Devenind adevaratul conducator al gruparii favorabile regelui Vladislav I Jagello, Iancu de Hunedoara a fost rasplatit din plin de catre acesta, demnitatea cea mai importanta ce i-a fost incredintata fiind aceea de voievod al Transilvaniei, in 1441. In acest fel el a reusit sa imprime regatului Ungariei o linie politica predominant antiotomana, conflictele din Europa Centrala cu Frederic III de Habsburg (1440-1493) si cu Jan Jiskra, aliatul acestuia si adevaratul stapan al Slovaciei, trecand pe un plan secundar.

Astfel, marile actiuni militare antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara, caracterizate printr-o mobilitate si o indrazneala putin obisnuite in acea vreme, incep in 1441, cand el infrange in teritoriul sarbesc, pe Ishak, beiul de Semendria . Apoi, in anul urmator, Iancu a facut fata unei puternice ofensive otomane, dupa infrangerea de la Santimbru (18 martie), el reusind sa-l zdrobeasca complet, langa Sibiu, pe Mezid, beiul de Vidin (22 martie), iar la 2 septembrie sa obtina o noua mare victorie pe raul Ialomita, impotriva beilerbeiului Rumeliei, Sehabeddin, victorie care a marcat inceputul luptelor sale ofensive impotriva turcilor

Pentru politica sa ofensiva antiotomana, Iancu avea nevoie de liniste la granitele apusene si de cooperarea cat mai multor puteri crestine. Linistea a fost obtinuta prin incheierea, in vara lui 1443, a unui armistitiu pe doi ani cu Frederic III de Habsburg, tutorele, dupa moartea reginei Elisabeta, al viitorului rege al Ungariei, Ladislau V Postumul (1453-1457). In schimb , sprijinul puterilor crestine lasandu-se asteptat, Iancu, impreuna cu regele Vladislav I, a trecut la ofensiva. “Campania cea lunga”, una dintre cele mai stralucite realizari militare ale vremii, pe care voievodul transilvan a condus-o impotriva turcilor din sudul Dunarii, la sfarsitul anului 1443 si inceputul lui 1444 a contribuit, in mod indiscutabil, la declansarea rascoalei antiotomane a poporului albanez, condusa de Skanderbeg, la declansarea altor rascoale antiotomane in Balcani si la clarificarea pozitiei puterilor crestine apusene in privinta sprijinului pe care aveau sa-l acorde luptei antiotomane pe viitor.

Evident, nu toate puterile crestine erau dispuse sa se angajeze in lupta antiotomana. Dintre cele apusene, pentru ca nu se punea problema celor rasaritene, aflate deja in lupta cu turcii, au raspuns pozitiv, datorita unor interese specifice, in afara papalitatii, Alfons V de Aragon si Neapole (1416-1458), Venetia si ducatul Burgundiei.

Daca pentru ducele burgund, Filip III cel Bun, cruciada continua sa reprezinte o manifestare a spiritului cavaleresc medieval , pentru Alfons V , la fel ca si pentru Venetia , cruciada reprezenta o modalitate de a-si apara propriile interese comerciale, politice si militare in Mediterana Orientala si Peninsula Balcanica. Pentru ei, popoarele si statele crestine din aceste zone puteau fi tot atat de periculoase ca si turcii otomani, iar cu acestia se putea ajunge la acorduri si tratate care sa le protejeze interesele la fel de bine, daca nu chiar mai bine, decat lupta deschisa. Un exemplu de stat italian care a promovat cu consecventa aceasta a doua cale, de colaborare si intelegere cu turcii, a fost Genova.

Daca inainte de “Campania cea lunga” Alfons V si Venetia au raspuns la chemarea pentru cruciada lansata de papa Eugen IV la 1 ianuarie 1443 , cu promisiuni referitoare la trimiterea unor flote, promisiuni neacoperite, dupa stralucitele victorii ale lui Iancu de Hunedoara situatia s-a schimbat, victoria impotriva turcilor si alungarea acestora din Europa parand a fi fapte aproape implinite si, in consecinta, prada rezultata in urma acestor evenimente nu trebuia scapata din maini. Apatia si lipsa de dorinta de a lupta cu turcii s-au transformat cu o rapiditate extraordinara intr-o nerabdare periculoasa de a da lovitura de gratie Imperiului otoman.

Faptul ca in 1443 statele crestine nu au trimis flota promisa si nici un alt fel de ajutoare, tocmai in momentele in care Iancu de Hunedoara si Vladislav I al Ungariei faceau un efort deosebit pentru a da lovitura de gratie Imperiului otoman, atacat simultan de Ibrahim, beiul de Caramania , explica de ce in anul urmator cei doi au avut ezitari cu privire la tratativele cu turcii. Aceasta lipsa de coordonare a actiunilor militare si diplomatice, rezultat al contradictiilor care sfasiau lumea italiana, ca si intreaga Europa crestina, a fost una din cauzele cele mai importante ale dezastrului de la Varna (10 noiembrie 1444), adica al ultimei incercari serioase de a-i alunga pe turci din Europa.

Dar, pana la dezastrul de la Varna, ca urmare a marilor victorii repurtate de Iancu de Hunedoara in “Campania cea lunga”, se crease, in 1444, in sud-estul Europei o situatie strategica si politica deosebit de favorabila pentru fortele crestine, situatie care, pentru a se putea concretiza intr-o eventuala infrangere hotaratoare a turcilor, avea nevoie de o perioada de consolidare pe care numai incheierea unei paci cu sultanul o putea oferi. Constient de acest lucru, Iancu a reusit sa-l determine pe regele Vladislav I al Ungariei sa accepte propunerile avansate de turci, astfel incat, la 12 iunie, a incheiat la Adrianopol un tratat de pace pe zece ani, tratat avantajos pentru crestini, care va fi ratificat de regele maghiar in luna iulie la Seghedin .

Tot in aceasta perioada, pentru a-si consolida baza politica din Balcani, Iancu a intervenit activ in Bosnia, reusind sa incheie, la 10 iunie 1444, un tratat de alianta cu regele Stefan Toma, rege care, de altfel, fusese recunoscut si intarit in domnie de Vladislav I ca urmare a recomandarilor sale .

Dar nu toti cei interesati de lupta antiotomana vedeau lucrurile la fel de clar ca voievodul transilvan. Pe multi, victoriile rapide ale acestuia, i-au facut sa creada ca organizarea unei noi expeditii ar fi suficienta pentru a-i scoate pe turci din Europa, printre acestia aflandu-se mari nobili maghiari, legatul papal Cesarini, ducele Burgundiei , regele Alfons V si Venetia . Interesant de remarcat este faptul ca toti acestia au cerut cu multa insistenta organizarea, cat mai repede cu putinta, a unei noi expeditii cruciate, toti au facut mari promisiuni de ajutor, dar nimeni nu a trimis aproape nimic, iar atunci cand s-a trimis cate ceva, ajutoarele au ajuns mult prea tarziu pentru a mai fi eficiente. Intr-un cuvant, toti doreau sa-si satisfaca propriile interese politice, teritoriale, comerciale si de prestigiu, lasand insa intreaga povara a luptei antiotomane in sarcina lui Iancu de Hunedoara si a armatei sale, in care ponderea principala revenea elementului romanesc. Acest egoism politic contraproductiv, lipsa totala de coordonare a actiunilor au dus, in cele din urma, la tragicul deznodamant de la Varna, care a anulat, practic, roadele numeroaselor victorii din “Campania cea lunga” si a rupt din nou echilibrul din Balcani in favoarea turcilor.

In timp ce unii aliati traditionali ai lui Iancu de Hunedoara, cum ar fi despotul Serbiei, Gheorghe Brancovici, s-au disociat de lupta antiotomana, ajungand la o intelegere cu turcii , Alfons V si venetienii au insistat cu hotarare pentru ruperea pacii cu sultanul si declansarea ostilitatilor. Primul avea pretentii teritoriale asupra Atenei, Patrasului si a peninsulei Gallipoli , in timp ce venetienii urmareau sa cucereasca si ei Gallipoli, dar si Salonicul, daca ar fi fost posibil , la care se adaugau si orasele albaneze Valona, Ianina si Argyrocastro, dar numai daca ar fi fost evacuate de turci . p2o20om