ca simbol al libertatii (Cic, Sest. 103; Agr., 2, 4). O lege din 180 i.C, lex Villia Annalis, a statornicit o cariera standardizata, ierarhizata, a magistratilor, un „curs al onorurilor", cursus honorum, o „ordine" a magistraturilor, ordo sau gradus magistratuum. Se preconiza o varsta minima la care se putea postula o magistratura: 26 de ani pentru quaestori, 35 de ani pentru pretori, 38 de ani pentru consuli. Intre asumarea a doua magistraturi succesive fiinta un interval minim de doi ani. Se pare ca multa vreme consulii si-au inceput mandatul pe 15 martie, in fiecare an, odata cu venirea primaverii. Totusi, cel tarziu prin 154-l53 i.C, anul civil si anul consular au debutat la 1 ianuarie. Se asigura astfel consulului putinta de a se ocupa de problemele interne ale Cetatii si de a pregati temeinic campania militara de vara. Quaestorii intrau in functiune la 5 decembrie, iar tribunii plebei la 10 decembrie. Alegerile, crearea magistratilor desemnati, designati, pentru anul urmator aveau loc toamna si ulterior vara.
Este, dupa parerea noastra, relevant faptul ca in limba latina acelasi termen, adica magistratus, indica atat functia, cat si persoana care o asuma. Magistratus desemna magistratura sau, mai exact, demnitatea, dar si magistratul ori demnitarul. Pentru romanii Republicii importanta era magistratura, demnitatea. Cel care o asuma nu era decat un simplu cetatean, mandatar al poporului si al magistraturii. incat numele, persoana sa contau prea putin. El se „lipea" de functia asumata. in opera sa, Origines, Cato cel Batran, in plin secol al II-lea i.C, nu mentioneaza nici un nume de general roman. Generalii erau delegatii Cetatii: corpul cetatenesc in ansamblul sau era adevaratul erou al romanilor. Am constatat cat de ostili erau romanii Republicii personalizarii puterii. Ritualismul roman intervenea in momentele de creare, creatio, a magistratilor. Pragmatismul insa actiona in procesul de functionare a magistraturilor. Auspiciile, in special cele majore, generau o harisma a magistraturilor mai degraba decat a magistratilor. Oricum, harisma, efemer preluata de un ins si transmisa de la magistrat la magistrat, il transforma pe detinatorul magistraturii intr-un efemer ales al lui Iupiter. Luarea auspiciilor preceda ritul de creatio a magistratilor, intrarea lor in functiune, plecarea in campania militara, inceputul unei batalii. Magistraturile includeau fides si pietas. Magistratii erau loiali Cetatii si misiunilor de implinit in complexul subsistem al magistraturilor. Iar pietatea asigura respectul traditiilor, prezervarea si cultivarea „cutumei stramosilor", mos maiorum, atat de draga romanilor4.
in fruntea subsistemului magistraturilor se aflau consulii. Ei se situau la varful ierarhiei magistratilor. Toti ceilalti magistrati le erau subordonati: in principiu, ei „comandau" Cetatea, unde indeplineau rolul puterii supreme. Pana la Iulius Caesar nu au fost decat doi consuli anuali „eponimi". Caci romanii nu marcau cifric un anumit an, ci inregistrau numele celor doi consuli. Se utiliza un ablativ absolut, spunandu-se „fiind consuli (consulibus)..." cutare si cutare intr-un anumit an. Consulii detineau nu numai comanda suprema a armatei si competente religioase (oferind zeilor rugaciuni si jertfe, cercetandu-le vointa, inainte de a intreprinde acte publice), ci si puteri administrative si juridice. Au fost vreodata delimitate cu precizie atributiile consulilor? Raspunsul nu poate fi decat negativ. Adeseori consulii, care se neutralizau reciproc, isi imparteau competentele: unul comanda armata, pe cand celalalt se harazea administratiei si justitiei. Sau unul detinea puterea o zi ori o scurta perioada de timp, pentru a o incredinta celuilalt in secventa temporala urmatoare. Ei nu au mostenit hlamida regala de purpura, bucurandu-se doar de un tiv de purpura, cusut fie pe toga, fie pe tunica, si nu se deplasau in Roma intr-un car, ci pe jos, ca orice cetatean. Totusi au preluat cateva insemne, insignia, ale puterii regale. Aveau dreptul la taburetul de fildes, scaunul curul, sella curulis, si la o garda alcatuita din doisprezece lictori, inarmati cu nuiele, fasces, si cu secure, ascunsa intre fascii, in zona intrapomeriala, unde consulii imparteau dreptatea. Consulii efectuau recrutarile de soldati, sub controlul senatului, si posedau drept de coercitie asupra militarilor romani si inamicilor. Ca soldati, cetatenii pierdeau dreptul de a face apel la adunarile populare. Consulii le convocau si le prezidau, ca si pe senatori. Propuneau comitiilor legile. Progresiv, ei au transferat pretorilor o mare parte din atributiile judiciare. in legatura cu parametrii colegialitatii lor, merita sa semnalam relevanta titulaturii consulilor. Prefixul con-, de fapt ulterior prepozitia cum-, ilustra colegialitatea: cineva era consul „impreuna", cum, cu altcineva. In vreme ce elementul de compunere prae-, anterior regasit in praesul sau in praetor, traducea doar faptul de a fi in frunte, inaintea altora.
intr-adevar pretorii, praetores, existenti poate ca magistrati supremi dupa 510-509 si inainte de 451 i.C, reapar dupa 367-366 i.C. ca exponentii celei de a doua trepte a magistraturilor. Cercetatorii moderni considera ca termenul praetor ar fi provenit de la vocabulul etrusc purthne. Romanii isi aveau insa explicatia lor. Cicero corela praetor cu praeire, adica „a merge inainte", „a o lua inainte" (Leg., 3, 3, 8). Dupa smulgerea accesului plebei la consulat, pretorul apare ori reapare ca o contrapondere, deoarece el era patrician (Liv., 6, 42, 11). Ulterior, inca din 241 i.C, constatam doi sau chiar mai multi pretori. Plebea a dobandit si accesul la pretura, magistratura inzestrata cu un imperium inferior celui al consulilor. Quintus Publilius Philo a fost, in 336 i.C, primul pretor plebeu.
S-a intamplat ca pretorii sa detina, in secolele al IV-lea si al III-lea i.C, competente militare: indeosebi defensive, pentru ca indeobste ei comandau fortele care aparau Roma, pe cand consulii comandau actiunile militare ofensive (Liv., 7, 23, 4; 25, 12; 10, 31, 3; 22, 57, 8; 41, 5, 7). Pretorii erau si ei insotiti de cativa lictori si aveau dreptul la taburetul de fildes, sella curulis. Progresiv, pretorii se specializau in competente judiciare. Astfel, pretorul urban instrumenta procesele dintre cetateni. La intrarea in functiune, pretorii emiteau un „edict", edictum, in care isi precizau intentiile referitoare la procedurile judecatoresti. Pretorii puteau infiinta tribunale extraordinare, care sa judece in procesele criminale, dar ei actionau mai ales in procesele care tineau de dreptul civil. in absenta consulilor, pretorii prezidau senatul si se puteau ocupa de orice problema de stat. in 230 i.C. existau patru pretori. Numarul lor va ajunge la sase, in 80, crescand ulterior pana la saisprezece, in 44 i.C. Ca si consulii si censorii, pretorii sunt alesi de adunarea centuriilor. Pe treapta imediat inferioara a carierei magistratilor se situau tribunii plebei si edilii. Initial, tribunii plebei nu au fost magistrati ai „poporului" roman. Ei erau numai exponenti ai plebei, in functie de o obarsie revolutionara si secesionista. Ei nu detineau o potestas normala, nu aveau drept sa ia auspiciile si nu posedau imperium. Cu toate acestea competentele lor, foarte ample, asumau conotatii magice si religioase, similare celor pendinte de imperium. in 457 i.C. ei sunt in numar de zece (Liv., 2, 33, l-3; 58, 1; 3, 30, 7). Cum am mai aratat, tribunatul plebei fusese generat ca un organ de aparare a acesteia impotriva patriciatului.
Am consemnat competentele tribunilor plebei. Din ele decurgea si dreptul de a aresta pe oricare cetatean roman, ius prensionis. Puteau condamna la amenzi, la inchisoare si chiar la moarte. Tribunii plebei convocau si prezidau conciliul plebei, unde propuneau plebiscite, ajunse pana la urma obligatorii pentru intreg poporul roman. La inceput puteau doar asista la dezbaterile senatului, asezati undeva la intrarea in sala unde deliberau membrii acestuia. Dar, chiar inainte de a putea deveni senatori, hotarare adoptata in a doua jumatate a secolului al II-lea i.C, ei dobandisera dreptul de a convoca si prezida senatul. incat tribunii s-au transformat in autentici magistrati ai poporului roman. Au obtinut si dreptul de a cerceta mesajele expediate de zei si de a anula orice masura considerata de ei ca refuzata de divinitati. Competentele lor legislative se opreau la limita zonei pomeriale. Tribunii nu au putut niciodata sa fie alesi de conciliul plebei decat dintre tineri care apartineau plebei. Desigur, cel putin pana in 133 i.C, tribunii plebei nu au abuzat de capacitatea lor de a spune oricand veto si deci de a „gripa" mecanismul institutional roman. Mai putin importanti, dar la egalitate cu ei, in ierarhia magistraturilor erau edilii.
Edilii, aediles, au fost initial adjuncti ai tribunilor plebei. Ei au aparut inainte de 471 i.C, sub forma unui cuplu de magistrati ai plebei, legati de templul zeitei Ceres (Liv., 2, 56, 2; DH, 6, 90). Alesi de catre conciliul plebei, ca si tribunii, ei au fost mai tarziu „creati" de catre adunarea tri-buta, la care ne vom referi in subcapitolul urmator. incepand din 367-366 i.C, ei au fost dublati de un alt cuplu de edili, aediles curules, la origine exclusiv patricieni. Toti edilii au devenit cu vremea magistrati ai poporului. Denumirea de edil, aedilis, aminteste de aedes, la obarsie templu, mai tarziu camera. Fiindca edililor le era incredintata gestionarea templului zeitei Ceres. De aici decurgeau competentele lor, investite cu o conotatie religioasa. Ei organizau jocuri, ludi, in cinstea zeitatilor din temple. Edilii curuli gestionau jocurile cele mai prestigioase. Totodata, edilii supravegheau spectacolele organizate de particulari. in legatura cu zeita Ceres si cerealele, edilii controlau pietele de marfuri, operatiile de cumparare-vanzare, desfasurate aici, cantarele, aprovizionarea Romei in general, gestiunea Orasului, baile, apeductele, canalizarile, cladirile publice etc. Jurisdictia lor penaliza prin amenzi contravenientii.
Quaestorii si quaestura reprezentau esalonul cel mai modest al carierei magistratilor. Aceste denumiri trebuie puse in relatie cu verbul latin care desemna „cercetarea", „ancheta". intrucat quaestorii practicau unele anchete de importanta redusa. Desi aparuti anterior, au devenit magistrati in secolul al III-lea i.C. Gestionau in parte, sub controlul riguros al senatului, trezoreria publica, asa-numitul aerarium Saturni. Le reveneau de asemenea controlul arhivelor, supravegherea flotelor, a vamii, a incasarii impozitelor, a finantelor.
Unii quaestori isi aveau sediul in orasele italice, siciliene ori chiar provinciale. Erau alesi de catre adunarea tributa. Se constata zece quaestori in secolul al II-lea i.C, pentru ca ei sa fie douazeci sub Sulla si patruzeci in timpul lui Iulius Caesar. Ca magistraturi speciale, inzestrate cu particularitati pregnante, trebuie degajate dictatura (republicana) si censura.
Dictatorii republicani, dictatores, erau investiti numai in caz de calamitate naturala sau de criza politica grava, manifestata pe plan intern si mai ales pe plan extern, cand soarta Romei era serios primejduita. De asemenea, si pentru indeplinirea unor acte rituale deosebit de solemne, cum ar fi fost baterea unui cui in zidul Capitoliului sau prezidarea unor adunari electorale prevazute a se desfasura in conditii delicate. incat sorgintea acestei magistraturi trebuie sa fi comportat o semnificatie magica. Dictatorul era un magistrat unic, secondat de toti magistratii normali si de un „magistru" sau comandant „al cavalerilor", magister equitum. Un dictator beneficia de un imperium maximum, ca veritabil administrator al legii martiale. Dupa terminarea mandatului sau, care subintindea intreaga gestiune a Cetatii, nu putea fi urmarit in justitie pentru deciziile adoptate de el in exercitiul functiunii, inclusiv in domeniul finantelor. Spre a dobandi instrumentele financiare necesare indeplinirii misiunii sale, dictatorul trebuia totusi sa faca apel la senat. in secolul al V-lea i.C, dictatorii au fost cu totii patricieni. Gaius Marcus Rutilus a fost primul plebeu care a asumat dictatura, in 356 i.C. Dictator plebeu a fost si Quintus Publilius Philo, mai sus amintit ca pretor.
Autoritatea aproape regala a unui dictator era simbolizata de cortegiul de douazeci si patru de lictori care il insotea. Totusi, mandatul unui dictator nu putea depasi cifra de sase luni; adesea el era oitat chiax intr-un interval de timp mult mai scurt. „Crearea" unui dictator se desfas 'netni exceptionalitatii. Senatul invita pe consuli „sa numeasca", sa creeze" ori jctator: dicere, creare, Ugere dictatorem. Adunarile populare nu erau indeobste i" X de „creare• a dictatorului. Consultandu-se cu senatul, consulii numeau dictatoru u a evita luarea auspiciilor, care ar fi putut stanjeni desemnarea acestuia Imediat - inceta. Deciziile dictatorului nu puteau fi blocate de nimeni, poate nici ei. Ultimul dictator republican a fost Servilius, in 202 I.C. Dictatura va I I.C, dar cu atributii similare celor ale dictatorilor moderni.
Censorii censores, totdeauna doi la numar, erau de asemenea magistrati de ;Ptle, foarte importanti. Nu erau inzestrati cu imperium, dar aveau drepi a a lajore, auspiaa maiora. Ei clasau si notau cetatenii care furnizau « ...... privitoare la „primordii" sustine ca censorii ar fi aparut in 443 i C (Uv 4
„. Dupa opinia noastra, censorii si censura trebuie sa fi emers cel mai devreme" funtarea sau reinfiintarea preturii. Dupa 265 I.C, s-a interzis exercitare-3oua ori de catre aceeasi persoana. Iar in 339 I.C, o anumita lege stinula ul dintre censori trebuia sa fie plebeu. De altfel, Gaius Marcius Rutilus mai sus onat, era un plebeu; fusese censor in 351 I.C. inca din 312 I.C, mandamiTcenso *of a durat optsprezece luni, S1 nu un an. Iar, din 209 I.C, censura a ajuns cea r portanta magistratura. incat exista o relatie limpede intre dezvoltarea censuri pansmnea timonei, a „economiei de piata". Censoni erau de altfel desenTt 5i '„„nor alesi de catre adunarea centuriata dmtre fostii consuli. Cand intrau in fi dobandeau imediat §i pe deplin toate puterile. Colegialitatea este mai censonlor decat in cel al altor magistrati. Nici un alt magistrat =i, nu poate sa se opuna puterii censorilor.

Deslgur, titulatura lor evoca lexemul censere, J face o pretuire , „a emite un aviz", „a hotari"'. Evident, se impune o ;errn_enul cens , census In cadrul censului, organizat o data la cinci ani se a suveranitatii populare. Comitiile centuriate sunt „cele mai legitime", „cele mai sacre", sanctissimae (Cic, Red., 27). Am remarcat ca se pune pe seama lui Servius Tullius infiintarea adunarii centuriate pe baza censitara. El ar fi creat cinci clase censitare. in realitate, cum am semnalat, lucumonul etrusc nu crease decat o clasa si categoria celor aflati sub clasa. Structurarea censitara a comitiilor centuriate a fost operata sub Republica, probabil pe la 450-440 i.C, cand s-au statuat cinci clase censitare, intemeiate deci pe cens. Corpul cetatenesc includea 193 de centurii, divizate intre cele cinci clase. Fiecare clasa, initial structura militara, era impartita in centurii de „mai tineri", iuniores (care luptau in afara teritoriului roman si in prima linie de atac), si in centurii de „mai batrani", seniores (trupele de rezerva). Vocatiei militare originare, de cadru de recrutare a soldatilor, i se adauga cea fiscala, conotata de perceperea impozitului funciar, bazat pe pamanturile si turmele detinute de cetateni. Prima clasa cuprindea 80 de centurii, 40 de iuniores si 40 de seniores. Clasele a doua, a treia si a patra includeau fiecare cate 20 de centurii, 10 de iuniores si 10 de seniores. Numai clasa a cincea incorpora 30 de centurii, 15 de iuniores si 15 de seniores. Se suprapuneau claselor censitare 18 centurii de „cavaleri", equites (oamenii cei mai instariti, inclusiv senatorii), si sub clase figurau doua centurii de genisti si doua centurii de muzicanti, care alcatuiau fanfara. Ei ar fi putut vota dupa clasa a cincea. Toti saracii Romei, care nu aveau cens, de fapt nu aveau ca avere decat capul, asa-numitii capite censi, erau scutiti de serviciul militar si nu formau decat o singura centurie (Liv., 1, 43, l-l0). Prima clasa era constituita de infanteria grea, la origine, si ulterior din proprietarii funciari mici si mijlocii. Cavalerii si cetatenii din prima clasa indeplineau poverile militare cele mai apasatoare, dar alcatuiau majoritate electorala. Reamintim ca o centurie echivala cu un vot. Cavalerii si cetatenii din prima clasa votau primii. De altfel, cand se atingea majoritatea voturilor - adica 97 - scrutinul se oprea. incat chiar a doua clasa vota destul de rar, iar a cincea si centuriile subiacente, practic niciodata (Cic, Rep., 2, 39; Liv., 1, 43, 10-l1; DH, 4,20. 3). Prin tragere la sorti, se alegea prima centurie care vota, cea prerogativa. Dat fiind ca optiunea sa putea influenta pe celelalte. La inceputul secolului al II-lea i.C, prima clasa censitara a avut dreptul la doar 70 de centurii (Liv., 1, 43, 2; 40, 51, 9). Astfel a trebuit sa fie chemate la vot si centurii din a doua clasa. Pentru alegerile consulare din 44 i.C, a votat integral aceasta a doua clasa (Cic, Rep., 2, 40; Phil, 2, 82).
Centuriile erau conduse de un centurion, centurio, si de un responsabil al scrutinului, rogator (Cic, De or., 2, 200; C.I.L., 6, 33 994 = I.L.S., 6049). in orice caz, „sistemul" centuriat era timo-cratic, si nu gentilic. El a generat insa o adunare populara oligarhica si conservatoare. Dupa ce functiile militare, indeosebi de cadru de mobilizare si de recrutare, s-au estompat, iar cele juridice au diminuat, adunarea centuriata si-a conservat si dezvoltat functiile electorale si legislative. Centuriile erau convocate in afara incintei sacre a Romei, unde militarii nu puteau patrunde, adica pe Campul lui Marte, zeul razboiului, cu ajutorul unei goarne, classicum. Riturile convocarii imbracau totdeauna o conotatie militara. Pe Capitoliu se ridica un signum, un steag rosu, ca simbol al sangelui si al razboiului. inca din vremea Revolutiei franceze, steagul rosu a fost restabilit si purtat de unele forte de extrema stanga, mai degraba ca simbol al unor asa-zise forte populare decat al razboiului. Unele adunari aveau un caracter preliminar, alcatuind contio(nes); dupa care se trecea la cele in care se luau decizii sau se alegeau magistratii. Din atributiile judiciare, adunarea centuriata a conservat judecarea cazurilor grave de parricidium si, in special, de inalta tradare, de perduellio. Totodata, comitiile centuriate puteau retrage cuiva cetatenia romana si functionau indeosebi ca o curte suprema de apel (cum am aratat mai sus). Procedura de apel la adunarile populare a fost definitiv reglementata printr-o lege Valeria din 300 i.C.

Prin excelenta, comitiile centuriate alegeau consulii, censorii si pretorii. De asemenea, ele votau legile cele mai prestigioase, „sanatoase in cel mai inalt grad", maxime salubres, ale Republicii.
O concurenta loiala si, in general, eficient realizata, au facut-o comitiilor centuriate cele tribute, comitia tributa. in opozitie cu adunarea centuriata, ele reprezentau poporul civil al Romei. In timp ce adunarea centuriata se reunea „in afara pomeriului", extra pomerium, adunarea tributa se intrunea „in interiorul pomeriului", intra pome-rium, adica intre limitele incintei Romei. Mai putin dependente de structurile gentilice, initial comitiile tribute asamblau cetatenii in functie de domiciliile lor, adica grupati pe triburile teritoriale infiintate de Servius Tullius. Unii cercetatori apreciaza ca adunarea tributa a emers inainte de secolul al V-lea i.C. Totusi, se pare ca ea si-a facut aparitia in 471 i.C. (Liv., 2, 55, 10; DH, 43-49). Adunarea tributa nu este sigur atestata decat dupa decemvirat, in 446 i.C. (Liv., 3, 71, 3). Vulgata relativa la „primordiile" Romei nu ii atribuia nici un intemeietor. Cu toate ca adunarea centuriata vota legile cele mai respectabile, progresiv, comitiile tribute au devenit principalul organ legislativ si electoral al Romei.
Pe timpul lui Servius Tullius au existat numai patru triburi teritoriale si urbane, mai sus mentionate. Ulterior s-au adaugat triburile din hinterlandul agrar. in 491 i.C, se constata douazeci si unu de triburi, dintre care saptesprezece erau rustice (Liv., 2, 21, 7; DH, 7, 64, 6). Saisprezece isi luasera numele de la principalele ginti care posedau proprietati in zonele teritoriale unde se aflau triburile (Camillia, Claudia, Aemilia, Cornelia, Fabia etc). Numai unul singur avea un nume geografic. Ne referim la Crustumina, trib plasat intre Tibru si Anio. S-ar spune ca gintile crescatorilor de vite latino-sabini au faurit aceste triburi ca sa-si mentina influenta politica. Mai tarziu, cum am notat mai sus, un trib a insemnat un vot. Ulterior insa noile triburi si-au luat denumirea de la locul unde erau asezate: orase, cursuri de apa etc. in 241 i.C. s-a ajuns la treizeci si cinci de triburi, cifra ce nu a mai fost depasita. S-a ignorat repartizarea pur teritoriala si noii cetateni au fost inscrisi in randurile triburilor existente.
Neindoielnic, adunarea tributa se delimiteaza net de cea a centuriilor, oligarhica si censitara. Ea este mai „democratica", chiar daca exista sensibile diferente intre triburile urbane, intens populate, si cele rustice, unde se inregistrau mai putini votanti. De altfel, censorii Quintus Fabius si Publius Decius i-au inscris in masa pe toti libertii, proclamati de ei ca turbulenti, in cele patru triburi urbane (Liv., 9, 46, 14). Iar in 168 i.C, censorii i-au cantonat pe cei mai multi liberti in tribul urban Esquilina, foarte populat (Liv., 45, 15, 4-5). De asemenea, unii cetateni proveniti din Italia si din provincii au fost inregistrati, in majoritatea lor, in tribul urban Collina.
Atributiile electorale ale comitiilor tribute rezidau indeosebi in alegerea magistratilor inferiori (quaestori, edili curuli etc.) si a altor demnitari temporari, cum erau triumvirii si decemvirii insarcinati cu probleme agrare. insa atributiile legislative ale comitiilor tribute s-au invederat ca deosebit de relevante. Legile votate de ele, leges u'butae, au devenit mai numeroase decat cele votate de catre comitiile centuriate.
Mai mobile, mai dinamice decat cele centuriate, comitiile tribute se reuneau mai usor. in pofida diferentelor dintre triburi, sufragiul oamenilor de conditie modesta detinea o pondere sensibil mai mare in comitiile tribute decat in cele centuriate. Treptat, legislatia romana avea tendinta sa se mute in adunarea tributa. incat, dupa cum arata Claude Nicolet, comitiile tribute aveau tendinta de a lua locul, ca organ esential al suveranitatii populare, adunarii centuriate7. Incumba insa comitiilor tribute si competente judiciare, ca organisme ale justitiei populare, mai ales pentru infractiunile mai putin grave. Cele grave, cum am aratat mai sus, erau instrumentate de comitiile centuriate. Nu existau reguli precise, care sa oblige un cetatean sa se adreseze uneia sau alteia dintre cele doua adunari. intrucat el putea, intr-un caz de condamnare penala, sa-si introduca apelul, in virtutea dreptului hprouocatio, in adunarea tributa. Dar, de cele mai multe ori, adunarea tributa, ca instanta de apel, hotara in cazurile de acuzatie de crime publice, a caror pedeapsa nu era executia condamnatului, ci doar o amenda. in acest mod, majoritatea proceselor judecate in apel se desfasura in adunarea tributa. Fireste, nu numai in comitiile centuriate, ci si in adunarea tributa, numerosi cetateni romani, care locuiau in Italia, insa in exteriorul Romei si Latiului, ori chiar in provincii, nu votau, pentru ca nu se deplasau in Oras. Nu exista sufragiul local sau prin corespondenta. Rar, pentru adunari electorale, se realiza o mare afluenta de cetateni veniti din departare.
Am notat mai sus ca rolul implinit de concilium sau concilia plebis nu a facut decat sa creasca. Pentru adoptarea legislatiei plebeiene si pentru alegerile tribunilor si edililor plebei, participantii la reuniunile respective, de la care, dupa opinia noastra, erau exclusi patricienii, votau tot pe triburi. Caci am constatat ca plebeii erau inscrisi in triburi. Unii savanti moderni au considerat chiar ca, dupa 287-286 i.C, conciliul plebei ar fi fuzionat cu adunarea tributa. Francesco de Martino a demonstrat clar ca o asemenea ipoteza trebuie exclusa8. in 220 i.C, distinctia intre conciliu si comitiile tribute era foarte pregnanta (Liv., 27, 5, 16). Nu numai ca efectivele votantilor nu erau chiar identice, dar conciliul isi avea proprii presedinti - tribunii si edilii plebei - si rituri religioase specifice. De cele mai multe ori nici nu se luau auspicii cu prilejul intrunirii conciliului. Se recurgea rar la consultarea semnelor trimise de zei.
Fu