Sfarsitul celei de-a doua conflagratie mondiala a adus cu sine nu numai
pacea ci si un lung sir de schimbari in viata economica, sociala, politica
si spirituala care vor face ca lumea de dupa razboi sa nu mai semene cu cea
de dinainte. Marile puteri europene, spre deosebire de SUA, au iesit din aceasta
uriasa incercare serios afectate. Germania, Italia si Japonia infrante
in razboi, ruinate economic nu mai reprezentau aproape nimic in
ecuatia de putere. Franta si Anglia au devenit puteri de categoria a doua si
erau neputincioase in efortul de reechilibrare a raportului de putere
pe continentul european avand in vedere ca URSS a iesit victorioasa
si relativ intarita din conflagratia mondiala. Interventia SUA pe continentul
european a constituit o imperioasa necesitate. Civilizatia euro-atlantica nu
era numai o comunitate de valori spirituale si culturale ci va deveni in
scurt timp un sumum economic, politic si militar.
I. RECONSTRUCTIE ECONOMICA SI EVOLUTIA SA POSTBELICA.
1.1. O NOUA ORDINE ECONOMICA MONDIALA
Economia si finantele apareau la sfarsitul razboiului complet dezorganizate.
Distrugerile de tot felul au antrenat in mod incontestabil o paralizie
a activitatii economice. Intr-o Europa distrusa, invingatorii si
invinsii in egala masura trebuiau sa-si reconstruiasca economiile,
sa-si restabileasca soliditatea monedelor distruse de inflatie si sa-si restabileasca
fluxurile financiare si comerciale - Europa a suferit un recul puternic in
economia mondiala. Nu mai este un pol dominant al comertului mondial (in
1947 mai reprezenta doar 37%, fata de 46% cat era ponderea in anul
1937), moneda forte - lira - care domina economia antebelica nu mai reprezenta
aproape nimic in raport cu dolarul. Japonia, ocupata de SUA ("proconsulatul"
generalului Mac Arthur) nu mai conta industrial in primii ani de dupa
razboi pentru piata asiatica. Economia URSS nu a fost capabila sa joace un rol
similar celui politico-militar in zona datorita structurii ei. e4p17pd
Singura economie care a iesit intarita din razboi a fost cea americana.
SUA concentrau la sfarsitul conflagratiei o forta productiva care reprezenta
jumatate din capacitatea mondiala. Dolarul domina piata mondiala deoarece reprezenta
doua-treimi din stocul monetar international. (1; 9)
Pentru a se iesi din dezordinea economica generata de razboi trebuiau puse la
punct institutii capabile sa restabileasca ordinea economica. Aceasta a fost
facuta sub presiunea SUA, URSS neputand, din dogmatism, sa-si dea acordul
la o reconstructie conforma cu canoanele liberalismului.
Sistemul Monetar International (SMI) definit, in iulie 1944, la Bretton
Woods statua urmatoarele principii: libertatea in materie de navigatie
si tranzactii internationale si liberul acces la sursele de materii prime. Din
aceasta perspectiva se preconiza intoarcerea cat mai rapida la libera
convertibilitate a tuturor monedelor intre ele si fata de dolar, deviza
cheie a noului sistem.
Pentru a gira noul sistem si a se veghea la respectarea regulilor stabilite
la Bretton Woods s-a creat un Fond Monetar International (FMI) prin cotizarea
tuturor tarilor semnatare in raport cu importanta lor economica. Marimea
cotelor a determinat gradul de influenta a fiecarui participant. Acest fond
monetar era destinat ajutorarii tarilor in dificultate cu conditia unei
restabiliri rapide a echilibrelor lor structurale printr-o gestiune sanatoasa.
Al doilea pilon al liberalizarii relatiilor economice l-a constituit Acordul
General pentru Tarife si Comert (GATT) semnat la Geneva in anul 1947 de
23 de tari. Acesta preconiza renuntarea la parghiile vamale protectioniste
si respectul reciprocitatii avantajelor constituite dupa principiul deja vechi
al clauzei natiunii celei mai favorizate.
Alte organisme care au condus la aparitia noii ordini economice au aparut sub
egida sau in stransa colaborare cu ONU. Organismul Natiunilor Unite
pentru Reconstructie si Asistenta (UNRRA) a acordat in peste un miliard
de dolari si peste 20 milioane tone produse de prima necesitate populatiilor
sinistrate. Romania a beneficiat de un asemenea ajutor in urma secetei
din 1946. Sub egida ONU a fost creiat si functioneaza Consiliul Economic si
Social (ECOSOC) care in legatura cu mai multe organisme specializate are
drept scop sa promoveze dezvoltarea economica si sociala.
In aceasta ordine economica apare un actor central in sistemul relatiilor
internationale: Marile intreprinderi care prin cifra de afaceri, prin
masa capitalurilor se manifesta ca centre de putere ce influenteaza de o maniera
decisiva investitiile, productia, viata sociala si uneori deciziile politice
nu numai in tara de origine ci si in afara ei. Domnia societatilor
multinationale se anunta inca din anii ‘50.
Noua ordine economica va avea ca protagonist si principal agent SUA. Era singurul
stat care a iesit din razboi mai bogat decat intrase. Venitul national
a crescut de peste doua ori. Capitalurile investite in afara au adus SUA
dividende care au facut balanta lor de conturi puternic excedentara. Ajutorul
pe care SUA il putea da Europei a fost indispensabil pentru refacerea
economiei mondiale. Industria americana serveste lumii drept model prin preturi
de revenire scazute, gratie unei productivitati mai mari de patru ori ca in
Europa. SUA a intrat catre 1950 intr-o era a productiei de masa a bunurilor
de consum prin industria automobilului si altor produse electrocasnice si electrice.
1.2 RECONSTRUCTIA ECONOMICA
Favorizata de innoirea sistemelor de productie, sustinuta prin eforturile
unei maini de lucru diminuate de razboi insa puternic mobilizate
in serviciul unei cereri uriase si stimulata de o maniera decisiva in
Europa de ajutorul american reconstructia s-a infaptuit mai rapid decat
ar fi lasat sa se intrevada situatia dezastruoasa de dupa 1945. Totusi
ea s-a realizat diferit, functie de potentialul economic si politica adaptata
de un stat sau altul.
In tabara invingatorilor, SUA au reusit reconversia economiei lor
dar cu pretul unei usoare slabiri a cresterii economice intre 1946-1949.
URSS si-a refacut infrastructura pana in 1948 si cu ajutorul uriaselor
prevalari din economia statelor invinsesau "aliate" (2;126),
insa va trebui sa astepte pana in anul 1952 pentru a se atinge
din nou nivelul antebelic in economie.
Reconstructia Europei s-a facut cu un maxim ajutor american. De fapt acesta
n-a incetat dupa terminarea razboiului. Tarile europene au continuat sa
obtina credite, conditionat de la SUA. In august 1945 Marea Britanie a
luat un imprumut de 3,75 miliarde dolari cu conditia sa renunte la sistemul
imperial de preferinte si sa restabileasca convertibilitatea lirei sterline.
Franta a obtinut 2 iar Italia 1,75 miliarde cu conditia de a importa si proiecta
anual numeroase filme americane cu scop politic si comercial. Politic deoarece
se propaga ideologia si modul de viata american in randurile unor
societati care ar fi trebuit sa fie influentate de socialism. Tot SUA au furnizat
in Germania controlata de Aliati gratuit materii prime si alte bunuri
pentru relansarea economica. Lucru posibil dupa fuziunile economice dintre zonele
de ocupatie engleza si americana ("bi-zonia") la 1 ianuarie 1947.
Odata cu votul Congresului in favoarea creditelor destinate Greciei si
Turciei, cazute prada subversiunii comuniste, ratiunile politice ale ajutorului
american au trecut pe primul plan. La 12 martie 1947 presedintele american Truman
afirma: "Semintele regimurilor totalitare sunt hranite de mizerie si lipsuri.
Ele cresc si se inmultesc in solul arid al saraciei si dezordinii.
Ele isi ating maxima dezvoltare atunci cand speranta poporului intr-o
viata mai buna s-a stins. Aceasta speranta, trebuie ca noi sa o mai intretinem
in viata" (3; 67). In acest context putin dupa inlaturarea
ministrilor comunisti din guvernele italian si francez (mai 1947) a fost lansat
planul Marshall.
Intr-un discurs tinut, la 5 iunie, la Universitatea Harvard, secretarul
de stat George C. Marshall constata ca dislocarea structurilor economice ale
Europei de catre razboi a fost totala si sunt amenintate bazele civilizatiei
moderne. Europa are nevoie de un ajutor exterior substantial fara de care ea
va cunoaste o deteriorare economica, sociala si politica extrem de grava (4;
185). Propunerea de ajutorare a vizat intreaga Europa insa a fost
respinsa de URSS pe motiv ca aduce atingere suveranitatii nationale. La presiunea
Moscovei tarile satelit au facut acelasi lucru. Insa 16 tari din Europa
Occidentala in timpul celei de-a doua Conferinte de la Paris (12-15 iulie)
au decis sa-i dea curs si au constituit "Organizatia Europeana de Cooperare
Economica" (OECE). Aceasta va lua nastere oficial pe 16 aprilie 1948 cu
scopul repartizarii planului Marshall. Derulat pe o perioada de peste trei ani
acesta va fi de peste 10 miliarde de dolari principalii beneficiari fiind Marea
Britanie- 26%, Franta- 20%, Germania de Vest- 11% si Italia- 10%.
Organizatia Europeana pentru Cooperare Economica va facilita in mare masura
schimburile lor comerciale si finantarea reciproca in diferite sectoare.
In anii 1969-1961 OECE se va transforma intr-o "Organizatie
pentru Coordonaresi Dezvoltare Economica (OECD) careia i se va alatura SUA si
Canada. Dupa admiterea Japoniei (1964), Finlandei (1969) si Australiei (1971)
OECD a devenit un loc de concentrare a politicilor economice ale tarilor dezvoltate
din lumea capitalista.
Tarile europene dupa ce-au depasit criza economica din anii imediat incheierii
celui de-al doilea razboi mondial au cunoscut o perioada de "boom"
economic. Marea Britanie in cei treisprezece ani ai guvernarii conservatoare
a obtinut cresteri constante in productia industriala atingand indici
impresionanti in raport cu anul 1938 si anume: 1951- 130%, 1958- 152%,
1964- 179%. Cu toate acestea ea n-a reusit sa-si mentina locul 2 in ierarhia
mondiala pe care l-a cedat la inceputul anilor ‘60 Germaniei (5;
122).
Franta a incheiat reconstructia economica in jurul anului 1950.
Aceasta rapida reconstructie a lasat sa subziste grave dezechilibre sociale
si financiare care vor afecta mult timp economia franceza. Germania de sub ocupatia
Aliatilor a cunoscut o redresare economica rapida dupa ce la 20 iunie 1948 a
fost infaptuita reforma monetara ca urmare a planului Marshall. De altfel
pana la finele lui septembrie 1951, Germania Occidentala a primit alocatii
americane de stat de circa 9 miliarde de dolari. Ca urmare, in anul 1956
volumul productiei industriale s-a dublat fata de 1950, iar in 1962 s-a
triplat. Statisticienii perioadei au constatat ca in anul 1962 RFGermania
se inscria pe locul doi in clasamentul marilor puteri industriale
(5; 147).
In Japonia la finele razboiului, activitatea economica, urmare a pierderilor,
era aproape nula. La sfarsitul anului 1945 productia industriala nipona
reprezenta doar 13,4% in raport cu cea a anului 1939. In tara erau
aproximativ 10 milioane de someri iar venitul national era de doar 17 dolari.
Ajutorul american a fost nesemnificativ astfel ca pana in 1947 productia
industriala era refacuta doar in proportie de 30%. In martie 1945,
sub supravegherea americana a avut loc reforma monetara, iar la 21 octombrie
1946 reforma agrara care a largit relatiile marfa-bani, a dus la cresterea cererii
de marfuri industriale si a stimulat productia economica. Dupa anul 1950, Japonia
s-a inscris cu ritmurile cele mai inalte de dezvoltare economica
din lume, (intre 5-12%). In perioada 1953-1968 productia industriala
a crescut cu 21% iar exportul cu 232%. Acest lucru a facut ca Japonia sa ocupe
primul loc in lume la constructia de nave, aparatura electronica si masini.
1.3 ECONOMIA INTRE CRESTERE SI CRIZA.
Din anii’50 pana la mijlocul deceniului opt economia mondiala a
cunoscut o crestere puternica si regulata, incetinita in cateva
randuri de scurte recesiuni. Acest ritm a permis ca productia sa se dubleze
in numai 30 de ani. Aceasta crestere a fost determinata de o serie de
factori cum ar fi: un avant demografic atat cantitativ dar mai ales
calitativ; un enorm efort de investire (intre 16,9% Marea Britanie,
pana la 29,9% Japonia); liberalizarea schimburilor comerciale si financiare
si interventia moderata a statului in viata economica.
Lunga perioada de crestere economica s-a caracterizat printr-o regularitate
exceptionala. Societatile dezvoltate s-au obisnuit sa dispuna in fiecare
an de o cantitate de bunuri si servicii superioare acelora din anul precedent.
Ele au intrat intr-o epoca a abundentei, din moment ce in 30 de
ani (1950-1980) tarile capitaliste industrializate au oferit cetatenilor lor
mai mult decat o dublare a produsului anual pe cap de locuitor: 3841 dolari
in 1959, 9684 de dolari in 1980, deci o crestere de 5845 de dolari
(1; 200). Dincolo de aceasta crestere generala se poate observa ca au existat
si unele particularitati ale principalelor state industrializate.
Statele Unite ale Americii au avut o crestere economica moderata si neuniforma
in raport cu tarile din OECD.
Ritmul de crestere al economiei americane s-a situat sub cel mediu al tarilor
OECD, care a fost in jur de 5% pe an intre 1950-1973. Acest fapt
s-a datorat si plasamentului foarte mare de capital in afara pietei americane.
!n 20 de ani SUA au investit 115 miliarde de dolari in strainatate si
a asigurat intre doua treimi si trei sferturi din productia mondiala a
majoritatii bunurilor industriale. In doua decenii PNB american a crescut
de 2,3 ori si ca el in 1971 a depasit cifra de 1000 miliarde de dolari
deci jumatate reprezentata din PNB cumulate ale tarilor OECD.
Economia britanica care a fost pioniera a primei revolutii industriale a aparut
incapabila sa tina ritmul impus de celelalte economii ale lumii libere. Volumul
muncii depuse si al capitalurilor investite au fost punctele slabe care n-au
putut fi contracarate prin politicile economice ale guvernelor. Expresia acestei
caderi din "top" a fost reculul dramatic al exporturilor britanice.
In anul 1948 Marea Britanie reprezenta 11% in comertul mondial pentru
ca in 1972 sa ajunga la doar 5,9%.
Prin puternica lor dezvoltare economiile tarilor invinse in cel
de-al doilea razboi mondial au trecut drept "miracole" in deceniile
cinci si sapte. Japonia si-a regasit avantul industrial odata cu razboiul
din Coreea. Marile intreprinderi, grupate in carteluri care concentrau
puterea economica s-au reconstituit rapid, sprijinindu-se pe un vast sector
de subantepriza pe care il dominau in intregime. Munca si
economisirea au fost favorizate de o puternica disciplina sociala care la randul
lor au fost principala sursa de investitii care absorbeau pana la 30%
din venitul national. Un alt element favorizant a fost si nivelul foarte scazut
al cheltuielilor militare. Astfel ca din 1970 Japonia a devenit a treia putere
economica mondiala, avand o eficacitate industriala si comerciala redutabila.
Germania a beneficiat de un ajutor american substantial dar si-a creat si o
serie de atuuri decisive prin politici-economice coerente si realiste: o retea
bancara legata eficient de cea productiva o marca competitiva si suficient de
solida pentru a atrage capitalurile straine, si o situatie privilegiata in
Piata Comuna. Astfel in acesti ani Germania care practic la sfarsitul
razboiului disparuse din exporturile mondiale (1,4% in 1948) a ajuns sa
tatoneze in 1972 SUA (11,2%) si sa isi impuna moneda nationala (Deutsche
marck) ca una din valutele esentiale ale S.I.M.
Franta si Italia cunosc in aceasta perioada cresteri substantiale si reusesc
in destule sectoare industriale sa tina pasul cu ritmurile economiilor
celor mai performante. De remarcat, totusi, ca mecanismele care au sustinut
cresterea si expansiunea economica a tarilor dezvoltate au agravat in
buna masura inapoierea economica si saracia celei mai mari parti a regiunilor
subdezvoltate. In 30 de ani cresterea productiei si a veniturilor tarilor
celor mai bogate a fost de 70 de ori mai mare decat a tarilor celor mai
sarace. In timp ce la primele tari venitul pe cap de locuitor a crescut
cu 5843 de dolari la ultimele cu doar 81 de dolari (1; 208).
In a doua jumatate a anilor ‘60 au aparut semne premonitorii la
criza care urma sa vina incepand cu aparitia unui somaj moderat
si tendinta de crestere a preturilor in tarile industrializate. Inca
din 1967 SIM intra intr-o faza de criza acuta datorita unei puternice
devalorizari a lirei sterline si a incapacitatii SUA de a finanta simultan razboiul
din Vietnam si cucerirea cosmosului. Pentru a restabili situatia SUA recurge
la marirea cu de cinci ori (1971) a cantitatii de dolari pe piata fata de necesar
(10 miliarde). Acestia au "migrat" pe piata internationala mai ales
in Europa sub forma de "eurodolari". Crearea in 1969 a
unui nou instrument de plati sub forma Drepturilor Speciale de Tragere (DST)
emise de FMI si sub controlul acestuia n-a reusit sa indiguiasca "mareea"
eurodolarilor.
Pentru a stopa acest mecanism de criza presedintele R. Nixon a anuntat, pe 15
august 1971, suprimarea convertibilitatii dolarului in aur si instituirea
unei suprataxe provizorii de 10% pe importurile americane. Negocierea ce-a urmat
acestei decizii a condus la o ajustare monetara ratificata pe 18 decembrie 1971
prin acordul de la Washington. Acesta prevedea ca in timp ce dolarul era
devalorizat, marca germana si yenul sa fie reevaluate iar francul si lira sa
pastreze vechea paritate; marjele de fluctuatie erau autorizate de la 1 la 2,25%
in plus si in minus fata de noile paritati.
Aceasta reforma a fost insuficienta pentru stoparea crizei 1n aceste conditii
in 1973, SUA decid inca o devalorizare cu 10% a dolarului insa
statele din CCE nu mai recurg la negocieri si reevaluari ale principalelor monede
deoarece au elaborat un mecanism al fluctuatiilor limitate cunoscut sub numele
de "sarpele monetar european" (6; 7). A urmat o dezordine generalizata
a monedelor care anunta sfarsitul SIM instituit dupa cel de-al doilea
razboi mondial.
"Primul soc petrolier" si criza din 1975 au fost generate de nemultumirea
principalilor exportatori asupra castiguriloe. Acestea se organizeaza
intr-un cartel OPEC (Organizatia tarilor exportatoare de petrol) in
scopul opririi degradarii veniturilor lor. Razboiul arabo-israelian ofera cartelului
OPEC pretextul de a folosi petrolul ca arma politica si maresc in 4 luni
pretul petrolului de 4 ori provocand un "soc petrolier". Acest
soc declanseaza efectiv un mecanism de criza printr-un dublu efect in
aparenta contradictoriu. Tarile industriale care adaptasera deja masuri de austeritate
pentru a stopa puseul inflationist din 1972-1973 se vad constranse in
1974 sa reduca importurile de petrol devenit prea scump. Aceasta duce la o severa
recesiune, cresterea somajului si scaderea nivelului de trai. Mecanismul crizei
se autointretinea. Aceasta contractie a activitatii industriale mondiale
a avut drept efect logic reducerea puternica a cererii de materii prime ale
caror preturi erau in scadere amputand veniturile deja modeste ale
tarilor exportatoare din lumea a treia. Tarile sarace au fost obligate fie sa-si
reduca importurile de bunuri industriale, provocand o diminuare suplimentara
a cererii mondiale, fie sa recurga la datorii pentru a-si mentine nivelul cumparaturilor.
De aici inainte vom avea de-a face in acelasi timp si cu scaderea
cererii si cu cresterea datoriilor.
Dupa consumarea "socului". pretul petrolului s-a temperat ajungand
in jurul cifrei de 15 dolaribaril ceea ce-a permis "locomotivelor"
economiei mondiale (SUA, Germania, Japonia) sa cunoasca o oarecare relansare
economica. Pana la cel de-al doilea "soc petrolier" preturile
materiilor prime, in special al petrolului, au evoluat in "dinti
de fierastrau" cu cresteri dar si cu scaderi, este drept nesemnificative.
Revolutia islamica din Iran a declansat cel de-al doilea "soc petrolier"
care a provocat o criza economica grava deoarece a fost insotita de o
politica financiara restrictiva. Intreruperea livrarilor de petrol de
catre Iran a condus la dublarea pretului in numai un an. La sfarsitul
lui 1980 pretul barilului era de aproximativ 32 de dolari. Acest fapt a dus
la o incetinire a cresterii economice in 1980- 1981 si a devenit
negativ in 1982. Inflatia atinge 10% ca si somajul la acelasi nivel de
10% din populatia activa. SUA a adaptat o politica economica ultraliberala insotita
de o politica monetara restrictiva insotita de dobanzi foarte ridicate.
Acest fapt a dus la atragerea majoritatii capitalurilor disponibile in
SUA si cresterea cursului dolarului, cu efecte asupra tarilor Lumii a Treia
nevoite sa-si diminueze cumparaturile in detrimentul activitatilor economice.
Pentru ca au facut enorm de multe datorii in anii ‘70 cand
creditul era mai ieftin socul petrolier din 1981-1982 a pus Statele din "Lumea
a Treia" intr-o criza dificila si de durata pentru ca nu aveau cu
ce sa returneze datoriile dar nici posibilitatea de a contracta altele pentru
a plati datoriile scadente.
Asa dupa cum s-a anticipat, statele n-au fost afectate in acelasi mod
de efectele celor doua socuri petroliere. Tarile mari producatoare de petrol
devin principale beneficiare. Acestea au acumulat rezerve globale de "petro-dolari"
estimate la 400 miliarde in 1981 si s-au implicat in creditul international
, jocul reinvestirii petrodolarilor. SUA si principalele tari industrializate
chiar daca n-au mai obtinut ritmuri mari au cunoscut o reala dezvoltare prin
aplicarea in forta a politicilor liberale.
Reluarea cresterii economice a fost antrenata, incepand cu 1983,
de riguroasa relansare americana si a fost instituita de o stapanire durabila
a inflatiei in tarile industrializate, de o modernizare a structurilor
de productie si de comunicatie odata cu generalizarea revolutiei informatice.
Dupa vara lui 1990 o noua recesiune a venit sa intrerupa lunga crestere
a tarilor industrializate. Declansata printr-o crestere a ratei dobanzilor
in tarile anglo-saxone, ea s-a generalizat ulterior in tarile dezvoltate
apoi in cele ale Lumii a Treia. Manifestarile acestei crize au fost clasice:
recul al PNB, rata anuala mica de crestere, in principalele tari industrializate,
cresterea somajului etc. Aceasta arata ca innoirile si politicile economice
lansate la nivelul anilor ‘80 au avut limite si carente. Prosperitatea
fara precedent a activitatilor financiare se bazeaza in realitate pe grave
dezechilibre in special pe o crestere generala a datoriilor care vor duce
la franarea cresterii economice.
II. TENDINTE SI EVOLUTII POLITICE IN "LUMEA LIBERA"
2.1. VIATA POLITICA IN PRIMII ANI DUPA CEL DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL
IN PRINCIPALELE TARI ALE LUMII LIBERE
Daca in tarile invingatoare in cel de-al doilea razboi mondial
mutatiile in viata politica interna si externa n-au fost spectaculoase
in cele invinse ele au fost de esenta. Regimurile totalitare au
disparut in Germania, Japonia, Italia si tarile satelite Axei. Din pacate
in Europa centrala si de sud regimurile de dictatura si autoritare de
dreapta au fost substituite cu dictatura comunista impusa de Uniunea Sovietica.
In SUA dupa moartea lui F.D. Roosevelt (12 aprilie 1945) Harry Truman
a fost instalat presedinte. De la inceput acesta a incercat sa se
prezinte in fata americanilor drept un continuator al marelui sau inaintas.
In acest scop si-a prezentat programul de guvernare numit Fair Deal *
cuprins in mesajul adresat Congresului, la 6 septembrie 1945, in
care propune, in afara garantarii folosirii integrale a fortei de munca,
un lung sir de masuri sociale pentru categoriile defavorizate. Era o pozitie
curajoasa intr-un moment in care liberalii doreau o intoarcere
rapida si completa la liberalismul economic, dorinta impartasita si de
aripa conservatoare a partidului democrat. Anii 1946-1947 au fost dificili pentru
presedintele Truman deoarece n-a putut sa-si impuna politica sociala. Cu toate
acestea el castiga alegerile din 1948.
Dupa alegeri presedintele H.Truman a luat initiativa luptei anticomuniste si
impotriva expansiunii acestei ideologii. In exterior el adopta cum
am aratat, politica de "containment", in interior a ordonat
o ancheta asupra loialitatii functionarilor al carui rezultat a fost "curatarea
aparatului de stat de simpatizantii ideilor socialiste. Senatorul de Wisconsin
Joseph Mac Carthy a pornit o campanie pentru denuntarea unei asa zise "conspiratii"
comuniste in sanul departamentului de stat Campania sa are rezultate
si o veritabila psihoza de teama si suspiciune se dezvolta in SUA. Insusi
presedintele va fi acuzat de extremistii anticomunisti datorita caracterului
social al politicii sale si moderatiei pe care o pastreaza in fata acestui
fenomen. Se deschide o adevarata vanatoare de vrajitoare de la cele mai
neansemnate locuri de munca pana la Studiourile Hollywood-ului.
Charles Chaplin, ingrijorat de aceasta psihoza se autoexileaza in
Elvetia si va denunta "maccarthysm"-ul printr-un film intitulat Un
rege la New York.
In aceasta atmosfera moderatul presedinte a luat o serie de decizii de
importanta vitala in lupta SUA cu regimurile comuniste. Prin Legea din
1947 a fost infiintat Consiliul National pentru Securitate si Agentia
Centrala de Informatii (CIA). (7;16)
Opinia publica americana se va calma odata cu alegerea ca presedinte, in
1953, a lui D. Eisenhower si intoarcerea republicanilor la putere. Mai
putin autoritar si mai putin preocupat de a apara prioritatile prezidentiale
decat predecesorul sau el s-a considerat un arbitru intre diferite
curente si a adoptat politica "caii de mijloc".
Dupa moartea lui Stalin D.Eisenhower a decis sa incerce o normalizare
a relatiilor cu URSS. A participat la Conferinta la nivel inalt, din iulie
1955, alaturi de A.Eden, Edgar Faure, N. Bulganin si N.S. Hrusciov care a pus
bazele destinderii internationale.
Politica interna dusa de Eisenhower a avut la baza doctrina "noului republicanism".
Au fost rezolvate o serie de probleme dificile cum a fost problema rasiala.
In 1954 segregatia rasiala a fost declarata ilegala. Au fost luate masuri
pentru dezvoltarea invatamantului si cercetarii stiintifice mai
ales dupa ce URSS a lansat, in 1957, primul satelit artificial al pamantului.
Marea Britanie, dupa castigarea alegerilor de catre laburisti si desemnarea
lui C.Atlee ca prim- ministru va parcurge o perioada de transformari in
plan politic si economic pe care istoricii o vor denumi "revolutia silentioasa"(1;
41) In domeniul economic ei vor proceda la toate nationalizarile inscrise
in programul lor: Banca Angliei si industria miniera (1946), transporturile
si telecomunicatiile (1946-1947), gazul si electricitatea (1947-1948), siderurgia
(1949). Statul englez a devenit astfel cel mai mare utilizator al fortei de
munca deoarece controla un numar mare de sectoare cheie ale economiei.
In anii 1945-1948 guvernul C.Atlee a pus in practica si un important
program de reforme sociale dintre care mentionam organizarea de asigurari sociale
(1946) care excludea sistemul girat de stat asupra adultilor. De asemenea a
infiintat Serviciul National al Sanatatii asigurand gratuitatea
integrala a ingrijirilor medicale, un program de constructii de locuinte
si amenajarea teritoriului etc.
In politica sa coloniala, intelegand schimbarile produse in
lume, guvernul laburist a trecut la crearea unui Commonwealth nou, o "asociatie
libera a unor popoare libere" (5; 121). Afectat de miscarea de decolonizare
(India isi capata independenta in 1947), slabit de costul reformelor
Regatul Unit nu mai are miojloace sa mai joace un rol de prim plan pe scena
internationala. In conditiile inaspririi "razboiului rece"
Anglia adera la Pactul Atlanticului de Nord. (4 aprilie 1949). Alegerile din
1949, desi castigate tot de laburisti au evidentiat o scadere de popularitate
a acestora si o subrezire a pozitiilor politice in lupta cu partidul conservator.
In octombrie 1953 conservatorii preiau puterea pe care o vor pastra o
perioada lunga de timp (13 ani)
Terminarea conflictului mondial gaseste Franta condusa de un guvern provizoriu
prezidat de generalul Ch. de Gaulle care si-a desfasurat activitatea pe baza
programului adoptat de Consiliul National al Rezistentei. Programul prevedea
printre altele: judecarea si pedepsirea tradatorilor si colaborationistilor,
restabilirea legalitatii republicane, nationalizarea bancilor, imbunatatirea
conditiilor de viata etc. In politica externa Franta s-a dorit a fi la
acea data "veriga de legatura intre cele doua lumi"(5; 126)
si milita pentru legaturi de alianta atat cu URSS cat si cu Marea
Britanie si SUA.
In toamna anului 1945 au avut loc alegeri si un referendum la care francezii
trebuiau sa se pronunte asupra elaborarii unei noi Constitutii. Asa cum a prevazut
si generalul de Gaulle 96% dintre alegatori s-au pronuntat pentru o noua constitutie
ceea ce a insemnat si nasterea celei de-a IV Republici Franceze. Partidele
dominante din cea de-a III-a Republica, radicalii si moderatii au fost strivite
si alegerile au fost castigate de trei partide nascute din Rezistenta
sau reinnoite prin ea: partidul socialist, partidul comunist si Miscarea
Republicana Populara (M.R.P.).
In curand conflictul dintre partide si generalul de Gaulle va duce
la demisia acestuia din urma si la constituirea unei aliante tripartite (socialistii,
comunistii si MRP) ce va guverna Franta intre ianuarie 1946 si mai 1947.
Institutiile create ca urmare a guvernarii tripartite isi incep
activitatea in noiembrie 1946 incheind astfel domnia provizoratului
inaugurata odata cu eliberarea.
Moartea tripartidismului a fost generata de pozitiile diferite in rezolvarea
unor probleme de politica interna, dar mai ales de politica externa: problemele
decolonizarii in Indochina si Vietnam dar mai ales izbucnirea razboiului
rece. Franta trebuia sa aleaga intre URSS si SUA si evident ca aceasta
alegere nu putea fi decat cea a democratiei occidentale. Insa aceasta
alegere a fost incompatibila cu mentinerea comunistilor in guvern care
nu ascundeau faptul ca erau pentru modelul sovietic de societate.
In 1947 si 1948 agitatia comunista facea sa domneasca in Franta
o veritabila atmosfera de razboi civil. Sub impresia "loviturii de stat
de la Praga" din februarie 1948 se parea ca si comunistii francezi se pregatesc
de un lucru similar. Institutiile celei de-a IV-a Republici ofera rolul preponderent
Adunarii Nationale si instituie un regim in care forta partidelor politice
este determinata. Dubla amenintare pe care a executat-o asupra regimului partidul
comunist si R.P.F a generalului de Gaulle a determinat celalalte partide sa
se uneasca intr-o coalitie care a luat denumirea de "A Treia Forta"
care a guvernat Franta intre 1947-1950 in mijlocul unor contradictii
care vor duce la dezmembrarea sa.
Daca in plan intern A Treia Forta n-a putut guverna Franta decat
prin imobilism si instabilitate in plan extern fortele ce o compuneau
au cazut de acord. Franta este cea care va initia un acord de aparare impreuna
cu Anglia la Dunkerque (iulie 1947) care se va extinde un an mai tarziu
prin aderarea altor state iar in aprilie 1949 va fi la baza creeri NATO.
In lupta sa pentru mentinerea coloniilor Franta se va afunda tot mai mult
in razboiul din Indochina. Din anii 1949-1950 lupta cu vietnamezii lui
Ho Si Min este tot mai dificila cu tot sprijinul dat de americani deoarece si
vietnamezii au primit ajutor substantial de la China. O mare influenta asupra
mersului evenimentelor a avut-o razboiul din Algeria. Evenimentele din acesta
colonie franceza il vor propulsa pe generalul de Gaulle in fruntea
statului si odata cu aceasta si cea de-a IV Republica a incetat sa mai
existe. La 4 septembrie 1958 generalul de Gaulle a dat publicitatii un nou proiect
de constitutie care va fi votat in septembrie acelasi an. Presedintele
republicii avea prerogative sporite si era ales pe 7 ani.
Adoptarea noii constitutii a atras dupa sine noi alegeri care s-au desfasurat
in noiembrie 1958. Acestea au fost castigate de partidul generalului
de Gaulle - Uniunea pentru Noua Republica.
In tarile invinse in cel de-al doilea razboi mondial transformarile
politice dupa incheierea conflictului au fost radicale. Dupa capitularea
neconditionata a celui de-al III-lea Reich, pe 8 mai 1945, Germania a disparut
ca stat: suveranitatea tarii a trecut in mainile Aliatilor care
au constituit patru zone de ocupatie care au fost administrate in conformitate
cu intelegerile de la Pottdam.
Insa, curand, functionarea regimului era tripartit (O Comisie de
Control ce reunea comandantii zonelor de ocupatie) a fost paralizata de divergentele
intre Aliati. Anglo-americanii au dorit renasterea politica a Germaniei
intr-un cadru federal si redresarea economica, lucru pe care URSS nu l-a
acceptat. Pe 1 ianuarie 1947 zonele de ocupatie engleza si americana au fost
unite (Bi-zonia) la care pe 3 iunie se alatura si Franta (Tri-Zonia). Cateva
saptamani mai tarziu, o importanta reforma monetara in zonele
occidentale, urmate de blocada Berlinului Occidental instituita de sovietici
(23 iunie 1948- 12 mai 1949) au accelerat ruperea Germaniei in doua state.
(4; 241-260)
Viata politica a inceput sa renasca putin cate putin in zon
occidentala prin organizarea de alegeri locale in 1946. Potrivit hotararilor
luate la Londra, pe 1 septembrie 1948, la Bonn s-a intrunit Consiliul
Parlamentar format din 65 de reprezentanti ai partidelor politice (27 democrati
crestini, 27 social - democrati, 5 liber democrati, 2 comunisti, 2 ai centrului
si 2 reprezentanti ai partidului german) care a luat ulterior in dezbatere
proiectul Legii Fundamentale vest-germane. Aceasta a fost votata pe 8 mai 1949.
Legea Fundamentala instituia un stat federal reunind 10 landuri fiecare cu parlamentul
si guvernul sau cu o larga autonomie in administrare si conducere. Puterea
legislativa era detinuta de doua adunari: Bundestrat-ul (alcatuit din delegati
ai guvernulor landurilor) si Bundestag-ul, ales pe patru ani prin vot universal.
Cancelarul, seful puterii executive era ales de Bundestag. Primul Bundestag
a fost ales in august 1949 care la randul sau a ales primul cancelar
in persoana lui Konrad Adenauer.
In declaratia facuta in aceeasi zi cancelarul federal fagaduia apararea
drepturilor si libertatilor democratice, legislatie sociala, dezvoltarea economiei
etc.
In planul politicii externe guvernul nu recunostea linia Oder-Neise ca
granita cu Polonia si nici legalitatea constituirii R.D.Germane. Pe linia nominalizarii
situatiei Germaniei in lume, la 9 iulie 1950 guvernele american, englez
si francez au notificat guvernului vest-german, incetarea starii de razboi
cu Germania iar la 14 septembrie acelasi an a fost invitat sa ia parte la opera
de construire a "Comunitatii europene". La 26 mai 1952 a fost semnat
la Bonn Tratatul General prin care a fost remisa guvernului german suveranitatea
teritoriala. La 23 octombrie 1954 s-au semnat la Paris tratatele prin care Germania
a aderat la Pactul de la Bruxelles (1948) si s-a constituit astfel Uniunea Europei
Occidentale (UEO). In acelasi an NATO a invitat Germania sa adere la acest
organism de aparare colectiva. Urmand normalizarea situatiei pe plan international
in 1955 Germania a stabilit relatii diplomatice cu URSS.
Inca inainte de sfarsitul razboiului administratia americana
a elaborat un document intitulat "Orientari pentru o politica americana
aplicabila dupa capitularea Japoniei" elaborat in baza declaratiei
de la Potsdam. Prin aceasta se spera sa fie atrasa populatia si liderii ei politici
la instituirea unui regim nou. Presedintele H. Truman a numit pe generalul Mc
Arthur in functia de Comandant Suprem pentru puterile Aliate in
Japonia. Acesta cu prestigiul sau a castigat foarte curand increderea
autoritatilor si a populatiei japoneze printr-o atitudine corecta si decenta.
Din octombrie 1945 americanii au restabilit drepturile politice ale poporului
japonez. In aceste conditii au reaparut pe scena politica partidele politice.
Dintre acestia vor participa la alegerile parlamentare din 10 aprilie 1946 Partidul
progresist (Shimpoto), Partidul liberal (Jiynto), Partidul socialist (Shakaito)
si Partidul comunist (Kyosanto). Partidul liberal, care a castigat alaturi
de progresisti si socialisti primele alegeri, va conduce, cu mici intermitente,
Japonia ani in sir.
Din 1946 Mc Arthur a impus Japoniei institutii noi. Mai intai a
inlocuit Constitutia Meiji cu un proiect elaborat de serviciile sale care
supus Parlamentului a fost adoptat cu mici retusuri in mai 1947. Conform
cu aceasta Japonia era proclamata monarhie constitutionala, imparatul
ramanand un simbol al statului expresie a "vointei poporului"
si nu de esenta divina. Organul suprem al puterii de stat era Parlamentul (Dieta),
unicul organ legislativ al tarii. Foarte important era art.9 care interzicea
razboiul si mentinerea fortelor armate (5; 159). In baza noii constitutii
au fost adoptate noile coduri: penal, civil, comercial, etc.
In ziua de 8 septembrie 1951 guvernul american a initiat Conferinta de
Pace cu Japonia la care a invitat sa participe, la San Francisco, 53 de state
la care n-au participat URSS, China si India. Tratatul semnat in San Francisco
a permis Japoniei sa-si cucereasca in mod oficial independenta sa politica
dar nu si pe cea militara, caci in aceeasi zi un pact de securitate incheiat
cu SUA (confirmat in februarie 1952) garanta mentinerea bazelor si trupelor
americane in arhipelag.
In aceasta perioada Japonia si-a consolidat situatia sa internationala
ca sfat suveran, tara devenind membra ONU la 18 decembrie 1956. De asemenea
au fost restabilite relatiile cu URSS la 19 oct. 1956 urmate de normalizarea
relatiilor cu Polonia si Cehoslovacia (1957) si cu Romania si Ungaria
(1960). Pe fondul manifestatiilor pacifiste desfasurate in semn de protest
fata de experientele nucleare Japonia cere revizuirea Tratatului de securitate
japono-american. La 18 ianuarie a fost semnat un nou tratat de colaborare si
securitate reciproca, trupele americane raman, pe inca 10 ani, insa
se introduce o clauza prin care guvernul american trebuie sa-l consulte pe cel
japonez inainte de a folosi bazele militare din Japonia in operatiuni
in Asia.
Italia iese din razboi nu numai ruinata economic dar si zdruncinata din punct
de vedere politic. Monarhia este contestata si pe 2 iunie 1946, 54% dintre italieni
s-au pronuntat prin referendum pentru republica. Adunarea Constituanta aleasa
in aceeasi zi confirma audienta celor trei mari partide ale coalitiei
antifasciste: democrati-crestini, socialisti si comunisti. O noua constitutie
a pus bazele unui regim parlamentar clasic cu un presedinte al Consiliului raspunzator
in fata parlamentului. In mai 1947 ministrii comunisti si socialisti
au fost demisi din guvernul democrat-crestinului Alcide de Gasperi si tara se
aliniaza la principiile atlantismului si la constructia europeana, doua optiuni
care vor facilita renasterea economica si politica a tarii in deceniile
urmatoare.
2.2. LUMEA LIBERA PANA LA SFARSITUL RAZBOIULUI RECE
Anii de maxima prosperitate in lumea libera au coincis pentru majoritatea
statelor cu cautari si reorientari in politica interna dar mai ales externa.
Odata cu alegerea celui mai tanar presedinte din istoria sa - John Fitzgerald
Kennedy - "America realizeaza o schimbare de generatie" si se lanseaza
in cucerirea a ceea ce se va numi "noua frontiera", adica a
tuturor obstacolelor care impiedica SUA sa-si afirme superioritatea economica
si tehnica si sa fie recunoscute ca lider al lumii occidentale. Kennedy, convins
de superioritatea absoluta a valorilor aparate de tara sa, libertatea si democratia
a dorit sa consolideze puterea americana atat pe plan intern cat
si extern. A implicat si mai mult SUA in Vietnamul de sud . Au fost destui
care au gandit ca America a suferit un semiesec in politica externa.
Dar firul vietii presedintelui a fost curmat la 22 noiembrie 1963 la Dallas.
Vicepresedintele Lyndon Johnson i-a urmat la Casa Alba si a urmat politica predecesorului
sau. Insa razboiul din Vietnam ii devizeaza pe americani. Tot mai
multi cetateni doresc oprirea interventiei in Vietnam. Studentimea americana
incepe sa conteste valoarea lui "American Way of Life" care
este propus ca model. Prima revolta este la Universitatea din Berkely dar se
extinde si in alte centre universitare.
In acest climat tensionat au loc alegerile din 1968 castigate de
republicanul Nixon, gratie sprijinului dat de clasa de mijloc. Presedintele
Nixon va intoarce SUA la pragmatism bazat pe obiectivele clasei de mijloc.
In aceasta optica presedintele va aborda problemele cele mai importante:
razboiul din Vietnam, lupta impotriva inflatiei si criza dolarului. Va
incheia pacea in Vietnam (1973) si cu ajutorul consiliului sau,
Henry Kissinger va elabora "doctrina Nixon" in materie de aparare
a SUA.
In acelasi an americanii suporta socul primului scandal politic: afacerea
Watergate datorita implicarii Administratiei intr-un scandal provocat
de o inregistrarea ilegala a convorbirilor telefonice. Presedintele este
constrans de Senat sa-si dea demisia pe 9 august 1974 si inlocuit
cu Gerald Ford.
In alegerile din 1976 este propulsat in fruntea Administratiei un
fost ofiter de marina Jimmy Carter care a promis regenerarea politicii americane
si ca va lupta pentru apararea drepturilor omului si impotriva rasismului.
Pe plan extern SUA suferea un recul. Este "ora pasivitatii", atat
in Asia unde kmerii rosii iau puterea in Cambodgia (aprilie 1975)
fara ca SUA sa reactioneze, cat si in Africa unde criza etiopiana
si decolonizarea Angolei au permis o extindere a influentei Moscovei. Daca se
compara harta mondiala a zonelor de influenta sovietica si americana in
1950 cu aceea din 1980 se poate lesne constata reculul SUA in fata ascensiunii
URSS.
O cotitura in politica americana se va inregistra odata cu alegerea
ca presedinte in noiembrie 1980 a candidatului republican Ronald Reagan.
In plan intern el opteaza pentru o cat mai mare libertate in
functionarea mecanismelor pietei si pentru aplicarea "teoriei ofertei"
(6; 79). In plan extern adopta o politica opusa predecesorilor sai in
raporturile cu lumea comunista. El denunta URSS ca "imperiul raului"
si aproba un plan strategic indraznet si de anvergura "Initiativa
Apararii Strategice (S.D.I.) pentru a restaura o marja de securitate fata de
URSS" convin ca aceasta nu i se va opune. Triumf al reales in 1984,
fara ca democratii sa-i poata opune un adversar pe masura sa, el va incheia,
in noiembrie 1988, un al doilea mandat pastrandu-si o reala popularitate.
Inflatia este controlata, somajul a scazut de la 9,5% la 5,4% din totalul populatiei
active. La sfarsitul anilor ‘80 America "a trait mai bine decat
isi putea permite" (6; 80).
Popularitatea lui Ronald Reagan l-a propulsat in functia suprema pe vice-presedintele
din timpul mandatului sau: George Bush. Pe plan intern noul presedinte trebuia
sa "gestioneze nota de plata" a cheltuielilor pe credit facute de
administratia R.Reagan. Problema cu atat mai dificila de rezolvat cu cat
se confrunta cu un Congres democrat hotarat sa nu-l ajute pe presedinte.
Pe plan extern criza URSS, prabusirea comunismului si politica de mare conciliere
promovata de Mihail Gorbaciov au facut din G.Bush omul care a facut din SUA
singura superputere mondiala. Astfel jucand rolul de "jandarm"
al lumii, ele obtin o condamnare din partea ONU a agresiunii Irakului impotriva
Kuweitului in august 1990 si preiau conducerea unei coalitii internationale
care va obliga Iraku sa evacueze Kuweitul. Popularitatea presedintelui este
la zenit. Insa dificultatile economice, - in 1991 SUA cunosc, dupa
o lunga perioada de progres o "crestere negativa", produc efecte sociale
negative. In momentul in care incepe campania electorala popularitatea
lui G.Bush se afla la cota cea mai de jos desi era invingatorul in
razboiul rece si pierde campania in favoarea lui Bill Clinton. Supranumit
"cel mai bun guvernator din Statele Unite" Bill Clinton a ales ca
model in actiunea sa politica pe John Kennedy.
Franta in anii celei de-a IV-a Republici s-a confruntat cu o serie de
urgente in plan intern dar mai ales extern. Cea mai urgenta sarcina pentru
generalul de Gaulle a fost sa puna capat razboiului din Algeria. Satui de razboi
si speriati de riscurile unei lovituri de stat militare cu caracter fascist
francezii au manifestat o incredere deplina in seful statului. Sprijinit
de opinia publica generalul de Gaulle a impus "o interpretare" a institutiilor
statului in favoarea sa. El face din institutia prezidentiala singura
putere reala in Stat, guvernul este redus la rol de executie iar Parlamentul
la acele al unei camere de inregistrare.
Semnarea acordurilor de la Evian, in martie 1962, a fost momentul in
care s-a declansat lupta dintre presedinte si partide. Aceasta va conduce la
o grava criza care se va rezolva printr-un referendum desfasurat la 28 octombrie
1962 prin care se modifica Constitutia pentru a se schimba procedura de alegere
a presedintelui. Generalul de Gaulle a obtinut un stralucit succes in
lupta cu partidele politice. Partidul gaullist a castigat alegerile din
noiembrie 1962 si astfel de Gaulle a modelat institutiile celei de-a V-a Republici
conform intentiilor sale.
Gaullismul si-a trecut la activ o remarcabila expansiune economica si decolonizarea
Africii negre. In locul fostului imperiu din Africa a aparut un ansamblu
francofon african in care legaturile economice, tehnice, culturale si
militare au inlocuit vechile raporturi de dependenta politica. Preocupat
de a-i oferi Frantei rangul de mare putere de Gaulle a respins cu ostentatie
"protectoratul american". Si-a retras forta militara din Alianta Nord
Atlantica in 1966 si a criticat politica americana in Indochina
a contestat Sistemul Monetar International bazat pe primatul dolarului. Gesturile
Frantei de independenta la adresa SUA n-au pus in discutie Alianta Atlantica:
In timpul crizei rachetelor din Cuba, Franta a facut cunoscut sprijinul
sau total intr-o eventuala confruntare cu URSS. In ceea ce priveste
Europa, generalul contrapunea ideii unei Europe supranationale cea a unei "Europe
a patriilor".
Generalul de Gaulle a facut fata cu succes crizei din 1968 insa in
primavara anului 1969 a dorit sa impuna Frantei un plan de reforme care urmareau
instituirea unui sistem corporatist sau al "participarii" care nu
poate fi confundat cu cel italian (5;140). Respingerea planului prin referendumul
din 27 aprilie 1969 a dus la demisia lui de Gaulle care a fost inlocuit
cu George Pompidou.
Incepand cu 1974, Franta a trecut printr-o criza economica peste
care s-a suprapus una politica. Ales presedinte al Republicii in 1974,
Valéry Giscard d’Estaing a fost prins intre stanga
dominata de Partidul Socialist si concurenta gaullistilor condusa de Jacques
Chirac. Tentativa de a rezolva criza prin mecanisme liberale au condus la agravarea
somajului si prin cucerirea postului de presedinte de F. Mitterand si a majoritatii
in Parlament de socialisti. Venita la putere dupa un sfert de veac stanga
a anuntat un vast program de reforme. Neindeplinirea acestui program va
fi sanctiona prin castigarea alegerilor din 1986 de catre "dreapta"
si obligarea lui F. Mitterand de a coabita cu ea. Solutia "coabitarii"
va mai functiona si sub actualul presedinte Jacque Chirac datorita supletei
celei de-a V-a Republici Franceze.
In plin mars catre "societatea abundentei" incepand
cu anii ‘50, britanicii s-au confruntat cu numeroase dificultati care
ii vor cobori de la statutul de "Mare putere" pe care-l
mai aveau la Yalta, la rangul de simpla putere europeana constransa sa-si
lege soarta de cea a tarilor Pietei Comune. Dupa 13 ani de guvernare conservatoare,
laburistii ajung din nou la putere si aveau de indeplinit ambitiosul program
de masuri: schimbari de esenta in politica economica si fiscala, asigurarea
unei dezvoltari economice neantrerupte si abandonarea politicii conservatoare
"Stop and Go", modernizarea industriei etc. Incapacitatea guvernului
laburist de a-si respecta promisiunile electorale a dat castig de cauza
conservatorilor in alegerile din 1970. Daca in plan intern noul
guvern conservator a dus aceeasi politica oscilanta si contradictorie in
plan extern obtine intrarea Marii Britanii in Piata Comuna dupa ce ani
de-a randul Franta se opusese.
Reveniti la putere in februarie 1974 cu un avans foarte strans de
voturi intr-un context de grava criza sociala, laburistii au reusit sa
relanseze activitatea econimica pe jumatate paralizata amorsand o politica
de "contract social" cu sindicatele asupra preturilor si salariilor.
Conservatorii victoriosi in alegerile din 1979 vor renunta total la dirijismul
laburist si vor impune in plan intern prin seful partidului si prim ministru
in exercitiu Margaret Thatcher un neoliberalism cvasiabsolut, actiunea
guvernului reducandu-se doar la controlul monedei. Aceasta schimbare de
orientare a politicii economice s-a manifestat mai ales printr-o tentativa de
restructurare industriala ( privatizari, inchiderea de intreprinderi
nerentabile si mine...) si printr-o atitudine ferma fata de sindicate (Union
Trade). Neoliberalismul thatcherist a reprezentat cateva succese: scaderea
inflatiei, a somajului, insa per ansamblu aceasta "revolutie conservatoare"
a sporit disparitatile sociale si regionale. Marilor profitori ai restructurarilor
din City li s-au opus dezavantajatii, victime ale masurilor care au afectat
drepturile dobandite pe timpul guvernarilor laburiste.
Pe plan extern "Doamna de fier" a obtinut cateva incontestabile
succese. Prin ea Marea britanie a jucat un rol important in reglementarea
problemei rodesiene care va duce la intemeierea unui nou stat independent,
in aprilie 1980, Zimbabwe. Nu a ezitat sa raspunda prin forta ocuparii
insulelor Malvine (Folkland) de catre armata argentiniana pe 2 aprilie 1982.
Victoria militara a Regatului Unit, dupa doua luni si jumatate de razboi ultramodern
si anacronic totodata a sporit popularitatea premierului M. Thatcher si succesul
in alegerile din 1983.
In iunie 1989 cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul european conservatorii
si d-na Thatcher au suferit un esec care au antrenat dispute in sanul
partidului de guvernamant. Aceste dispute vor culmina cu demisia doamnei
M.Thatcher si formarea unui nou cabinet condus de John Major. Acesta a continuat
in linii mari politica guvernului Thatcher in plan economic (continuarea
privatizarilor) si extern (alinierea la politica SUA in razboiul din Golf).
In ciuda uzurii puterii conservatoare John Major a castigat si alegerile
din aprilie 1992.
In contrast cu evolutiile contradictorii ale economiei Marii Britanii,
Germania Federala aparea la inceputul anilor ‘70 in plin avant.
Miracolul economic german a fost, fara indoiala legat de o politica interna
realista si echilibrata. Din 1962 pana in 1966 Partidul Crestin
Democrat a cunoscut o perioada de mari framantari care a culminat cu plecarea
de la putere a lui K. Adenauer in 1963 si apoi a succesorului sau L.Erhard
in 1966.
Pentru a iesi din criza crestin democratii au format atunci un cabinet de o
mare coalitie cu socialistii pana in 1969. La alegerile din 1969,
crestin- democratii au ramas partidul cel mai puternic in Bundestag dar
socialistii au format guvernul cu liberalii care acced pentru pentru prima data
la putere. Noul cancelar Willy Branalt, fostul primar socialist al Berlinului,
s-a remarcat mai ales in plan extern prin initiative curajoase. A recunoscut
linia Oder-Neisse ca granita cu Polonia (1970) si a lansat o politica de deschidere
spre est (Ostpolitik): stabilirea de relatii diplomatice cu Polonia si mai ales
normalizarea relatiilor cu RDG (1972) care va deschide "poarta" intrarii
RFG in ONU. (1973)
Primul soc petrolier afecteaza intr-o oarecare masura Germania insa
guvernul social-democrat al lui Helmut Schimdt, care i-a succedat lui L.Brandt
in mai 1974, a reusit sa depaseasca faza critica a crizei inca din
1976 printr-o politica bugetara favorabila relansarii investitiilor si consumului.
Divergentele dintre socialisti si liberali i-au determinat pe ultimii sa faca
o coalitie cu crestin democratii. Liderul noii coalitii, crestin-democratul
Helmut Kohl va inaugura etapa unei foarte lungi perioade de guvernare a tarii
in care Germania se va impune prin dinamism economic - moneda germana
va fi cea de-a doua moneda de rezerva a lumii - si printr-un rol foarte activ
in dinamica relatiilor Est-Vest si criza din Europa de Sud-Est in
1989-1990.
Caderea zidului Berlinului si prabusirea Republicii Democrate Germane vor permite
cancelarului H. Kohl sa puna in aplicare cu aprobarea celor 4 mari puteri
victorioase in cel de-al doilea razboi mondial un plan de unificare a
Germaniei in 10 puncte, incepand cu februarie 1990. De la
1 iulie a intrat in vigoare uniunea economica si monetara a celor doua
Germanii, in fapt o veritabila inghitire a RDG de catre RFG care
a platit costul unificarii. Unificarea a intrat oficial in vigoare in
3 octombrie 1990. In decembrie 1990 primele alegeri legislative ale Germaniei
reunificate au fost un adevarat triumf pentru Coalitia lui Helmut Kohl. Insa,
dupa climatul euforic din prima perioada a reunificarii au aparut si unele dificultati
rezultate din restructurarea si privatizarea economiei est-germane. Acestea
au fost relativ repede depasite, Germania unificata devenind astfel, un lider
necontestat al Uniunii Europene.
Printr-o politica constanta de crestere economica Japonia s-a ridicat din 1968
la rangul de cea de-a treia mare putere.(1; 375) Viata politica japoneza a ramas
dominata de un curent conservator aflat in mod constant la putere in
perioada postbelica cu mici intermitente. Ea s-a caracterizat prin absenta pasiunilor
ideologice, majoritatea populatiei fiind mai interesata de dezvoltarea economica
a tarii decat de dezbateri ideologice. Ea nu este animata decat
de probleme legate de apararea si mai ales de prezenta americana in arhipelag.
Dupa anii ‘60 diplomatia nipona a fost din ce in ce mai conditionata
de problemele economice fie ca a fost vorba de raporturile cu SUA fie ca avea
problemele din "Sfera" Asia- Pacific care este intr-o anumita
masura replica pacifista si economica a "sferei de coprosperitate asiatica"
pe care voiau sa o construiasca prin forta armelor militarii japonezi. Fata
de China, Japonia a utilizat din ce in ce mai mult formula "separarii
politicului de economic". Inca din 1996 ea a devenit principalul
partener comercial al Chinei comuniste, iar in 1972 s-au restabilit oficial
relatiile diplomatice intre Tokio si Pekin.
Restructurarea economiei japoneze in anii ‘70 a antrenat anumite
schimburi in societatea nipona insa viata politica "pare a
ramane imuabila si prea putin morala: scandaluri financiare, malversatiuni,
coruptie...ritmeaza o viata parlamentara destul de ferma din moment ce partidul
liberal este la putere din 1948" (6; 200). Divizata in formatiuni
antagoniste (partidul socialist, komeito, partidul comunist), opozitia nu a
fost capabila sa ofere o alternativa credibila societatii pentru a avea acces
la guvernare.
In planul politicii externe Japonia a ramas multa vreme conditionata de
slabiciunea potentialului sau militar. In anii ‘70, in inima
unei zone in care se intalneau interesele a trei mari puteri
- URSS, SUA si China - Japonia a incercat sa ramana in relatii
bune cu toti centrii de putere. In august 1978 Japonia a semnat un tratat
de pace si prietenie cu China punand capat starii de razboi dintre cele
doua tari. Dezangajarea progresiva a SUA in sud-estul asiatic i-a permis
Japoniei sa joace un rol mai important in aceasta parte a lumii. Absenta
de la marile decizii diplomatice (nu este membra a Consiliului de Securitate
ONU) a fost constransa sa-i urmeze pe occidentali in deciziile acestora:
astfel in ciuda absentei angajamentului militar, ea si-a adus o puternica
contributie financiara la razboiul din Golf din 1991.
BIBLIOGRAFIE
1. Pierre Milza, Serge Berstein. Istoria secolului XX. Lumea intre razboi
si pace. 1945-1973, vol. II, Bucuresti, 1998.
2. Constantin Hlihor, Armata Rosie in Romania. Adversar. Aliat.
Ocupant. 1940-1948. vol.I, Bucuresti, 1996.
3. André Fontaine, Istoria razboiului rece, vol II, Bucuresti, 1992.
4. Raymond Cartier, Histoire mondiale de l’apres guerre tome premier,
1945-1953, Paris, f.a.
5. Prof. univ. dr. Zarin Zamfir, Istoria universala contemporana, vol.II, Bucuresti,
1999.
6. Pierre Milza, Serge Berstein, op.cit.,vol.III, Bucuresti, 1998.
7. John Padros, Razboaiele secrete ale presedintilor, traducere Junona Tuturea,
Bucuresti, 1999.