Natura apropierii si pe taram militar de strainatatea occidentala, indeosebi de Franta, nu a fost intamplatoare. Relatiile romano-franceze pe plan economic dar mai ales social si cultural se stabilisera si se accentuasera inca din secolul al XVIII-lea, dar mai cu seama la inceputul secolului al XIX-lea cand o seama de tineri au fost trimisi pentru desavarsirea studiilor la scolile din aceasta tara. Dupa revolutia de la 1848 exilatii si emigrantii romani si-au gasit adapost mai ales pe ospitalierul pamant francez. Diplomatia Frantei se va situa de partea unionistilor romani in inversunata lor batalie diplomatica deosebit de activa in perioada 1856-1859 ce se va desfasura in jurul Unirii Principatelor. Insusi imparatul Napoleon al III-lea, dornic de a distruge esafodajul tratatelor de la Viena din 1815, s-a declarat partizan al infaptuirii unitatii poporului roman, ca de altfel si al luptei de unificare a Italiei.1 x1y23yk
Daca acestor conjuncturi favorabile unei apropieri si simpatii reciproce romano-franceze bazate nu numai pe interes reciproc, ci si pe o comuniune sufleteasca datorita originii comune latine a celor doua popoare, adaugam si faptul ca Franta reprezenta una din marile puteri militare ale Europei, gasim fireasca incercarea -; inca firava in aceasta perioada -; de a apela in primul rand la modelul militar francez.
In armatele din ambele principate s-au preluat, prelucrat si introdus esalonat, o serie intreaga de legiuiri, regulamente, instructiuni, cursuri si tratate de istorie si arta militara de obarsii diverse, dar in special franceze. Insasi „Legea asupra recrutatiei”, anexa la Regulamentul Organic, era in numeroase din prevederile ei inspirata dupa legea similara introdusa in armata franceza in anul 1818 si modificata in 1827.2 Regulamentul slujbei de infanterie, cu cele trei parti ale sale, tradus din limba rusa de maiorul Pavel Scheletti intre anii 1845-1847, nu era altceva decat reproducerea, destul de fidela, a regulamentului de infanterie adoptat de armata franceza in august
1791, completat cu cateva prevederi luate din regulamentele infanteriei engleze si austriece.3Este indubitabil ca in toate regulamentele traduse din limba rusa in aceasta perioada si adaptate specificului armatelor principatelor romane se simt, ca si in originalele lor, influente franceze, prusiene, engleze ori austriece. Se poate totusi afirma ca la baza instruirii trupelor romane in perioada 1830-1859 a stat o singura doctrina, descinzand dintr-o singura sursa regulamentara, si ca normele pregatirii lor militare si de lupta au fost expresia unui cumul de prescriptii extrase din regulamentele armatelor de seama ale Europei, indeosebi franceza, venite cateodata printr-o aceeasi filiera -; cea ruseasca.4
De asemenea, se pastreaza traducerile cursurilor si tratatelor frantuzesti de arme sau de istorie si arta militara. In 1844, capitanul Ioan Emanoil Florescu publica brosura „Datoriile ostasului”, un extras prelucrat dupa cursul elementar de arta si istorie militara al capitanului J. Rocquancourt. Este de retinut faptul ca prelucrarea romaneasca aparea la scurta vreme dupa ce ultimul tom al lucrarii vazuse lumina tiparului la Paris.
In 1856, capitanul Scarlat Ciocarlan publica si el la Bucuresti un tratat de artilerie, teoretic si practic, tradus din limba franceza. Un an mai tarziu, in 1857, cursul elementar de istoria artei militare al colonelului Ion Voinescu, tinut la Scoala militara de ofiteri din Bucuresti, era un „extras din frantuzeste”,5 dupa tratatul aceluiasi capitan J. Rocquancourt.
Pentru imbunatatirea pregatirii militare a ostasilor si cadrelor s-a apelat la instructori si specialisti francezi, ca si din alte armate vest-europene, in afara celor trimisi sau chemati din Rusia sau mai apoi din Austria. In acest sens, domnitorul Moldovei Grigore Ghica a incercat o deschidere mai ampla catre Franta prin solicitarea unei misiuni militare care sa vina la Iasi si sa se implice in reorganizarea ostirii. In acest scop a fost infiintata o comisie, condusa de consulul francez, insarcinata cu redactarea unui proiect de reforma generala a administratiei tarii in maniera franceza, actiune care includea si prezenta unor instructori militari din Franta. Acest proiect ca si cel initiat de colonelul Pavel Scheletti, in 1857, nu s-au concretizat din varii motive, totusi, in regulamentul trupelor de infanterie au fost operate unele modificari, apropiindu-i mai mult continutul de cel francez.
Treptat, in armatele tarilor romane patrund, pe langa ofiterii instruiti in scolile militare ruse, si altii care erau absolventi ai institutiilor de invatamant superior militar din Franta, ca si Prusia si Piemont.
Atat in institutiile de invatamant militar cat si in unitati ale armatei franceze, au patruns treptat tineri romani care si-au insusit cunostinte referitoare la structurile militare, instructia si inzestrarea armatei franceze, iar la intoarcere, s-au pus in slujba ostirii romane.
In 1835, domnul Moldovei, Mihail Sturdza, acorda cadetului Teodor Bals, fiul hatmanului cu acelasi nume, permisiunea de a pleca in Franta la pregatire. Fiii aceluiasi domnitor, Dumitrache si Grigore, se gaseau in 1845 la Luneville pentru studii, dar au fost mutati ulterior in Prusia, la interventia tarului Nicolae I, pentru a nu se „contamina” cu ideile revolutionare franceze. Ambii au obtinut gradul de colonel din partea tarului, iar Dumitrache a ajuns hatman. Fiul cel mare al domnului Tarii Romanesti, G. Bibescu, a fost inscris la Scoala militara de la Saint Cyr, fiind primul elev strain primit in aceasta institutie de invatamant militar, iar alti doi baieti ai lui, Grigore si Nicolae, urmeaza la Universitatea din Paris „invataturile cele cuvenite la cariera ostaseasca”. Viitorul general Ion Emanoil Florescu a urmat in capitala Frantei cursurile liceului St. Louis si pe cele ale Scolii de stat major. Tot in Franta, la Scoala militara de la Saint Cyr a invatat si locotenentul Gheorghe Catargi, care la inapoiere a fost primit in Statul major domnesc.
Indrumarea catre scolile militare din Franta era inscrisa in programul de reforme preconizat de gruparea nationala din Moldova. Absolventii acestor scoli urmau sa devina corpul de instructori ai ostirii. In 1855, Hatmania cere domnitorului Grigore Ghica aprobarea pentru sustinerea in strainatate, pe socoteala statului si a tinerilor care doreau sa studieze arta militara. In octombrie acelasi an, in urma incuviintarii acestei masuri, pleca la Paris pentru studii de arta militara tanarul Alexandru Peiu. In anii urmatori se indreptau cu aceleasi scopuri spre Franta si alti tineri printre care Costica Vasiliu si Constantin Teliman la Scoala militara imperiala de la Saint Cyr si Iorgu Donici, la scoala navala din Brest.
Domnitorul Tarii Romanesti, Barbu Stirbei si-a trimis fiul, pe George, sa serveasca in armata franceza, iar la inapoiere, in 1855, a fost inaltat in functia de comandant al ostirii. Al doilea sau fiu, Alexandru, care-si luase bacalaureatul la Paris, a fost admis si el, in aprilie 1855, sa urmeze cursurile Scolii militare de la Saint Cyr, iar in 1858, s-a inrolat intr-o unitate franceza.
La conducerea Scolii militare infiintate la Iasi, a fost instalat George Adrian, ofiter care aprofundase timp de sapte ani la Paris arta militara franceza. Director adjunct a fost numit Gheorghe Lecca, tot in temeiul studiilor facute in Franta. Ca profesori au functionat ofiteri de formatie franceza sau prusiana. Fondul de carte al Scolii militare din Bucuresti ori al bibliotecilor personale ale ofiterilor s-a imbogatit permanent cu lucrari de arta si istorie militara franceze, iar in capitala Moldovei, ofiterii de artilerie, isi desavarseau pregatirea profesionala dupa lucrari franceze si germane. Dimitrie Sturdza, fiul fostului principe Mihail Sturdza, solicita in 1851, unui profesor din corpul imperial de cadeti din München sa expedieze la Iasi lucrarea sa privitoare la poduri militare si exercitii de gimnastica practicate in razboi.6 La cererea expresa a domnului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, locotenentul George Adrian a trimis de la Paris un cod penal si regulamente de functionare a scolilor militare, iar cel al Tarii Romanesti solicitase la Berlin, pentru instructia armatei, un ofiter cu cunostinte de geniu si artilerie.

In cadrul aceleiasi politici de emancipare militara a tarilor romane de sub dependenta imperiilor otoman si tarist se inscriu si incercarile de a achizitiona armament, munitii si echipament de pe pietele altor state europene, printre care un loc principal l-a constituit piata franceza si cea belgiana.
Relatiile pe taram militar cu Franta, dar si cu Prusia ori Belgia, pana la crearea statului roman modern in 1859 au avut darul de a restrange politica tutelara exercitata asupra fortelor militare romane de imperiile limitrofe, dandu-le posibilitatea sa-si intareasca caracterul national atat prin organizare, cat si prin obiective.
Fara a le fi alterat continutul, natura si diversitatea, contactele cu lumea militara a epocii din cuprinsul continentului european au avut darul de a fi contribuit la modernizarea organismului apararii nationale.