Japonia,’Tara Soarelui rasare’ a prezentat mereu un viu interes
atat pentru oamenii de stiinta cat si pentru oamenii de rand
a caror atentie a fost atrasa de operele literare scrise pe aceasta tema. Aceste
romane ne prezinta Japonia din cele mai variate puncte de vedere, dar toate
ne deschid o fereastra catre o lume cu totul diferita si ne imbogatesc
vocabularul cu termeni noi : taifun, samurai, gheise, harakiri, seppuku sau
kamikaze, care mai nou este folosit cu un inteles extins, el fiind aplicat
nu numai japonezilor ci si arabilor care isi sacrifica propria viata pentru
a indeplini unele misiuni. Lectura tuturor acestor carti, de la banala
carte a lui Thomas Raucat ‘Aventura in Japonia’, la exotica
‘Doamna Crizantema’ a lui Pierre Loti releva a Japonie incantatoare,
fantastica si stranie in acelasi timp, cu munti ridicati din plina mare,
cu pagode din lemn lacuit, ascunse in paduri de pin cu ramuri ciuntite,
cu case din bambus si hartie, inconjurate de gradini minuscule,
infiorate de parfumul florilor de sakura, o lume misterioasa si exotica,
populata de samurai cruzi, vesnic invrajbiti si inclestati intr-un
cortegiu neintrerupt de crime sangeroase, o tara a placerilor rafinate,
cu gheise fermecatoare, ce-si bovarizau destinul nefericit in drame dulcege,
cu iz provincial. y9m14mv
Toate acestea, avand o baza cat de cat reala, alaturi de alte
evenimente care au facut ca istoria acestei tari sa fie unica, au contribuit
de-a lungul anilor la formarea spiritului nipon, acest spirit care ne atrage
de fapt atentia intotdeauna si care se pare ca nu a disparut nici in zilele
noastre cand Japonia este inconjuarata de tehnologia de ultima ora,
dar care stie sa se intoarca la vechile traditii in timp de sarbatoare.
Din punct de vedere istoric evolutia Japoniei nu seamana cu a altor state, dar
care nu au impiedicat-o sa ajunga astazi in topul celor mai dezvoltate state
din lume. Intregul decalaj a pornit inca din paleolitic cand aceste teritorii
erau acopetite se ape; abia cand Europa trecea prin neolitic, rasaritul lungilor
coaste extreme ale Asiei de azi semana cu spinarea de munti a unei iguane fantastice,
amorrtita la marginea unui ocean rotund si intins, plin ochi de apa. In timpul
ce s-a scurs incepand cu secolul III i.e.n. cand se evidentiaza prezenta
grupurilor de pescari si agricultori schimbarile nu au fost semnificative. Pana
in anul 1868, anul initierii revolutiei Meiji, Japonia se prezenta ca un stat
agricol cu oranduiri feudale care alesese izolarea fata de celelate state ale
lumii. Aceasta izolare nu a fost cauzata doar de situatia sa insulara ci si
datorita manifestarii fenomenului politic din interior. Departe de a proceda
la fel ca Marea Britanie, care se afla in aceeasi situatie ca si Japonia, dar
de cealalta parte a lumii si care a ramas deschisa catre lume, Japonia si-a
impus claustrarea, inchizand portile tuturor veacurilor la rand sau deschizandu-le
cu teama, limitat, anihilandu-si propria-si ‘ospitalitate’. Aceasta
a determinat o evolutie sui generis a istoriei, a relatiilor sociale, a culturii,
a spiritului, o mentinere a statuquo-ului din primul mileniu pana in penultimul
secol al celui de-al doilea mileniu al istoriei, respectiv o mentinere a relatiilor
feudale, in formel tipice ale evului mediu japonez. Aceasta fiind prima particulitate
ce poate fi aplicata poporului japonez, o a doua ar purtea rolul important pe
care l-a jucat si il joaca trecutul in prezentul acestui popor. Putine tari
din lume au pastrat atat de puternic amprentele trecutului. Un exemplu este
shintoismul, cultul stramosilor, de fapt cultul acestui trecut national. Daca
religiile se degradeaza pe masura ce stiinta progreseaza, shinto nu este atins
pentru ca esenta lui nu este mistica. Shinto este usa prin care japonezul intra
in contact cu trecutul, cu strabunii lui.
Ceea ce face subiectul acestei lucrari este faptul ca Japonia dupa, un trecut
prezentat mai sus a reusit ca intr-o perioada de numai 40 de ani sa se alinieze
marilor puteri ale lumii dar in stilul sau propriu.Evolutia ei dupa revolutia
Meiji este considerata ca un miracol, ca ‘unul din faptele cele mai surprinzatoare
ale istoriei’. Unicitatea acestei ere rezulta din imbinarea originala
intre dinamismul modernizarii si suportului solid al traditiei, imobil la prima
vedere, reunind insa energii in stare latenta, care puteau fi catalizate de
aceeasi forta care le infransese pana atunci. Cert este faptul ca la sfarsitul
acestei ere Japonia nu numai ca nu mai era un stat izolat ci unul care avea
mari ambitii in Pacific si care il vor implica in mari conflicte si mai
ales in al doilea razboi mondial.
Pentru Japonia cel de-al doilea razboi mondial a inceput oarecum in anii
`30 cand aceasta, condusa de un partid militar a intreprins unele
raiduri in China de Nord, raiduri a caror amploare a crescut pana la un razboi
in toata regula dus impotriva Chinei dar care era nedeclarat. Dar adevaratul
inceput a fost atacul de la Pearl Harbor din dimineata zilei de 7 decembrie
1941. Deteriorarea relatiilor dintre S.U.A si Japonia dateaza in principal din
momentul emiterii Actului de Control al Exportului din 2 iulie 1940 care autoriza
presedintelui sistarea exportului de materiale de razboi. In septembrie acelasi
an a fost anuntat faptul ca Japonia nu mai putea cumpara fier vechi. In acest
moment ambasadorul Japoniei Kensuku Horinouchi a protestat in fata Departamentului
de Stat clasificand aceste acte ca fiind „neprietenesti”.
Pana in iarna dintre 1940-1941, Japonia nu mai putea cumpara arme, produse petroliere,
utilaje, fier, fier, zinc, aluminiu sau alte materiale strategice de pe piata
americana. Olanda si Marea Britanie s-au alaturat Statelor Unite si au intrerupt
legaturile comerciale cu Japonia. In aceasta situatie Japonia era nevoita sa
apeleze la bogatiile Indoneziei, mai ales la titeiul acesteia. In aceasta privinta
Statele Unite prevenisera Japonia sa nu-si extinda influenta in Pacific caci
vor interveni. In martie 1941, ambasadorul Kichisubaro Nomura a declarat la
Washington preocuparea Japoniei fata de embargoul american, fiind de parere
ca nu vor mai exista alte actiuni militare ale Japoniei decat acelea fortate
de aplicarea embargoului. Cu alte cuvinte ambasadorul sublinia ca Japonia nu
era agresoarea, ci toate intreprinderile facute se datorau embargoului.
In timpul acestui conflict diplomatic, in iulie 1941 Japonia a transferat o
serie de forte militare in sudul Indochinei. Pe 26 iulie presedintele Roosevelt
a emis un ordin prin care erau sistate orice legaturi economice intre cele doua
state. Pe 17 august presedintele american a dat Japoniei prin ambasadorul ei
un ultimatum prin care spunea ca, daca Japonia mai intervine in orice alta tara
din imprejurimi, Statele Unite vor fii obligate sa ia orice masura pentru
a-si asigura securitatea.. Cand la mijlocul lunii noiembrie Saburo Kurusu
a sosit in Statele Unite cu misiunea de a-l ajuta pe ambasadorul Nomura sa gaseasca
o alta formula de pace, misiunea sa nu a fost primita cu un sentiment de usurare
ci a intarit ideea ca amenintarea din Pacific era doar o cacialma.
Dar la Tokyo decizia intrarii in razboi fusese luata. Pe 5 noiembrie, cu 9 zile
inainte ca Kurusu sa fi sosit in Statele Unite cabinetul si inaltii demnitari
ai armatei si marinei, la o intrunire ce a avut loc in prezenta imparatului,
ajunsesera la un consens: vor incepe ostilitatile daca pana pe 29 noiembrie
nu se ajungea la un acord satisfacator cu Statele Unite. Acest plan de razboi
era cel mai mare facut de un singur stat vreodata. Prima miscare avea sa fie
un atac surpriza asupra flotei americane de la Pearl Harbor, in acelasi timp
cu o invazie a Thailandei si atacuri aeriene asupra Malayei o parte din actuala
Malaezie si Luzon; acestea trebuiau sa fie urmate de cucerirea Filipinelor,
Malayei, Burmei, Indiilor Orientale daneze si al altor insule din Pacific. Daca
flota de razboi americana putea fi invinsa dintr-o singura lovitura era
considerat ca Japonia isi putea mentine vastul imperiu exploatand bogatele
resurse ale tinuturilor capturate. Marina japoneza era mai puternica decat
flota americana, aceasta din urma fiind slabita de recentele transferari in
oceanul Atlantic; dar totusi armata japoneza era atat de solicitata in
China, Manciuria si Coreea incat nu a putut sa ofere decat
11 divizii si 700 de avioane pentru atacul din sud. In perioada 10-18 noiembrie
flota nipona a fost mutata la bazele de unde avea sa atace; ordinul final de
atac asupra bazei Pearl Harbor a fost dat pe 2 decembrie. In dimineata zilei
de 7 decembrie Pearl Harbor dormea, ce exceptia catorva militari care
erau de cart. Din flota americana, acolo se aflau 7 nave mari de razboi ancorate
la dane si una la doc, 8 cuirasate, 41 de distrugatoare si 5 submarine. Toate
cele 3 portavioane erau plecate in diferite misiuni. Aceasta aliniere a flotei
nu oferea nici un indiciu asupra vreunor pregatiri de razboi. Fortele aeriene
japoneze nu au fost detectate si la 6 dimineata, ora locala, ele se aflau deja
deasupra insulei. Misiunea a fost formata din 3 etape: primul val format din
189 de avioane a pornit de pe portavioane si pe la 7.50 ele au trecut pe deasupra
punctului de control Oahu, indreptandu-se catre bazele aeriene Hicham
Field, Wheeler Field si insula Field, unde avioanele americane erau stationate.
In acest timp 40 de aruncatoare de torpile, urmate de 50 de aruncatoare de bombe
orizontale continuau sa atace flota. In urma lor veneau 50 de avioane de lupta
care trebuiau sa anihileze orice aeronava americana care incerca sa contraatace.
Aceasta imensa fota militara si-a efectuat misiunea in numai cateva minute
si dupa doar o ora, al doilea val a intrat in actiune, val format din 54 de
aruncatoare de bombe orizontale si 81 de aruncatoare de bombe de adancime,
36 de avioane de lupta care sa distruga definitiv ceea ce primul atac nu reusise.
Un al treilea atac de o mai mica anvergura a fost respins de atacurile antiaeriene
pe la 9.15. dar si numai primul val ar fi fost de ajuns pentru a oferi un avantaj
in prima sa runda de cuceriri. In total fusesera nimicite 19 nave de razboi.
Din 202 aeronave ce apartineau marinei doar 52 mai putea zbura. Vietile a 2086
de ofiteri marini fusesera curmate. Si armata a pierdut 237 de oameni si a fost
incapabila temporar sa-si foloseasca bazele aeriene si o mare parte din aeronave.
Intr-o ora si 45 de minute japonezii distrusesera centrul flotei americane si
avantajul pozitiei strategice din Pacific. In confuzia creata de atacul de la
baza navala, japonezii au putut sa se retraga la bazele lor militare la fel
cum aparusera- nedetectati. In acelasi timp au fost atacate si cucerite insulele
Guam si Wake. Doar la Midway armata japoneza a fost in mod clar invinsa.
In scurt timp Japonia si-a asigurat suprematia in Pacific. Debarcarea japonezilor
in Filipine a fost precedata de raiduri aeriene, o bombardare sistematica a
campurilor militare si cu aducerea in zona a numeroase unitati militare
incepand cu 7 decembrie. Japonia a reusit cucerirea Manilei, capitala
Filipinelor, iar generalul MacArthur aflat la conducerea armatei mixte americanoasiatice
si-a retras oamenii in stare de asediu in peninsula Bataan, cea care urma sa
devina un punct de rezistenta. Dupa aceasta victorie, japonezii si-au indreptat
atentia spre insula Midanao si celelalte insule din sud. Dar actiunile japonezilor
pot mai degraba fi numite asedii incetinite decat atacuri propriu-zise.
Mai multi aparatori mureau din cauza bolilor sau a foametei decat din
pricina atacurilor. Tot pe 7 decembrie au fost atacate si Malaya si Hong-Kong-ul,
dar acestea au fost condamnate de la bun inceput. Japonezii au inceput
prin atacurile aeriene. Pe 18-19 decembrie japonezii au invadat Hong-Kongul
dupa ce in prealabil cucerisera Peninsula Kowloon, iar de Craciun garnizoana
capitula. Avand bazele in Indochina, fortele aeriene japoneze au atacat
Malaya de nord incepand din 7 decembrie. Sub escorta navala, expeditiile
japoneze au fost indreptate spre partea estica a Malayei de Nord, au capturat
doua porturi si au redeschis bazele militare aeriene. In acelasi timp flota
japoneza a ajuns pana la gura fluviului Menan iar trupele de uscat au ocupat
Bangkok-ul, fortand statul Siam sa semneze un tratat de alianta cu Japonia
pe 21 decembrie. Din porturile estice flota nipona s-a extins spre sud si vest.
Pe 2 decembrie Marea Britanie a incercat, prin acostarea a 2 puternice
nave engleze in Singapore, sa garanteze securitatea navala din zona. Pe 9 decembrie
acestea aveau sa navigheze spre Kuantan unde se raportase o aterizare a trupelor
nipone, dar acestea au pornit fara nici o acoperire aeriana si astfel au putut
fi imediat scufundate de mai multe randuri de aeronave japoneze. Dintr-o
singura lovitura Japonia a reusit sa schimbe balanta puterii navale, nu numai
in Pacific ci si in Oceanul Indian. Protestul englez a fost mai mult formal
decat eficient.
Prin atacul lor asupra Burmei, japonezii i-au atras si pe chinezi in razboi,
acestia luptand alaturi de britanici. Dar japonezii erau de neinvins.
Intai au ocupat nordul Brumei si mai apoi si sudul, taind calea
de acces a chinezilor. Trupele britanice au fost nevoite sa se retraga in India,
care devenea la randul ei amenintata. Pe 4 aprilie 1942 o unitate formata
din 3 nave de razboi, 5 portavioane, insotite de cuirasate si distrugatoare
au intrat in golful Bengal si au atacat Ceylonul, multe nave de razboi britanice
fiind scufundate. Submarinele japoneze au facut ravagii in randul flotei
britanice aflata in golful Bengal, acestia grabindu-se sa plaseze intariri
in est pentru a apara India si Oceanul Indian. Doar ploile musonice au reusit
stoparea expansiunii japoneze spre vest.
In timp ce cucereau Filipinele, Malaya si Burma erau de asemenea implicati in
cucerirea insulelor Borneo, Tarakan, Celebes, Timor, Bali si Ceram. Superioritatea
lor navala le-a usurat misiunea. Pe 14 februarie 1942, Sumatra a fost invadata
si Palemberg a fost ocupat, singura rezistenta venind din partea trupelor de
guerila care au fost si ele in scurt timp invinse. O alta insula care
a fost in scurt timp cucerita a fost Java, care apartinea danezilor. Acestia
isi trimisesera o mare parte din flota in ajutorul britanicilor si cu
fortele ramase nu au putut sa tina piept japonezilor decat 10 zile.
Din bazele lor aflate in insulele Caroline si Marshall, japonezii au avansat
spre insulele Gilberts din centrul Pacificului si in Noua Guinee si insulele
Solomon impreuna cu arhipelagul Bismarck in sud-vest. Pe 23 ianuarie au
sosit in Noua Britanie, au ocupat Rabaul. Mai apoi Bougainvill le-a cazut in
mana. In martie a inceput incercarea lor de a cuceri Noua Guinee
prin debarcarea lor in Salamaua si Lae.
Toate aceste evenimente au precedat capitularea Filipinelor in aprilie. Inaintarea
japonezilor a fost favorizata si de bolile si foametea ce au cuprins linia de
lupta Bataan, singura care statea in calea Japoniei. Armamentul din dotarea
acestora aparatori au devenit inutile caci japonezii atacau pe caile aeriene.
Dar, dupa cum era de asteptat japonezii trebuiau sa cunoasca si un adversar
pe masura lor. Toate aceste victorii au fost obtinute in special datorita suprematiei
lor navale si conditiilor grele la care erau supusi cei ce le tineau piept.
Boala si foametea le-au fost aliati, ei chiar au intrerupt aprovizionarea
cu apa in Singapore, singurul inamic eficient fiind clima Indiei, acele ploi
musonice ce au impiedicat extinderea lor spre vest.
Dupa atacul de la Pearl Harbor, americanii au inceput refacerea flotei
iar cele 3 portavioane care nu au fost afectate au reprezentat o baza de pornire.
Pe un singur portavion incapeau aproximativ 80 de avioane, o unitate care
daca era bine echipata putea face fata unui atac japonez.
Primele atacuri ale americanilor in Pacific s-au soldat cu mici victorii care
nu promiteau prea multe dar care au fost obtinute strategic si care au ajutat
Statele Unite sa preia controlul in Pacific.
Totul a inceput pe 1 februarie cu un portavion care a intreprins
mai multe raiduri in insulele Marshall si Gilberts. Apoi, la scurt timp s-au
succedat si celelalte preluari: Rabaul in Noua Britanie, insulele Wake, insulele
Marcus, aflate la 1200 de metri sud de Tokyo, Yokohama, Nagoya si alte puncte
la sud de Honshu.
In spatele acestor operatiuni minore, Statele Unite si-au consolidat linia de
aprovizionare din Australia prin crearea unui lant de baze ce se intindea
prin tot Pacificul; Insula Johnson a fost transformata in baza aeriana si insulele
Christmas, Fanning si Canton au fost preluate si organizate.
Batalia de la Marea de Corali. Japonezii erau hotarati sa inainteze
si mai mult in Noua Guinee, Noua Britanie si insulele Solomon. Cand pe
3 mai, japonezii au pornit in ocuparea Tulagi, de pe insula Florida, in Marea
de Corali a patruns portavionul american Yorktown, impreuna cu 3 cuirasate
si 6 distrugatoare, carora pe 5 mai li s-au alaturat o alta unitate formata
dintr-un portavion, 7 cuirasate mari si 2 mici si 9 distrugatoare. In dimineata
zilei de 7 mai, avioanele de pe cele 2 portavioane americane au scufundat portavionul
japonez Shoho. A doua zi a avut loc adevarata confruntare si desi cele doua
portavioane americane au fost grav avariate si evacuate, batalia din Marea de
Corali a fost o victorie decisiva a americanilor, fiind pentru prima data cand
o mare unitate japoneza a fost avariata si fortata sa se retraga.
Batalia de la Midway. Pe 3 iunie, aeronavele americane ce patrulau in largul
insulei Midway au observat o unitate militara japoneza care se indrepta
spre est cu scopul capturarii insulei, acesta fiind primul pas spre cucerirea
posesiunilor americane din Pacificul Central. Fortele japoneze erau impartite
in doua grupuri, primul alcatuit din 4 portavioane escortate de alte nave de
razboi, iar la doilea din cuirasate si unitati amfibie, necesare capturarii
insulei. Prima lovitura a avut loc in dimineata zilei de 4 iunie, iar japonezii
au fost intampinati la mal de unitati terestre si garnizoana de
aparare care fusesera alertate si care au ripostat cu foc continuu, nimerind
unele nave de razboi si 2 portavioane. Cu data de 5 iunie a inceput infruntarea
directa dintre americani si japonezi, pierderile fiind mari de ambele parti,
insa aceasta au asigurat suprematia americanilor in Pacificul Central.
Datorita faptului ca au obtinut o victorie decisiva la Midway, americanii au
pornit intr-o mare ofensiva in Pacific. Principala problema a unei ofensive
in Pacific pentru americani era strapungerea triunghiului de garnizoane japoneze
aparate pe cai aeriene, situate in insulele cucerite de niponi. In timp ce planurile
erau intocmite, japonezii inaintau si mai mult in Noua Guinee si
in iulie 1942 si-au debarcat fortele pe coasta nordica a insulei Guadalcanal,
in sudul insulelor Solomon. Deoarece acestea reprezentau o amenintare pentru
posesiunile americane din Noua Guinee si Noile Hebride, o expeditie americana
marina, formata in Noua Zeelanda, a navigat sub protectia a 3 portavioane, a
debarcat in Florida si Guadalcanal pe 7 august si au preluat repede controlul
pe cea din urma, pregatind-o de aparere. Aici s-a desfasurat un razboi crud
ce a durat aproape 6 luni, scopul acestuia fiind cucerirea unei mare parti din
insulele Solomon. In Batalia din Marea Savo trupele americano-australiene au
pierdut 4 portavioane, dar in cele din urma japonezii s-au retras. Pe 23 august
un puternic convoi japonez a fost interceptat de americani in timp ce incerca
sa aduca intariri in zona. Aceste lupte din insulele estice ale Solomonului
au durat 3 zile la sfarsitul carora convoiul a fost nevoit sa se retraga. Dar
japonezii au insistat si la 4 zile dupa infruntarea de la Capul Sperantei
de pe 11-12 octombrie, ei au debarcat puternice intariri pe insula. Si
americanii au mai adus aici inca o garnizoana de infanterie si campania
s-a transformat imediat intr-o criza. Principalele lupte pe insula au durat
pana pe 15 noiembrie, cand a devenit clar ca victoria apartinea americanilor.
Luptele au mai continuat si dupa aceea dar, din garnizoana militarii japonezii
au dezertat. Pentru a indeparta pericolul japonez de Australia, americanii
au cucerit de la japonezi Noua Guinee in ianuarie.
La 26 iulie 1943 a fost publicata Declaratia de la Potsdam, prin care s-a cerut
Japoniei capitularea imediata si neconditionata. Guvernul de la Tokyo a respins
cererea , desi erau in preajma sfarsitului militar, leganat inca
de mitul „vantului divin”. Japonia pregatise impotriva
unei incercari de debarcare a flotei americane pe coastele arhipelagului
peste 700 de kamikaze, cu misiunea de a o ingropa in adancuri, o
data cu sacrificiul lor. Nu era introdus in aceste calcule neprevazutul atac
atomic. Dar daca e sa vorbim despre acest atac, el nu era cu nimic justificat.
Sa analizam unde erau concentrate fortele armate japoneze la inceputul
lunii august 1945: 2 milioane de ostasi in Japonia, in insulele Kurile si in
Sahalinul de sud; un milion in Manciuria si in Coreea, asa zisa armata din Kwantung;
7-800 de mii in diferite regiuni ale Chinei si aproape un milion in Asia de
sud-est. In schimb au fost alese ca obiective ale atacului atomic 2 orase cu
mica importanta pentru potentialul militar japonez, dar unde isi duceau
viata cateva sute de civili. Si acest atac avea loc dupa ce armata germana
era infranta, Italia scoasa din razboi. Si dupa ce la Ialta, in
februarie 1945, Stalin a informat pe aliati, ca la 3 luni de la infrangerea
Germaniei, Uniunea Sovietica, va intra in razboi impotriva Japoniei. Exact
la 3 luni, in 5 august 1945, Uniunea Sovietica a dat un ultimatum Japoniei care
a fost respins de guvernul japonez. Astfel incat in ziua de 8, U.R.S.S.
a declarat razboi Japoniei, atacand pe un front de 4500 de km, cu trei
mari grupe de forte, sub comanda maresalului Vasilevski asupra principalelor
concentrari de forte ale armatei din Kwantung. Chiar declaratia lui Stalin de
la Ialta se inlantuie in logica lucrurilor legate de decizia privind atacul
atomic. Literatura de dupa razboi aminteste ca :” …hotararea
de a folosi bomba atomica si momentul fixat pentru aceasta aveau o legatura
directa cu proiectata intrare a Uniunii Sovietice in razboiul impotriva
Japoniei’. Si este vorba de afirmatia unui reputat om politic american.
Scopul a constat in fortarea Japoniei de a capitula in fata Statelor Unite inainte
ca armata sovietica sa invadeze teritoriul Japoniei, pentru a-si asigura un
control unilateral postbelic in aceasta zona a lumii. Si de asta data a afirmat-o
tot un american si nu unul oarecare, ci James F. Byrnes, consilierul apropiat
al presedintelui si ulterior secretar al Departamentului de Stat care sprijinea
ideea lansarii bombei atomice, „fiind convins ca bomba e in stare sa ne
puna in pozitie de a dicta conditiile noastre la sfarsitul razboiului”
dupa cum scrie Truman in memoriile sale. Dar problemele tehnice pe care le implica
un atac atomic asupra Japoniei erau mari. Cand in septembrie 1944 exista
deja o certitudine pentru realizarea bombei cu plutoniu pane in primavara lui
1945, se punea problema modificarii fortaretelor zburatoare destinate sa le
transporte in raidul aerian de atac. Cel caruia i s-a incredintat pregatirea
lansarii bombei atomice, Groves, urmarea cursa angajata intre uzinele in care
erau fabricate cele doua materiale fisionabile si il ingrijora incetineala
cu care se separa izotopul U 235. el a dat ordin sa se construiasca 2 modele
de bombe: una cu uraniu, ce avea sa aiba o forma lunguiata, Subtirelul , dupa
alura lui Roosevelt, si o a doua cu plutoniu, pantecoasa, denumita Grasunul
, dupa fizionomia lui Churchill. Din vara anului 1944 au inceput sa fie
pregatiti oamenii care trebuiau sa lanseze bombele, alesi toti dupa rezultatele
obtinute, toti tineri dar cu experienta. In timpul antrenamentelor, fiecare
avion era incarcat cu cate o bomba pantecoasa si se ridica la o
inaltime de 10 000 m. Bombardierele se lansau de aici asupra unor cercuri
vopsite in alb, coborand in 15 secunde pana la 6700 de m, eliberau bombele
si apoi trebuiau sa urce pana la 17 km departare de cercuri , sub un unghi de
156 de grade si jumatate, in timp de 51 secunde. Inainte ca ele sa fie
lansate, o bomba a fost si testata in pustiul Alamogordo, dar care continea
o cantitate mai redusa de material fisionabil. A fot o experienta reusita care
a oferit oamenilor de stiinta si militarilor o imagine terifianta asupra efectelor
acestei arme ucigatoare. A urmat transportarea uneia dintre bombe, Subtirelul,
la Tianin. Dupa cum era de asteptat masurile de siguranta luate au fost magnifice.
Astfel bomba a fost transportata pe bucati, ca in cazul unui esec sa nu fie
distrusa intreaga bomba.
Generalul Spaatz, cel care a preluat comanda trupelor aeriene americane din
Pacific a dat ordinul ca bomba sa fie lansata incepand cu data de
3 august, de cum timpul ar fi favorabil, asupra unuia dintre obiectivele: Hiroshima,
Niigata, Kokura sau Nagasaki. Si la 6 august a urmat ce stiti : Hiroshima. Bomba
a explodat la 530 de metri deasupra orasului. Acolo temperatura avea sa ajunga
egala cu cea a soarelui. De obicei temperatura urca treptat, atinge un punct
maxim si apoi scade treptat. Dar aici temperatura a atins punctul culminant
intr-o fractiune de secunda, transformandu-se intr-o sfera de foc cu peste
cateva milioane de grade. Cei aflati sub punctul 0 s-au descompus, impregnandu-se
in pietre. Tiglele acoperisurilor s-au topit pe o raza de 500 de metri da la
acest punct zero. Primarul orasului Kabe, situat la 16 km de Hiroshima, a vazut
fulgerul si a simtit caldura. La Academia Navala Japoneza de pe insula Eta Jima,
situata la aproape 100 de km S-E de Hiroshima, elevii aflati in salile de curs
au auzit un sunet surd, dar au simtit adierea unui vant neobisnuit de
cald prin ferestrele deschise. In comparatie cu acestia, ce vor fi simtit nefericitii
de la Cartierul General al Armatei care au fost aproape de punctul zero? Nu
au avut timp sa simta nimic pentru ca au murit cu totii, ori arsi, ori ucisi,
de unda de soc, ori de radiatii. Cei care lansasera bomba erau la randul
lor ingroziti de parjolul pe care il provocasera. „ Era o
viziune infricosatoare, o masa clocotitoare de fum gri-purpuriu si se
vedea ca avea un miez rosu si totul ardea…” a declarat la sfarsit
unul dintre piloti. Nici macar generalului Spaatz nu-i venea sa creada, cand
a vazut in hambarele americane de la Tinian cutia in care fusese ambalata bomba,
ca un lucru asa de mic putea provoca un asa dezastru. In timp ce la Hiroshima
totul ardea, 70000 de oameni murind in primele secunde si in zilele urmatoare
inca 28000, la Tinian, eroii de pe Enola Grey erau sarbatoriti ca niste
eroi. Apar generali, ziaristi, se distribuie decoratii.
Vestea a ajuns la Tokyo destul de incet. La 6 august, mai precis la ora
8 si 17 min, operatorul de control al postului de Radio din Tokyo observa ca
antena de la Hiroshima nu mai e in legatura cu statia. Era vid, liniste totala.
Dupa cateva tentative infructuoase de a intra in legatura radio, incerca
trei linii telefonice de ajutor. In zadar. Peste cateva minute, centrala
cailor ferate japoneze constata o ruptura in circuit, putin mai la nord de Hiroshima.
Incercarile prin telefon, sunt si ele zadarnice. Statul Major intra in
panica. Cum se poate ca un oras de 343 000 de locuitori sa se volatilizeze?
Telefon, radio, nici un contact. Abia mai tarziu o voce parvine la Tokyo:
este aceea a sefului unei gari situate putin mai la nord de Hiroshima. El se
exprima confuz, vorbeste de o teribila explozie, despre „cerul cu o culoare
stranie”. Ofiterii ridica din umeri si-i reproseaza ca a baut cam mult
sake la acea ora de dimineata. Statiile radio nu au inregistrat nici o
formatie de avioane. Da, a fost un raid de 2, ba nu, 3 avioane americane, dar
asemenea raiduri de recunoastere se fac zilnic, iar Hiroshima nu prezinta nici
un interes militar si nici n-a fost bombardat vreodata de la inceputul
razboiului. Un pilot primeste un ordin sa zboare la Hiroshima, sa aterizeze,
sa vada despre ce este vorba si sa revina pentru a face un raport. Pilotul zboara
si vede infernul. Hiroshima, cat a mai ramas din ea, arde; e un camp plat
ca si cum ar fi fost supus suctiunii unui aspirator monstruos. Aeroportul este
o ingramadire de fiare topite, din ceea ce au fost avioanele. Este complet
impracticabil. Inspaimantat, pilotul pune avionul pe directia bazei
navale Kuru, la 15 km spre sud. Raportul sau facu misterul si mai de neinteles.
Cum a putut Hiroshima sa devina acest infern de jaratic, cand n-a fost
nici un raid aerian? Echipe de ajutor motorizat pleaca din Kuru, dar flacarile
nu le permit sa se apropie de oras. De-abia dupa 12 ore de la cataclism, spre
seara s-a putut intra in prima retorta in care avusese loc o reactie urmata
de moartea atomica. Abia la 7 august, postul de radio japonez a difuzat un scurt
comunicat: „ Hiroshima a suferit distrugeri considerabile ca urmare a
unui raid executat de catre cateva B 29. se pare ca un nou tip de bomba
a fost utilizat. Investigatii sunt in curs.” La 7 august, la ora 9 dimineata,
un ofiter al fortelor aeriene japoneze invita pe cunoscutul atomist japonez
Yoshio Nishina la Cartierul General al Statului Major. S-au pus 2 intrebari
stupide: „ daca ar putea construi o bomba atomica in 6 luni?” si
„ ce mijloace eficace se pot propune impotriva noii bombe?”
In timp ce japonezii isi tratau ranitii, observand cu stupoare ce
efecte poate avea aceasta bomba, americanii pregateau Nagasaki. La Tinian, in
zilele ce au urmat dupa primul atac, a sosit si Grasunul. La trei zile, o a
treia bomba atomica a explodat, omorand 40 000 de oameni si ranind si
mai multi. Rusia a declarat razboi Japoniei si a inceput invadarea Manciuriei.
Pe 10 august guvernul japonez si-a anuntat disponibilitatea de a accepta prevederile
tratatului de la Potsdam din 26 iulie, cu singura conditie ca prerogativele
imparatului sa nu fie afectate. Pe 2 septembrie a fost semnat armistitiul
de pace, la bordul navei americane Missouri, aflata in golful Tokyo.
Astfel se incheie trista experienta a razboiului pentru japonezi, sau
macar luptele directe caci japonezii au mai avut de suferit de pe urma razboiului
si dupa semnarea acestui armistitiu.
Bibliografie: „Pe meridianul Yamato” de Florin Vasiliu
„ Enciclopedia Collier”, articol de S.L.A Marshall
PENDELETE Gabriela
Clasa a XI- a A
