o5o10os
Tentativa moldoveneasca de a construi noul stat dupa modelul statului-natiune,
al carui nucleu este natiunea titulara, cu limba si cultura acesteia, a provocat
o opozitie puternica din partea minoritatilor sale nationale. « Pericolele
imaginare » ale unirii tinarului stat moldovenesc cu Romania
si al discriminarii conform criteriului etnic sau al celui lingvistic au creat
conditii favorabile pentru provocarea unui dublu proces secesionist, in
estul si in sudul republicii, proces care a culminat cu declansarea unui
conflict armat pe malul sting al Nistrului. Fiind incurajata de institutiile
internationale, preocupate de rezolvarea pasnica a problemei secesionismului transnistrean,
Moldova a adoptat o strategie de « reanimare » culturala a diferitelor
comunitati ce locuiau pe teritoriul sau. Aceasta pozitie liberala este confirmata
de legea moldoveneasca Cu privire la cetatenie (1991), care ofera dreptul de a
deveni cetateni ai acestui stat tuturor rezidentilor sai permanenti, si de Constitutia
Republicii Moldova (1994).
Deseori se face distinctia dintre nationalismul „civic” sau „constitutional”
al SUA si nationalismul „etnic” antiliberal. Totusi, este eronata
afirmatia ca, in conformitate cu principiul liberal, apartenenta nationala
trebuie sa se bazeze doar pe acceptarea principiilor politice ale democratiei
si ale dreptului, ci nu pe integrarea intr-o cultura particulara. Imigrantii
care se instaleaza in SUA trebuie nu doar sa dea juramintul de fidelitate
principiilor democratice, ei trebuie sa invete de asemenea limba si istoria
societatii adoptive. Ceea ce distinge natiunile „civice” de natiunile
„etnice” nu e atit absenta elementului cultural inerent identitatii
nationale, cit posibilitatea, oferita fiecarui, de a se integra in
cultura comuna, independent de rasa si de culoarea pielii.
Procesul de integrare, prin intermediul caruia unitatile sau elementele unei societati
intra intr-un acord cu activitatile si obiectivele grupului dominant din
aceasta societate , trebuie diferentiat de procesul de asimilare, care presupune
adoptarea practicilor culturale ale societatii dominante . In acelasi timp,
integrarea in statul nationalizat este imposibila fara asimilarea lingvistica
a minoritatilor, caci acestea nu vor putea sa participe in activitatile
statului fara a fi apti sa vorbeasca limba nationala.
Nationalizarea noilor state ex-sovietice i-a pus in garda pe reprezentantii
minoritatilor imperiale, constienti de posibilitatea excluderii sociale bazate
pe criteriul limbii, a blocarii mobilitatii sociale ascendente si a accesului
la pozitiile sociale de prestigiu. De aceea in majoritatea republicilor
„fronturile populare” intimpina o opozitie acerba din
partea „interfronturilor”, care au contestat virulent incercarile
de a diminua statutul limbii imperiale. Interfrontul din Republica Moldova a initiat
de asemenea o lupta impotriva romanismului, aparind „constiinta
de sine nationala moldoveneasca”, etnonimul „moldoveni” si glotonimul
”limba moldoveneasca”. Cu scopul de a se detasa de imaginea unei formatiuni
preponderent alolingve si pentru a ingloba in aria sustinatorilor
sai si o parte a electoratului de origine romana, Interfrontul moldovenesc
devine Miscarea Unitate-Edinstvo, care creeaza, impreuna cu Partidul Socialist
din Moldova, prima coalitie a fortelor de stinga din republica („Unitatea
Socialista”). In rezultatul alegerilor parlamentare din 1994, blocul
„Unitatea Socialista” devine a doua forta, ca pondere, dupa PDAM,
in legislativul tarii. In cadrul parlamentului, fractiunea „Unitatea
Socialista” a cerut partidului de guvernamint anularea testarii cunostintelor
functionarilor la limba de stat, obtinind aminarea realizarii acestei
examinari pentru anul 1997. Realizarea de virf a activitatii acestei fractiuni
parlamentare este participarea la elaborarea si adoptarea Constitutiei Republicii
Moldova, care acorda o atentie deosebita minoritatilor etnice.
Articolul 111 al Constitutiei adoptate la 27 iulie 1994, a stabilit statutul special
de autonomie al unor localitati din stinga Nistrului si din sudul republicii:
« Localitatile din stinga Nistrului, precum si unor localitati din
sudul Republicii Moldova le pot fi atribuite forme si conditii speciale de autonomie,
dupa statute speciale adoptate prin legi organice. » Aceste prevederi constitutionale,
urmate de Legea cu privire la statutul juridic special al Unitatii Teritorial
Administrative Gagauz Yeri (23 decembrie 1994) pareau sa fi solutionat problema
gagauza, dar evenimentele ulterioare au demonstarat ca « aceasta autonomie,
cu un nivel de competente redus, a devenit un mecanism de autoizolare, de inchistare
si chiar de contrapunere celeilalte parti a societatii moldovenesti ». Aceasta
autoizolare se manifesta si la nivel lingvistic si cultural, nu atit prin
afirmarea limbii si culturii gagauze, ci mai degraba prin conservarea statutului
privilegiat al limbii ruse si neglijarea limbii romane. Articolul 3(1) al
Legii cu privire la statutul juridic special al Unitatii Teritorial Administrative
Gagauz Yeri declara trei limbi oficiale pe teritoriul acestei regiuni: gagauza,
moldoveneasca si rusa. E discutabil modul cum se realizeaza de fapt aceste declaratii,
caci, daca oficializarea limbii gagauze este sustinuta, cel putin la nivel declarativ,
si de articolul 13(3) al prezentului document, care stipuleaza necesitatea cunoasterii
limbii gagauze de catre candidatii la postul de presedinte al Gagauz Yeri, limba
de stat e republicii este neglijata atit in actele legislative ale
acestei regiuni, cit si in activitatea instantelor oficiale ale Unitatii
Teritorial Administrative. Astfel, si dupa treisprezece ani de la adoptarea legislatiei
lingvistice a Republicii Moldova, liderii gagauzi nu pot asigura cetatenilor acestei
republici dreptul legal de a utiliza limba de stat in comunicarea cu autoritatile
publice locale.
Experienta moldoveneasca in domeniul solutionarii problemei gagauze demonstreaza
ineficienta acesteia, fapt ce ii face pe analistii politici sa afirme ca
„oferirea zonei de est a Republicii Moldova unui „statut juridic special”,
unei „autonomii largi” sau transformarea ei intr-un subiect
al eventualei federatii va aduce la conservarea spiritelor izolationiste existente,
va permite folosirea in continiare a acestei regiuni in calitate de
instrument de manipulare politica a Republicii Moldova in ansamblu”.
6.1. Federalismul teritorial si multinational
Federalismul este una dintre strategiile la care se recurge cel mai frecvent
pentru a satisface revendicarile minoritatilor nationale, cu atit mai
mult ca „federatia popoarelor” se bazeaza pe o federatie politica.
Insa nu intotdeauna aceasta relatie este reciproca, majoritatea
statelor federale optind pentru federalismul teritorial. Federalismul
S.U.A. ar fi putut servi la respectarea drepturilor la autonomie a minoritatilor
nationale, daca ar fi fost create, in secolul al XIX-lea, state dominate
de navajos, de portoricani sau de polinezieni, dat fiind faptul ca, la momentul
incorporarii lor in Statele Unite ale Americii, aceste grupuri constituiau
o majoritate pe teritoriile lor de origine. Cu toate acestea, s-a decis in
mod deliberat de a le acorda statutul de stat doar teritoriilor unde aceste
grupuri erau minoritare. Astfel, nici unul din cele 50 de state americane n-a
oferit vreunei minoritati nationale posibilitatea de a se autoguverna, autonomia
guvernamentala existind doar in cadrul institutiilor politice situate
in interiorul statelor existente sau chiar in afara teritoriului
lor. Datorita afluxului masiv al colonistilor, astazi este imposibila o redefinire
a frontierelor care ar putea duce la crearea unui stat, a unei provincii sau
a unui teritoriu ce ar poseda o majoritate indigena.
In ceea ce priveste politica lingvistica, statele federale isi exercita
puterea de a-si institui limbile oficiale, pe cind Constitutia federala
nu declara nici o limba oficiala. Constitutia statului New Mexico, de exemplu,
confirma bilingvismul (limbile engleza si spaniola) fondat in baza clauzelor
tratatelor de anexare (1848, 1854). Un alt stat oficial bilingv este Porto Rico,
spaniola fiind aici limba dominanta. Totusi, majoritatea statelor federale au
declarat in calitate de limba oficiala engleza americana. In anul
1880 a fost creata o Asociatie pentru protectia limbii americane, considerata
diferita de engleza britanica. Tendinta de unificare a tarii prin intermediul
limbii se face simtita in discursul Prezidentului Theodore Roosevelt,
care declara in 1917: „Noi trebuie sa avem o singura limba, limba
Declaratiei de independenta, a alocutiunii de adio a lui Washington, a marilor
discursuri ale lui Lincoln.”
Politica de naturalizare a imigrantilor, elaborata in anul 1906, a favorizat
utilizarea englezei in detrimentul oricarei alte limbi. In acelasi
an a fost emisa o lege federala, Nationality Act, care a inaintat imigrantilor
cerinta de cunoastere minima a limbii engleze. Desi intre anii 1964 si
1975, au fost emise un sir de legi federale care autorizau bilingvismul in
domeniul public, in exercitiul drepturilor civice si la alegeri, in
serviciile publice (Civil Rights Act, Bilingual Education Act, Voting Rights
Act), scopul acestora era favorizarea procesului de integrare a imigrantilor
si de asimilare lingvistica a acestora. Prezidentul SUA, Ronald Reagan, declara
in 1981 ca „este absolut nefast si contrar ideii americane de a
avea un program bilingv, destinat in mod deschis prezervarii limbii materne
a imigrantilor.” Cu toate ca imigrarea masiva in SUA (de la 800000
pina la 1200000 persoane pe an) asigura mentinerea pluralismului lingvistic,
acesta este un pluralism „de tranzitie”, menit sa dispara odata
cu integrarea noilor generatii de imigranti. Aceasta este paradoxul american:
o societate plurilingva, relativ toleranta fata de idiomurile straine, dar care
asigura, gratie conceptiei visului american, sistemului educativ si mass media
moderne, dominarea limbii engleze si a monolingvismului de stat.
Ideea construirii unei natiuni bilingve a fost promovata in anii 60 de
guvernul canadian. Aceasta strategie era dictata, in primul rind,
de necesitatea corectarii injustitiilor sociale fata de minoritatea francofona
care au fost comise in trecut, iar in al doilea rind pentru
a crea o identitate canadiana distincta de cea a SUA, data fiind ingrijorarea
crescinda a canadienilor anglofoni provocata de influenta economica si
culturala americana. Factorul cel mai important care a contrubuit la promovarea
principiului natiunii bilingve era dezvoltarea nationalismului in regiunea
Québec si pericolul secesiunii acesteia.
Utopia federala a unei natiuni bilingve a esuat in primul rind din
considerente de ordin sociologic: este ireala functionarea simetrica a doua
limbi in cadrul unuia si aceluiasi teritoriu. Singura strategie de supravietuire
acceptabila pentru o limba minoritara pe plan national este concentrarea sa
intr-o zona teritoriala restrinsa. Bilingvismul durabil poate fi
instaurat doar in urma separarii spatiului teritoriilor lingvistice. De
aceea politica Ottawei, care se baza pe principiul personalitatii, care presupune
recunoasterea pe intreg teritoriul tarii a drepturilor lingvistice ale
tuturor cetatenilor, nu a fost acceptata in Québec, unde era promovat
principiul teritorial. Valoarea prioritara pentru francofonii din Québec
(care reprezinta aproape 90% din canadienii francofoni) era instaurarea suprematiei
limbii franceze. Intre anii 1969 si 1977, guvernele de la Québec
au pus in lucru o politica consecventa de amenajare lingvistica, motivata
de patru factori principali: asimilarea lingvistica a minoritatilor francofone
din afara Québecului, declinul natalitatii in provincia francofona,
tendinta crescinda a imigrantilor de a se asimila minoritatii anglofone,
controlul economiei si al industriei din Québec de catre anglofoni. Proiectul
national al Québecului se baza in mod exclusiv pe intiietatea
limbii: impunind franceza drept singura limba a invatamintului
public pentru noii imigranti anglofoni si alofoni, guvernul acestei regiuni
a reusit teritorializarea disputei lingvistice si a asigurat astfel viitorul
limbii franceze intr-o provincie marcata de un puternic declin demografic.
Separarea teritoriilor lingvistice a avut drept urmare reducerea sentimentului
apartenentei la natiunea federala si crearea unei natiuni mai mici in
marea natiune canadiana. Idealul natiunii canadiene a fost infirmat si de modificarile
constitutionale, prin care au fost introduse formulele „canadieni anglofoni”
si „canadieni francofoni”. Daca anglofonii sint atasati de
identitatea lor canadiana, atunci multi dintre francofoni se considera mai intii
cetateni ai Québecului, si apoi ai Canadei.
Ideea coexistentei a doua natiuni constitutive ale statului a persistat si in
Belgia, chiar in perioada cind aceasta era un stat unitar. Socialistul
Jules Destrée ii scria, in 1912, regelui belgienilor: „Sire,
nu exista belgieni... Dumneavoastra domniti asupra doua popoare.” Hegemonia
limbii franceze, instaurata odata cu crearea statului belgian (1830) si asimetria
economica dintre Flandra si Walonia, a impus adoptarea bilingvismului de catre
elitele politice si economice flamande. Dar, odata cu inversarea acestei asimetrii
in favoarea Flandrei, urmata de dezvoltarea miscarii nationale flamande,
ia nastere o tendinta de separatism lingvistic, fixat pe o baza teritoriala
solida.
Primele reforme majore vizind democratia lingvistica au intervenit la
inceputul anilor 1930. In anul 1932, guvernul Belgiei a adoptat
legile cu privire la administratie si invatamint, ce aveau menirea
sa substitue bilingvismul iluzoriu (adoptat in anul 1898 prin legea Egalitatii,
bilingvismul de stat belgian era aplicat de facto doar provinciilor flamande)
cu unilingvismul regional. Doar cele 19 comune din regiunea Bruxelles au ramas
bilingve, pe cind in toate celelalte comune limba administratiei
si a scolii a devenit limba majoritatii locuitorilor, in conformitate
cu ultimul recensamint. Legea din 14 iulie 1932 instaureaza limba materna
ca baza a invatamintului in Bruxelles, pe cind in
Flandra si in Walonia aceasta functie ii revine limbii regionale.
Aceasta lege sta la baza tuturor legislatiilor lingvistice belgiene din cea
de-a doua jumatate a secolului al XX-lea.
Incepind cu anul 1970, in Belgia a inceput un indelungat
proces de revizuire a Constitutiei statului, care a condus la regionalizarea,
si apoi la federalizarea lui. Federalizarea progresiva, efectuata de guvernul
Belgiei in perioada 1970-1993, reprezinta un mod de guvernare, impus de
dorinta de a mentine statul belgian si de a-l apara de nationalismele centrifuge.
Federalismul multinational a permis institutionalizarea nationalismelor si contrabalansarea
tendintelor secesioniste prin paritatea instantelor reprezentative. Cu toate
ca este recunoscuta fragilitatea sistemului federal belgian si riscul scindarii
Belgiei in doua natiuni rivale, exista totusi o serie de motive complexe
ce contribuie la mentinerea acestui stat. Clivajul lingvistic, care a determinat
constructia statului federal belgian, este depasit de prezenta unei dispute
ideologice si a unui sistem de partide care nu sint divizate teritorial
si lingvistic. Existenta unei importante enclave francofone (Bruxelles) pe teritoriul
Flandrei, rolul unificator al monarhiei belgiene si traditia istorica defavorabila
politicilor autoritare de francizare sau de neerlandizare sint factorii
ce asigura longevitatea statului belgian.
Asa dar, nu trebuie supraestimata importanta factorilor limba si cultura in
analiza problemelor interculturale, asa cum o fac diferitele curente ale multiculturalismului,
caci o coabitare armonioasa a diferitor comunitati culturale si lingvistice
in cadrul unui singur stat presupune prezenta obligatorie a trei componente:
1. identitatea culturala
2. comunicarea interculturala
3. o cultura politica comuna pentru toate aceste comunitati lingvistice si culturale.
Astfel, factorii unificatori al Elvetiei, care are o populatie de circa 7 milioane
de locuitori, patru limbi nationale, si deci patru comunitati culturale diferite,
ii constituie structura federala a statului, autonomia larga a cantoanelor
si a comunelor, practicile unice ale democratiei directe (initiativa populara
si referendumul) si o veritabila cultura politica nationala.
Majoritatea studiilor demonstreaza ca elvetienii impartasesc un puternic
sentiment al identitatii nationale, al carei element esential este diversitatea
lingvistica. Plurilingvismul Elvetiei, care este „una dinre trasaturile
identitare principale ale statului”, este subliniat in Constitutia
elvetiana, care enumara patru limbi autohtone care sint vorbite in
Elvetia si le califica drept limbi nationale (Landessprachen). Limbile germana,
franceza si italiana sint declarate limbi oficiale ale statului, mentionindu-se
totodata ca romansa este de asemenea o limba oficiala pentru raporturile Confederatiei
cu persoanele de limba romansa. Cele trei limbi oficiale sint utilizate
in activitatea legislativa, in cadrul deliberarilor Adunarii federale,
initiativele populare sint prezentate de asemenea prezentate in
trei limbi. Cele trei versiuni ale actelor legislative se considera ca avind
valoare egala, dar atnci cind ele prezinta divergente, se face apel la
versiunea in limba in care a lucrat primul autor al textului, considerindu-se
ca celelalte variante sint de fapt niste „traduceri” si ca
originalul exprima mai bine sensul unei fraze decit textele care incearca
sa-l traduca.
Determinarea limbii oficiale a cantoanelor este lasata la discretia acestora,
dar ea nu se face arbitrar, ci respectind „repartizarea teritoriala
traditionala a limbilor” si avind in consideratie minoritatile
lingvistice autohtone. Dat fiind faptul ca doar limbile nationale sint
vorbite in mod traditional pe un teritoriu dat, aceste sint singurele
ce pot fi instituite in calitate de limbi oficiale ale cantoanelor.
In Elvetia exista de fapt de un monolingvism teritorializat si de un plurilingvism
institutional la nivelul federal. Alegerea locului de resedinta determina limba
administratiilor cu care va trebui sa comunice persoana respectiva si limba
de scolarizare a copiilor. Din cele 26 de cantoane elvetiene, dintre care 17
sint unilingve germanofone (sau unde se vorbeste un dialect germanic),
patru sint unilingve francofone, unul este unilingv de limba italiana,
trei sint bilingve de limba germana si franceza si unul este trilingv,
de limba germana (majoritara), retoromana si italiana. Caracterul bilingv
sau trilingv al cantoanelor nu trebuie sa creeze nici o iluzie, caci utilizarea
limbilor oficiale in comunicarea cu autoritatile administrative si judiciare
locale este compartimentata riguros, conform aceluiasi principiu al teritorialitatii.
Astfel, in cantonul Fribourg, care este bilingv, exista un district germanofon
si unul cu o puternica majoritate germanofona, celelalte cinci districte fiind
francofone sau majoritar francofone. Daca un germanofon se prezinta in
fata unui tribunal dintr-un district francofon, el trebuie sa vorbeasca in
franceza sau sa recurga la serviciile unui traducator.
Regiunile lingvistice elvetiene sint protejate gratie principiului teritorialitatii,
care se concretizeaza cel mai frecvent in sustinerea unui monolingvism
scolar. In cantoanele care au o singura limba oficiala aceasta devine
si limba de studiu in invatamintul public. In cantoanele
cu doua sau trei limbi oficiale, dat fiind faptul ca vorbitorii acestor limbi
sint de obicei grupati din punct de vedere teritorial, limba de studiu
este cea a teritoriului respectiv. In afara de limba si literatura teritoriului
respectiv, de obicei in scoli se preda si o a doua limba nationala, in
majoritatea cazurilor cea mai importanta: in scolile din partea francofona
a tarii se preda germana, iar in scolile din partea germanofona se preda
franceza, italiana fiind predata mai degraba ca cea de-a treia limba. Studierea
celei de-a doua limbi nationale se introduce dupa citiva ani de scolaritate
si are drept obiectiv facilitarea „intelegerii dintre comunitatile
lingvistice”. Desi rezultatele unei astfel de organizari nu intotdeauna
corespund asteptarilor, insusirea unei alte limbi nationale este o componenta
a culturii elvetiene. Cu toate acestea, in unele cantoane germanofone
se simte tendinta de a preda in scolile publice, in calitate de
cea de-a doua limba, engleza, si doar apoi urmind sa fie studiate franceza
sau italiana. Aceasta alegere poate fi justificata din punct de vedere al utilitatii,
dar nu poate contribui la coeziunea nationala. A devenit faimos adagiul elvetian
„Ne intelegem bine pentru ca nu ne cunoastem”.
Atasamentul elvetienilor fata de cultura comunelor sau cantoanelor particulare,
existenta unui patriotism lingvistic, dar totodata protectia regiunilor lingvistice
dupa principiul teritorialitatii asigura vitalitatea limbilor nationale ale
acestui stat. Exemplul elvetian vine sa confirme eficacitatea teritorializarii
limbilor pentru instaurarea stabilitatii lingvistice, dar si sa demonstreze
necesitatea existentei altor factori integratori pentru viabilitatea statului
multinational.
Numerosi cercetatori mentioneaza in primul rind importanta existentei
unor valori politice comune, bazate pe un anume concept al justitiei, pentru
pastrarea integritatii statului. Cu toate acestea, practica internationala ne
demonstreaza ca nu intotdeauna valorile politice comune sint suficiente
pentru a pastra integritatea unui stat multinational. Este concludent in
aceasta ordine de idei exemplul Norvegiei, care s-a separat in 1905 de
Suedia, in pofida faptului ca ambele state sint adeptele unei democratii
liberale. Nici convergenta valorilor impartasite de anglofonii si de francofonii
canadieni nu pare sa asigure integritatea acestui stat.
Pe linga valorile comune impartasite de diversele grupuri nationale,
mai e nevoie si de o identitate comuna. Daca in cazul statelor-natiune
aceasta identitate comuna isi are izvorul in istoria, limba si religia
poporului, in statele multinationale anume acestia sint factorii
de divergenta dintre majoritatea si minoritatile etnice. Pentru multe state
multinationale istoria este un motiv de resentimente si de divizare dintre grupurile
nationale astfel incit adesea recursul la istorie necesita o rescriere
a acesteia. Ernest Renan considera ca identitatea nationala presupune in
acelasi timp amintirea si uitarea trecutului. Uitarea este unul din elementele
constitutive ale nationalismului, caci selectarea unor elemente istorice in
detrimentul altora presupune uitarea. Edificarea sentimentului identitatii comune
intr-un stat multinational necesita exercitiul unei memorii inca
mai selective.
Un factor important in crearea solidaritatii intr-un stat multinational
este respectarea principiului diversitatii profunde. Conteaza nu doar diversitatea
grupurilor culturale, ci si diversitatea modalitatilor de participare a membrilor
acestor grupuri la viata politica in integritatea sa. Will Kymlicka, in
monografia sa dedicata cetateniei multiculturale, distinge minoritatile nationale
(societatile distincte si apte sa exercite o autonomie guvernamentala in
cadrul statului) de grupurile etnice (imigrantii care si-au parasit comunitatea
nationala pentru a se instala intr-o alta societate), fiecare dintre ele
avindu-si drepturile specifice. Astfel, doar limbile vorbite in
mod traditional pe un anume teritoriu al tarii beneficiaza de protectia statului
elvetian, chiar si imigrantii interni fiind obligati sa se asimileze lingvistic
; inchiderea culturala si lingvistica din Québec i-a afectat in
primul rind pe imigranti, caci acestia au fost privati de libertatea de
a alege limba de studiu a copiilor. Astfel, imigrantii, spre deosebire de minoritatile
nationale, pot pretinde doar la posibilitatea de a avea acces la cultura dominanta.
6.2. Republica Moldova : concluzii si recomandari
Numeroasele studii si cercetari dedicate problemei separatismului din Republica
Moldova au demonstrat caracterul non-etnic al conflictului transnistrean. Cu
toate acestea, solutia propusa de OSCE pentru rezolvarea acestei probleme presupune
federalizarea tarii. Articolul 14 al Proiectului de acord cu privire la federalizarea
Republicii Moldova (lansat in iulie 2002) recunoaste statutul de limba
de stat al limbii moldovenesti si acorda entitatilor teritorial-statale dreptul
de a-si instaura propriile limbi oficiale. In prevederile proiectului
de acord ce tin de utilizarea limbilor au fost incluse principiile etno-federale
de constitutire a statului, fara a nominaliza insa numarul entitatilor
federale.
Federalismul este deseori considerat drept o cale eficienta pentru reconcilierea
unitatii si diversitatii, cel putin in statele multinationale unde natiunile
isi au baza lor teritoriala. In Republica Moldova e dificil sa definesti
teritoriul unei singure limbi, dat fiind faptul ca geografia sa etnica este
foarte complicata, arealurile etnice nu sint de loc compacte si continue,
ci sint imprastiate si de cele mai multe ori mixte. Desi putem vorbi
de o anume « organizare » teritoriala in cazul minoritatilor
bulgara si gagauza, situate in partea de sud-vest a Moldovei, comunitatile
rusa si ucraineana, care reprezinta un sfert din populatia republicii (circa
1,1 mil. persoane), sint prezente pe tot teritoriul tarii.
In Republica Moldova a fost facuta o tentativa de a proteja limba unei
minoritati etnice prin intermediul teritorializarii acesteia, dar rezultatul
nu a fost nici pe departe cel scontat. Oficializarea celor trei limbi in
unitatea teritorial-administrativa Gagauz Yeri a contribuit doar la perenizarea
situatiei lingvistice instaurate in aceasta regiune in perioada
sovietica. Solutia celor trei limbi oficiale putea fi acceptata doar pentru
o perioada de tranzitie, fapt ce ar fi permis derusificarea gagauzilor. In
realitate insa limba rusa nu numai ca si-a pastrat hegemonia in
administratia regionala, dar este promovata in continuare in cadrul
sistemului de invatamint, aceasta fiind de facto limba de studiu
nu doar a minoritatii gagauze, ci si a tuturor celorlalte minoritati de pe teritoriul
republicii. Cu atit mai neintemeiata a fost initiativa actualului
guvern de a introduce, in scolile republicii, studiul obligatoriu al limbii
ruse incepind din clasa a doua. Experienta canadiana a demonstrat
imposibilitatea crearii unei natiuni bilingve, astfel incit excesul
de universalism al pan-canadismului a stimulat procesul de fragmentare identitara,
existent deja in societatea canadiana.
Federalismul este eficient atunci cind liniile de decupare interne nu
sint foarte profunde, si in primul rind atunci cind
« natiunea plurala » se bazeaza pe clivaje incrucisate, adica
pe fractiuni multiple, care nu se suprapun. Federalismul elvetian a fost instituit
in anul 1848, in urma razboiului civil in care au fost implicate,
pe de o parte, cantoanele catolice conservatoare, iar pe de alta, cantoanele
liberale protestante. Dar acest conflict religios nu se suprapunea pe clivajul
dintre cele doua grupe lingvistice de baza, germanofonii si francofonii. Consolidarea
partidelor moderne a contribuit la o noua repartizare a elvetienilor, in
functie de convingerile lor politice. Nici apartenenta la anumite cantoane nu
este echivalata cu apartenenta la un grup lingvistic, ci functioneaza mai degraba
ca un fel de cetatenie. Aceasta multiplicitate a clivajelor este esentiala pentru
o buna functionare a federalismului, majoritatile politice constituindu-se de
fiecare data dupa diferite configuratii, in functie de tipul problemei
puse.
Clivajul etnic ce determina intr-o mare masura viata sociala si politica
a Republicii Moldova presupune anume o polarizare a societatii moldave in
romanofoni si alofoni, care, de altfel, in majoritatea cazurilor
sint rusofoni. Fortele politice de dreapta, care au initiat miscarea de
desteptare nationala, nu si-au propus, asemeni RUH-ului ucrainean, sa mobilizeze
in jurul lor si minoritatile nationale. Unificarea minoritatilor nationale
din republica a fost efectuata de fortele politice de stinga. Acestea
nu au facut altceva decit sa consolideze minoritatea imperiala, cu toate
caracteristicile sale, inclusiv atasamentul fata de limba imperiala si dorinta
de re-integrare in spatiul ex-sovietic. Partidul comunistilor a reusit
performanta sa includa in rindul sustinatorilor sai si o parte din
romanofonii ce se considera moldoveni si carora nu le este straina nostalgia
perioadei sovietice. Pe de alta parte, si Partidul Popular Crestin Democrat
din Moldova, care isi confirma dintotdeauna orientarea pro-romana,
in ultimii ani a deplasat accentul in favoarea integrarii europene
a Republicii Moldova, adresindu-se tot mai des electoratului rusofon.
Cu toate acestea, inca nu putem vorbi, in cazul Republicii Moldova,
despre un sistem de partide care ar fi depasit clivajul etnic, dar nici de niste
valori politice comune.
Tendinta de regionalizare a statului nu este caracteristica pentru Europa de
Est in general. Pentru a stopa tendintele centrifuge, statele est-europene
insista asupra unitatii indivizibile a natiunii, recunoscind in
acelasi timp drepturile particulare ale membrilor colectivitatilor minoritare
prin intermediul textelor legislative particulare. Se face distinctia dintre
drepturile politice si cele culturale ale minoritatilor nationale, o atentie
deosebita acordindu-li-se drepturilor culturale. Insistenta asupra drepturilor
culturale se justifica dublu : in primul rind, pentru ca dimensiunea
culturala a jucat un rol esential in procesul de identificare colectiva
in Europa orientala, termenul « natiune » semnificind
mai degraba o comunitate culturala decit politica. Pe de alta parte, in
democratiile avansate, drepturile culturale se prezinta ca o noua dimensiune
a cetateniei, care nu se mai reduce doar la participarea politica. Aprofundarea
democratiei in societatea post-industriala acorda prioritate subiectului,
in personalitatea si cultura sa. De aceea cetatenia include si drepturile
culturale, favorizind promovarea referentilor culturali, considerati esentiali
pentru definirea de sine. Recunoasterea drepturilor culturale ale minoritatilor
(studierea limbii minoritare in cadrul unui sistem scolar propriu, utilizarea
ei in spatiul public, prezervarea identitatii culturale prin intermediul
publicatiilor, emisiunilor radio si de televiziune) nu are sens decit
in cazul cind statul asigura realizarea lor.
Intiietatea in domeniul protectiei lingvistice si a promovarii
studierii limbilor ii apartine Ungariei, care a recunoscut oficial treisprezece
minoritati nationale. Fara a resimti necesitatea de a impune o limba oficiala,
politica ungara favorizeaza utilizarea altor limbi in sistemul educativ
in general, dar mai ales in regiunile populate de reprezentantii
minoritatilor nationale. Cu toate ca nici o lege nu proclama ungara in
calitate de limba oficiala, ea este utilizata in toate instantele politice,
economice, sociale, educative. Legea ungara cu privire la invatamintul
public (1993) prevede studierea limbii ungare de catre minoritatile nationale,
in scopul omogeneizarii nationale, precum si studierea altor limbi straine
de catre toti cetatenii ungari (inclusiv minoritatile), pentru a asigura o deschidere
universala.
Minoritatile croata, germana, romana, serba, slovaca si slovena poseda
fiecare un sistem educativ complet (de la nivelul prescolar pina la scoala
generala), minoritatea germana dispunind si de opt institutii de invatamint
superior, abilitate sa decerneze diplome de limba si pedagogie germana. Minoritatea
poloneza gireaza mai multe scoli duminicale din nouasprezece localitati repartizate
pe teritoriul intregii tari, rutenii au o scoala primara si una duminicala,
bulgarii dispun de o institutie de educatie prescolara, o scoala primara si
una medie generala, armenii si ucrainenii poseda cite cinci scoli primare
si una duminicala, dar grecii au fost dotati cu o scoala de limba si citeva
scoli duminicale. Trebuie de mentionat faptul ca institutiile de invatamint
destinate elevilor apartinind unei minoritati nu sint deschise si
pentru celelalte persoane decit in cazul daca mai ramin locuri
disponibile dupa satisfacerea tuturor cererilor minoritatii respective. In
orice caz, studierea ungarei, in calitate de cea de-a doua limba, este
obligatorie, asigurindu-se astfel o buna cunoastere a acesteia de catre
majoritatea populatiei statului. Astfel se explica si lipsa oricarei dispozitii
cu privire la limba ungara din Constitutia din 1997, caci limba majoritatii
fiind in afara oricarui pericol, „parea superfluu de a proclama
de jure caracterul sau oficial”.
Analizind politicile lingvistice promovate de statele central-europene,
Jacques Leclerc mentioneaza ca adoptarea legilor cu privire la limba oficiala
a fost influentata si de importanta minoritatilor nationale din cadrul fiecarui
stat. Primul dintre statele central-europene care a adoptat legislatia lingvistica
a fost Letonia, unde 54,5% din populatie vorbea limba letona, fiind urmata de
Estonia si Lituania, unde estona si lituaniana erau vorbite de 61,5% si, respectiv,
75,5% din populatie. In statele baltice, la fel ca si in Republica
Moldova, oficializarea limbii populatiei titulare a fost necesara pentru a o
proteja de fosta limba imperiala si apoi de a o promova. Toate aceste state
au adoptat de asemenea si dispozitii speciale cu privire la limbile minoritare,
care fie ca au fost integrate in legislatia cu privire la limba oficiala,
fie in cea cu privire la minoritatile nationale.
Legea moldava cu privire la functionarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova,
care a a avut in centrul atentiei si problema limbilor minoritatilor nationale,
a fost completata de hotariri speciale ale Parlamentului si Guvernului
referitoare la masurile pentru imbunatatirea studierii limbilor rusa,
ucraineana, gagauza, bulgara, idis.
Respectarea drepturilor culturale ale minoritatilor nu trebuie sa fie un impediment
pentru integrarea lor in societate, ceea ce se poate produce doar daca
reprezentantii acestor minoritati cunosc limba oficiala a statului. Cunoasterea
limbii oficiale este un factor de coeziune sociala si este capabila sa le ofere
persoanelor in cauza posibilitatea de a exercita ansamblul drepturilor
omului, in conditii de egalitate cu ceilalti cetateni ai statului. Anume
acesta este motivul din care este absolut necesara studierea obligatorie, de
catre alolingvi, a limbii oficiale, in calitate de cea de-a doua limba,
la toate nivelurile sistemului de invatamint. Exista diferite modalitati
de a alterna limba oficiala cu cea a minoritatii in cadrul sistemului
de invatamint:
* limba minoritara poate fi utilizata ca limba de studiu pentru toate disciplinele,
totodata fiind obligatorie si studierea limbii oficiale;
* limba minoritara poate fi limba de studiu doar pentru unele discipline, altele
fiind predate in limba oficiala (este vorba de invatamintul
bilingv);
* limba minoritara poate fi utilizata la studierea unor discipline particulare,
cum ar limba si literatura, toate celelalte obiecte fiind studiate in
limba oficiala.
Este paradoxala situatia din Republica Moldova, unde limba de studiu in
scolile minoritatilor gagauze, bulgare, ucrainene este limba unei alte minoritati,
si nu cea oficiala. Astfel, limbii oficiale i se rezerva doar al treilea loc
in succesiunea limbilor studiate de aceste minoritati, ceea ce creeaza
dificultati la asimilarea limbii de stat.
Exemplul Ungariei demonstreaza diversitatea posibilitatilor de studiere a limbii
materne de catre minoritatile nationale, in dependenta de ponderea numerica
a acestora. Totusi, in majoritatea cazurilor, studierea in limba
materna este asigurata la etapa prescolara, in scoala primara si cea medie
generala. De aceea este foarte important ca in acest rastimp sa se ajunga
la o buna cunoastere a limbii oficiale de catre copiii alolingvi, ceea ce le-ar
da posibilitate sa-si continuie studiile in limba de stat si, ulterior,
sa se integreze profesional. Astfel, toate cele trei posibilitati de alternare
a limbilor minoritare cu limba oficiala ar putea fi utilizate la diferite etape
de studiu: in scoala primara trebuie utilizata limba materna, in
scoala medie se poate trece la invatamintul bilingv, pentru ca la
nivelul liceal si cel post-liceal limba de studiu sa fie cea de stat. Totodata,
nu trebuie neglijata necesitatea din ce in ce mai stringenta de cunoastere
de catre cetatenii acestui stat a limbilor straine, ceea ce constituie una dintre
conditiile primordiale pentru intrarea sa in „Europa limbilor”.
