Document, comentariu, eseu, bacalaureat, liceu si facultate
Top documenteAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Politica lingvistica si constructie statala in Moldova
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
o5o10os
Tentativa moldoveneasca de a construi noul stat dupa modelul statului-natiune, al carui nucleu este natiunea titulara, cu limba si cultura acesteia, a provocat o opozitie puternica din partea minoritatilor sale nationale. « Pericolele imaginare » ale unirii tinarului stat moldovenesc cu Romania si al discriminarii conform criteriului etnic sau al celui lingvistic au creat conditii favorabile pentru provocarea unui dublu proces secesionist, in estul si in sudul republicii, proces care a culminat cu declansarea unui conflict armat pe malul sting al Nistrului. Fiind incurajata de institutiile internationale, preocupate de rezolvarea pasnica a problemei secesionismului transnistrean, Moldova a adoptat o strategie de « reanimare » culturala a diferitelor comunitati ce locuiau pe teritoriul sau. Aceasta pozitie liberala este confirmata de legea moldoveneasca Cu privire la cetatenie (1991), care ofera dreptul de a deveni cetateni ai acestui stat tuturor rezidentilor sai permanenti, si de Constitutia Republicii Moldova (1994).
Deseori se face distinctia dintre nationalismul „civic” sau „constitutional” al SUA si nationalismul „etnic” antiliberal. Totusi, este eronata afirmatia ca, in conformitate cu principiul liberal, apartenenta nationala trebuie sa se bazeze doar pe acceptarea principiilor politice ale democratiei si ale dreptului, ci nu pe integrarea intr-o cultura particulara. Imigrantii care se instaleaza in SUA trebuie nu doar sa dea juramintul de fidelitate principiilor democratice, ei trebuie sa invete de asemenea limba si istoria societatii adoptive. Ceea ce distinge natiunile „civice” de natiunile „etnice” nu e atit absenta elementului cultural inerent identitatii nationale, cit posibilitatea, oferita fiecarui, de a se integra in cultura comuna, independent de rasa si de culoarea pielii.
Procesul de integrare, prin intermediul caruia unitatile sau elementele unei societati intra intr-un acord cu activitatile si obiectivele grupului dominant din aceasta societate , trebuie diferentiat de procesul de asimilare, care presupune adoptarea practicilor culturale ale societatii dominante . In acelasi timp, integrarea in statul nationalizat este imposibila fara asimilarea lingvistica a minoritatilor, caci acestea nu vor putea sa participe in activitatile statului fara a fi apti sa vorbeasca limba nationala.
Nationalizarea noilor state ex-sovietice i-a pus in garda pe reprezentantii minoritatilor imperiale, constienti de posibilitatea excluderii sociale bazate pe criteriul limbii, a blocarii mobilitatii sociale ascendente si a accesului la pozitiile sociale de prestigiu. De aceea in majoritatea republicilor „fronturile populare” intimpina o opozitie acerba din partea „interfronturilor”, care au contestat virulent incercarile de a diminua statutul limbii imperiale. Interfrontul din Republica Moldova a initiat de asemenea o lupta impotriva romanismului, aparind „constiinta de sine nationala moldoveneasca”, etnonimul „moldoveni” si glotonimul ”limba moldoveneasca”. Cu scopul de a se detasa de imaginea unei formatiuni preponderent alolingve si pentru a ingloba in aria sustinatorilor sai si o parte a electoratului de origine romana, Interfrontul moldovenesc devine Miscarea Unitate-Edinstvo, care creeaza, impreuna cu Partidul Socialist din Moldova, prima coalitie a fortelor de stinga din republica („Unitatea Socialista”). In rezultatul alegerilor parlamentare din 1994, blocul „Unitatea Socialista” devine a doua forta, ca pondere, dupa PDAM, in legislativul tarii. In cadrul parlamentului, fractiunea „Unitatea Socialista” a cerut partidului de guvernamint anularea testarii cunostintelor functionarilor la limba de stat, obtinind aminarea realizarii acestei examinari pentru anul 1997. Realizarea de virf a activitatii acestei fractiuni parlamentare este participarea la elaborarea si adoptarea Constitutiei Republicii Moldova, care acorda o atentie deosebita minoritatilor etnice.
Articolul 111 al Constitutiei adoptate la 27 iulie 1994, a stabilit statutul special de autonomie al unor localitati din stinga Nistrului si din sudul republicii: « Localitatile din stinga Nistrului, precum si unor localitati din sudul Republicii Moldova le pot fi atribuite forme si conditii speciale de autonomie, dupa statute speciale adoptate prin legi organice. » Aceste prevederi constitutionale, urmate de Legea cu privire la statutul juridic special al Unitatii Teritorial Administrative Gagauz Yeri (23 decembrie 1994) pareau sa fi solutionat problema gagauza, dar evenimentele ulterioare au demonstarat ca « aceasta autonomie, cu un nivel de competente redus, a devenit un mecanism de autoizolare, de inchistare si chiar de contrapunere celeilalte parti a societatii moldovenesti ». Aceasta autoizolare se manifesta si la nivel lingvistic si cultural, nu atit prin afirmarea limbii si culturii gagauze, ci mai degraba prin conservarea statutului privilegiat al limbii ruse si neglijarea limbii romane. Articolul 3(1) al Legii cu privire la statutul juridic special al Unitatii Teritorial Administrative Gagauz Yeri declara trei limbi oficiale pe teritoriul acestei regiuni: gagauza, moldoveneasca si rusa. E discutabil modul cum se realizeaza de fapt aceste declaratii, caci, daca oficializarea limbii gagauze este sustinuta, cel putin la nivel declarativ, si de articolul 13(3) al prezentului document, care stipuleaza necesitatea cunoasterii limbii gagauze de catre candidatii la postul de presedinte al Gagauz Yeri, limba de stat e republicii este neglijata atit in actele legislative ale acestei regiuni, cit si in activitatea instantelor oficiale ale Unitatii Teritorial Administrative. Astfel, si dupa treisprezece ani de la adoptarea legislatiei lingvistice a Republicii Moldova, liderii gagauzi nu pot asigura cetatenilor acestei republici dreptul legal de a utiliza limba de stat in comunicarea cu autoritatile publice locale.
Experienta moldoveneasca in domeniul solutionarii problemei gagauze demonstreaza ineficienta acesteia, fapt ce ii face pe analistii politici sa afirme ca „oferirea zonei de est a Republicii Moldova unui „statut juridic special”, unei „autonomii largi” sau transformarea ei intr-un subiect al eventualei federatii va aduce la conservarea spiritelor izolationiste existente, va permite folosirea in continiare a acestei regiuni in calitate de instrument de manipulare politica a Republicii Moldova in ansamblu”.

6.1. Federalismul teritorial si multinational
Federalismul este una dintre strategiile la care se recurge cel mai frecvent pentru a satisface revendicarile minoritatilor nationale, cu atit mai mult ca „federatia popoarelor” se bazeaza pe o federatie politica. Insa nu intotdeauna aceasta relatie este reciproca, majoritatea statelor federale optind pentru federalismul teritorial. Federalismul S.U.A. ar fi putut servi la respectarea drepturilor la autonomie a minoritatilor nationale, daca ar fi fost create, in secolul al XIX-lea, state dominate de navajos, de portoricani sau de polinezieni, dat fiind faptul ca, la momentul incorporarii lor in Statele Unite ale Americii, aceste grupuri constituiau o majoritate pe teritoriile lor de origine. Cu toate acestea, s-a decis in mod deliberat de a le acorda statutul de stat doar teritoriilor unde aceste grupuri erau minoritare. Astfel, nici unul din cele 50 de state americane n-a oferit vreunei minoritati nationale posibilitatea de a se autoguverna, autonomia guvernamentala existind doar in cadrul institutiilor politice situate in interiorul statelor existente sau chiar in afara teritoriului lor. Datorita afluxului masiv al colonistilor, astazi este imposibila o redefinire a frontierelor care ar putea duce la crearea unui stat, a unei provincii sau a unui teritoriu ce ar poseda o majoritate indigena.
In ceea ce priveste politica lingvistica, statele federale isi exercita puterea de a-si institui limbile oficiale, pe cind Constitutia federala nu declara nici o limba oficiala. Constitutia statului New Mexico, de exemplu, confirma bilingvismul (limbile engleza si spaniola) fondat in baza clauzelor tratatelor de anexare (1848, 1854). Un alt stat oficial bilingv este Porto Rico, spaniola fiind aici limba dominanta. Totusi, majoritatea statelor federale au declarat in calitate de limba oficiala engleza americana. In anul 1880 a fost creata o Asociatie pentru protectia limbii americane, considerata diferita de engleza britanica. Tendinta de unificare a tarii prin intermediul limbii se face simtita in discursul Prezidentului Theodore Roosevelt, care declara in 1917: „Noi trebuie sa avem o singura limba, limba Declaratiei de independenta, a alocutiunii de adio a lui Washington, a marilor discursuri ale lui Lincoln.”
Politica de naturalizare a imigrantilor, elaborata in anul 1906, a favorizat utilizarea englezei in detrimentul oricarei alte limbi. In acelasi an a fost emisa o lege federala, Nationality Act, care a inaintat imigrantilor cerinta de cunoastere minima a limbii engleze. Desi intre anii 1964 si 1975, au fost emise un sir de legi federale care autorizau bilingvismul in domeniul public, in exercitiul drepturilor civice si la alegeri, in serviciile publice (Civil Rights Act, Bilingual Education Act, Voting Rights Act), scopul acestora era favorizarea procesului de integrare a imigrantilor si de asimilare lingvistica a acestora. Prezidentul SUA, Ronald Reagan, declara in 1981 ca „este absolut nefast si contrar ideii americane de a avea un program bilingv, destinat in mod deschis prezervarii limbii materne a imigrantilor.” Cu toate ca imigrarea masiva in SUA (de la 800000 pina la 1200000 persoane pe an) asigura mentinerea pluralismului lingvistic, acesta este un pluralism „de tranzitie”, menit sa dispara odata cu integrarea noilor generatii de imigranti. Aceasta este paradoxul american: o societate plurilingva, relativ toleranta fata de idiomurile straine, dar care asigura, gratie conceptiei visului american, sistemului educativ si mass media moderne, dominarea limbii engleze si a monolingvismului de stat.
Ideea construirii unei natiuni bilingve a fost promovata in anii 60 de guvernul canadian. Aceasta strategie era dictata, in primul rind, de necesitatea corectarii injustitiilor sociale fata de minoritatea francofona care au fost comise in trecut, iar in al doilea rind pentru a crea o identitate canadiana distincta de cea a SUA, data fiind ingrijorarea crescinda a canadienilor anglofoni provocata de influenta economica si culturala americana. Factorul cel mai important care a contrubuit la promovarea principiului natiunii bilingve era dezvoltarea nationalismului in regiunea Québec si pericolul secesiunii acesteia.
Utopia federala a unei natiuni bilingve a esuat in primul rind din considerente de ordin sociologic: este ireala functionarea simetrica a doua limbi in cadrul unuia si aceluiasi teritoriu. Singura strategie de supravietuire acceptabila pentru o limba minoritara pe plan national este concentrarea sa intr-o zona teritoriala restrinsa. Bilingvismul durabil poate fi instaurat doar in urma separarii spatiului teritoriilor lingvistice. De aceea politica Ottawei, care se baza pe principiul personalitatii, care presupune recunoasterea pe intreg teritoriul tarii a drepturilor lingvistice ale tuturor cetatenilor, nu a fost acceptata in Québec, unde era promovat principiul teritorial. Valoarea prioritara pentru francofonii din Québec (care reprezinta aproape 90% din canadienii francofoni) era instaurarea suprematiei limbii franceze. Intre anii 1969 si 1977, guvernele de la Québec au pus in lucru o politica consecventa de amenajare lingvistica, motivata de patru factori principali: asimilarea lingvistica a minoritatilor francofone din afara Québecului, declinul natalitatii in provincia francofona, tendinta crescinda a imigrantilor de a se asimila minoritatii anglofone, controlul economiei si al industriei din Québec de catre anglofoni. Proiectul national al Québecului se baza in mod exclusiv pe intiietatea limbii: impunind franceza drept singura limba a invatamintului public pentru noii imigranti anglofoni si alofoni, guvernul acestei regiuni a reusit teritorializarea disputei lingvistice si a asigurat astfel viitorul limbii franceze intr-o provincie marcata de un puternic declin demografic. Separarea teritoriilor lingvistice a avut drept urmare reducerea sentimentului apartenentei la natiunea federala si crearea unei natiuni mai mici in marea natiune canadiana. Idealul natiunii canadiene a fost infirmat si de modificarile constitutionale, prin care au fost introduse formulele „canadieni anglofoni” si „canadieni francofoni”. Daca anglofonii sint atasati de identitatea lor canadiana, atunci multi dintre francofoni se considera mai intii cetateni ai Québecului, si apoi ai Canadei.
Ideea coexistentei a doua natiuni constitutive ale statului a persistat si in Belgia, chiar in perioada cind aceasta era un stat unitar. Socialistul Jules Destrée ii scria, in 1912, regelui belgienilor: „Sire, nu exista belgieni... Dumneavoastra domniti asupra doua popoare.” Hegemonia limbii franceze, instaurata odata cu crearea statului belgian (1830) si asimetria economica dintre Flandra si Walonia, a impus adoptarea bilingvismului de catre elitele politice si economice flamande. Dar, odata cu inversarea acestei asimetrii in favoarea Flandrei, urmata de dezvoltarea miscarii nationale flamande, ia nastere o tendinta de separatism lingvistic, fixat pe o baza teritoriala solida.
Primele reforme majore vizind democratia lingvistica au intervenit la inceputul anilor 1930. In anul 1932, guvernul Belgiei a adoptat legile cu privire la administratie si invatamint, ce aveau menirea sa substitue bilingvismul iluzoriu (adoptat in anul 1898 prin legea Egalitatii, bilingvismul de stat belgian era aplicat de facto doar provinciilor flamande) cu unilingvismul regional. Doar cele 19 comune din regiunea Bruxelles au ramas bilingve, pe cind in toate celelalte comune limba administratiei si a scolii a devenit limba majoritatii locuitorilor, in conformitate cu ultimul recensamint. Legea din 14 iulie 1932 instaureaza limba materna ca baza a invatamintului in Bruxelles, pe cind in Flandra si in Walonia aceasta functie ii revine limbii regionale. Aceasta lege sta la baza tuturor legislatiilor lingvistice belgiene din cea de-a doua jumatate a secolului al XX-lea.
Incepind cu anul 1970, in Belgia a inceput un indelungat proces de revizuire a Constitutiei statului, care a condus la regionalizarea, si apoi la federalizarea lui. Federalizarea progresiva, efectuata de guvernul Belgiei in perioada 1970-1993, reprezinta un mod de guvernare, impus de dorinta de a mentine statul belgian si de a-l apara de nationalismele centrifuge. Federalismul multinational a permis institutionalizarea nationalismelor si contrabalansarea tendintelor secesioniste prin paritatea instantelor reprezentative. Cu toate ca este recunoscuta fragilitatea sistemului federal belgian si riscul scindarii Belgiei in doua natiuni rivale, exista totusi o serie de motive complexe ce contribuie la mentinerea acestui stat. Clivajul lingvistic, care a determinat constructia statului federal belgian, este depasit de prezenta unei dispute ideologice si a unui sistem de partide care nu sint divizate teritorial si lingvistic. Existenta unei importante enclave francofone (Bruxelles) pe teritoriul Flandrei, rolul unificator al monarhiei belgiene si traditia istorica defavorabila politicilor autoritare de francizare sau de neerlandizare sint factorii ce asigura longevitatea statului belgian.
Asa dar, nu trebuie supraestimata importanta factorilor limba si cultura in analiza problemelor interculturale, asa cum o fac diferitele curente ale multiculturalismului, caci o coabitare armonioasa a diferitor comunitati culturale si lingvistice in cadrul unui singur stat presupune prezenta obligatorie a trei componente:
1. identitatea culturala
2. comunicarea interculturala
3. o cultura politica comuna pentru toate aceste comunitati lingvistice si culturale.
Astfel, factorii unificatori al Elvetiei, care are o populatie de circa 7 milioane de locuitori, patru limbi nationale, si deci patru comunitati culturale diferite, ii constituie structura federala a statului, autonomia larga a cantoanelor si a comunelor, practicile unice ale democratiei directe (initiativa populara si referendumul) si o veritabila cultura politica nationala.
Majoritatea studiilor demonstreaza ca elvetienii impartasesc un puternic sentiment al identitatii nationale, al carei element esential este diversitatea lingvistica. Plurilingvismul Elvetiei, care este „una dinre trasaturile identitare principale ale statului”, este subliniat in Constitutia elvetiana, care enumara patru limbi autohtone care sint vorbite in Elvetia si le califica drept limbi nationale (Landessprachen). Limbile germana, franceza si italiana sint declarate limbi oficiale ale statului, mentionindu-se totodata ca romansa este de asemenea o limba oficiala pentru raporturile Confederatiei cu persoanele de limba romansa. Cele trei limbi oficiale sint utilizate in activitatea legislativa, in cadrul deliberarilor Adunarii federale, initiativele populare sint prezentate de asemenea prezentate in trei limbi. Cele trei versiuni ale actelor legislative se considera ca avind valoare egala, dar atnci cind ele prezinta divergente, se face apel la versiunea in limba in care a lucrat primul autor al textului, considerindu-se ca celelalte variante sint de fapt niste „traduceri” si ca originalul exprima mai bine sensul unei fraze decit textele care incearca sa-l traduca.
Determinarea limbii oficiale a cantoanelor este lasata la discretia acestora, dar ea nu se face arbitrar, ci respectind „repartizarea teritoriala traditionala a limbilor” si avind in consideratie minoritatile lingvistice autohtone. Dat fiind faptul ca doar limbile nationale sint vorbite in mod traditional pe un teritoriu dat, aceste sint singurele ce pot fi instituite in calitate de limbi oficiale ale cantoanelor.
In Elvetia exista de fapt de un monolingvism teritorializat si de un plurilingvism institutional la nivelul federal. Alegerea locului de resedinta determina limba administratiilor cu care va trebui sa comunice persoana respectiva si limba de scolarizare a copiilor. Din cele 26 de cantoane elvetiene, dintre care 17 sint unilingve germanofone (sau unde se vorbeste un dialect germanic), patru sint unilingve francofone, unul este unilingv de limba italiana, trei sint bilingve de limba germana si franceza si unul este trilingv, de limba germana (majoritara), retoromana si italiana. Caracterul bilingv sau trilingv al cantoanelor nu trebuie sa creeze nici o iluzie, caci utilizarea limbilor oficiale in comunicarea cu autoritatile administrative si judiciare locale este compartimentata riguros, conform aceluiasi principiu al teritorialitatii. Astfel, in cantonul Fribourg, care este bilingv, exista un district germanofon si unul cu o puternica majoritate germanofona, celelalte cinci districte fiind francofone sau majoritar francofone. Daca un germanofon se prezinta in fata unui tribunal dintr-un district francofon, el trebuie sa vorbeasca in franceza sau sa recurga la serviciile unui traducator.
Regiunile lingvistice elvetiene sint protejate gratie principiului teritorialitatii, care se concretizeaza cel mai frecvent in sustinerea unui monolingvism scolar. In cantoanele care au o singura limba oficiala aceasta devine si limba de studiu in invatamintul public. In cantoanele cu doua sau trei limbi oficiale, dat fiind faptul ca vorbitorii acestor limbi sint de obicei grupati din punct de vedere teritorial, limba de studiu este cea a teritoriului respectiv. In afara de limba si literatura teritoriului respectiv, de obicei in scoli se preda si o a doua limba nationala, in majoritatea cazurilor cea mai importanta: in scolile din partea francofona a tarii se preda germana, iar in scolile din partea germanofona se preda franceza, italiana fiind predata mai degraba ca cea de-a treia limba. Studierea celei de-a doua limbi nationale se introduce dupa citiva ani de scolaritate si are drept obiectiv facilitarea „intelegerii dintre comunitatile lingvistice”. Desi rezultatele unei astfel de organizari nu intotdeauna corespund asteptarilor, insusirea unei alte limbi nationale este o componenta a culturii elvetiene. Cu toate acestea, in unele cantoane germanofone se simte tendinta de a preda in scolile publice, in calitate de cea de-a doua limba, engleza, si doar apoi urmind sa fie studiate franceza sau italiana. Aceasta alegere poate fi justificata din punct de vedere al utilitatii, dar nu poate contribui la coeziunea nationala. A devenit faimos adagiul elvetian „Ne intelegem bine pentru ca nu ne cunoastem”.
Atasamentul elvetienilor fata de cultura comunelor sau cantoanelor particulare, existenta unui patriotism lingvistic, dar totodata protectia regiunilor lingvistice dupa principiul teritorialitatii asigura vitalitatea limbilor nationale ale acestui stat. Exemplul elvetian vine sa confirme eficacitatea teritorializarii limbilor pentru instaurarea stabilitatii lingvistice, dar si sa demonstreze necesitatea existentei altor factori integratori pentru viabilitatea statului multinational.
Numerosi cercetatori mentioneaza in primul rind importanta existentei unor valori politice comune, bazate pe un anume concept al justitiei, pentru pastrarea integritatii statului. Cu toate acestea, practica internationala ne demonstreaza ca nu intotdeauna valorile politice comune sint suficiente pentru a pastra integritatea unui stat multinational. Este concludent in aceasta ordine de idei exemplul Norvegiei, care s-a separat in 1905 de Suedia, in pofida faptului ca ambele state sint adeptele unei democratii liberale. Nici convergenta valorilor impartasite de anglofonii si de francofonii canadieni nu pare sa asigure integritatea acestui stat.
Pe linga valorile comune impartasite de diversele grupuri nationale, mai e nevoie si de o identitate comuna. Daca in cazul statelor-natiune aceasta identitate comuna isi are izvorul in istoria, limba si religia poporului, in statele multinationale anume acestia sint factorii de divergenta dintre majoritatea si minoritatile etnice. Pentru multe state multinationale istoria este un motiv de resentimente si de divizare dintre grupurile nationale astfel incit adesea recursul la istorie necesita o rescriere a acesteia. Ernest Renan considera ca identitatea nationala presupune in acelasi timp amintirea si uitarea trecutului. Uitarea este unul din elementele constitutive ale nationalismului, caci selectarea unor elemente istorice in detrimentul altora presupune uitarea. Edificarea sentimentului identitatii comune intr-un stat multinational necesita exercitiul unei memorii inca mai selective.
Un factor important in crearea solidaritatii intr-un stat multinational este respectarea principiului diversitatii profunde. Conteaza nu doar diversitatea grupurilor culturale, ci si diversitatea modalitatilor de participare a membrilor acestor grupuri la viata politica in integritatea sa. Will Kymlicka, in monografia sa dedicata cetateniei multiculturale, distinge minoritatile nationale (societatile distincte si apte sa exercite o autonomie guvernamentala in cadrul statului) de grupurile etnice (imigrantii care si-au parasit comunitatea nationala pentru a se instala intr-o alta societate), fiecare dintre ele avindu-si drepturile specifice. Astfel, doar limbile vorbite in mod traditional pe un anume teritoriu al tarii beneficiaza de protectia statului elvetian, chiar si imigrantii interni fiind obligati sa se asimileze lingvistic ; inchiderea culturala si lingvistica din Québec i-a afectat in primul rind pe imigranti, caci acestia au fost privati de libertatea de a alege limba de studiu a copiilor. Astfel, imigrantii, spre deosebire de minoritatile nationale, pot pretinde doar la posibilitatea de a avea acces la cultura dominanta.




6.2. Republica Moldova : concluzii si recomandari
Numeroasele studii si cercetari dedicate problemei separatismului din Republica Moldova au demonstrat caracterul non-etnic al conflictului transnistrean. Cu toate acestea, solutia propusa de OSCE pentru rezolvarea acestei probleme presupune federalizarea tarii. Articolul 14 al Proiectului de acord cu privire la federalizarea Republicii Moldova (lansat in iulie 2002) recunoaste statutul de limba de stat al limbii moldovenesti si acorda entitatilor teritorial-statale dreptul de a-si instaura propriile limbi oficiale. In prevederile proiectului de acord ce tin de utilizarea limbilor au fost incluse principiile etno-federale de constitutire a statului, fara a nominaliza insa numarul entitatilor federale.
Federalismul este deseori considerat drept o cale eficienta pentru reconcilierea unitatii si diversitatii, cel putin in statele multinationale unde natiunile isi au baza lor teritoriala. In Republica Moldova e dificil sa definesti teritoriul unei singure limbi, dat fiind faptul ca geografia sa etnica este foarte complicata, arealurile etnice nu sint de loc compacte si continue, ci sint imprastiate si de cele mai multe ori mixte. Desi putem vorbi de o anume « organizare » teritoriala in cazul minoritatilor bulgara si gagauza, situate in partea de sud-vest a Moldovei, comunitatile rusa si ucraineana, care reprezinta un sfert din populatia republicii (circa 1,1 mil. persoane), sint prezente pe tot teritoriul tarii.
In Republica Moldova a fost facuta o tentativa de a proteja limba unei minoritati etnice prin intermediul teritorializarii acesteia, dar rezultatul nu a fost nici pe departe cel scontat. Oficializarea celor trei limbi in unitatea teritorial-administrativa Gagauz Yeri a contribuit doar la perenizarea situatiei lingvistice instaurate in aceasta regiune in perioada sovietica. Solutia celor trei limbi oficiale putea fi acceptata doar pentru o perioada de tranzitie, fapt ce ar fi permis derusificarea gagauzilor. In realitate insa limba rusa nu numai ca si-a pastrat hegemonia in administratia regionala, dar este promovata in continuare in cadrul sistemului de invatamint, aceasta fiind de facto limba de studiu nu doar a minoritatii gagauze, ci si a tuturor celorlalte minoritati de pe teritoriul republicii. Cu atit mai neintemeiata a fost initiativa actualului guvern de a introduce, in scolile republicii, studiul obligatoriu al limbii ruse incepind din clasa a doua. Experienta canadiana a demonstrat imposibilitatea crearii unei natiuni bilingve, astfel incit excesul de universalism al pan-canadismului a stimulat procesul de fragmentare identitara, existent deja in societatea canadiana.
Federalismul este eficient atunci cind liniile de decupare interne nu sint foarte profunde, si in primul rind atunci cind « natiunea plurala » se bazeaza pe clivaje incrucisate, adica pe fractiuni multiple, care nu se suprapun. Federalismul elvetian a fost instituit in anul 1848, in urma razboiului civil in care au fost implicate, pe de o parte, cantoanele catolice conservatoare, iar pe de alta, cantoanele liberale protestante. Dar acest conflict religios nu se suprapunea pe clivajul dintre cele doua grupe lingvistice de baza, germanofonii si francofonii. Consolidarea partidelor moderne a contribuit la o noua repartizare a elvetienilor, in functie de convingerile lor politice. Nici apartenenta la anumite cantoane nu este echivalata cu apartenenta la un grup lingvistic, ci functioneaza mai degraba ca un fel de cetatenie. Aceasta multiplicitate a clivajelor este esentiala pentru o buna functionare a federalismului, majoritatile politice constituindu-se de fiecare data dupa diferite configuratii, in functie de tipul problemei puse.
Clivajul etnic ce determina intr-o mare masura viata sociala si politica a Republicii Moldova presupune anume o polarizare a societatii moldave in romanofoni si alofoni, care, de altfel, in majoritatea cazurilor sint rusofoni. Fortele politice de dreapta, care au initiat miscarea de desteptare nationala, nu si-au propus, asemeni RUH-ului ucrainean, sa mobilizeze in jurul lor si minoritatile nationale. Unificarea minoritatilor nationale din republica a fost efectuata de fortele politice de stinga. Acestea nu au facut altceva decit sa consolideze minoritatea imperiala, cu toate caracteristicile sale, inclusiv atasamentul fata de limba imperiala si dorinta de re-integrare in spatiul ex-sovietic. Partidul comunistilor a reusit performanta sa includa in rindul sustinatorilor sai si o parte din romanofonii ce se considera moldoveni si carora nu le este straina nostalgia perioadei sovietice. Pe de alta parte, si Partidul Popular Crestin Democrat din Moldova, care isi confirma dintotdeauna orientarea pro-romana, in ultimii ani a deplasat accentul in favoarea integrarii europene a Republicii Moldova, adresindu-se tot mai des electoratului rusofon. Cu toate acestea, inca nu putem vorbi, in cazul Republicii Moldova, despre un sistem de partide care ar fi depasit clivajul etnic, dar nici de niste valori politice comune.

Tendinta de regionalizare a statului nu este caracteristica pentru Europa de Est in general. Pentru a stopa tendintele centrifuge, statele est-europene insista asupra unitatii indivizibile a natiunii, recunoscind in acelasi timp drepturile particulare ale membrilor colectivitatilor minoritare prin intermediul textelor legislative particulare. Se face distinctia dintre drepturile politice si cele culturale ale minoritatilor nationale, o atentie deosebita acordindu-li-se drepturilor culturale. Insistenta asupra drepturilor culturale se justifica dublu : in primul rind, pentru ca dimensiunea culturala a jucat un rol esential in procesul de identificare colectiva in Europa orientala, termenul « natiune » semnificind mai degraba o comunitate culturala decit politica. Pe de alta parte, in democratiile avansate, drepturile culturale se prezinta ca o noua dimensiune a cetateniei, care nu se mai reduce doar la participarea politica. Aprofundarea democratiei in societatea post-industriala acorda prioritate subiectului, in personalitatea si cultura sa. De aceea cetatenia include si drepturile culturale, favorizind promovarea referentilor culturali, considerati esentiali pentru definirea de sine. Recunoasterea drepturilor culturale ale minoritatilor (studierea limbii minoritare in cadrul unui sistem scolar propriu, utilizarea ei in spatiul public, prezervarea identitatii culturale prin intermediul publicatiilor, emisiunilor radio si de televiziune) nu are sens decit in cazul cind statul asigura realizarea lor.
Intiietatea in domeniul protectiei lingvistice si a promovarii studierii limbilor ii apartine Ungariei, care a recunoscut oficial treisprezece minoritati nationale. Fara a resimti necesitatea de a impune o limba oficiala, politica ungara favorizeaza utilizarea altor limbi in sistemul educativ in general, dar mai ales in regiunile populate de reprezentantii minoritatilor nationale. Cu toate ca nici o lege nu proclama ungara in calitate de limba oficiala, ea este utilizata in toate instantele politice, economice, sociale, educative. Legea ungara cu privire la invatamintul public (1993) prevede studierea limbii ungare de catre minoritatile nationale, in scopul omogeneizarii nationale, precum si studierea altor limbi straine de catre toti cetatenii ungari (inclusiv minoritatile), pentru a asigura o deschidere universala.
Minoritatile croata, germana, romana, serba, slovaca si slovena poseda fiecare un sistem educativ complet (de la nivelul prescolar pina la scoala generala), minoritatea germana dispunind si de opt institutii de invatamint superior, abilitate sa decerneze diplome de limba si pedagogie germana. Minoritatea poloneza gireaza mai multe scoli duminicale din nouasprezece localitati repartizate pe teritoriul intregii tari, rutenii au o scoala primara si una duminicala, bulgarii dispun de o institutie de educatie prescolara, o scoala primara si una medie generala, armenii si ucrainenii poseda cite cinci scoli primare si una duminicala, dar grecii au fost dotati cu o scoala de limba si citeva scoli duminicale. Trebuie de mentionat faptul ca institutiile de invatamint destinate elevilor apartinind unei minoritati nu sint deschise si pentru celelalte persoane decit in cazul daca mai ramin locuri disponibile dupa satisfacerea tuturor cererilor minoritatii respective. In orice caz, studierea ungarei, in calitate de cea de-a doua limba, este obligatorie, asigurindu-se astfel o buna cunoastere a acesteia de catre majoritatea populatiei statului. Astfel se explica si lipsa oricarei dispozitii cu privire la limba ungara din Constitutia din 1997, caci limba majoritatii fiind in afara oricarui pericol, „parea superfluu de a proclama de jure caracterul sau oficial”.
Analizind politicile lingvistice promovate de statele central-europene, Jacques Leclerc mentioneaza ca adoptarea legilor cu privire la limba oficiala a fost influentata si de importanta minoritatilor nationale din cadrul fiecarui stat. Primul dintre statele central-europene care a adoptat legislatia lingvistica a fost Letonia, unde 54,5% din populatie vorbea limba letona, fiind urmata de Estonia si Lituania, unde estona si lituaniana erau vorbite de 61,5% si, respectiv, 75,5% din populatie. In statele baltice, la fel ca si in Republica Moldova, oficializarea limbii populatiei titulare a fost necesara pentru a o proteja de fosta limba imperiala si apoi de a o promova. Toate aceste state au adoptat de asemenea si dispozitii speciale cu privire la limbile minoritare, care fie ca au fost integrate in legislatia cu privire la limba oficiala, fie in cea cu privire la minoritatile nationale.
Legea moldava cu privire la functionarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova, care a a avut in centrul atentiei si problema limbilor minoritatilor nationale, a fost completata de hotariri speciale ale Parlamentului si Guvernului referitoare la masurile pentru imbunatatirea studierii limbilor rusa, ucraineana, gagauza, bulgara, idis.
Respectarea drepturilor culturale ale minoritatilor nu trebuie sa fie un impediment pentru integrarea lor in societate, ceea ce se poate produce doar daca reprezentantii acestor minoritati cunosc limba oficiala a statului. Cunoasterea limbii oficiale este un factor de coeziune sociala si este capabila sa le ofere persoanelor in cauza posibilitatea de a exercita ansamblul drepturilor omului, in conditii de egalitate cu ceilalti cetateni ai statului. Anume acesta este motivul din care este absolut necesara studierea obligatorie, de catre alolingvi, a limbii oficiale, in calitate de cea de-a doua limba, la toate nivelurile sistemului de invatamint. Exista diferite modalitati de a alterna limba oficiala cu cea a minoritatii in cadrul sistemului de invatamint:
* limba minoritara poate fi utilizata ca limba de studiu pentru toate disciplinele, totodata fiind obligatorie si studierea limbii oficiale;
* limba minoritara poate fi limba de studiu doar pentru unele discipline, altele fiind predate in limba oficiala (este vorba de invatamintul bilingv);
* limba minoritara poate fi utilizata la studierea unor discipline particulare, cum ar limba si literatura, toate celelalte obiecte fiind studiate in limba oficiala.
Este paradoxala situatia din Republica Moldova, unde limba de studiu in scolile minoritatilor gagauze, bulgare, ucrainene este limba unei alte minoritati, si nu cea oficiala. Astfel, limbii oficiale i se rezerva doar al treilea loc in succesiunea limbilor studiate de aceste minoritati, ceea ce creeaza dificultati la asimilarea limbii de stat.
Exemplul Ungariei demonstreaza diversitatea posibilitatilor de studiere a limbii materne de catre minoritatile nationale, in dependenta de ponderea numerica a acestora. Totusi, in majoritatea cazurilor, studierea in limba materna este asigurata la etapa prescolara, in scoala primara si cea medie generala. De aceea este foarte important ca in acest rastimp sa se ajunga la o buna cunoastere a limbii oficiale de catre copiii alolingvi, ceea ce le-ar da posibilitate sa-si continuie studiile in limba de stat si, ulterior, sa se integreze profesional. Astfel, toate cele trei posibilitati de alternare a limbilor minoritare cu limba oficiala ar putea fi utilizate la diferite etape de studiu: in scoala primara trebuie utilizata limba materna, in scoala medie se poate trece la invatamintul bilingv, pentru ca la nivelul liceal si cel post-liceal limba de studiu sa fie cea de stat. Totodata, nu trebuie neglijata necesitatea din ce in ce mai stringenta de cunoastere de catre cetatenii acestui stat a limbilor straine, ceea ce constituie una dintre conditiile primordiale pentru intrarea sa in „Europa limbilor”.


Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui document, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza documentul:
In prezent fisierul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite document | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta