MINISTERUL EDUCATIEI, TINERETULUI SI SPORTULUI AL REPUBLICII MOLDOVA i5o10oz
Universitatea de Stat din Moldova
Facultatea Relatii Internationale, Stiinte Politice si Administrative
CATEDRA POLITOLOGIE
TEZA DE AN
Tema: “FASCISMUL -; simbolul negru al sec.XX”
Cuprins
Introducere .........................................................................................................................3
§ 1. Cauzele si conditiile aparitiei fascismului ................…...............................................5
§ 2. Leaganul fascismului -; Italia ...........................................................................…........11
§ 3. Aparitia fascismului in Germania ...............................................................................14
§ 4. Componenta ideinica a fascismului: ideologia, politica, practica ..............................20
§ 5. Fascismul in alte tari .........................................................................................….....26
Incheiere ...........................................................................................................................36
Bibliografie ………………………..........………..…………...............………................37
Introducere
Secolul XX a fost unul al marelor dezastre. Conflicte militare dar si ideologice,
masacre, genociduri, toate au facut acest secol cel mai sangeros, din
cate a avut a le trai omenirea. Lumea a fost dominata de lideri ce stateau
in fruntea unor regimuri totalitare. Lideri care, prin parghiile
imense de care dispuneau, duceau o politica crunta intru ideea ce o promovau.
La cea extremitate ideologica se afla si nazismul german. Esenta ideii naziste
consta in promovarea idelor superioritatii rasei germane si a xenofobismului,
a antisemitismului si deci a exterminarii tuturor evreilor din Europa, a unei
politici agresive de expansiune la nivel mondial si deci a dominarii lumii.
Aceste scopuri si idei se contineau in cartea celui ce avea sa devina
lider al Germaniei, Adolf Hitler, „Mein Kampf”. Aceasta idee trebuia
sa fie tradusa in viata prin lupta de clasa, un element indispensabil
in preluarea puterii de catre mase.
Nazistii vin la putere in Germania pe fonul Germaniei distruse de primul
razboi mondial, cu datorii imense si cu o societate disperata. Prin promovarea
intensa a ideei superiortatii rasei germane ei readuc increderea in
fortele proprii acestui popor. S-a reusit in mod miraculos ridicarea economiei
germane din ruine, achitarea pagubelor de razboi. Deja in 1935 Hitler
introduce serviciul militar obligatoriu si incepe constructia Wehrmachtului,
adica a armatei germane ce ar fi capabila sa poarte un razboi mondial. Astfel,
prin ocuparea Zonei Renane in 1936, demareaza punerea in aplicare
a planurilor sale expansioniste. La 1 septembrie 1939 Germania ataca Polonia,
declansand astfel cel de-al doilea razboi mondial.
Elementul esential al a dictaturii fasciste a fost prezenta unui lider puternic,
ferm si carismatic in fruntea statului. Acest lider simboliza statul.
Imaginea i-a fost creata cu ajutorul masinilor propagandistice ale acestor state,
dar si prin hotararea si cruzimea de care dadeau dovada acesti lideri.
Un popor se lasa condus de un regim autoritar si de un tiran atunci cand
individul ce face parte din acest popor se simte slab si neincrezut. Anume
asa se simteau germanii dupa un razboi pierdut si rusii dupa niste schibari
sociale majore, rezultatul benefic al carora intarzia sa apara.
Pe fondul acestor predispuneri psihologice, cultul personalitatii a dat roade.
Conducatorul statului insemna totul pentru fiecare si, desigur, era indreptatit
sa elimine pe cei ce nu acceptau acest fapt sau pe cei care ar fi putut sta
in calea unui viitor luminos.
Regimul fascist a constientizat necesitatea recurgerii la militarizare pentru
a-si atinge scopurile. Surse imense din bugetul Germaniei au fost alocate armatei
pentru perfectionarea ei intru pregatirea de o eventuala confruntare militara
puternica. Intreaga industrie era si ea pusa pe picior de razboi -;
marea majoritate a productiei industriale era destinata armatei. Prin implicarea
fortei de munca in aceste ramuri s-a reusit reducerea somajului, ceea
ce avea un caracter relativ populist. S-ar parea ca intregul popor ii
sustinea in intregime. Insa regimului nazist ii erau
caracteristice represiuni nemiloase indreptate asupra celor care erau
considerati drept periculosi pentru mersul programat al lucrurilor. Aceste masuri
au fost interprinse atat pe teritoriile originare, cat si
pe cele ocupate.
Dupa cum am mentionat, regimului fascist ii erau caracteristice represaliile
de masa, insa spre deosebire de cel comunist, epurarile din interior erau
mai putin frecvente, ele fiind indreptate mai ales asupra evreilor si
ale teritoriilor nou-cucerite.
O psihologie de masa puternica a fost comuna regimului fascist. Ideea de stat
era atat de puternica, incat individul nu mai apela deloc
la personalitate, locul ei fiind luat de „gandirea” de masa.
Individul nu mai comporta ceva important in sine, el are valoare doar
in grup. Paradele de masa demonstreaza perfect acest fenomen: mii de oameni
executand gesturi in unison, impinsi de puterea infricosatoare
a acestui regim. Manipularea societatii avea un efect miraculos.
Adevaratele cruzimi ale acestui regim au avut loc, insa, in timpul
celui de-al doilea razboi mondial. Miza era enorma pentru regimul fascist, scopul
scuza orice mijloace, oricat de crude nu ar fi fost ele.
In acesti ani s-a accentuat fenomenul numit Holocaust, adica nimicirea
evreilor. Evreii erau impusi sa traiasca in lagare de concentrare, in
ghetouri. Asupra lor se efectuau tot felul de experimente medicale si militare,
introducandu-li-se substante experimentale in sange pentru
a urmari efectul lor, expunandu-i in camere de intoxicari cu gaze,
arsi in crematorii. Corpurile lor neinsufletite puteau fi incarcate
in camioane si duse spre crematorii asemeni celui mai ordinar gunoi. Copiii
si femeile ajunse in aceste lagare nu erau exclusi de la tratamente inumane:
erau despartiti de ceilalti membri ai familiilor lor, erau impusi la munci istovitoare
pe fond de malnutritie, schilidoti de catre gardieni, iar in caz de hotarari
ale unor functionari, arsi in crematorii, inpuscati si aruncati
intr-o groapa comuna cu cea mai mare cruzime. In anii razboiului
victime ale fascismului au devenit peste 50 milioane de oameni. Prizonierii
de razboi aveau si ei parte de tratamente similare.
Pe langa violenta criminala, ca trasatura similara esentiala a acestui
regim, trebuie analizat si alt aspect al sincronicitatii in pregatirea
catre un razboi de talie mondiala.
Cel de-al II-lea Razboi Mondial cu pretul a zeci de milioane de jertfe a contribuit
la distrugerea fascismului ca sistem de guvernare. Acest regim a fost la fel
de crud atat in Germania, cat si in alte state in
care era instituit.
Fascismul a fost si ramane un fenomen macabru si tragice ale secolului
XX.
Speram ca aceasta sistema odioasa -; fascismul va constitui doar o fila
tragica, dar trecuta ale istoriei omenirii. Nici o explicatie si nici o scuza
nu poate fi valabila pentru a motiva existenta lui.
§ 1. Cauzele si conditiile aparitiei fascismului
Ascensiunea dreptei radicale dupa primul razboi mondial a fost fara indoiala
un raspuns, o reactie la pericolul si chiar la realitatea revolutiei sociale
si a puterii clasei muncitoare in general, la Revolutia din Octombrie
si leninism in special. Fara acestea, nu ar fi existat fascismul, deoarece,
desi extremistii demagogi de dreapta au fost prezenti in politica intr-un
numar de tari europene incepand cu sfarsitul secolului al
nouasprezecelea, totusi au fost foarte bine tinuti sub control inainte
de 1914. In aceasta privinta, sustinatorii fascismului au, probabil, dreptate
in afirmatia ca Lenin a dat nastere lui Mussolini si lui Hitler.
Ce sanse de stabilitate existau in regiunile care nu puteau supravietui
Marii Crize? Republica de la Weimar a cazut in mare parte din cauza ca
Marea Criza nu a putut mentine targul tacit dintre stat, angajati si muncitorii
organizati, care o mentinusera pana atunci pe linia de plutire. Industria
si guvernul au considerat ca nu aveau de ales si au facut reduceri economice
si sociale, iar somajul in masa a facut restul. La mijlocul anului 1932
national-socialistii si comunistii au atras o majoritate dintre voturile nemtilor,
iar partidele angajate pentru republica erau reduse la ceva mai mult de o treime.
Si invers, stabilitatea regimurilor democratice dupa al doilea razboi mondial,
nu in ultimul rand cea a noii Republici Federale Germania, se baza
pe miracolele economice ale acelor decenii. Acolo unde guvernele au ce oferi
petitionarilor pentru a le satisface cerintele, iar standardul de viata a majoritatii
cetatenilor este in constanta ascensiune, temperatura politicii democratice
rareori se ridica la fierbere. Compromisul si consensul tind sa prevaleze, chiar
cei mai convinsi de rasturnarea capitalismului au considerat status quo-ul mai
putin intolerabil in practica decat in teorie, si chiar si
campionii capitalismului au considerat bune sistemele de securitate so¬ciala
si negocierile cu sindicatele despre marirea salariilor.
Insa, asa cum a aratat chiar Marea Criza, aceasta este doar o parte din
adevar. O situatie foarte asemanatoare - refuzul muncitorilor organizati de
a accepta scaderile din timpul Crizei - a dus la colapsul guvernului parlamentar
si, in cele din urma, la numirea lui Hitler in fruntea guvernului
in Germania, iar in Marea Britanie doar la o schimbare acuta a unui
guvern laburist cu un "guvern national" (conservator) in cadrul
unui sistem parlamentar stabil si niciodata zdruncinat*. Criza nu a dus in
mod auto¬mat la suspendarea sau abolirea democratiei reprezentative, asa
cum este de asemenea evident din consecintele politice din Statele Unite (politica
de New Deal a lui Roosevelt) si din Scandinavia (triumful social-democratiei).
Numai in America Latina, unde finantarea guvernamentala depindea, in
cea mai mare parte, de exporturile unui sau a doua produse de baza, ale caror
preturi s-au prabusit brusc si dramatic, Criza a produs caderea aproape imediata
si automata a oricaror guverne in functie, in special prin lovituri
militare. Ar trebui sa adaugam ca schimbarea politica a avut loc de asemenea
in Chile si Columbia.
La baza, politica liberala era vulnerabila din cauza ca forma specifica de guvernamant,
democratia reprezentativa, a fost rareori un mijloc convingator de conducere
a statelor, iar conditiile din Era Catastrofei rareori i-au garantat viabilitatea,
ca sa nu mai vorbim de eficacitate.
Prima conditie a fost ca trebuia sa se bucure de asentimentul si legitimitatea
generale. Democratia insasi se bazeaza pe acest asentiment, dar nu il
si creeaza, cu exceptia faptului ca in democratiile bine stabilite si
procesul in sine al votului normal a tins sa confere cetatenilor - chiar
si celor in minoritate - un sentiment ca procesul electoral legitimeaza
guvernele pe care le genereaza. Dar putine dintre democratiile interbelice erau
stabile. intr-adevar, pana la inceputul secolului douazeci,
democratia exista in putine tari - Statelor Unite, Franta si cam atat.
intr-adevar, cel putin zece dintre statele Europei dupa primul razboi
mondial erau fie in intregime noi, fie altfel decat in
situatia anterioara, pentru ca nu au prezentat o legitimitate speciala pentru
locuitorii lor. Si mai putine democratii erau stabile. Politica statelor din
Era Catastrofei era, mai curand, o politica de criza.
A doua conditie a fost un grad de compatibilitate dintre variatele componente
ale "poporului", al carui vot suveran urma sa determine guvernul.
Teoria oficiala a societatii burgheze liberale nu a recunoscut "poporul"
ca un corp de grupuri, comunitati si alte colectivitati cu interese potrivit
clasificarii respective, in ciuda faptului ca antropologii, sociologii
si toti politicienii care desfasurau o activitate politica recunosteau acest
lucru. Oficial, poporul, mai curand un concept teoretic decat un
organism viu real de fiinte umane, consta dintr-un ansamblu de indivizi ale
caror voturi se adaugau la majoritatile si minoritatile aritmetice, care se
traduceau in adunari alese ca guverne majoritare si opozitii minoritare.
Acolo unde votul democratic a trecut frontierele dintre impartirile populatiei
nationale, sau acolo unde era posibil sa se concilieze sau sa se inlature
conflictele dintre ele, democratia a fost viabila. Oricum, intr-o era
de revolutie si tensiuni sociale, lupta de clasa s-a transpus in politica
mai degraba decat pacea intre clase. Intransigenta ideologica si
de clasa puteau distruge guvernul democratic. Acordurile de pace incheiate
in fuga dupa 1918 au inmultit ceea ce noi, la sfarsitul secolului
douazeci, numim virusul fatal al democratiei, adica divizarea corpului de cetateni
exclusiv conform demarcatiilor etnico-nationale sau religioase.
Caderea celor trei imperii multinationale, Austro-Ungaria, Rusia si Turcia,
a fost inlocuita de trei state supranationale, ale caror guverne erau
neutre fata de numeroasele nationalitati peste care guvernau, cu state intr-o
proportie mai multinationala, fiecare identificat cu una sau cel mult doua sau
trei dintre comunitatile etnice dintre granitele respective.
A treia conditie a fost ca guvernele democratice sa nu aiba prea mult a face
cu guvernarea. Parlamentele au inceput sa functioneze nu atat ca
sa guverneze, cit pentru a controla puterea celor care faceau acest lucru,
o functie care este inca evidenta in relatiile dintre Congresul
Statelor Unite si presedintia Statelor Unite. Erau mecanisme desemnate ca frane
si care au actionat ca motoare. Adunarile suverane, alese pe baza unor drepturi
cetatenesti restranse, dar pe cale de a se extinde, au fost, desigur,
comune incepand cu Era Revolutiei, dar societatea burgheza a secolului
nouasprezece a presupus ca multimea cetatenilor sai si-ar capata locul nu in
sfera guvernarii, ci in economia care se autoregleaza si in lumea
asociatiilor particulare si neoficiale (societatea civila)*. Ea a ocolit dificultatile
guvernelor in functie, prin adunarile alese, in doua moduri: prin
a nu se astepta prea mult sa guverneze sau chiar sa emita legi de la parlamentele
lor si prin a observa ca guvernarea - sau mai curand administrarea - ar
putea fi dusa mai departe fara sa se tina seama de capriciile sale. Asa cum
am vazut, organisme ale unor oficiali independenti, permanent numiti public,
devenisera un instrument esential pentru guvernarea statelor moderne. O majoritate
parlamentara era capitala numai acolo unde decizii de conducere majore si controversate
urmau a fi luate sau aprobate, iar organizarea si mentinerea unui organism adecvat
de sustinatori era sarcina majora a conducatorilor de guverne, de cand
(numai in cele doua Americi) guvernul regimurilor parlamentare nu era
ales direct. in statele cu sufragiu restrans (adica un electorat
compus in special din minoritatea bogata, puternica si influenta) acest
lucru a fost facut mai usor de un consens comun a ceea ce constituia interesul
lor colectiv ("interesul national"), ca sa nu mai amintim de resursele
de patronaj.
Secolul douazeci a multiplicat ocaziile cand a devenit esential ca guvernele
sa conduca. Statul care s-a limitat la asigurarea legilor de baza pentru afaceri
si pentru societatea civila, iar politia, inchisorile si fortele armate
- la cele pentru mentinerea in frau a pericolelor interne si externe,
"statul de tip paznic de noapte" al spiritului politic a devenit tot
atat de invechit ca si "paznicii de noapte" care au inspirat
metafora.
A patra conditie a fost bogatia si prosperitatea. Democratiile din anii '20
s-au destramat sub tensiunea revolutiilor si a contrarevolutiilor (Ungaria,
Italia, Portugalia) sau a conflictelor nationale (Polonia, Iugoslavia); iar
cele din anii '30- sub tensiunile Marii Crize.
Trebuie doar sa comparam atmosfera politica a Germaniei din timpul Republicii
de la Weimar si al Austriei din anii '20 cu cea a Germaniei Federale si a Austriei
de dupa 1945, pentru a ne convinge de acest lucru. Chiar si conflictele nationale
devenisera mai rezolvabile, din moment ce politicienii fiecarei minoritati se
puteau hrani la cazanul comun al statului.
Asa a fost puterea Partidului Agrar din unica democratie veritabila a Europei
de Est si Centrale, Cehoslovacia. In anii '30, nici macar Cehoslovacia nu mai
putea tine la un loc cehii, slovacii, germanii, maghiarii si ucrainenii.
In aceste imprejurari, democratia a fost un mecanism pentru formalizarea
impartirilor dintre grupurile ireconciliabile. Deseori, chiar si in
cele mai bune imprejurari, democratia nu s-a prezentat ca o baza stabila
pentru o guvernare democratica de orice fel, in special cand teoria
reprezentarii democratice a fost aplicata in cele mai riguroase versiuni
ale reprezentarii proportionale*.
Acolo unde, in vremuri de criza, nu se putea constitui o majoritate parlamentara,
asa cum s-a intamplat in Germania (spre deosebire de Marea
Britanie)**, tentatia de a cauta in alta parte a fost coplesitoare. Chiar
si in democratiile stabile, impartirile politice pe care Ie implica
sistemul sint vazute de multi cetateni mai degraba drept pierderi ale
sistemului decat beneficii. Chiar retorica politicii face mai curand
reclama candidatilor si partidului ca reprezentanti ai interesului national
decat ai ingustului interes de partid. In vremuri de criza,
cheltuielile sistemului pareau enorme, iar beneficiile nesigure.
In aceste imprejurari este usor sa ne dam seama ca democratia parlamentara
din statele care au urmat vechilor imperii, la fel ca si in majoritatea
tarilor din spatiul mediteranean si latinoamerican, era o planta plapanda
care crestea pe un pamant pietros. Cel mai puternic argument in
favoarea sa, si anume ca asa rea cum e, tot e mai buna decat orice sistem
alternativ, este acceptat doar pe jumatate. In perioada interbelica, rareori
a sunat realist si convingator.
Criza mondiala a transformat fascismul intr-o miscare mondiala, mai bine
zis intr-un pericol mondial. Fascismul in versiunea germana (nationalism-socialismul)
a beneficiat in aceeasi masura de traditia intelectuala germana care (spre
deosebire de cea austriaca) fusese ostila teoriilor neoclasice ale liberalismului
economic, devenit ortodoxie internationala incepand cu anii '80
ai secolului trecut, si de guvernul hotarat sa scape de somaj cu orice
pret.
S-a ocupat de Marea Criza, trebuie sa spunem acest lucru, rapid si mult mai
cu succes decat oricare altul (recordul fascismului italian a fost mai
putin impresionant). Oricum, acesta nu era apelul major intr-o Europa
care isi pierduse in mare masura legaturile interne.
Dar, pe masura ce valul fascismului a crescut odata cu Marea Criza, a devenit
din ce in ce mai limpede ca in Era Catastrofei nu numai pacea, stabilitatea
sociala si economia, ci si institutiile sociale, precum si valorile intelectuale
ale societatii burgheze din secolul nouasprezece se aflau in retragere
sau declin. La acest proces trebuie sa revenim acum.
Nazismul este un fenomen care abia daca poate fi supus unei analize rationale.
Sub conducerea unui lider care vorbea in tonuri apocaliptice despre puterea
mondiala sau despre distrugere si a unui regim fondat pe ideologia rasista,
una dintre cele mai avansate din punct de vedere cul¬tural si economic tari
europene a lansat o conflagratie mondiala care a generat in jur de 50
de milioane de jertfe si a comis atrocitati - culminand cu uciderea in
masa a milioane de evrei - de natura si la o scara care intrec imaginatia.
Pe fundalul Auschwitz, explicatiile istoricului par realmente precare.
Dintre toate cele intamplate in Era Catastrofei, supravietuitorii
din secolul nouasprezece au fost poate cel mai mult socati de colapsul valorilor
si al institutiilor civilizatiei liberale al caror progres secolul lor il
simtise, in orice caz in partile "avansate" ale lumii.
Aceste valori au exprimat o neincredere in dictatura si in
guvernarea absolutista, pledand pentru o angajare spre guvernarea constitutionala
cu si sub guvernul ales liber si adunarile reprezentantilor, care au garantat
puterea legii, cit si pentru un set acceptat de drepturi si libertati
cetatenesti, inclusiv libertatea cuvantului, a presei si a intrunirilor.
Statul si societatea trebuie sa fie informate despre valorile general-umane
- prin dezbateri publice -, ale educatiei, stiintei.
Ignoranta si inapoierea acestor mase, angajamentul lor in rasturnarea
societatii burgheze prin revolutia sociala, cit si latenta irationalitate
umana, atat de usor exploatata de demagogi, au constituit intr-adevar
o cauza de alarma. Oricum, cele mai periculoase dintre aceste noi miscari de
masa democratice au fost de fapt, si in teorie, si in practica,
la fel de angajate in valorile ratiunii, ale stiintei, progresului, invatamantului
si libertatii individuale.
Totusi, regimurile electorale reprezentative au fost destul de frecvente. Cei
douazeci de ani dintre "Marsul asupra Romei" al lui Mussolini si culmea
succesului Axei in cel de-al doilea razboi mondial au inregistrat
o retragere accelerata si din ce in ce mai catastrofala a institutiilor
politice liberale.
In 1918-'20 adunarile legislative au fost dizolvate sau au devenit ineficiente
in doua state europene, in anii '20 in sase, in anii
'30 in noua, in timp ce ocupatia germana a distrus puterea constitutionala
in alte cinci in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Pe scurt, singurele tari europene cu institutii politice democratice adecvate
care au functionat fara intrerupere in intreaga perioada interbelica
au fost Marea Britanie, Finlanda (doar simbolic), statul liber irlandez, Suedia
si Elvetia.
Pe scurt, liberalismul politic se afla in plina retragere in timpul
Erei Catastrofei, o retragere care s-a accelerat acut dupa ce Adolf Hitler a
devenit cancelarul Germanei in 1933. Luand lumea ca un tot intreg,
probabil ca au existat treizeci si cinci sau mai multe guverne constitutionale
in 1920 (in functie de locul in care plasam cateva republici
din America Latina). Pana in 1938 existau, probabil, saptesprezece
asemenea state, in 1944, probabil, douasprezece din totalul de saizeci
si patru. Tendintele mondiale pareau clare.
Rusia Sovietica (din 1922: URSS) a fost izolata si nu a fost nici capabila si
nici, dupa ascensiunea lui Stalin, dornica sa extinda comunismul. Revolutia
sociala sub conducerea leninista (sau sub oricare conducere) a incetat
sa se raspandeasca dupa ce valul initial postbelic slabise. Miscarile
(marxiste) social-democrate se transformasera in forte sustinatoare ale
statului, mai degraba decat in forte subversive, iar aderarea lor
la democratie a fost indubitabila. in miscarile muncitoresti din majoritatea
tarilor comunistii erau in minoritate, iar acolo unde au fost puternici
in majoritatea cazurilor au fost sau urmau sa fie suprimati.
Frica de revolutia sociala si de rolul comunistilor in ea era destul de
intemeiata, asa cum a dovedit al doilea val al revolutiei din timpul si
de dupa cel de-al doilea razboi mondial, dar in cei douazeci de ani de
retragere liberala nici un regim care putea fi numit liberal-democrat nu a fost
amenintat dinspre stanga*. Pericolul a venit exclusiv dinspre dreapta.
Iar dreapta reprezenta nu doar o amenintare la adresa guvernului constitutional
si reprezentativ, ci o amenintare ideologica pentru ideea liberala ca atare,
pe masura ce devenea o miscare potential mondiala, pentru care eticheta "fascism"
este insuficienta si nu absolut irelevanta.
Este insuficienta din cauza ca nu toate fortele care au rasturnat regimurile
liberale au fost fasciste. Este relevanta deoarece fascismul, mai intai
in forma sa originara italiana, iar mai tarziu in forma germana
a national-socialismului, in anii '30 parea un val cu repercusiuni in
viitor.
§ 2. Leaganul fascismului -; Italia
Regimul fascist italian (1922-1945)
Prima miscare cu adevarat fascista a fost cea italiana, care i-a si dat nume
fenomenului, opera a unui ziarist socialist renegat, Benito Mussolini, al carui
nume mic, un tribut presedintelui anticlerical Benito Juarez, simboliza antipapalismul
patimas manifestat de regiunea sa natala Romagna. Adolf Hitler insusi
a recunoscut datoria si respectul sau fata de Mussolini, chiar si atunci cand
si Mussolini, si Italia fascista isi demonstrasera in cel de-al
doilea razboi mondial slabiciunea si incompetenta. in schimb, Mussolini
a preluat de la Hitler, ceva mai tarziu, antisemitismul, care lipsea totalmente
din miscarea lui pana in 1938 si chiar din istoria Italiei de la
unificarea ei. Totusi, fascismul italian in sine nu a exercitat o influenta
internationala prea mare, chiar daca a incercat sa in¬spire si sa
finanteze miscari similare in alte tari. El a aratat o oarecare influenta
in zone cu totul neasteptate.
La sfarsitul primului razboi mondial, Italia a fost nemultumita de prevederile
Tratatului de pace de la Paris; politicienii italieni sperasera ca vor obtine
compensatii economice si teritoriale care sa scoata tara din criza si sa ajute
la lichidarea inapoierii economice a sudului tarii.
Din 1918 in Partidul Socialist Italia, care avea stranse legaturi
cu PC (bolsevic), framantarile s-au intensificat, ducand in
cele din urma la asasinarea conducatorului acestuia, Enrico Matteoti. In
fruntea partidului a fost promovat Benito Mussolini, directorul ziarului "Avanti".
In 1919 in PSI existau trei curente:
1. curentul social democrat reprezentat de Serrati, Turati si d'Aragora;
2. curentul de stanga condus de Antonio Gramsci si Palmiro Togliati;
3. curentul nationalist-socialist, reprezentat de Mussolini, d'Anunzio, Umberti
si Scopa.
Fascismul italian beneficia mai curand de o presa loiala in anii
'20, si chiar in anii '30, cu exceptia celor care tineau de liberalismul
de stanga.
Dupa infiintarea Internationalei a III-a, Partidul Socialist Italian s-a
destramat.
Mussolini a fundat Partidul National Italian (Fascist) cu o ideologie bazata
pe "unitatea de lupta" - fascim ("Fascio di combattimento")
care-si propunea renasterea nationala si dezvoltarea economica. In 1921
s-a desprins din PSI Partidul Comunist, adversar celui fascist.
In contextul politic destul de tulbure al anului 1922, in octombrie,
Mussolini a declansat "Marsul asupra Romei" antrenand mari mase
de oameni: someri, tineri, unii chiar din randurile social democratilor
si ale comunistilor.
La 29 octombrie 1922 regeleVittorio Emmanuele al III-lea, l-a numit pe Mussolini
seful guvernului, instaurandu-se astfel regimul fascist in Italia in
absenta unor alegeri parlamentare.
Ajuns in fruntea statului, Mussolini a subordonat propriului control institutiile
acestuia; a folosit in acest scop serviciile militiilor fasciste, OVRA-Organizatia
voluntara pentru represiunea antifascismului si a numit membrii ai partidului
fascist in functiile cele mai importane.
El si-a dat titlul "Il Duce".
Masurile luate de regimul fascist au fost:
• a incercat sa controleze marele capital si sa stavileasca abuzurile
si coruptia;
• a luat masuri impotriva Mafiei;
• a realizat Concordatul cu Papa (Lateran, 1929);
• a sustinut dezvoltarea invatamantului;
• a sustinut dezvoltarea economica unitara a tarii si refacerea cailor
de comunicatii.
De altfel, fascismul italian, care a continuat procesul de unificare a Italiei
inceput in secolul nouasprezece, formand astfel un guvern
mai puternic si mai centralizat, a avut oarecare realizari.
De exemplu, a fost singurul regim italian care a suprimat cu succes mafia siciliana
si camorra napolitana. Totusi, semnificatia sa istorica consta nu in realizarile
sale, ci in rolul sau ca initiator global al noii versiuni triumfatoare
a contrarevolutiei.
Mussolini 1-a inspirat pe Hitler, si Hitler nu a evitat niciodata sa recunoasca
aceasta.
Pe de alta parte, fascismul italian a fost si a ramas multa vreme o anomalie
printre miscarile de dreapta radicale in atitudinea sa de tolerare, chiar
a unui anumit gust pentru "modernismul" artistic de avangarda, cit
si in alte privinte - de mentionat lipsa totala, pana in 1938,
din ideologia lui Mussolini a rasismului antisemit.
Prin programele aplicate a fost diminuat somajul astfel ca in 1927 Italia
iesise din criza postbelica. Pentru eliminarea totala a somajului a luat avant
industria constructoare de masini si ramurile legate de productia de razboi.
S-au dezvoltat fabricile de armament, industrial aeronautica, navala si petrochimica.
Datorita programelor economice adoptate, criza economica din 1929-1930 a afectat
mai putin Italia decat celelalte tari. Toate aceste masuri au asigurat
regimului fascist popularitate.
Propaganda nazista coordonata de Gabriele d'Anunzio si Edmondo de Amicis urmarea
sa reincie in sufletele italienilor mandria de a fi urmasi ai romanilor,
odinioara stapanii lumii.
Din dorinta de a demonstra Lumii ca Itallia devenise o mare putere, Mussolini
a ordonat invadarea si ocuparea Abisiniei (1935-1936), armata italiana a participat
la razboiul din Spania (1936-1939).
Politica Italiei s-a apropiat mult de Germania; la 7 aprilie 1939 a invadat
Albania, iar la 29 octombrie 1940 a atacat Grecia, urmarind sa refaca Imperiul
Roman).
In Italia, unde s-a manifestat pentru prima oara totalitarismul de dreapta,
au prevalat aspectele social economice si nationale. Mussolini a propus controlul
statului asupra economiei cu scopul dezvoltarii uniforme a intregului teritoriu
national.
Asa s-a conturat regimul economic autarhic - asigurarea resurselor, a necesarului
de productie si a desfacerii numai din economia interna. Sub raport organizatoric
in economia italiana s-a conturat corporatismul, bazat pe asociatii profesionale,
asemanatoare breslelor medievale, dominate de marele capital.
In concluzie sistemul italian, fascist, se baza pe unitate nationala si
autarhie economica, ceea ce-l va diferentia de sistemul german.
In comparatie cu nazismul si totalitarismul de tip bolsevic, fascismul
italian a fost mai ponderat ceea ce a facut ca reactiile democratiilor burgheze
sa fie destul de slabe.
Dupa angrenarea Italiei in actiuni externe si mai ales dupa intrarea ei
in razboi alaturi de Germania, sprijinul popular s-a redus simtitor.
Implicarea Italiei in actiuni care depaseau resursele si posibilitatile
sale au dus la caderea regimului fascist in 1943.
§ 3. Aparitia fascismului in Germania
Spre sfarsitul primului razboi mondial in Germania au izbucnit
tulburari sociale care au culminat cu abdicarea imparatului Wilhelm II
(9-XI-1918), fuga acestuia in Olanda si proclamarea Republicii de la Weimar,
ai carei conducatori au semnat la 18 noiembrie capitularea Germaniei. Pentru
soldatii germani a fost greu sa inteleaga recunoasterea infrangerii
Germaniei si asta a generat mitul "tradarii" si al "loviturii
pe la spate". Anarhia interna, provocata de criza social economica, a fost
accentuata in Germania de demobilizarea armatei, tulburarile punand
in pericol regimul republican.
Dupa crearea Partidului Comunist German (decembrie 1918) condus de Karl Liebknecht,
Rosa Luxemburg si Ernst Thalmann, s-au desfasurat "revolutii bolsevice"
la Bremen, Hamburg si in Bavaria.
La revolutia din Bavaria a participat si Adolf Hitler, la momentul respectiv
caporal al armatei germane, decorat pe frontul de vest, membru al PC din Bavaria
si seful sectiei de propaganda din Munchen. Un an mai tarziu parasea PC
si participa la infrangerea revolutiei. In 1921, sprijinit
de unii ofiteri, soldati si intelectuali a creat Partidul Muncitoresc National-Socialist
German (NSDAP). Intre apropiatii lui s-au aflat de la inceput Hermann
Goring, erou aviator din primul razboi mondial si Ernst Rhome - creatorul Trupelor
de asalt (SA).
La 9 noiembrie 1923, Hitler si tovarasii sai au organizat o lovitura de stat
la Munchen, cunoscuta sub numele de "Puciul berii". Incercarea
a esuat iar Hitler a fost inchis. Anii de detentie au fost folositi de
Hitler pentru a scrie "Mein Kampf", "lucrarea de capatai"
a ideologiei naziste, care a cunoscut o raspandire destul de larga in
randul poporului german pe fondul crizei, al umilintei impuse de Tratatul
de la Versaiiles, al neputintei Republicii de la Weimar de a remedia situatia
si mai ales al implicatiilor crizei economice din 1929-1933.
Ascensiunea dreptei radicale dupa primul razboi mondial a fost fara indoiala
un raspuns, o reactie la pericolul si chiar la realitatea revolutiei sociale
si a puterii clasei muncitoare in general, la Revolutia din Octombrie
si leninism in special. Fara acestea, nu ar fi existat fascismul, deoarece,
desi extremistii demagogi de dreapta au fost prezenti in politica intr-un
numar de tari europene incepand cu sfarsitul secolului al
nouasprezecelea, totusi au fost foarte bine tinuti sub control inainte
de 1914. In aceasta privinta, sustinatorii fascismului au, probabil, dreptate
in afirmatia ca Lenin a dat nastere lui Mussolini si lui Hitler. Oricum,
ar fi absolut ilogic sa scutim de vina barbaria prin pretentia ca a fost inspirata
si a imitat barbariile anterioare ale revolutiei ruse, asa cum au incercat
sa faca unii istorici germani in anii '80.
Oricum, trebuie sa aducem doua amendamente la teza ca biciuirea din partea dreptei
a fost in special o reactie la actiunile stangii revolutionare,
in primul rand, se subestimeaza impactul primului razboi mondial
asupra unui strat important al soldatilor sau al tinerilor nationalisti, in
mare masura din clasa de mijloc si din clasa de jos, care, dupa noiembrie 1918,
au detestat sansa lor ratata de eroism.
Puternica angajare a stangii, de la liberali, catre miscarile antirazboinice
si antimilitariste, repulsia populara uriasa impotriva uciderilor in
masa comise in primul razboi mondial i-au facut pe multi sa subestimeze
aparitia unei minoritati aparent insignifiante, dar numeroase la modul absolut,
pentru care experienta luptei, chiar si in conditiile anilor 1914-'18,
a fost centrala si pentru care uniforma si disciplina, sacrificiul si sangele,
armele si puterea au facut ca viata sa merite sa fie traita. Ei nu au scris
multe carti despre razboi, desi (in special in Germania) cativa
au facut-o. Acesti „Rambo” ai vremii lor au fost recrutii firesti
pentru dreapta radicala.
Al doilea amendament este faptul ca dreapta nu s-a activizat ca raspuns la bolsevism
ca atare, ci impotriva tuturor miscarilor, si in special impotriva
clasei muncitoare organizate, care ameninta ordinea existenta a societatii sau
putea fi invinuita pentru prabusirea acesteia. Lenin era simbolul acestei
amenintari, mai curand decat realitatea existenta care, pentru majoritatea
politicienilor, era reprezentata mi atat prin partidele socialiste muncitoresti,
ai caror lideri erau destul de moderati, cit prin ascensiunea puterii
clasei muncitoare, prin increderea si radicalismul acestora, care au conferit
vechilor partide muncitoresti o noua forta politica si, de fapt, le-a facut
recuzita indispensabila a statelor liberale. Nu este intamplator
ca in anii imediat postbelici cerinta centrala a agitatorilor socialisti
de la 1889, ziua de lucru de opt ore, era prezenta aproape peste tot in
Europa.
Era amenintarea implicita cu cresterea puterii fortei de munca care a inghetat
sangele conservatorilor, mai curand decat simpla transformare
a liderilor sindicatelor muncitoresti si a oratorilor opozitiei in functionari
guvernamentali, desi aceasta era o realitate amara. Ei apartineau prin definitie
"stangii". intr-o era de transformari sociale o linie
ferma nu-i separa de bolsevici. intr-adevar, multe dintre partidele socialiste
s-ar fi alaturat cu draga inima comunistilor in anii de dupa razboi, daca
acestia nu-i respingeau. Omul pe care 1-a asasinat Mussolini dupa "Marsul
asupra Romei" nu a fost un lider al partidului comunist, ci un socialist,
Matteotti. Dreapta traditionala ar fi putut vedea Rusia atee ca intruchipare
a tot ce era rau in lume, dar revolta generalilor din 1936 nu a fost indreptata
contra comunistilor, luand in considerare doar faptul ca acestia
erau partea cea mai mica din frontul popular. A fost indreptata impotriva
unei revolte populare care, pana la razboiul civil, i-a favorizat pe socialisti
si pe anarhisti. Este o reducere in limitele rationalismului, care fac
din Lenin si Stalin o scuza pentru fascism.
Si totusi, trebuie explicat de ce dreapta de dupa primul razboi mondial si-a
repurtat victoriile cruciale sub forma fascismului. Deoarece miscarile extremiste
ale dreptei radicale existasera si inainte de 1914 - nationaliste si xenofobe
pana la isterie, idealizand razboiul si violenta, intolerante si
reduse la ascultare si supunere prin arme, patimas antiliberale, antidemocratice,
antiproletare, antisocialiste si antirationaliste, visand la sange
si pamant si la o intoarcere la valorile pe care modernitatea le-a
destramat. Aveau o oarecare influenta politica, in cadrul dreptei politice,
si in unele cercuri intelectuale, dar nu au dominat sau nu au controlat
situatia nicaieri.
Ce le-a dat o sansa dupa primul razboi mondial a fost colapsul vechilor regimuri
si, odata cu ele, al vechilor clase conducatoare si al masinariei lor de putere,
influenta si hegemonie. Acolo unde acestea au ramas in stare de buna functionare
nu a fost nevoie de fascism. Acesta nu a facut nici un fel de progres in
Marea Britanie, in ciuda scurtei fluturari nervoase de drapel ceva mai
inainte. Traditionala dreapta conservatoare a continuat sa detina controlul.
Nu a facut nici un progres in Franta, pana dupa infrangerea
din 1940. Desi dreapta radicala franceza - acum Action Francaise monarhista
si Croix de Feu a colonelului La Rocque - era destul de pregatita sa-i invinga
pe cei de stanga, ea nu a fost fascista. intr-adevar, cateva
elemente ale dreptei s-au alaturat Rezistentei.
Inca o data, fascismul nu a fost considerat necesar in tarile noi
independente, in care o noua clasa conducatoare nationalista sau un grup
de acest fel puteau prelua puterea. Acesti barbati puteau fi reactionari si
puteau foarte bine sa opteze pentru un guvern autoritar, din ratiuni care urmeaza
a fi luate in discutie mai jos, dar este o pura retorica sa identificam
cu fascismul orice intoarcere catre dreapta antidemocratica in Europa
interbelica.
Conditiile optime pentru triumful dreptei radicale au fost un stat vechi si
mecanismele sale de conducere, care nu mai puteau functiona; o masa de cetateni
dezamagiti, dezorientati si nemultumiti, care nu mai stiau in ce consta
loialitatea; puternicele miscari socialiste care amenintau sau pareau ca ameninta
cu revolutia sociala, dar care, de fapt, nu erau in stare sa o realizeze;
o miscare a resentimentului national impotriva tratatelor de pace din
1918-'20.
Acestea erau conditiile in care elitele conducatoare neajutorate erau
tentate sa recurga la ultraradicali, asa cum au facut liberalii italieni cu
fascistii lui Mussolini in 1920-'22 si conservatorii germani cu socialistii
lui Hitler in 1932-'33.
Acestea, in mod asemanator, erau conditiile care au transformat miscarile
dreptei radicale in forte puternice organizate si uneori uniforme si paramilitare
(squadristii; trupele de soc ale fortelor naziste) sau, asa cum s-a intamplat
in Germania in timpul Marii Crize, in masive armate electorale.
Oricum, in nici unul dintre cele doua state fasciste fascismul nu a "cucerit
puterea", desi si in Italia, ca si in Germania, a facut mult
caz din "cucerirea strazilor" si din "Marsul asupra Romei".
In ambele cazuri, fascismul a venit la putere prin permisiunea tacita
sau chiar (ca in Italia) prin initiativa vechiului regim, adica intr-un
mod "constitutional".
Noutatea fascismului a constat in aceea ca, odata aflat la putere, a refuzat
sa joace vechile jocuri politice si, acolo unde a putut, a preluat complet puterea.
Transferul total al puterii sau eliminarea tuturor rivalilor a durat mai mult
in Italia (1922-'28) decat in Germania (1933-'34), dar, in
momentul cand s-a realizat, nu au mai existat limite politice interne
a ceea ce a devenit in mod specific dictatura fara piedici a unui "lider"
suprem populist (Duce; Fuhrer).
In acest punct, trebuie sa ne dispensam pe scurt de doua teze deopotriva
de inadecvate despre fascism, una fascista, dar preluata de multi istorici liberali,
cealalta scumpa marxismului sovietic ortodox. Nu a existat o "revolutie
fascista", iar fascismul nu a fost expresia "capitalismului monopolist"
sau a marilor afaceri.
Miscarile fasciste au continut elemente ale miscarilor revolutionare, in
masura in care contineau oameni care doreau o transformare fundamentala
a societatii, adesea cu o tenta remarcabil anticapitalista si antioligarhica.
Oricum, calul fascismului revolutionar nu a reusit nici sa alerge, nici macar
sa porneasca. Hitler i-a eliminat rapid pe cei care au luat in serios
componenta "socialista" din numele partidului national-socialist german
al muncitorilor. Utopia unei reveniri la vreun fel de ev mediu al omului mic
cu tarani-proprietari mostenitori, mestesugari ca Hans Sachs si fetele cu cosite
blonde de pe farfuriile de faianta ale timpului nu a fost un program care putea
fi realizat in statele majore ale secolului douazeci (cu exceptia planurilor
de cosmar ale lui Himmler despre un popor purificat rasial), cu atat mai
putin in regimurile care, asa ca fascismul italian si cel german, erau
angajate in drumul lor catre modernizare si progres tehnologic.
Ceea ce a realizat cu certitudine national-socialismul a fost o epurare radicala
a vechilor elite imperiale si a structurilor institutionale. La urma urmelor,
singurul grup care a lansat in fapt o revolta impotriva lui Hitler
- si a fost mai tarziu decimat - a fost vechea armata aristocratica prusaca
in iulie 1944. Aceasta distrugere a vechilor elite si a vechilor incadrari,
intarita dupa razboi de politiile de ocupare ale armatelor occidentale,
urma in cele din urma sa faca posibila edificarea Republicii Federale
pe o baza mai puternica decat Republica de la Weimar din 1918-'33, care
a fost ceva mai mult decat imperiul invins minus Kaiserul.
Nazismul a insemnat cu siguranta, si in parte a si realizat, un
progres social pentru mase: vacante; sporturi; planuita "masina a poporului",
pe care lumea avea sa o cunoasca dupa cel de-al doilea razboi mondial ca "gandacul"
Volkswagen. Oricum, realizarea sa majora a fost iesirea din Marea Griza mai
repede si mai putin dureros decat oricare alt guvern, deoarece antiliberalismul
nazistilor a avut o latura pozitiva in faptul ca nu le-a impus credinta
apriorica in piata libera.
Cu toate acestea, nazismul a fost mai curand un regim vechi revigorat
decat unul principialmente nou. Ca si Japonia imperiala militarista din
anii '30 (despre care nici nu s-a sustinut ca a fost un sistem revolutionar),
nazismul a fost o economie capitalista nonliberala care a dat o dinamizare frapanta
sistemului sau industrial. Realizarile economice ale Italiei fasciste au fost
mult mai putin impresionante, asa cum s-a demonstrat in al doilea razboi
mondial. Economia sa de razboi a fost deosebit de slaba. Iar frazele despre
"revolutia fascista" au fost o simpla retorica, desi, pentru multi
fascisti ordinari italieni, un retorism in care credeau sincer. A fost
mult mai evident un regim in interesul clasei conducatoare, care a luat
fiinta ca o reactie la framantarile postrevolutionare din 1918, decat,
asa cum s-a intamplat in Germania, ca urmare a Marii Crize
si a imobilitatii guvernelor de la Weimar de a-i face fata.
In ceea ce priveste "capitalismul monopolist", este cert ca
marele business poate ajunge la intelegere cu orice regim care nu-1 expropriaza
in fapt, si orice regim trebuie sa se inteleaga cu marele business.
Fascismul nu a fost in mai mare masura "expresia intereselor capitalului
monopolist" decat politica americana de New Deal sau guvernele laburiste
din Marea Britanie, sau Republica de la Weimar. Marele business de la inceputul
anilor '30 nu 1-a dorit prea mult pe Hitler, preferind un conservatism mai ortodox,
l-au acordat putin sprijin pana la Marea Criza, si chiar si atunci sprijinul
a fost ocazional. Totusi, atunci cand a ajuns el la putere, marele business
a colaborat bine pregatit si din toata inima, ajungand la folosirea muncii
de sclavi in lagarele de concentrare in timpul celui de-al doilea
razboi mondial. Marele si micul business au beneficiat in urma exproprierilor
evreilor.
Trebuie totusi sa spunem ca fascismul a avut, fata de alte regimuri, cateva
aspecte pozitive in relatiile sale cu marele business. In primul
rand, a eliminat sau a invins revolutia sociala de stanga
si realmente a fost bastionul cel mai notoriu in lupta cu aceasta. in
al doilea rand, a eliminat sindicatele si alte limite privind drepturile
conducerii asupra fortei sale de productie. intr-adevar, "principiul
de conducere" fascist a fost principiul introdus de majoritatea patronilor
si a directorilor in unitatile lor de productie. In al treilea rand,
distrugerea miscarilor muncitoresti a contribuit la gasirea unei solutii favorabile
nejustificate pentru Depresiunea businessului. In vreme ce in Statele
Unite primele 5 % dintre unitatile consumatoare in perioada 1929-1941
si-au vazut partea venitului total (national) cam cu 20 % mai mic (a existat
o tendinta egalitara similara, dar mai modesta in Marea Britanie si Scandinavia),
in Germania primele 5 % au castigat 15 % in timpul aceleiasi
perioade.
In sfarsit, asa cum am remarcat deja, fascismul a fost bun in
dinamizarea si modernizarea economiilor industriale - desi nu atat de
bun in planificarea tehnico-stiintifica pe termen lung, pe cit au
fost democratiile occidentale.
Totusi, influenta fascismului in anii '30 nu putea fi in asemenea
masura globala, deoarece era asociata doar cu doua puteri dinamice si active.
Iar in afara Europei conditiile care au creat miscarile fasciste abia
daca existau. De aceea, acolo unde au aparut miscari fasciste sau pur si simplu
influentate de fascism, functia lor politica a fost minora.
Ar fi devenit fascismul foarte semnificativ in istoria mondiala daca nu
ar fi existat Marea Criza? Probabil ca nu. Numai Italia nu era o tara care ar
fi putut zgudui lumea. In anii '20, nici o alta miscare europeana a contrarevolutiei
dreptei radicale nu parea sa aiba prea mare viitor, din motiv ca incercarile
insurectionare de revolutie sociala comunista esuasera: valul revolutionar de
dupa 1917 se retrase, iar economia parea ca se reface, in Germania, stalpii
societatii imperiale, generalii, functionarii civili si restul acordasera un
sprijin real paramilitarilor cu initiativa si altor salbatici ai dreptei dupa
revolutia din noiembrie, desi (pe buna dreptate) si-au dat toate eforturile
in mentinerea noii republici conservatoare antirevolutionare si, mai presus
de orice, a unui stat capabil sa sustina manevre antirevolutionare. Oricum,
cand au fost obligati sa aleaga, asa cum s-a intamplat in
timpul puciului de dreapta de la Kapp din 1920 si al revoltei de la Miinchen
din 1923, in care Adolf Hitler s-a aflat el insusi in primele
randuri, au sprijinit fara ezitare statu- quoul. Dupa rasturnarea economica
din 1924, la alegerile din 1928 partidul muncitoresc national-socialist a fost
redus la 2,5-3% din electorat, marcand cu putin mai mult de jumatate din
cel mai mic si civilizat partid democrat german, putin mai mult decat
o cincime din votul comunistilor si sub o zecime din social-democrati. Peste
doi ani, s-a ridicat la peste 18 % din electorat, devenind al doilea partid
in politica germana. Propaganda electorala a NSDAP se adresa oamenilor
de rand promitand resorbirea somajului si redarea demnitatii poporului
german. Astfel NSDAP a reusit sa intre in Reichstag (1930), sa avanseze
pe locul doi (1931) si sa formeze majoritatea parlamentara in 1932, putand
sa guverneze singur.
Peste patru ani, in vara lui 1932, a fost cel mai puternic, cu peste 37%
din totalul de alegatori, desi nu si-a mentinut acest sprijin in timpul
alegerilor democratice. A fost evident ca Marea Criza 1-a transformat pe Hitler
dintr-un fenomen politic de periferie in stapanul potential si,
in cele din urma, real al tarii.
La 30 ianuarie 1933, Hitler a devenit cancelar al Germaniei, iar dupa moartea
maresalului Hindenburg a luat si titlul de Fuhrer (Conducator suprem) (2 august
1934).
Momentul a marcat instaurarea "Celui de-al treilea Reich". Presedinte
al Reichstagului a fost numit Hermann Goring. Astfel, pe cale democratica, nazistii
au preluat puterea in stat.
Dar, chiar daca Marea Criza nu ar fi conferit fascismului forta si influenta
pe care acesta le-a capatat in anii '30, chiar daca nu ar fi adus aceasta
miscare la putere in Germania, acest stat, prin dimensiunile sale, potentialul
economic si militar si, nu in ultimul rand, pozitia geografica,
oricum ar fi jucat in Europa un rol politic major. Sub orice forma de
guvernare. Infrangerea totala in doua razboaie mondiale nu
a impiedicat-o pe Germania sa incheie secolul douazeci ca stat dominant
pe continent. Tot astfel si cucerirea Germaniei de catre Hitler parea sa confirme
succesul Italiei lui Mussolini si sa transforme fascismul intr-un puternic
curent politic global.
Politica de succes a expansionismului agresiv militarist dusa de aceste doua
state si sustinuta de cea a Japoniei a dominat politica internationala a timpului.
A fost, prin urmare, firesc ca si alte state sau miscari sa fie atrase sau influentate
de fascism, sa caute sprijinul Germaniei si Italiei, si - avand in
vedere expansionismul acestor tari - sa-1 accepte.
In Europa, din motive evidente, asemenea miscari au fost in special
de dreapta.
§ 4. Componenta ideinica a fascismului: ideologia, politica, practica
Regimul nazist din Germania (1933-1945)
Odata ajuns la putere, Hitler a respectat promisiunile facute in "Mein
Kampf" - a actionat pentru refacerea economica a Germaniei, a reusit absorbirea
somajului si a scos tara din criza in 6 luni, ceea ce i-a asigurat un
larg sprijin din partea populatiei.
In Germania economia se dezvolta puternic si uniform, astfel incat
au prevalat ideile spatiului vital-Lebensraum si antisemitismul, care pornea
de la miturile "tradarii" si ale "loviturii pe la spate",
aparute si raspandite la sfarsitul primului razboi mondial. Ideile
extremei drepte germane au fost formulate de Adolf Hitler in "Mein Kampf"
("Lupta mea").
Ele vizau:
• dominatia politico-economica si militara a Germaniei asupra intregii
Europe si a lumii - "noua ordine". Rasa ariana, (nordica, germana),
socotita superioara, trebuia sa domine intregul sistem.
• sub aspect economic Germania si statele industrializate din vestul Europei
urmau sa constituie nucleul lumii concepute de Hitler. Urmau regiunile agrare
si subdezvoltate ale Europei, bogate in materii prime, care trebuiau sa
devina sursa de aprovizionare a nucleului si piete de desfacere pentru productia
sa. La periferie se situau zonele "de colonizare", locuite in
general de "suboameni", de unde urma sa se recruteze forta de munca
intr-un sistem asemanator sclaviei.
• in plan social economic, Hitler nu se opunea marelui capital,
cu conditia ca acesta sa fie subordonat statului si sa nu fie detinut de evrei.
• sub aspect rasial si politico-militar Germania trebuia sa domine lumea
prin rasa ariana. Ea urma sa colaboreze cu rasele "decazute" sau "degenerate"
care puteau fi "salvate" (anglo-saxonii si latinii), in vederea
stapanirii si educarii "subraselor" (slavii si altii), cu conditia
exterminarii evreilor ("Solutia finala"), considerati a fi vinovati
de toate relele din lume si mai ales de infrangerea Germaniei in
primul razboi mondial.
In concluzie, sistemul german, nazist, se baza pe cucerirea mondiala si
o anume diviziune a muncii in cadrul noii lumi astfel formate, asupra
careia urma sa se realizeze un control politico-militar, economic si mai ales
rasial.
Aspectele generale ale sistemului fascist:
• controlul asupra statului si a institutiilor sale;
• controlul asupra intregii economii, cu diferente de manifestare
de la un stat la altul;
• controlul asupra intregii societati, a indivizilor si a vietii
politice prin impunerea unui partid unic, si utilizarea serviciilor de supraveghere
si represiune specifice.
Din 1934 Hitler a trecut la eliminarea adversarilor politici- social democratii,
comunistii, crestinii si unii apropiati cum a fost Ernst Rhome, si totodata
la impunerea controlului partidului asupra intregii societati si a institutiilor
statului. Pentru indeplinirea acestor sarcini, partidul era bine pregatit
pentru ca inca din 1926-1927 se creasera in interiorul sau servicii
speciale: SS-trupe de protectie, SD-Serviciul de siguranta, SP - Politia de
siguranta, GESTAPO - Politia secreta de stat, RSHA - Biroul central de siguranta
al Reichului). Toate acetea au devenit din 1933 institutiile fundamentale ale
regimului nazist. Pe plan regional Gauleiterii- sefii sectiilor locale ale NSDAP,
deviniti apoi guvernatori ai teritoriilor cucerite au avut un rol foarte important
pentru consolidarea regimului. Profitand de contextul international (conciliatorismul
anglo-francez, izolationismul SUA, neutralitatea Italiei) Germania a facut primii
pasi spre razboi:
• i s-a recunoscut statutul de Mare Putere si a obtinut un loc in Consiliul
Ligii Natiunilor;
• 1934-1936 a fost refacuta armata si dezvoltata marina, aviatia si industria
de razboi. Totusi nazistii nu au reusit sa controleze total armata care si-a
pastrat o oarecare autonomie;
• 1936 a ocupat Zona renana;
• cu sprijinul populatiei, al ofiterilor din armata, al marelui capital
industrial bancar, s-a declansat prigoana impotriva evreilor considerati vinovati
pentru infrangerea din 1918 si un pericol pentru rasa ariana;
• din 1938 a fost declansata politica "spatiului vital" - Lebensraum,
prin ocuparea Austriei - Anschluss (martie1938), a regiunii sud-esta (octombrie
1938), a intregii Cehoslovacii (martie 1939), care a fost transformata
in "Marele Protectorat al Cehiei si Bogemiei" si Statul Slovac
aliat Germaniei;
• 23 august 1939, semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov;
• 1 septembrie 1939 - atacul impotriva Poloniei si declansarea celui
de-al doilea razboi mondial.
In perioada 1938-1943, nazismul a afirmat statutul special al populatiei
germane, conform cu conditia ei de "rasa superioara" in cadrul
celui de-al treilea Reich, sustinut de sprijinul serviciilor secrete care controlau
intregul sistem social-politic. Pentru reducerea opozitiei si "curatirea
rasei" germane au fost infiintate lagare, dupa modelul celor existente
deja in URSS. In lagare au fost inchisi pentru "reeducare"
adversarii politici, apoi evreii din Germania. Dupa cucerirea Europei, evreii
au fost inchisi in numeroase lagare de munca sau de exterminare
aplicandu-se impotriva lor "Solutia finala" - exterminarea
fizica totala.
Dupa infrangerea Germaniei in mai 1945 regimul totalitar nazist
a fost desfiintat.
Fascismul a accentuat multe valori traditionale. A condamnat emanciparea femeii
- femeile ar trebui sa stea acasa si sa nasca multi copii - si a sfidat influenta
corosiva a culturii moderne, in special a artelor moderne, pe care national-socialistii
germani le-au descris ca "bolsevism cultural" si ca degenerate. Totusi,
miscarile fasciste cruciale - cea italiana si cea germana - nu au facut apel
la acei pazitori istorici ai ordinii conservatoare, biserica si regele, ci,
dimpotriva, au cautat sa le inlocuiasca cu un principiu de conducere totalmente
netraditional, intruchipat in omul care s-a ridicat singur si a
castigat sustinerea maselor, precum si prin ideologiile seculare, uneori
culte.
Asa-numitul "soldat de front" (frontsoldat) urma sa joace un rol foarte
important in mitologia miscarilor radicale de dreapta - Hitler insusi
era unul dintre acestia - si urma sa asigure un bloc substantial al escadrelor
ultranationale puternice, asa cum au fost ofiterii care i-au ucis pe liderii
comunisti germani Karl Liebknecht si Rosa Luxemburg la inceputul anului
1919, acei squadristi italieni si freikorps germani. 57 % din primii fascisti
italieni (de la inceputurile miscarii) erau fosti militari. Asa cum am
vazut, primul razboi mondial a fost o masinarie de brutalizare a lumii, iar
acesti barbati intotdeauna. au bravat cu brutalitatea lor.
Trecutul cu care operau ei a fost o mistificare. Traditiile lor erau inventate.
Chiar si rasismul lui Hitler nu urmarea o linie continua a descendentei prin
inrudire, asemeni genealogistilor autorizati americani care spera sa-si
dovedeasca descendenta din vreo vita nobila din Suffolk (Marea Britanie) de
prin secolul saptesprezece, ci era un amestec postdarwinian de la sfarsitul
secolului nouasprezece care cerea (si, din pacate, in Germania totul era
posibil) sprijinul noii stiinte a geneticii sau, mai exact, al acelei ramuri
a geneticii aplicate ("eugenia") care visa la crearea unei suprarase
omenesti prin incrucisare selectiva si prin eliminarea rebuturilor. Rasa
predestinata, prin Hitler, sa conduca lumea nici macar nu avea nume pana
in 1898, cand un antropolog i-a dat numele de "nordica".
Ostil cum era Iluminismului din secolul optsprezece si Revolutiei Franceze,
fascismul nu putea oficial sa creada in modernitate si progres, dar nu
avea nici o dificultate in combinarea unui set de credinte cu modernizarea
tehnologica in chestiuni practice, cu exceptia situatiei in care
a mutilat cercetarea stiintifica de baza pe motive ideologice.
Fascismul a fost absolut antiliberal. El a oferit de asemenea si dovada ca oamenii
pot sa combine fara dificultate credinte nebunesti despre lume cu o pricepere
in tehnologia performanta. Sfarsitul secolului douazeci, cu sectele
sale fundamentaliste care detin armele strangerii de fonduri prin televiziune
si programare la computer, ne-a familiarizat cu acest fenomen.
Cu toate acestea, combinatia dintre valorile conservatoare, tehnicile democratiei
de masa si o ideologie inovatoare de o salbaticie aiurita, focalizata esentialmente
pe nationalism, trebuie explicata. Asemenea miscari netraditionale ale dreptei
radicale aparusera in mai multe tari europene la sfarsitul secolului
nouasprezece ca reactie atat impotriva liberalismului (adica a transformarii
accelerate de catre capitalism a societatilor) si a miscarilor muncitoresti
socialiste in ascensiune, cit si impotriva valului de straini
care se vantura prin lume in cea mai mare migratie a maselor din
istorie de pana la data respectiva. Barbati si femei emigrau nu numai
peste oceane si frontiere internationale, ci si din sate spre orase, dintr-o
regiune in alta ale aceluiasi stat - pe scurt, de "acasa" spre
taramul strainilor, devenind straini in casele altora. Aproape cincisprezece
dintr-o suta de polonezi si-au parasit pentru totdeauna tara, plus cate
jumatate de milion in fiecare an ca emigranti sezonieri - in mod
coplesitor, asa cum se intampla cu asemenea emigranti, pentru a
se alatura clasei muncitoare din tara adoptatoare. Anticipand sfarsitul
secolului douazeci, cel de-al nouasprezecelea a initiat xenofobia in masa,
pentru care rasismul - protejarea fondului nativ pur impotriva contaminarii
- a devenit expresia obisnuita. Forta sa poate fi apreciata nu doar prin teama
de imigratia poloneza, care 1-a facut pe sociologul liberal german Max Weber
sa sprijine un timp Liga Pangermana, ci si prin campania din ce in ce
mai febrila impotriva imigrarii in masa in Statele Unite,
care, in cele din urma, in timpul si imediat dupa primul razboi
mondial a determinat tara Statuii Libertatii sa-si inchida frontierele.
Materialul comun al acestor miscari a fost resentimentul oamenilor mici intr-o
societate care ii strivea intre stanca marilor afaceri si
locul ferm al miscarilor de masa in ascensiune. Sau care, in cel
mai rau caz, ii priva de pozitia respectabila pe care o ocupasera in
sistemul social si care credeau ca li se cuvine, sau de statutul social intr-o
societate dinamica la care considerau ca aveau dreptul. Aceste sentimente si-au
gasit expresia caracteristica in antisemitism, care a inceput sa
dezvolte in ultimul sfert al secolului nouasprezece in mai multe
tari miscari politice specifice bazate pe dusmanie fata de evrei. Evreii erau
prezenti aproape pretutindeni si puteau oricand sa simbolizeze tot ce
era mai rau intr-o lume nedreapta, nu in ultimul rand angajamentul
lor in propagarea ideilor Iluminismului si ale Revolutiei Franceze, care
ii emancipase si, prin aceasta, ii facuse mult mai vizibili. Puteau
servi drept simboluri ale capitalistului care nu era tocmai agreat; ale agitatorului revolutionar; ale influentei corosive a "intelectualilor
fara radacini" si ale noilor mijloace de comunicare in masa; ale
competitiei - cum
