u6s10sf
Apogeul antichitatii si sfarsitul Principatului (96-285 d.C.)
Secventa istorica tratata in acest capitol incorporeaza apogeul nu numai al Imperiului, ci si al civilizatiei antice greco-romane. Dar poarta si asupra unei recesiuni profunde, care a succedat apogeului, conducand Imperiul pana in pragul disolutiei. Fortele vii, centripete l-au salvat, au evitat dezastrul si au asigurat redresarea statului roman, intre parametrii politici si mentali radical innoiti.
Acest apogeu coincide cu ceea ce indeobste se defineste ca „secolul Antoninilor" (96-l93 d.C). Dar, in pofida unor dificultati, care anuntau impasul consecutiv, el a continuat sub Severi, pana in 235 ori chiar in 238 d.C. Jean-Pierre Martin observa ca, in 197 d.C, Septimius Severus a recurs la o stranie ceremonie de adoptare postuma a lui de catre Marcus Aurelius. Astfel Septimius Severus a devenit fiul adoptiv al lui Marcus Aurelius si fratele lui Commodus; se punea in opera o continuitate artificiala a Antoninilor, ca si statuarea notiunii de „secol al Antoninilor", pe care Severii pretindeau ca il prelungesc. Emergeau cateva idei esentiale, pe care contemporanii acestor evenimente le-au constientizat foarte repede. Principatele Antoninilor au servit ca reper generatiilor urmatoare, in virtutea valorii lor morale si politice, care fundamentase unitatea asa-zisului „secol" al acestor imparati. Cum, cu exceptia lui Marcus Aurelius, Antoninii nu au avut fii si au adoptat succesori desemnati de ei, intelectualii vremii au putut sustine ca se realizase triumful ideii, indragite inca de sub Flavieni, a succesiunii preluate de cel mai bun cetatean si senator. in realitate, incepand de la Traian, toti succesorii imparatilor in viata au fost fie rude de sange ale principelui in functiune, fie persoane legate de conducatorii Imperiului prin diverse relatii conjugale cu descendente ale suveranilor. Se masca de fapt persistenta ereditatii imperiale de facto. Cu exceptia Principatului lui Commodus, in „secolul Antoninilor" autoritarismul imperial a evitat despotismul violent, ostentativ, si a prezervat prestigiul senatului, o anumita „libertate", libertas, a indivizilor, care in definitiv echivala cu motivatia actelor ce li se solicitau, cu sentimentul ca dispun de capacitatea limitata de a gandi, fara sa fie loviti de legea despre maiestate, in special cu salvgardarea in general a vietilor si averilor. Pe langa ocrotirea proprietatii private, a societatii civile, s-a mentinut, in mare parte, o anumita stabilitate monetara. Prin excelenta s-au acumulat calmul si pacea Imperiului, cu exceptia difi-. cultatilor intampinate la inceputul si sfarsitul secventei istorice respective.

S-a realizat o prosperitate materiala pana atunci necunoscuta antichitatii, o expansiune masiva a civilizatiei, tradusa de o urbanizare globalizanta, de propasirea oraselor, de cresterea foarte pregnanta a nivelului de trai al locuitorilor Imperiului, de o adevarata desavarsire a uniformizarii modului de viata roman, de perfectionarea infrastructurilor rutiere si a diverselor retele de comunicatii, pana la cote nebanuite anterior. A progresat substantial municipalizarea, care a pregatit conferirea, in 212 d.C, a cetateniei romane majoritatii zdrobitoare a locuitorilor Imperiului. Gradul de alfabetizare si de culturalizare a acestor locuitori a atins un nivel care nu va mai putea fi recuperat decat in secolul al XVffl-lea! S-a configurat un respect sporit fata de om ca individ si s-a glorificat conceptul de humanitas. Antoninii au arborat acest ideal si au incercat sa-l traduca in expresii materiale relevante. S-a degajat efectiv o era de maretie, pace si stabilitate, in conditiile victoriei unei noi mentalitati si unei noi identitati. Sau, altfel formulat, dupa un veac de criza de crestere, de profil mental renascentist, a urmat un secol clasic, de stabilitate generalizata. Astfel cum ulterior secolul alXVII-lea va succeda secolului al XVI-lea. Leon Homo definise candva secolul Antoninilor ca veacul de aur al Imperiului.
Varful acestei expasiuni pluriforme a fost atins sub Principatul lui Traian. S-a deslusit chiar perceptia unui „secol allui Traian", saeculum Traiani, in sensul candva asumat de „secolul lui August". Vom constata mai jos ca analogia nu este incidental evocata de noi. Propaganda unor intelectuali si scriitori, care acum, altfel decat anterior, se raliaza in masa Principatului traianeic, inglobeaza explicit - sau aproape - conceptul de „secol" al lui Traian. Pliniu cel Tanar, definit de cercetatoarea spaniola Maria Pilar Gonzalez-Conde ca „teoreticianul" regimului politic instituit de Traian, il felicita pe acest principe, dupa accesul la puterea suprema, exclamand: „sa-ti mearga bine toate, adica sa fie demne de secolul tau", prospera omnia, id est digna saeculo tuo (Ep., 10, 1, 2). in alte marturii, acelasi Pliniu se refera la „inceputurile unui Principat foarte fericit", initia felicissimi principatus, la „un secol foarte fericit", felicissimum ori beatissirnum saeculum, la „linistea secolului tau" (al cezarului), in text tranquillitati saeculi tui, la „bunurile secolului", bona saeculi (Plin., Ep., 10, 2, 2-3; 3a, 2; Pan., 36, 4; si 40, 5; 46, 4; 7; 93, 2). Dar Pliniu nu este singurul care glorifica acest saeculum Traiani. Si Tacit exalta, la inceputul Principatului traianeic. implantarea unui „foarte fericit secol", beatissimum saeculum (Agr, 3, 1), in vreme ce Suetoniu va opina ulterior ca primii Antonim au faurit „situatia cea mai prospera si mai fericita pentru stat", beatiorem lae-tioremque.... rei publicae statum (Dom., 23, 4). Aceeasi Maria Pilar Gonzalez-Conde reliefeaza ca imaginile furnizate de arcul de la Benevent, inaltat de Traian, celebreaza vibrant „fericirea vremurilor" aduse de cel de al doilea Antonin. incat „secolul lui Traian", in sens restrans, deschide, de pe culmea sa, „secolul Antoninilor", mai lung si mai apropiat, ca formulare, de acceptia noastra a notiunii de veac. Chiar in secolul II d.C, Florus va califica Principatele lui Traian si Hadrian ca „secolul nostru", saeculum nostrum (praef., 8). Nu putem subscrie aprecierii lui Karl Loewenstein, care estimeaza ca varful va fi atins numai sub Hadrian. Dar nici nu suntem de acord ca, dupa Traian, ar fi urmat un platou al dezvoltarii, care ar fi ilustrat de fapt un declin disimulat. Dupa Traian n-a urmat nici o decadenta, chiar daca opinam ca efectiv s-a realizat un platou, intrucatva mai jos situat decat culmea. Acest platou a subsistat si sub cea de a doua dinastie antonina, cum se autoproclama, cea a Severilor. Desi atunci s-au impus o ereditate ostentativa, nedeghizata, potentarea absolutismului in sens orientalizant, reluarea conflictelor interne sangeroase si a represiunilor, dupa o criza de putere intrucatva similara celei din 68-69 d.C.
Va urma o recesiune, o criza, care a afectat numeroase domenii ale vietii unui Imperiu, aproape brusc precipitat pe o curba descendenta. Cascada de uzurpari, Principate scurte, brutal suprimate de crancene lupte pentru putere, care implica armatele Imperiului au determinat aceasta criza? Sau invers, cum opinam, aglomerarea de Principate efemere si de infruntari politico-militare devastatoare n-a fost decat efectul unei crize de profunzime, generate de un nou impas al mentalitatilor si al identitatii romane, ca si al structurilor politice si economico-sociale ale Imperiului? Vom analiza, in alt subcapitol, cauzele si desfasurarea „anarhiei militare", cum a fost definita1.
Nerva (96-98 D.C.)
Coalitia eteroclita care il lichidase pe Domitian, s-a orientat spre un program politic prosenatorial si a determinat desemnarea ca cezar a unui senator, in varsta de saizeci si sase de ani, Marcus Cocceius Nerua. Pe 19 septembrie 96, pretorienii si senatul au acceptat aceasta initiativa. Mai multe motive au pricinuit propulsarea lui Nerva la carma Principatului. Nerva devenise un senator respectabil: apartinea unei familii care patrunsese in senat in 36 i.C. si deci nu facea parte din cea mai veche nobilitas, ci din aristocratia purcesa din „revolutia romana" a lui Octavian-August. Familia lui Nerva, originara din Umbria, deci din Italia, se remarcase indeosebi prin cariere civile, administrative si juridice, deci mai putin prin prestatii militare. Ceea ce convenea atat senatorilor traditionalisti, cat si marilor comandanti militari, care nu vedeau in Nerva un rival stralucit. Varsta lui inaintata, sanatatea precara demonstrau ca se amana optiunea pentru un imparat sortit unui lung Principat. Alegerea sa dadea satisfactie atat partizanilor suprimarii ereditatii puterii imperiale - nimeni nu mai spera in restaurarea republicii -, cat si exponentilor aceleiasi ereditati. intrucat Nerva nu avea mostenitori directi de sex masculin, dar se inrudea cu Iulio-Claudienii, acum preferati Flavienilor. il slujise cu fidelitate si fara scrupule pe Nero, incat aparea, concomitent, ca un continuator al primei dinastii imperiale si ca un reprezentant al dimensiunii elogiabile a Principatului nero-nian. De altfel, atat Nerva, cat si Traian se vor reclama de la aceasta legendara dimensiune, care isi avea numerosi ferventi. Sub Flavieni, se comportase ca un senator pacific si ponderat, in bune relatii cu Domitian, cel putin pana in 93 d.C, cand se ivisera tensiuni intre el si ultimul din cea de a doua dinastie imperiala.
Fusese consul impreuna cu Domitian, chiar dupa jugularea conspiratiei lui Antonius Saturninus. De aceea puteau fi multumiti acei partizani ai Flavienilor si militarii, care dezaprobasera numai excesele marii terori din 93-96 d.C. De altfel, Nerva a acceptat „condamnarea memoriei", damnatio memoriae, a lui Domitian de catre senat. Fapt care implica nulitatea actelor cezarului precedent si martelarea, distrugerea mentionarii numelui acestuia de pe inscriptiile oficiale. Dar totodata Nerva a oprit reprimarea trabantilor lui Domitian, inclusiv a delatorilor. Trebuia mai ales calmata ostilitatea militarilor si pretorienilor, fideli amintirii lui Domitian. Inscriptiile timpului si monedele dau seama de entuziasmul suscitat de accesul lui Nerva la Principat, intrucat saluta „libertatea publica" restabilita, LIBERTAS PVBLICA, si „prevederea senatului", PROVIDENTIA SENATVS, ilustrand aspiratia spre o monarhie senatoriala (CIL., 6, 472). O moneda il reprezinta pe Nerva alaturi de un senator. Inscriptiile staruie asupra instaurarii unei ere fericite, asupra bunatatii si moderatiei atestate de catre Nerva (C.I.L., 10, 103; 6812-6813 = I.L.S., 5819; C.I.G., 1733; 2911 etc). A putut fi evitata reeditarea perturbarilor si conflictelor militare din 68-69 d.C, nu fara mari dificultati, abile manevre si compromisuri aproape umilitoare. Cum vom vedea mai jos, adoptarea si desemnarea succesorului au contribuit masiv la blocarea' resuscitarii destruc-turarilor Imperiului. Se adauga faptul ca atat „clasa politica" romana, cat si militarii erau obositi de framantarile si tribulatiile, incercate in secolul I d.C, ca Principatul se consolidase si criza de crestere lua sfarsit, in asteptarea garantarii stabilitatii politice. Mai pe scurt, se astepta un nou August, care va fi tocmai succesorul lui Nerva. insusi Nerva adopta, in formula imperiala, titulatura de Imperator Nerua Caesar Augustus. in orice caz monedele emise in aceasta scurta „domnie", de un an si cateva luni, a lui Nerva, asociaza „libertatea publica" cu „Roma renascand", ROMA RENASCENS (A. Merlin, Les revers monetaires de l'empereur Nerva, Paris, 1906, pp. 14 si urm.; E.M. Smallwood, p. 35, nr. 27b; p. 52, nr. 91). Sau lanseaza sloganuri ca „mantuirea publica" (SALVS PVBLICA), „dreptatea augustului", IVSTITIA AVGVSTI, „echitatea augustului", AEQVITAS AVGVSTI, „pacea augustului", PAX AVGVSTI (E.M. Smallwood, p. 51, nr. 91 etc). Referinta la August este, fireste, relevanta. De altfel izvoarele literare reiau aceste motive propagandistice si exalta meritele Iui Nerva. Poetul Martial, care „colaborase" fara decenta cu regimul politic al lui Domitian, glorifica de asemenea pe Nerva, pe un ton vibrant (11,5). La randul sau, Tacit reliefeaza ca Nerva ar fi reusit sa conjuge regimuri anterior incompatibile, Principatul si libertatea (Agr., 2, 1). Elogiaza de asemenea „Principatul", principatus, lui Nerva, contrapus imperium-um, mai cu seama militar (., 1, 1,4). Iar Pliniu cel Tanar si Frontinus exalta de asemenea, pe un ton vibrant, calitatile lui Nerva (Plin., Ep., 1, 12, 11; 10, 58, 7; Frontin., Aq., 1, 1; 87, 2; 88, 1). Acest ultim autor defineste virtutile lui Nerva prin epitete revelatoare pentru tactica politica a acestui cezar: „foarte harnic" si „foarte pios", diligentissimus si piissimus. Cassius Dio si alte surse tardive celebreaza de asemenea meritele lui Nerva (DC, 67, 15-68 etc). Numai Iordanes ii va reprosa lui Nerva de a se fi invederat prea lent: singurul lui merit ar fi rezidat in adoptarea lui Traian (Rom., 266).
Piissimus, deoarece Nerva calma disensiunile din senat, caruia ii harazea un deosebit respect, in plina reuniune a senatului, Nerva ajurat ca nu va ucide nici un membru al venerabilei adunari. Diligentissimus, pentru ca Nerva a proclamat o strategie economico-financiara de austeritate. S-a straduit sa amortizeze efectele unei crize economice provocate de cheltuieli excesive, atat ale sale, cat si ale lui Domitian. A incercat sa reglementeze relatiile dintre fisc si contribuabili, sa limiteze anumite cheltuieli publice, dar si presiunea impozitelor. A pus la punct proiectul asa-numitelor alimenta, care vor fi traduse in practica de Traian. Totodata, in virtutea unor considerente de natura propagandistica, a acordat gratificatii consistente plebei si militarilor. Pe baza unei legi agrare votate de comitiile populare (este ultima lor initiativa legislativa cunoscuta!), au fost cumparate vaste loturi de pamant din Italia, care apartineau marilor domenii, si Nerva a insarcinat anumiti senatori sa le distribuie taranilor fara pamant ori micilor proprietari (C.I.L., 6, 1548; E.M.'Smallwood, p. 139, nr. 433; Plin., Ep., 7, 31; DC, 68, 2). Preocupat sa nu suscite comparatii cu Domitian, defavorabile siesi, Nerva a construit intensiv la Roma si in exteriorul ei. A fost incheiata constructia forului, inceputa de Domitian, care se va numi Forum Neruae (C.I.L., 6, 953; 31213; E.M. Smallwood, p. 127, nr. 373; Stat., S., 4, 3, vv. 9-l0; Mart., 10, 28, 6), a fost restaurat amfiteatrul Flavienilor, Coloseul (C.I.L., 6, 37137; 8681 = I.L.S., 1627), si a fost ameliorata reteaua de apeducte (Frontin., Aq., 1, 64; 87-93; 118). Unii aristocrati, victimele Iui Domitian, nemultumiti de toleranta vadita de Nerva fata de delatorii lui Domitian, au organizat chiar o conspiratie esuata impotriva lui Nerva, sub conducerea unui vlastar al vechii nobilitas, Gaius Calpumius Crassus Frugi Licinianus, descendent al succesorului desemnat al lui Galba si deci pretendent la Principat (P.I.R., II , p. 50, nr. 259). Nerva a invederat indulgenta: Crassus Licinianus a fost doar surghiunit la Tarent (CIL., 6, 31724; DC, 68, 2; Aur. Vict., Epit., 12, 6). in orice caz, strategia lui Nerva comporta tinte multiple, era indreptata in toate directiile, „spre orice azimut". Absolutismul imperial n-a diminuat cu nimic, iar influenta reala a senatului nu a crescut. Mai degraba decat modelul augusteic, a fost asumat cel al primilor ani de Principat neronian, fara fatada filosofica a acestuia, cu toate ca Nerva se consulta frecvent cu Dion Chrysostomul sau din Prusa, care il sprijinea. Ruda cu Nero, batranul cezar si-a ales consilieri mai ales dintre fostii colaboratori ai lui Nero, ca Lucius Verginius Rufus, general loial lui Nero, pe care il ia drept consul ordinarius, adica eponim, la 1 ianuarie 97 d.C. (C.I.L., 3, 7010; 7015-7017; Plin., Ep., 2, 1; 6, 10; 9, 9; Frontin., Aq., 102; DC, 68, 2, 4).
Incontestabil, manevrele abile ale lui Nerva nu au calmat pretorienii. Nemultumirile lor efervescente au mocnit practic un an. Am remarcat, mai sus, ca Nerva facuse eforturi sustinute in vederea seducerii militarilor si, in primul rand, a pretorienilor. O serie de monede dau seama de aceste eforturi. Fara indoiala, erau implicati si militarii legiunilor. De aceea legenda uneia dintre aceste monede proclama clar CONCORDIA EXERCITWM (E.M. Smollwood, p. 51, nr. 91a). Reversul acestor monede, care dateaza de la inceputul anului 97 d.C, figureaza doua maini stranse, simbol al solidaritatii militarilor. Nerva inlocuise pe Norbanus, unul dintre prefectii care contribuisera la uciderea lui Domitian, printr-un militar respectabil, cu vechi state de servicii si cunoscut ca fost prieten al lui Apollonios din Tyana, adica prin Casperius Aelianus. Parea de incredere, intrucat mai fusese prefect al pretorienilor, dar Domitian il destituise. Dupa ce au refuzat sa se ralieze conjuratiei lui Cassius Longinus, pretorienii s-au revoltat in septembrie sau octombrie 97 d.C, tocmai la instigarea lui Casperius Aelianus. A izbucnit atunci o insurectie, limitata, un tumultus al pretorienilor, care nu solicitau capul lui Nerva, ci pedepsirea ucigasilor lui Domitian. Ei nutreau in continuare nostalgia acestuia. De unde si o inscriptie pretoriana din 99-l00 d.C, care, in ciuda damnarii memoriei fostului cezar si martelarii numelui acestuia, consemneaza pe Domitian (C.I.L., 6, 2725 = I.L.S., 2034). Initial Nerva s-a impotrivit, mergand pana la a-si oferi propria viata in schimbul salvarii celor carora le datora Principatul. Ignorand opozitia principelui, pretorienii i-au omorat pe ucigasii lui Domitian, pe prefectul inca in functiune si fost conjurat - ceea ce „aranja" interesele lui Casperius Aelianus - adica Titus Petronius Secundus, pe sambelanul Titus Claudius Parthenius si, probabil, pe fostul prefect Norbanus si pe libertul Entellus (Plin., Pan., 5-6; DC, 68, 3, 3; Aur. Vict., Epit., 12, 7-8). Pentru moment pretorienii s-au linistit. De altfel, in randurile legiunilor iritarea a fost puternica. Legiunile din Pannonia au vrut sa se rascoale si au fost dificil calmate de Dion Chrysostomul. Planuia oare Casperius Aelianus sa-l inlature pe Nerva, pe care il umilise, demonstrand ca imparatul nu putea apara pe nimeni? Pliniu va spune ca, in acel moment, Imperiul era gata sa se prabuseasca peste cezar (Pan., 6, 1). Se raspandea teama de reintoarcerea terorii lui Domitian si de reeditarea anarhiei din 68-69. Totusi nici o forta serioasa a Imperiului nu dorea o asemenea involutie. Pe de alta parte, cum am semnalat mai sus, legiunile au exercitat o foarte insistenta presiune asupra Capitalei.
Oricum abilul Nerva a rasturnat situatia in cateva saptamani. El si consilierii sai stiau ca trebuie desemnat, prin adoptiune, un succesor si au precipitat decizia luata in acest sens. Exista un grup numeros de candidati la aceasta adoptiune. Printre ei se numarau rudele lui Nerva, dar si una a lui Maternus. Multi senatori doreau un principe „cetatenesc" ori „civil", ciuilissimus, cum era definit insusi Nerva. Si totusi optiunea lui Nerva s-a fixat asupra unui „barbat militar", var militaris, adica asupra lui Marcus Ulpius Traianus, senator abia la a doua generatie si neitalic, hispano-roman. Pe cand pana atunci toti cezarii prevenisera din Italia. De fapt, Traian descindea dintr-o familie de imigranti italici, stabiliti candva in Hispania. Servise ca ofiter, tribunus militum, nu un an sau doi, ci zece, probabil intre 71 si 81 d.C, interval de timp in care dobandise o solida experienta militara si o notabila popularitate printre soldati. Nerva il trimisese ca legat de provincie, deci guvernator, in Germania Superior, unde se afla in momentul adoptiunii. Mai multi factori au cantarit greu in asumarea deciziei de a-l adopta pe Traian, pe langa experienta militara a acestuia. in primul rand presiunea legiunilor. Se dadea totodata satisfactie exponentilor senatoriali si intelectuali ai principiului adoptarii celui mai bun cetatean. Traian nu era ruda cu Nerva si nu avea el insusi fii. In sfarsit, el nu se implicase in teroarea declansata de Domitian. Pe de alta parte se reliefase ca un slujitor leal al statului, atat sub Flavieni, cat si sub Nerva. in timpul revoltei lui Antonius Satuminus, Traian adusese pe Rin si intr-un timp record legiunea I Adiutrix, in sprijinul lui Domitian. Cezarul il rasplatise, ajutandu-l sa devina consul ordinarius, in 91 d.C. Mai mult decat atat, Traian devenise membru al consiliului principelui. De aceea nici nostalgicii lui Domitian si nici adversarii lor nu aveau motive sa fie nemultumiti. Pe deasupra, Traian apartinea lumii provinciale, noilor forte sociale si politice ale Imperiului. El aparea ca omul consensului, compromisului istoric intre factiunile politice. Pacea cetateneasca se impunea ca o necesitate imperioasa. Tulburarile din vremea scurtului Principat al lui Nerva, conspiratia lui Cassius Longinus si indeosebi „tumultul" pretorienilor atrasesera atentia asupra urgentei realizarii unui contract nescris intre fortele politice. De altfel izvoarele literare oglindesc relatia intre adoptarea lui Traian si seditiunea pretoriana (Plin., Pan., 8, 5 etc; DC, 68, 3, 4; Eutr., 8, 1; Oros., Hist., 7, 11, 1). Era nevoie de un om din exterior pentru garantarea acestei paci interne. Or Traian se pozitiona in afara factiunilor politice si in afara mediilor senatoriale traditionale. Actionase in interiorul unei noi lumi romane. in sfarsit, a contat si presiunea exercitata asupra lui Nerva si sfetnicilor lui de grupul foarte activ al senatorilor hispano-romani. Acest grup ocupa posturi-cheie in gestiunea Imperiului, in guvernarea Egiptului si a Germaniilor. in mod special candidatura lui Traian a fost sustinuta de Lucius Licinius Sura, probabil consul in 97 d.C. Adoptarea lui Traian, tinuta catva timp secreta, a fost infaptuita ca o lovitura de teatru, probabil la 27 octombrie 97 d.C. Pretorienii si Casperius Aelianus nu au avut alta solutie decat s-o accepte fara sa protesteze. De fapt Casperius Aelianus il cunoscuse temeinic pe tatal lui Traian.
Nerva a profitat de vestea unei mici victorii repurtate de trupele romane in Pannonia si, dupa o reuniune a consiliului principelui, a organizat un sacrificiu pe Capitoliu, in fata templului lui Iupiter. A adunat aici cei treizeci de lictori, care simbolizau stravechile comitii curiate, practic disparute. Pe Capitoliu a proclamat adoptarea lui Traian, care nici nu se afla la Roma. De altminteri, Traian nu si-a modificat radical numele, dupa adoptare. El nu s-a declarat Marcus Cocceius Nerva Traianus, ci doar Marcus Ulpius Nerua Traianus, adaugand deci numai un mic complement la numele sau. S-a revelat astfel caracterul partial al adoptiunii si prioritatea conferita normelor monarhiei elective. Ceilalti Antonini vor proceda altfel: Antoninus Pius va deveni un Aelius. in plus, Pliniu pretinde ca Traian nu ar fi fost la curent cu adoptiunea, acceptata de el spre a se supune senatului si poporului roman (Pan., 9, 4; 10, 2).
Nerva nu s-a limitat la o simpla adoptiune. El l-a transformat pe Traian in coregent al Imperiului. I-a acordat titlul de Caesar si calitatea de „imparat si asociat la puterea tribuniciana", imperator et consors tribuniciae potestatis (Plin., Pan., 9, 1; si 8, 4; 10, 3-4; DC, 68, 3, 4; Aur. Vict, Caes., 12, 2). in orice caz Traian asuma un imperium maius si era desemnat consul ordinarius pentru 1 ianuarie 98. Practic, Imperiul avea doi imparati, Nerva detinand numai o anumita preeminenta morala. O victorie obtinuta in Germania a prilejuit pentru ambii imparati epitetul de Germanicus. Senatul a confirmat asocierea lui Traian la Imperiu. O ambasada a lui Nerva, condusa de Frontinus, ii anunta noului imperator, in Germania Superioara, hotararile adoptate la Roma (Plin., Pan., 8, 6). Imediat Traian a convocat in aceeasi Germanie Superioara pe Casperius Aelianus si pe alti ofiteri pretorieni. Plin de incredere in relatiile sale cu familia lui Traian, Casperius Aelianus s-a grabit sa se deplaseze pe Rin. Dupa ce ofiterii pretorienilor au ajuns la cartierul sau general, Traian a dat ordin sa fie executati, fara nici un proces (DC, 68, 5, 3). Efectul acestei masuri punitive implacabile trebuie sa fi fost intens resimtit la Roma si in Imperiu. Autoritatea lui Nerva era restabilita, iar Traian se dovedea un cezar energic, fidel traditiilor romane si disciplinei militare. Traian a ramas in continuare pe Rin, ca sa patroneze operatii militare de curatire. Avea in subordine pe Lucius Iulius Ursus Servianus, in Germania Superioara, si pe Lucius Licinius Sura, in Germania Inferioara.
Dar dubla „domnie" nu a durat decat trei luni. Reiteram observatia ca Nerva ramasese singurul Augustus si pontifex maximus. La 25 ori 27 ianuarie 98 d.C, Nerva moare in parcul lui Salustiu, din pricina unei pneumonii ori a unui infarct miocardic. A primit repede onorurile apoteozei. Trupul sau, ca odinioara cel al lui August, a fost purtat pe umeri de senatori. Cenusa sa a fost asezata in mausoleul lui August (Aur. Vict., Epit., 12, 12). Traian a cinstit totdeauna cu evlavie memoria lui Nerva. Efigiile lui Nerva apar pe monedele batute de Traian, pana la sfarsitul Principatului lui. „Secolul" lui Traian putea sa se desfasoare, cu toata vigoarea. Traian urma sa guverneze singur Imperiul2.
Traian (98-l17 D.C.)
Traian a ajuns unic imparat inca in floarea varstei, la 44-46 de ani, deoarece se nascuse la 18 septembrie fie 52, fie 53, fie 54 d.C. Era primul imparat nascut intr-o provincie, dar, cum reliefa cu sagacitate Paul Petit, era un colonizator, si nu un colonizat. Am semnalat ca apartinea unei familii de imigranti italici. Nu este desigur imposibil ca unii dintre stramosii sai sa se fi casatorit cu femei indigene. Oricum, Ulpii din Hispania erau puternic romanizati intr-o provincie (Baetica) de asemenea intens supusa aculturatiei. Si deci profund romanizata.
inca din vremea lui Nerva, cum am mai remarcat, Traian aparea in ochii opiniei publice ca un nou August. El insusi s-a considerat ca atare, ca un Augustus rediuiuus. Adica drept omul pacii cetatenesti, al compromisului intre o opozitie antidespotica ostenita si potentarea autoritarismului. intrucatva conditiile socio-politice si coordonatele climatului mental din 98 d.C. aminteau de situatia din anii 30 i.C. incat Traian s-a straduit sa promoveze un contract, un acord, un tratat nescris, un foedus, tacit acceptat de „clasa politica", bazat pe reconcilierea principalelor forte politice ale Imperiului. Principatul era inevitabil, autoritarismul si chiar expansiunea lui erau ineluctabile. Erau insa necesare ponderarea exercitarii puterii, motivatia actelor solicitate de suveran, crutarea vietii cetatenilor, evitarea arbitrariului capricios, consimtamantul senatului si dialogul cu poporul, cu locuitorii Imperiului. Cu toate ca Traian s-a distantat sensibil de modelul augusteic, atat in politica interna - unde a consolidat autoritarismul absolutist, desi a mentinut ambiguitatile Principatului - cat si in cea externa - unde, in locul defensivei, recomandate de catre August, a reluat strategia expansiunii politico-militare a Imperiului, pe scara ampla. Totusi progresiv s-a impus, inca in antichitate, ideea asocierii intre Traian si August. Se pare ca, in Imperiul tarziu, se va ura imparatului sa fie „mai fericit decat August, mai bun decat Traian", felicior Augusto, melior Traiano (Eutr.,'8, 2). Cu toate ca Pliniu, in vibrantul panegiric inaltat lui Traian, l-a disociat ostentativ de orice alt imparat, cand a afirmat ca epitetul de „cel mai bun", opti-mus, nu se aplica si nu se va aplica nici unui alt monarh roman APan., 88, 9). Tot spre sfarsitul antichitatii, Eutropiu va caracteriza comportarea lui Traian prin doua epitete revelatoare. El va spune ca Traian fusese un imparat „de o neobisnuita civilitate si vitejie", inusitatae ciuilitatis etfortitudinis (Eutr., 8, 2,1). Prin urmare, conceptele-cheie ale Principatului traianeic ar fi ciuilitas si fortitudo, strans asociate intre ele, interdependente si aproape permutabile.
Civilitatea ilustra comportarea de prim cetatean al Imperiului, care isi sustine, ajuta si cruta permanent concetatenii. Pliniu il opunea pe Traian lui Domitian, exclamand ca cel de al doilea Antonin nu era tiran, ci un cetatean, nu stapan, ci un parinte APan., 2, 3; 9, 4). De fapt ciuilitas se conjuga cu diverse virtuti, traduse in notiuni ca „pietatea", pietas, „respectul", obsequium (fata de ceilalti cetateni), „lealitatea", fides, „simtul masurii si moderatiei", moderatio, modestia, si „omenia", humanitas. Toate aceste virtuti si altele, conferite lui Traian, depindeau, in mare masura, de traditionala axiologie a romanilor. „Vitejia" sau „forta", fortitudo, se mentine singura, fara auxiliari, si traduce indeosebi politica externa, conduita militara a principelui. Fortitudo pare mai importanta si poarta mai cu seama asupra strategiei imperiale, pe cand civilitatea implica prin excelenta tactica politica. in orice caz ambele parghii ale perceperii lui Traian ii asigurau acestuia posibilitatea de a fi „capabil sa conduca Imperiul", capax imperii. Datorita lor, Traian ar fi devenit „cel mai bun principe", optimus princeps. imparatul va asuma titlul de optimus ca un adevarat supranume, cognomen, in tot cursul Principatului sau. Optimizarea ii asigura lui Traian o influenta morala indubitabila, o auctoritas exceptionala, inclusiv in viata militara. Optimus il asimila lui Iupiter, care era in primul rand optimus si numai in al doilea rand „cel mai mare", maximus. Pliniu cel Tanar il califica pe Traian ca optimus inca intr-o scrisoare care dateaza din februarie 98 d.C. AEp., 10, 1, 2). in Panegiricul lui Traian, acelasi Pliniu il prezinta frecvent pe Traian ca optimus. Dar epitetul optimus apare si pe o inscriptie din 99 d.C, descoperita in Cilicia AI.G.R.R., 4, 914). Legendele monedelor il figureaza pe Traian ca optimus princeps, indeosebi dupa 103 d.C. (diverse colectii de piese numismatice; E.M. Smallwood, p. 127, nr. 375). Desigur, si alti cezari din secolul I d.C. beneficiasera neoficial de epitetul de optimus, dar acesta a fost acordat ca element oficial al „formulei" imperiale, ca un agnomen al imparatului (conferit de senat), in timpul razboiului cu partii si in legatura cu ocuparea Armeniei, inainte de 1 septembrie 114 d.C. AC.I.L., 6, 61; 962; 9, 1558 = I.L.S., 296). Pe cand monedele emise la Alexandria, dupa 29 august 114, il declara pe Traian „cel mai bun", aristos. Ansamblul trasaturilor, virtutilor, puse pe seama lui Traian de catre Pliniu cel Tanar si de alti scriitori antici, reproduce de fapt portretul-robot al bunului monarh, rex, conturat de stoici si de Dion Chrysostomul. Fara indoiala, Traian nu era un „inger" si nici un „sfant". Cum am remarcat, nici Nero nu fusese un „sfant". insa Traian nu s-a dovedit a fi un militar obtuz, ci s-a comportat ca un intelectual, autor de memorii de razboi, din pacate pierdute, iscusit teoretician, dar si spirit pragmatic. I s-a reprosat gustul aventurii. in orice caz invedera un eros puternic, agitat de numeroase pulsiuni. Era bisexual si mare amator de vinuri si alcool tare, veritabil bautor. Stia insa sa-si autocenzureze impulsurile, sa adopte o conduita precauta, toleranta, desi putea sa se manifeste ca foarte sever, cand considera ca se impune asprimea. Mario Pani reliefeaza ca Pliniu cel Tanar elogiaza staruitor indulgentia lui Traian APan., 2, 4-7; si D. Chr., 3, 2). Se afla desigur in cauza o indulgenta limitata, pragmatic manevrata, ca atunci cand Traian a reprimat fara crutare pe Casperius Aelianus, fost prieten al tatalui sau.
Strategia militara expansionista, urmata de Traian, nu era prescrisa numai de ambitiile lui de general destoinic. Traian a inteles ca, pentru a mentine pacea interna, pentru a calma rivalitatile, intrigile, ambitiile personale, ideile diverse care circulau in randurile „clasei politice" romane, era nevoie de canalizarea eforturilor spre exterior. Strategia de fortitudo avea nevoie de ciuilitas si de pacea interna, iar acestea din urma trebuiau sa se bazeze pe ofensiva spre exteriorul Imperiului. Maria Pilar Gonzalez- Conde demonstreaza ca fortitudo presupunea „pacea", pax, dar viguroasa, activa, susceptibila sa se conjuge cu expansiunea teritoriala la frontiere, ca sa se chezasuiasca locuitorilor abundenta, prosperitatea. Cercetatoarea spaniola reliefeaza ca iconografia monetara a Principatului traianeic, precum si sursele literare, vehiculeaza o teologie a Victoriei. Numeroase monede figureaza VICTORIA, uneori asociata fie lui Traian, fie anumitor zei, ca Iupiter si Marte. Colegiul Fratilor Arvali invoca Victoria cezarului sau a altor divinitati. Pe arcul de la Benevent, Traian, in toga, inainteaza alaturi de „Hercule invingatorul", Hercules Victor, al carui cult era incurajat in secolul al II-lea d.C. Marturiile literare pledeaza recurent pentru un razboi drept, bellum iustum, preconizat in functie de canoanele traditionale ale moralei romane (pentru legendele monetare, R.I.C., II, 23-26; 4l-44; 46-47; 58-68; 73-76; 8l-84; 114; 128-l35; 154-l55, 192-201; 234; 268; 280-286; 304-306; 335; 354-355; 765; 769; 775-777; pentru urarile Arvalilor, harazite sanatatii si victoriei imparatului, C.I.L., 6, 2074 = I.L.S., 5035). Expansionismul lui Traian corespundea unui plan deliberat, intentional, sistematic conceput, care includea in primul rand cucerirea Daciei si in al doilea rand o mare ofensiva antipartica. Spre regretul lui Tacit, care aspira spre o campanie decisiva in Germania, Traian a hotarat sa nu prelungeasca operatiile militare limitate din zona Rinului. In textul Res gestelor lui Amian, din editia Teubner a lui Victor Gardthausen, optimul principe jura sa transforme Dacia in provincie romana si sa strabata Istrul, adica Dunarea, si Eufratul, adica sa atace Parthia (inca de la inceputul Principatului; 24, 3, 9). in acelasi pasaj, Amian, afirma ca Iulian, care il admira pe Traian, voia sa subjuge Persia. Cucerirea Daciei, infaptuita in doua razboaie (10l-l02 si 105-l06 d.C), prezinta o cauzalitate complexa, pluridimensionala. A operat, indeosebi ca un pretext propagandistic, invocarea pacii incheiate cu Decebal, in 89 d.C, deturnate de catre daci impotriva Romei si considerate umilitoare de opinia publica romana. Traian era proclamat un „razbunator", ultor, incat apar monede pe care imparatul este inchipuit ca inspirat de Nemesis (R.I.C., II, 815). Prima si cea mai importanta cauza a cuceririi Daciei, cauza cauzelor, o constituia aspiratia lui Traian de a-si asigura spatele frontului pe care el urmarea sa-l deschida in Orient, impotriva partilor, „challenger" al Imperiului. Obiectivul sau primordial rezida in zdrobirea statului partie al Arsacizilor. Or partii aveau excelente raporturi cu Decebal si se schita chiar o tentativa de alianta daco-partica in timpul razboaielor dacice. inca din 99 d.C, s-a realizat un schimb de ambasade intre Roma si regatul indo-scitic al kusanilor, din Asia centrala si din nordul Indiei. in timp ce, in 100 d.C, romanii au anexat Imperiului statul parapalestinian clientelar, dupa moartea lui Herodes Agrippa II. Se urmarea astfel consolidarea pozitiilor antipartice ale romanilor. in plin razboi dacic, adica in 105-l06 d.C, armata lui Traian a anexat, in Iordania actuala, regatul arabilor nabateeni. S-a constituit provincia Arabia. O a doua cauza rezida in faptul ca regatul dacic centralizat - si inspirat de modele elenistice - al lui Decebal intrase in lumea civilizata, in oikoumene. Or romanii voiau ca Imperiul sa echivaleze cu aceasta oikoumene. O a treia cauza trebuie cautata in reputatia de bogatie substantiala, pe care o avea Dacia. O a patra cauza, reliefata de Roberto Paribeni, consta in nazuinta lui Traian de a fauri o romanitate orientala puternica, pan-dant al elenismului din Est. Traian dorea sa creeze, la nord de Dunare, o noua Gallie. O a cincea cauza a fost pusa in evidenta de Emil Condurachi. Traian intentiona sa ofere Imperiului o aparare eficienta impotriva undei de soc a miscarilor si atacurilor intreprinse de semintiile barbare din Asia si Europa central-nordica, resimtita in sud datorita culoarului furnizat de Moravia actuala. Parerile cercetatorilor in privinta eficacitatii defensive oferite de Dunare sunt impartite. in orice caz Traian a creat in Dacia, transformata in provincie romana imperiala, un „meterez al Imperiului", un propug-naculum Imperii. in sfarsit, am propune o a sasea cauza. Ne referim la amenajarea, pe un spatiu geografic de dimensiuni modeste, a unui teren de antrenament, de verificare a eficacitatii mijloacelor militare, in vederea desfasurarii, pe dimensiuni geografice mult mai ample, a razboiului partie. Nu insistam deocamdata asupra operatiilor militare. in orice caz Traian a implantat in Dacia un numar neobisnuit de mare de cetateni romani. Aici, ca si in Africa, spre deosebire de alti cezari, Traian s-a preocupat nu numai de o romanizarea urbana, ci si de colonizarea si romanizarea rurala.
Razboiul partie a fost minutios pregatit. Pe langa anexiunile teritoriale mai sus consemnate, in 112 d.C. Traian a trimis in Siria ca guvernator pe nepotul sau Hadrian, considerat de multi ca succesor probabil al imparatului. Tinta era pregatirea razboiului partie, declansat in 113 d.C. A fost cucerita Armenia, incat majoritatea teritoriului acestui regat a devenit provincie romana. La comanda trupelor romane, Traian a desfasurat operatii militare rapide si extinse pe vaste zone geografice. Ce urmarea de fapt Traian, care erau cauzele razboiului partie? Este greu de crezut ca imparatul voia sa anexeze integral regat-imperiul arsacid, desi o asemenea ipoteza nu poate fi total exclusa. Voia el sa incorporeze Imperiului partea vestica a acestui regat, adica Irakul actual, si sa transforme restul in stat clientelar Romei? Sau sa imparta teritoriul partie in mici formatiuni statale dependente de Roma si slabite? In orice caz, la obarsia razboiului par-tic s-a aflat nu numai dorinta de glorie a lui Traian (DC, 68, 17, 1), ci si cea de consolidare a frontierelor Imperiului, de infaptuire a izomorfismului complet intre lumea locuita si statul roman, de protejare a comertului cu India si Extremul Orient, intrucat caile de acces spre aceste meleaguri treceau prin regatul arsacid. in 116 d.C, Traian a ajuns pana la Golful Persic. insa, in spatele sau, s-au revoltat partii din Babylonia, sprijiniti de razboinici coborati din Iranul actual si de o insurectie aproape generala a iudeilor din Orientul Imperiului, in randurile carora se propagase o mentalitate mesianica, exploatata abil de emisarii partilor. Contraofensiva parta a putut fi jugulata, iar, cu pretul unor masacre sangeroase, initial declansate de rebeli si ulterior practicate de romani, a fost zdrobita insurectia iudeilor. Dar Traian nu putuse reglementa eficient problema partica. A purces spre Italia, de unde spera sa aduca noi forte militare proaspete. Lungile campanii in desert, sub soarele torid, in care Traian marsaluia pe jos si cu capul gol, alaturi de soldati, i-au zdruncinat sanatatea. La 9 sau 10 august 117 d.C, la Selinus ori Selinont, in Cilicia, Traian, care avea sensibil peste saizeci de ani, a murit crunt lovit de o congestie cerebrala. El nu aflase o solutie definitiva pentru razboiul partie si nu isi reglementase succesiunea decat in ultimul moment. Daca reglementarea succesiunii a fost efectiv opera lui Traian. Ceea ce nu este sigur.
Politica interna a lui Traian s-a vadit a fi complexa, multipolara, activa, dinamica. Nu poate fi tratata in putine randuri. S-a incercat implantarea unei gestionari eficiente, care isi propunea impulsionarea prosperitatii, preconizate de o propaganda ilustrata de legendele monetare (R.I.C., II, 249-250; 298; 336; 619; 643 etc). Incontestabil, la nivelul propagandei oficiale, strategia interna a lui Traian s-a intemeiat pe toleranta si pe un liberalism de suprafata, care, de altfel, nu costau nimic. S-a opinat chiar ca Traian a recurs la un anumit umanism, inspirat de virtuti traditionale, partial de inspiratie stoica si menite a actiona pretutindeni, inclusiv in domeniul religiei. Unde Traian admite reprimarea crestinilor, dar in conditiile respingerii denunturilor anonime. In definitiv, acest „liberalism" deghiza potentarea absolutismului imperial. Cu siguranta, s-au evitat reprimarile brutale si adesea capricioase, insa absolutismul imperial nu a scazut, ci a crescut. Aceasta toleranta limitata s-a manifestat in multe domenii. incat efectiv Traian incearca sa preconizeze un anumit umanism de inspiratie stoica. in definitiv, el incearca sa statueze un absolutism deloc estompat si intemeiat pe o gestionare minutioasa, excesiv de meticuloasa, evident paternalista, a Imperiului. Paternalismul lui Traian se baza pe sprijinul si promovarea cavalerilor, ca si pe unii senatori. Traian a fost copios slujit de senatori originari din Gallia cisalpina, ca si de clanul celor hispano-romani, cum erau Licinius Sura, principalul sau consilier, si Ursus Servianus.
Legislatia paternalista a lui Traian se releva concomitent umanitara, insa si destinata potentarii autoritarismului. Sunt protejate bunurile minorilor. Totodata, mai mult ca oricand anterior, administratia centrala se amesteca in viata oamenilor si dirijeaza precaut, dar autoritar, sistemul social. Xiphilin va nota ca Traian impartea personal dreptatea cand se afla in Capitala (DC, 69, 10). Corespondenta cu Pliniu cel Tanar, guvernator al Bithyniei, revela preocuparea constanta a gestionarilor Imperiului de a reclama directive ale centrului puterii statuie. Traian raspunde aproape plictisit, dar hotarat sa rezolve dificultati de amanunt. Neindoielnic, Traian a renuntat la confiscarea consulatului. Nu a exercitat decat de sase ori mandate consulare, dintre care trei plasate in momente-cheie ale Principatului sau: in 101, anul primului razboi dacic, in 103, cand pregatea a doua campanie impotriva lui Decebal, si in 112, moment care indica in acelasi timp intarirea absolutismului si pregatirea marelui razboi purtat impotriva partilor. Pe de alta parte, Traian s-a proclamat proconsul, ca sa-si sublinieze puterea activa, constrangatoare, cu tinta militara, pe care o exercita in afara Romei. Formula imperiala da seama de plurivalenta tacticii politice traianeice. Astfel Traian se prezinta ca IMP(erator) CAESAR, DPVI NERVAE FILIVS, NERVA TRAIANVS, OPTIMVS AVGVSTVS, GERMANICVS, DACICVS, PARTH1CVS, PONT (ifex) MAX(imus), TRlBVN(icia) POTEST(ate) XX, IMPERATOR XIII, PROCONSVL, CO(n) S(ul) VI,
PATER PATRIAE (CJ.L,-IU, 870). Constatam ca apar epitete, care sa denote victorii asupra germanilor, dacilor si partilor, mentiunea ca Traian devenise „fiul", filius, al lui Nerva si inregistrarea competentei de proconsul-guvernator general al Imperiului.
Paternalismul lui Traian se dezvaluie limpede in instituirea asa-numitelor alimenta, planuite inca de Nerva. Aceste institutii alimentare par a fi comportat doua obiective, intr-adevar ele prevedeau un credit funciar, un imprumut perpetuu, garantat de ipotecarea pamantului proprietarilor agricoli sau a unor imobile, inscrise in registrele cetatilor cu titlu de garantie. Varsarea totalului sumelor acordate, in rate, proprietarilor agricoli italici si supravegherea institutiilor alimentare, recuperarea datoriilor reveneau unor functionari de stat specializati, sub conducerea unor cavaleri „prefecti ai alimentelor", praefecti alimentorum. Dobanda era modica; varia intre 2,5 si 5%, fata de 12%, la cat se ridica ea in agricultura pentru imprumuturile private. Multi cercetatori moderni au estimat ca nu se urmarea de fapt stimularea agriculturii, caci dobanda era prea modesta, intr-adevar agricultura Italiei nu se afla in criza. Dar expansiunea sa putea diminua importurile de produse agricole din restul Imperiului. De altfel, Traian obliga senatorii sa investeasca o treime din averea lor in proprietati funciare din Italia. in orice caz principala tinta se afla in utilizarea sumelor recuperate. Dobanzile erau incasate de magistratii cetatilor, care le distribuiau, sub forma de subsidii, de „burse", parintilor copiilor italici, baietilor pana la optsprezece ani si fetelor pana la doisprezece. Baietii erau favorizati si figurau in numar mult mai important pe listele de beneficiari. Asadar obiectivul principal incorpora doua dimensiuni. Se viza si stoparea diminuarii populatiei Italiei. De altfel, in acelasi scop, Traian interzisese emigrarea italicilor spre provincii. Interdictie nerespectata, cum demonstreaza colonizarea Daciei. Pe de alta parte, privilegierea baietilor presupunea augmentarea numarului de cadre militare necesare legiunilor. Desigur, soldatii legiunilor nu mai proveneau, in majoritatea lor, din Italia, dar era necesara recrutarea sporita de centurioni si subofiteri, meniti fortelor din provincii, si de militari ai trupelor speciale din Capitala. Nu doar izvoarele literare, care califica „bursierii" lui Traian ca „ajutoare acordate razboaielor, podoaba a pacii", subsidia bellorum, ornamentum pacis (Plin., Pan., 28,4), ci si monedele glorifica aceste fundatii alimentare. Legende ca ALIM(enta) ITAL(iae) etc. sunt concludente (R.I.C., II, 120-l21; E.M. Smallwood, p. 35, nr. 30; 152, nr. 438). in sfarsit, anumite inscriptii, ca Tabula de la Veleia, consemneaza detalii: proprietarii care au contractat imprumuturi, normele de acordare a „burselor". Baietii proveniti din casatorii legitime primeau 16 sesterti lunari, cei nelegitimi numai 12. Fetele primeau respectiv 12 si 10 sesterti. La Veleia se inregistrau 281 de „bursieri", dintre care 270 erau copii legitimi; 245 erau de sex masculin, iar 34 de sex feminin ACIL., 11, 1147 = I.L.S., 6675 - E.M. Smallwood, pp. 142-l51, nr. 436; si C.I.L., 9, 1455; 10, 3854; 11, 4351; 6, 31298; 9, 5825). S-au dezvoltat si fundatii alimentare private, in Italia si in provincii, mai ales in Grecia, dupa exemplul acestor alimenta publice.
De altfel, prosperitatea si cresterea relativa a cantitatii de numerar de pe pietele Imperiului, datorita aurului adus din Dacia si extras intensiv din mine, au impulsionat un proces inflationist, inceput dupa reforma monetara a lui Nero. in realitate, din 64 d.C. si pana la sfarsitul antichitatii, Imperiul a trait aproape necontenit sub semnul inflatiei. Traian cheltuia mult, cu toate ca supraveghea riguros cele trei visterii imperiale. Dat fiind ca fiscului si aerarium-ului militar i se adaugase „patrimoniul cezarului", patrimonium Caesaris, adica trezoreria puterii imparatilor. Traian a demonetizat, catre 107, piesele de numerar anterioare reformei din 64 d.C, si a incercat sa reechilibreze raportul intre monedele de aur si cele de argint. Pe deasupra, aparatul functionaresc a fost mai temeinic dezvoltat si sistematizat. Cum am mai aratat, Traian a tolerat disparitia vechii legislatii a adunarilor populare, a „legilor", leges, si a „plebiscitelor", plebiscita. Totodata triumfurile militare si alte festivitati au fost celebrate cu un fast exorbitant. Politica urbanistica inregistreaza o expansiune notabila. Arhitectura Romei cunoaste performante stupefiante. Astfel s-a procedat la diverse restaurari. S-au construit doua arcuri de triumf, terme, un Odeon si indeosebi un nou For, cel al lui Traian. S-au ridicat o basilica Ulpia, celebra Columna, destinata sa figureze victoriile din Dacia, si, alaturi de ea, un vast complex comercial, Targul lui Traian, menit sa completeze centrul administrativ-cultural care era Forul lui Traian. Pretutindeni in Imperiu s-a construit masiv. Au aparut noi apeducte si poduri, noi sosele. Am mentionat anterior celebrul arc de triumf de la Benevent.
Totusi, in 112 d.C. si in anii urmatori Traian a initiat o prudenta, dar ferma, atent directionata, cotitura in sens absolutist-teocratic a regimului sau politic, care se proclama, intr-un fel, „liberal", fara sa fi fost vreodata efectiv astfel. Exista o logica interna a oricarei puteri absolute de a se dezvolta, de a se potenta. Traian nu a putut rezista presiunii organice a acestei logici. in legatura cu pregatirea razboiului partie si cu moartea lui Pliniu cel Tanar, omul de legatura intre optimul principe si senat, care ar fi dezaprobat orice accentuare a puterii monarhice, Traian a trecut la o iscusita, precauta, insidioasa consolidare a autoritarismului sau. Cotitura, in directia accentuarii autoritarismului, s-a manifestat, in primul rand, prin faurirea unui adevarat cult dinastic al Ulpiilor, familia cezarului. Astfel este zeificat tatal natural al lui Traian, Ulpius Traianus, mort cu multi ani in urma. Cu discretie, e adevarat, el este proclamat diuus. O moneda de aur, datata din anii 112-l14 d.C, prezinta fata in fata busturile celor doi parinti ai lui Traian si legenda „divinii Nerva si Traian tatal", DIVI NERVA ET TRA1ANVS PAT(er) (E.M. Smallwood, p. 60, nr. 133). Pe alta fata a monedei apare bustul imparatului, incununat cu lauri. Sa remarcam ca numai Ulpius Traianus este declarat tatal imparatului. in sfarsit, alte monede nu il celebreaza decat pe DIWS PATER TRAIAN(us), deci pe parintele natural. Principele semnifica astfel formarea unei dinastii a Ulpiilor intr-un moment cand nu mai putea avea mostenitori directi si chiar sentimentul dinastic determina potentarea absolutismului paternalistic. in aceasta directie, Traian era incurajat de sotia sa, Pompeia Plotina. De altfel, atat Plotina, cat si Marciana, sora lui Traian, devenisera „auguste", augustae, inca din 105. Dar, dupa moartea sa, survenita la 29 august 112, Marciana a fost de asemenea zeificata. Tot in 112 d.C, Plotina a dobandit dreptul de efigie pe monede. Dar dezvoltarea acestui absolutism intarit nu s-a circumscris la cultul familiei imperiale. Se reluasera temele unei propagande de vehiculare a misticii teocratice, preconizate de catre Domitian. Astfel, exaltarea lui Traian este conexata cultului solar. Diverse monede figureaza capul lui Traian inconjurat de raze solare (R.I.C., II, 341, 342). Se profileaza o teologie solara, care il consacra pe Traian ca Helios Kosmokrator, adica Soarele stapan al lumii, suveran despotic al universului. Absolutismul rezulta astfel ostentativ clamat. Maria Pilar Gonzalez-Conde considera ca o asemenea cotitura strategica a politicii lui Traian nu s-ar fi manifestat decat pe plan extern. intrucat trecerea de la expansiunea limitata la spatiul dacic, relativ restrans, la cea in Orient, mai agresiva si desfasurata pe mari suprafete, marca o noua etapa a Principatului traianeic. Cercetatoarea spaniola atrage atentia ca, dupa 112 d.C, „pacea", Pax, aproape dispare din iconografia monetara. Dar, in realitate, cotitura a fost bidimensionala. De altfel, expansionismul agresiv avea nevoie de suportul absolutismului teocratic, iar acestuia din urma ii erau necesare cuceriri in Orient, pe urmele lui Alexandru, in virtutea traditiei despotice. De altminteri, cotitura cu doua tinte a intampinat o anumita impotrivire, este adevarat ponderata, limitata. Daca Hadrian, nepotul lui Traian, sustinea ereditatea dinastica si pontentarea absolutismului, el nu aproba, probabil, ampla expansiune in Orient. Ceea ce explica, dupa opinia noastra, de ce Traian a ezitat sa-l desemneze oficial ca succesor. in schimb, oameni ca Avidius Nigrinus, in care multi intrevedeau pe cel ce ar fi trebuit sa-i succeada lui Traian, si Tacit, mentorul acestuia, puteau aproba expansiunea orientala, insa respingeau potentarea teocratica a autoritarismului. in schimb, ambele miscari ale lui Traian intruneau sustinerea unor oameni ca Decimus Terentius Scaurianus, fost guvernator al Daciei, insarcinat de Traian sa organizeze si sa guverneze provincia Mesopotamia, si mai ales Lusius Quietus, bratul drept al cezarului in razboiul partie. De altfel, numai in conditiile acuzarii absolutismului teocratic Traian a putut sa propulseze pe acest general barbar, un maur, in senat si pe deasupra, prin adlectie, printre fostii consuli. Caci adlectia printre consulari era foarte rar practicata de imparati. Traian a determinat de asemenea conferirea consulatului, in 116 d.C, lui Terentius Gentianus, fiul fostului guvernator al Daciei. Gentianus nu avea decat treizeci de ani, varsta la care, numai in conditiile consolidarii unui autoritarism, se putea accede la consulat. in orice caz atat opozitia, cat si reprimarea sa au fost prudente, circumscrise. Avidius Nigrinus si Tacit au fost momentan indepartati din Roma. Avidius Nigrinus a fost trimis sa guverneze Dacia, iar Tacit a fost, intre 112 si 114 d.C, proconsul-guvernator al provinciei Asia, situata de fapt in spatele frontului partie. Iar Laberius Maximus, performant general al lui Traian in cursul razboaielor dacice, ostil potentarii teocratice a absolutismului si, probabil, unor foarte ample operatii militare in Orient, a fost exilat. Pe de alta parte, neadoptarea oficiala a lui Hadrian a putut fi determinata si de dorinta imparatului de a nu exagera, de a nu irita excesiv pe senatorii care nu vedeau cu ochi buni inaugurarea unei mistici teocratice, organic prielnica resuscitarii ereditatii de facto a Principatului.
in orice caz, in 117 d.C, Traian a parasit lumea muritorilor. Pana la 6 august 117, el nu il adoptase oficial pe Hadrian. Se gandea el oare, cum crede autorul Historiei Auguste, sa-l adopte mai degraba pe juristul si senatorul „civil", Neratius Priscus, personaj de reputatie ireprosabila? Nu s-a produs niciodata o adoptare initiata de Traian, ci doar simularea ei de catre Plotina, ajutata de Publius Acilius Attianus, prefectul pretorienilor, cum afirma unele izvoare literare (DC, 69, 1, 1; Hist. Aug., Hadr., 1, 4)? Attianus fusese tutore al lui Hadrian, alaturi de Traian. Nu vom sti niciodata adevarul, dar Hadrian a devenit principe dupa decesul lui Traian3.
Hadrian (117-l38 d.C.)
Publius Aelius Hadrianus, cum se numea succesorul lui Traian, era ruda apropiata a optimului principe. El insusi era fiul unui var primar al lui Traian, de fapt vlastarul lui
Publius Aelius Hadrianus. Acesta era fiu al Ulpiei, sora tatalui imparatului. Mai mult decat atat, Hadrian se casatorise cu Vibia Sabina, fiica Matidiei. Or Matidia era fiica Marcianei, sora lui Traian, care, astfel cum am constatat mai sus, fusese indragita de optimul principe (Hist. Aug., Hadr., 1,2; 10; Oros., Hist., 7,13,1; Hier., Chron., p. 197, CCXXXI Olymp., an I, 117; Jord., Rom., 269 etc). incat principiul adoptarii celui mai bun cetatean, preconizat in mediile senatoriale, mai cu seama de Pliniu cel Tanar si de Tacit, era ignorat. Se statua insidios ereditatea de facto a Principatului si constituirea unei noi dinastii. Indiferent daca a falsificat sau nu ultima vointa a lui Traian, Plotina sustinuse staruitor incredintarea Principatului inca tanarului Hadrian. Pe 12 august 117 d.C, murise, in conditii suspecte, influentul libert imperial Marcus Ulpius Phaedimus (C.I.L., 6, 1884; 8762; 6773; I.L.S., 1792). Era la curent Phaedimus cu o falsificare a testamentului lui Traian ori numai se impotrivea cu inversunare succesiunii lui Hadrian la carma Principatului? Hadrian avea nu numai sprijinul Plotinei si al lui Attiannus, ci si al unor fosti adepti ai lui Pliniu cel Tanar. Cu toate ca, inainte de moarte, acesta reprobase o eventuala adoptare a rudei lui Traian. il sustineau pe Hadrian multi tineri ambitiosi si, candva, il sprijinise chiar Licinius Sura. Se opuneau senatori traditionalisti, unii fiind stoici, grupati in jurul lui Avidius Nigrinus. De asemenea il detestau pe Hadrian anumiti generali ai lui Traian.
Protejat de Traian si de Plotina, Hadrian parcursese o cariera politico-militara rapida si stralucita. Servise ca tribun militar, nu chiar zece ani ca Traian, dar cinci, in Pannonia, Moesia si Germania Superioara. Devenise quaestor al imparatului in 101 d.C, tribun al plebei in 105, pretor ulterior, legat-guvemator al Pannoniei Superioare, consul suffect in 108 si era desemnat consul ordina-rius pentru 118 d.C. Era de asemenea membru al mai multor colegii sacerdotale si arhonte la Atena. in cursul expeditiilor din Dacia, comandase ca legat legiunea I-a Minervia Pia Fidelis si practic fusese sef al statului major imperial. Traian il decorase, il desemnase drept comes al sau si il introdusese in consiliul principelui. Cum am semnalat mai sus, in 117 d.C. era legat-guver-nator al provinciei Siria, insarcinat cu misiunea de a comanda armata romana in retragere. Stirea mortii lui Traian si a desemnarii ca principe i-a parvenit in 11 august 117 d.C. indata soldatii l-au aclamat ca imparat, ignorand complet necesitatea confirmarii senatoriale si populare. Este adevarat ca ulterior Hadrian se va scuza ca nu a asteptat legitimarea senatoriala, dar si-a sarbatorit intotdeauna aniversarea „intronarii" la 11 august, dies imperii.
in pofida onorurilor postume decernate lui Traian, inclusiv a unui triumf, Hadrian a pus imediat in practica o ruptura neostentativa fata de strategia politica a antecesorului sau. El a abandonat toate cuceririle orientale ale lui Traian, cu exceptia Arabiei romane. S-a gandit chiar si la parasirea Daciei, insa a fost convins sa renunte la o asemenea initiativa de consilierii sai: colonizarea Daciei fusese intensiva si nu puteau fi abandonati Barbarilor atat de multi colonisti romani (Eutr., 8, 3). Hadrian a preconizat o strategie relativ pacifista, de revenire la defensiva pe frontierele naturale ale Imperiului, sprijinite de capete de pod, de dimensiuni mai reduse sau mai mari, ca in cazul Daciei. Nu este insa imposibil ca Hadrian sa fi abandonat si aici teritorii, eventual adaugate Imperiului de catre Traian, ca Moldova, intre Siret si Carpati, precum si o mare parte din Muntenia. A fost lasata in desuetudine nu numai fortitudo, ci si ciuilitas, in ciuda deferentei afisate fata de senat de catre Hadrian. Dupa lichidarea lui Casperius
Aelianus, Traian, nici inainte si nici dupa 112 d.C, nu mai recursese la represiuni sangeroase impotriva exponentilor „clasei politice". in schimb, Hadrian nu a ezitat sa omoare ori sa incurajeze, direct sau indirect, uciderea anumitor senatori si generali. Astfel s-a pus pe seama unor fosti generali ai lui Traian, efectiv nemultumiti ca se renuntase la strategia militara expansionista, un complot care ar fi vizat asasinarea lui Hadrian, in timpul unui sacrificiu religios. Complotul ar fi fost condus de Avidius Nigrinus, secondat in primul rand de Lusius Quietus si, in al doilea rand, de Cornelius Palma si de Publilius Celsus (Hist. Aug., Hadr., 7, 1). Gaius Avidius Nigrinus avea reputatia integritatii morale impecabile, atestate ca tribun al plebei in 105 d.C, consul suffect in 110 si guvernator al Daciei. Frecventase cercul lui Pliniu, care l-a caracterizat ca „cel mai bun barbat", optimus uir (Ep., 7, 6, 2), si deci cel mai capabil sa asume Principatul. Hadrian incercase sa-l atraga de partea sa, dar il inlocuise in Dacia prin Gaius Iulius Quadratus Bassus si apoi cu Marcius Turbo, omul sau de incredere. Hadrian ii propusese sa-l adopte, dar Avidius Nigrinus refuzase. Pe de alta parte, daca Hadrian pastrase in anturajul sau pe Lusius Quietus, lasase in semidizgratie pe generalii consulari Celsus si Palma. Desigur, nu este imposibil ca Lusius Quietus, condotier impetuos, coleric si crud (reprimase brutal revoltele antiromane din 116-l17 d.C), sa fi intentionat sa-l ucida, in 118 d.C, pe Hadrian. Totusi ceilalti consulari, inclusiv Avidius Nigrinus, nu avusesera cum sa fie la curent cu eventualele planuri fanteziste ale fostului general maur. Trabantii lui Hadrian, inclusiv si mai ales Marcius Turbo, au putut profita de asa-zisele intentii criminale ale lui Lusius Quietus. Ei au exercitat puternice presiuni asupra senatului si l-au silit sa condamne la executia capitala pe Aulus Cornelius Palma Frontonianus, consul ordinarius in 99 d.C, creatorul provinciei Arabia, in 105-l06, si pe Lucius Publilius Celsus, de doua ori (102 si in 113 d.C.) consul suffect sub Traian. Ambii se bucurasera de stima lui Traian. Aceeasi soarta au impartasit-o Lusius Quietus si Avidius Nigrinus, retras pe mosia sa de la Faventia (azi Faenza), in Etruria. Au fost executati toti in locuri diferite (Hist. Aug., Hadr., 7, 2). Desigur, Hadrian aprobase jugularea sangeroasa a principalei forte opozitioniste, desi a pus totul pe seama lui Attianus AHist. Aug., Hadr., 9, 3). A fost ucis si vlastarul vechii aristocratii, Calpurnius Frugi Crassus Longinus, exilat nu doar de Nerva, ci si de Traian, dupa opinia noastra odata cu Laberius Maximus (Hist. Aug., Hadr., 5, 6). A fost omorat tocmai cand se intorcea din surghiun. A pierit probabil si Laberius Maximus. De asemenea a fost constrans sa se sinucida filosoful stoic Euphrates din Tyr, probabil doctrinar al grupului lui Nigrinus, sub pretext ca era bolnav si batran (DC, 69, 8, 3). Nu stim ce a suferit Tacit, dar n-a murit in 118 d.C, deoarece, dupa opinia noastra, ca intr-un palimpsest, el a strecurat de fapt elogiul si moartea lui Avidius Nigrinus, sub finalul Analelor, teoretic harazit nararii sinuciderii lui Thrasea (An., 16, 34-35). A fost lichidat si celebrul arhitect al lui Traian, Apollodor din Damasc, de asemenea fidel memoriei fostului princeps si poate grupului consularilor. Pe de alta parte, Hadrian s-a debarasat rapid de clanul senatorial hispano-roman, deoarece l-a tinut in umbra pe fostul secondant al lui Traian, Lucius Iulius Ursus Servianus. Iar in 119 d.C, el l-a inlaturat de la conducerea garzii pretoriene pe Attianus, caruia ii datora prea mult. Attianus era inca prea legat de strategia politica traianeica. in plus, el recomandase lui Hadrian reprimari sangeroase, in lant. Dar Hadrian le refuzase si simula toleranta fata de senat (Hist. Aug., Hadr., 5, 5; 9-l0; 6, 1; 3; 5; DC, 69, 2, 2). Momentan au fost rasplatiti plinienii, care il sprijinisera pe noul suveran. Septicius Clarus a devenit prefectul pretorienilor, in 119 d.C, iar Gaius Suetonius Tranquillus, biograful, a fost promovat printre marii procuratori imperiali si membri ai consiliului principelui. in 118 d.C, Suetoniu a primit misiunea de a dirija corespondenta in limba latina a imparatului, ca procurator ab epistulis latinis. Totusi, in 122 d.C, Septicius si Suetoniu au fost
inlaturati, dizgratiati, indepartati din Roma (Hist. Aug., Hadr., 11, 3). Este probabil ca nu au jignit-o pe Sabina, sotia lui Hadrian, de altminteri dispretuita de principe, in principal pederast. impreuna cu imparateasa mai degraba ei au incercat sa modereze acutizarea ostentativa a autoritarismului imperial si filoelenismul monarhului; Marcius Turbo, fidelul lui Hadrian, a devenit prefect al pretoriului.
intr-adevar, fara intarziere, Hadrian a inaugurat o strategie politica de autocratie, care se voia luminata. Cum o va caracteriza Paul Petit, aceasta strategie se reliefa adesea ca dogmatica si provocatoare. Hadrian era inzestrat cu o personalitate complexa. El era un bun militar, un gestionar minutios, un om de actiune, pregatit sa adopte decizii brutale, crude si irevocabile. insa se revela de asemenea ca un om cultivat, un intelectual, mai mult ori mai putin diletant