a) Din punct de vedere religios : Acordul de la Roma a marcat un puternic moment de fortificare a pozitiilor catolice in Romania. Am amintit mai sus ca Statusul romano-catolic ardelean a luat nastere in contextul conflictului mutual dintre clerul si laicatul catolic. De-a lungul mai multor secole ierarhia catolica din vechea Ungarie a incerca sa limiteze activitatea si sfera de influenta a acestei organizatii laice care dispunea nu numai de averi considerabile, ci si de personalitati politice marcante, multe din ele ocupand treptele superioare ale ierarhiei de blazon. Laicii au reusit totusi sa-si mentina o autonomie relativa, punandu-se mai ales sub scutul guvernelor, acestea din urma fiind interesate sa mentina un echilibru intre pretentiile suprematiale ale Vaticanului si principiul suveranitatii nationale. h5g21gh
In conditiile Romaniei de dupa razboi, conducatorii Statusului intuiesc noile realitati si se aliaza din timp cu episcopul de Alba Iulia in care gasesc un mare, sprijinitor. Sprijinitor e un fel de a apune, caci, pana la urma, episcopul Majlath izbuteste sa-si subornodene complet pe conducatorii mireni ai Statusului, care, intre perspectiva de a fi `nfranii de Statul roman si aceea de a ingenunchia in fata ierarhiei catolice, aleg, desigur, pe cea din urma. Prin Acordul de la Rohia, Statusul a fost recunoscut de Vatican ca organizatie canonica, de tipul celor prevazute in Codex-ul de drept canonic, si apoi asimilat. Prin aceasta, Roma a pus capat, cel putin in Ardeal, conflictului multisecular dintre laicatul si clerul catolic, dand castig de cauza ierarhiei si punand-o pe aceasta in situatia de a dispune in mod discretionar de averile Statusului.
In felul, acesta, propaganda si prozelitismul catolic capatau anvergura. Clerul catolic a fost intotdeauna mult mai zelos in desfasurarea activitatii propagandistice, iar Acordul de la Roma adauga zelului sau si un spor de posibilitati materiale.
Daca Roma izbutea astfel sa rezolve unul din conflictele interne ale catolicismului din Ardeal, prin Acordul din 1932 ea slabea, in schimb, adeziunea elementului unit, Greco-catolicii avusesera naivitatea sa creada ca prin Concordatul din 1927 Vaticanul le da o dovada de dragoste si pretuire, inglobandu-i in marea comunitate catolica, sub titlul unuia din riturile ei. Dar la numai citiva ani dupa aceasta, cand a iesit la suprafata problema Statusului, ei si-au dat repede seama ca intre interesele romanilor uniti si acelea ale iredentistilor catolici, Roma inclina sa sprijine pe cele din urma, pentru ca, de fapt, numai in felul acesta se sprijinea pe ea insasi. Am aratat mai sus cum figuri marcante din sanul cultului greco-catolic au luat pozitie impotriva Statusului, demersurile mergand uneori pana la Vatican. Cu toata elasticitatea lui si cu tot devotamentul sau fata de Roma, insusi Valer Pop se crezuse obligat sa pledeze pentru cateva interese, greco- catolice, chiar daca acestea erau de minima importanta, pentru ca, in cele din urma, sa constate ca Vaticanul ramane insensibil la asemenea pledoarii. De altfel, faptul in sine ca Valer Pop pleca la Roma impreuna cu cei doi conducatori laici ai Statusului si ca acolo a dus tratative separate, demonstreaza ca, in realitate, nu se consuma o operatie diplomatica intre Guvern si Vatican, ci una intre romanii uniti si iredentistii catolici. Acordul de la Roma a reprezentat o grava deceptie pentru unitii ardeleni, iar aceasta deceptie urma sa instaureze un anumit climat psihologic pentru evenimentul din toamna anului 1948: revenirea unei mari parti a unitilor la Biserica lor mama. Deceptia s-a transformat uneori in protest si revolta, in noiembrie 1933, profesorii greco-catolici Baroni si Ostrogovich, afland ca numele lor fusesera mentionate printre membrii Consiliului diecezan de Alba Iulia, noua denumire a vechiului Status, s-au desolidarizat public de aceasta organizatie si au protestat impotriva Acordului de la Roma.

b) Din punct de vedere politic , Acordul de la Roma era de natura sa serveasca interesele revizionismului maghiar manifestat prin mijlocirea si la adapostul religiei catolice si, ca atare, sa subrezeasca temeiurile suveranitatii nationale romanesti.
Ca Statusul romano-catolic a fost mai putin o organizatie religioasa si mai mult una politica, e evident. Pana in 1932 Roma nu i-a recunoscut niciodata calitatea de organizatie catolica, in secolele XVI—XVIII, Statusul cuprindea in sine pe deputatii catolici din dieta ardeleana si nu era un organ administrativ bisericesc. Sub regimul constitutional maghiar el a fost tolerat de guvernele din Budapesta, din ratiuni politice, iar ca formatie constituita se numara printre cele douazeci de consilii si comisii ale Ministerului de Culte ungar.
In conditiile Statului roman, organizatia Statusului ardelean s-a mentinut intr-o permanenta stare de rezerva fata de autoritatea romaneasca, manifestand un spirit sectar si tinzand catre o autonomie totala. Functionarii Statusului, de pilda, nu depuneau juramant de credinta fata de conducerea Statului roman: in schimb jurau in fata presedintelui lor laic ca- si vor indeplini cu fidelitate datoriile inscrise in regulamentul Statusului si ca vor fi supusi superiorilor lor. In ziua de 21 decembrie 1931, avocatul Bela Pap Janossy, secretarul general al Statusului, declara Parchetului Tribunalului din Cluj ca «odata cu schimbarea imperiului (. . .) noi nici n-am incercat sa luam cu Statul nou raporturile pe care le-am avut cu Statul maghiar, si, din acel moment, din initiativa proprie, ne-am constituit aparte86. Conducatorii Statusului catolic nu intentionau catusi de putin sa recunoasca dreptul de inspectie al regelui roman asupra averilor pe care le detineau; daca ei recunoscusera acest drept regelui ungar, era pentru faptul ca acesta detinea titlul de «rege apostolic», calitate pe care regele Romaniei nu o avea. (Trebuie sa notam ca, in conceptia romano-catolica, notiunea de
«rege apostolic» se aplica nu pur si simplu unui suveran de religie catolica, ci unui suveran catolic care lupta pentru promovarea catolicismului), in spatele acestor consideratii abile si formaliste, conducatorii Statusului se sustrageau sistematic oricarei tentative de a fi subordonati autoritatii statale romanesti. Atitudinea acestora fata de drepturile suverane ale Statului roman devenea uneori extrem de indrazneata. Atragandu-i-se atentia de catre procuror ca organizatia Statusului n-a fost recunoscuta si nici considerata de Ministerul Cultelor roman ca persoana juridica, acelasi Bela Pap Janossy raspundea ca «Statusul are drepturi consacrate in decursul veacurilor... Ministerul poate sau nu sa recunoasca; pe un cuvant al Ministerului nu ne putem baza»87. Un raspuns asemanator il dadea, in fata aceluiasi procuror, si Adalbert Thuroczy, contabilul sef al Statusului, la intrebarea daca n-a savarsit o incalcare a legii operand cu un buget care n-a fost aprobat de rege si de guvern: «Statusul, lucrand autonom, hotaraste autonomie si nu are nevoie de aprobarea autoritatilor romanesti»88. E suficient sa retinem aceste marturii, spicuite din bogatele documente ale vremii, pentru a ne face o imagine obiectiva a spiritului ce se instalase in organizatia Statusului ardelean. Reamintim si faptul ca presedintele laic al acestei organizatii, baronul Elemer Gyarfas, era vicepresedintele partidului maghiar din Romania, senator in Parlamentul de la Bucuresti, deci om politic cu intinse si variate legaturi.
Organizatia Statusului romano-catolic ardelean, pe care insusi Iorga o numise «organizatie ilegala si primejdioasa», era una din cele mai puternice formatiuni militante ale revizionismului maghiar. Faptul acesta e demonstrat nu numai prin cultivarea unui spirit de independenta, ignorare si sfidare a autoritatii centrale romanesti, ci si prin actiuni, fatise sau subterane, de subminare a suveranitatii Statului roman. Am citat mai sus, printre altele, cuvantarea exrem de semnificativa tinuta de episcopul Majlath, la Cluj, in ziua de 19 noiembrie 1931, in fata «descendentilor Casei lui Arpad». Inspectorul General Moise Ienciu, care asistase la aceasta intrunire ilegala a Statusului, raporta Ministerului Cultelor ca discursul lui Majlah a fost «nu atat o predica, cat mai mult o vorbire inflacarata de chemare la lupta»89. Dispunand de fonduri imense, Statusul finanta actiuni subversive in favoarea revizionismului. In ianuarie 1932 Parchetul Tribunalului din Cluj era informat ca organizatia Statusului catolic avusese un anumit rol in trimiterea la Universitatile din Seghedin si Budapesta a studentilor maghiari din Ardeal, care au strins nu mai putin de 20 de volume de semnaturi pentru refacerea vechii Ungarii, volume trimise apoi lordului Rothermere, marele sprijinitor al revizionismului. Insusi Andrei Balazs recunostea in fata procurorului ca acesti studenti primisera sume de bani din partea Statusului90. Acest soi de actiuni au determinat Parchetul Tribunalului din Cluj sa consemneze, in rechizitoriul preliminar din decembrie 1931, constatarea ca «Statusul... sub imperiul roman (sic!), uzand de mijloace dolosive, a continuat aceeasi opera de exponent al vechii Ungarii si a politicii ei antiromanesti»91.

In lumina acestor fapte si consideratii e usor de apreciat ca Acordul de la Roma a avut si o puternica implicatie politica. Autoritatea sovina, revizionista, a Statusului catolic, desfasurata pana aici mai mult sau mai putin la lumina zilei si pe seama unei organizatii ilegale, acum era asezata oficial sub scutul Vaticanului si la adapostul unui act cu caracter international. Asa se si explica de ce, lezati in amorul lor propriu si in perspectiva emanciparii lor totale, conducatorii mireni ai Statusului s-au consolat repede de pierderea denumirii traditionale a organizatiei lor si de inglobarea ei in aparatul administrativ al episcopiei din Alba Iulia. Ramanand ei insisi in fruntea noului zis Consiliu diecezan si dispunand, chiar cu mai multa siguranta decat inainte, de imensele bunuri materiale, acestia erau indreptatiti sa spere ca activitatea lor politica va putea continua nestingherita. De altfel, Elemer Gyarfas nu se sfia sa declare si public, in coloanele presei, ca «sfera de activitate de pana acum a Statusului a ramas intreaga, ba inca s-a si largit»92 si ca «acordul de la Roma n-a sacrificat din patrimoniul eparhiei de Alba Iulia nici o caramida, nici un stanjen patrat de pamant si nici o singura para... Schimbarea numelui de «Status catolic» in acela de «Consiliu eparhial» s-a facut exclusiv din motivul ca adversarii, nostri sa nu mai poata intrebuinta acea numire cu scop de atatare»93. Din aceasta declaratie reiese si faptul ca organizatia Statusului catolic era, atat in ochii autoritatilor, cat si in aceia ai opiniei publice, compromisa; pentru continuarea activitatii ei trebuia un paravan, iar acesta i-a fost oferit cu generozitate de catre Vatican.

c) Din punct de vedere economic, Acordul de la Roma n-a facut altceva decat sa continuie si sa desavarseasca opera Concordatului din
1927, adica sa deposedeze Statul roman de o avere ce-i revenea de drept si care, dupa o apreciere globala facuta de deputatul I. Al. Vasilescu-Valjean la 19 august 1932, se ridica la o valoare de peste un miliard de lei94. Bunurile administrate de catre Statusul catolic erau acelea ale Fondului academic regesc de studii, Fondului de stipendii ardelean, Fondului religionar ardelean, Fondului orfelinatului therezian, precum si ale altor fonduri publice destinate sa sprijine institutiile de cultura generala. Aceste bunuri constau din mosii intinse, imobile si sume lichide, unele depuse la banci si fructificate in folosul Statusului. La 24 decembrie 1931, Adalbert Turoczy, contabilul sef al Statusului, declara la Parchetul Tribunalului din Cluj ca, la acea data, Statusul avea in casa cca 100.000 lei, depusi la banci cca 400.000 lei si aprecia averea Statusului la cea 80 de milioane lei. Fireste, intre aprecierea lui, facuta in calitate de acuzat, si aceea a lui Vasilescu-Valjean era o diferenta sensibila, dar chiar daca am retine numai o cifra medie si inca ar fi de-ajuns pentru a ne da seama de pierderea la care, prin Acordul de la Roma, subscrisese Statul roman. Ca bunurile prevazute in Concordatul din 1927, si acelea ale Statusului erau de drept proprietatea Statului roman. Fondurile detinute si administrate de Statusul romano-catolic ardelean nu erau fonduri catolice, ci de stat. Acest lucru fusese stabilit, inca din 1773, intre papa Clement al XIV-lea si imparateasa Maria Thereza, papa insusindu-si teza impartesei in sensul ca acestea sunt bunuri publice de care e in drept sa dispuna capul incoronat. Si era normal sa fie asa, daca tinem seama de faptul, subliniat de noi mai sus, ca toata politica suveranilor, catolici sau nu, a militat pentru limitarea pretentiilor suprematiale ale Vaticanului, pretentii care, de altfel, se dovedeau foarte sensibile in terenul economico-financiar. Toata jurisprudenta ungureasca si romaneasca a afirmat aceeasi concluzie, si anume ca bunurile de sub administratia Statusului erau bunuri de drept public. Ele apartinusera si vechiului Stat ungar si, potrivit Tratatului de la Trianon, trebuiau sa treaca in mod legitim pe seama Statului roman.
Acordul de la Roma transfera insa toate aceste bunuri pe seama eparhiei catolice de Alba Iulia. De fapt, ele au fost transferate Vaticanului, daca tinem seama de prevederile canonului 1518 din Codex juris canonici care consemneaza ca «Pontificele roman este supremul Administrator si Dispunator al tuturor bunurilor bisericesti»95. Avand in vedere coalitia catolico-revizionista, devenita mult mai evidenta prin eliminarea unitilor romani din circuitul intereselor materiale ale Statusului, se poate trage concluzia ca, prin Acordul de la Roma, Statul roman renunta la o avere imensa in favoarea prozelitismului catolic pe de o parte si a iredentismului maghiar pe da alta.

Cum se explica realizarea Acordului de la Roma? E o intrebare care ridica tot atatea dificultati ca si aceea privitoare la Concordat. Pe durata unui singur an (aprilie 1931 — mai 1932) se opereaza in datele problemei o rasturnare fundamentala: din organizatie ilegala, repudiata de Vatican, denuntata ca primejdioasa de Statul roman, pusa sub ancheta justitiei sub grave acuzatii de fals, frauda si activitate subversiva, Statusul devine o organizatie legala, recunoscuta de Vatican, confirmata de guvernul roman si scoasa de sub urmarirea justitiei si sigurantei Statului. Si toate acestea, fara ca organizatia Statusului sa fi oferit vreo garantie ca-si schimba ceva din structura si telurile ei fatise sau ascunse. Mai subliniem si faptul ca toata aceasta schimbare s-a produs sub unul si acelasi guvern, al lui Iorga, care de altfel a si cazut a doua zi dupa semnarea Acordului de la Vatican, adica la 31 mai 1932, fiind succedat de un guvern Maniu. Acesta din urma a facilitat consolidarea Statusului in noua sa forma de Consiliu diecezan, intr-o perioada pe care economia lucrarii de fata nu si-a propus s-o trateze, ca avand un caracter epilogic.
Statusul s-a bucurat insa, direct sau indirect, si de sprijinul liberalilor, in ianuarie 1932, Andrei Balazs declara ca organizatia din care facea parte avusese simpatia lui Ionel Bratianu. Alexandru Lapedatu, fost ministru liberal al Cultelor, facea parte din Consiliul de administratie al Bancii maghiare de Agricultura si din societatea anonima a Casei de Economii din Cluj, ambele conduse de membri marcanti ai Statusului catolic96.
Din scurtul istoric al problemei Statusuiui, expus mai sus, reiese limpede rolul pe care l-a jucat Dimitrie Ghica, in calitatea lui de ministru al Afacerilor Externe, ca si Valer Pop, in dubla lui calitate de ministru al Justitiei si de delegat special al guvernului pentru perfectarea si semnarea Acordului de la Roma. Reamintim si subliniem faptul ca Dimitrie Ghica era fratele monseniorului Vladimir Ghica si varul lui Bela Szentkoreszty din corpul de conducere al Statusuiui catolic ardelean. Toti acestia erau mai mult sau mai putin sub influenta directa a elementului catolic si, in lumina acestui fapt, nu e de mirare ca Dimitrie Ghica intervenea direct in reteaua diplomatica pentru contracararea oricarui demers anticatolic sau ca Valer Pop trata oficial cu Gyarfas si Balazs asupra carora Serviciul de Siguranta a Statului ii `nmanase, tot oficial, un dosar cu documente senzationale despre activitatea lor antistatala.
Cazul cel mai curios insa il reprezinta Nicolae Iorga, iar el nu se poate explica decat prin discutabila capacitate politica a ilustrului savant. Se stie ca guvernarea lui Iorga a fost una din cele mai nefericite din istoria Romaniei moderne si se pare ca pe cat de geniale erau intuitiile istorice ale acestui om, pe atat de aproximative erau orientarile lui in unele probleme imediate ale timpului. La aceasta trebuie sa adaugam si inconsecventa lui in raporturile pe care le avea cu regele Carol al II-lea, acestea penduland intre demnitatea academica a celui pe care suveranul insusi il chema cu
«Domnule Profesor», pana la docilitatea celui ce a imbracat, pana la urma, uniforma albastra a F.R.N.-ului.
E lucru cert ca, la inceputul dezbaterilor in problema Statusului Iorga s-a pronuntat limpede impotriva acestei organizatii pe care o numea «ilegala si primejdioasa». La 15 iulie 1931, intr-o scrisoare adresata lui N. Petrescu-Comnen, ministrul Romaniei pe langa Vatican, el afirma ca Statusul catolic este o «organizatie care s-a dovedit a fi de un caracter cu totul primejdios atat din punctul de vedere al raporturilor dintre Romania si Sf. Scaun, cat si din punctul de vedere al sigurantei Statului roman»97.
Intr-o adresa oficiala trimisa, in toamna anului 1931, episcopului Majlath, Iorga, in calitate de prim-ministru si ministru al Cultelor, respinge de plano statutele Statusului catolic ardelean pentru motivul ca e in discutie, adica sub semnul intrebarii, insasi existenta Statusului; tot el este cel ce interzice Adunarea anuala ce urma sa aiba loc in Cluj la 19 noiembrie 1931.
In aceeasi toamna, insa, Iorga incepe sa-si schimbe treptat, atitudinea. El face o prima cesiune insistentelor elaborate de cercurile catolice si admite transformarea problemei Statusului dintr-o chestiune de ordin pur intern in una cu caracter diplomatic; in acest sens el deleaga pe profesorul Ghibu sa mearga la Roma si sa ceara Vaticanului opinia privitoare la canonicitatea Statusului. Acesta a fost primul pas spre castigarea partidei de catre catolici.
Peste cateva luni, atitudinea lui Iorga capata accente noi. In februarie
1933, primul ministru se pronunta in Parlament pentru cauza Statusului, afirmand ca rezolvarea ei e o simpla chestiune de interpretare a Concordatului si preconizand trecerea averilor lui pe seama Bisericii Catolice. In acest sens, el deleaga pe Valer Pop sa trateze si semneze Acordul si permite lui Elemer Gyarfas sa reprezinte oficial Statusul, desi acesta fusese ales in mod ilegal ca presedinte laic al organizatiei, in Adunarea de la 19 noiembrie 1931, si cu toate ca acelasi Iorga declarase ca hotararile acelei Adunari nu vor avea valabilitate legala.
Mai mult, Iorga asigurase si pe nuntiul Doici ca nu va permite sa se ia vreo masura administrativa sau judiciara impotriva Statusului decit de acord cu Vaticanul. Iar Vaticanul, precum se stie, n-a fost de acord cu asemenea masuri.
Evident, cheia intregului mister n-a fost detinuta de factorii politici interni, ci de Vaticanul insusi. Linia ascendenta a atitudinii Romei papale fata de Statusul catolic ardelean e subtila si semnificativa.
Asa cum am consemnat mai sus, Statusul era, fructul conflictului mutual dintre clerul si laicatul catolic. Ca atare, Vaticanul n-a avut niciodata interes sa recunoasca existenta canonica a acestei organizatii, de altfel unice in felul ei, si nici sa-i sprijine activitatea. Aceasta, pe toata durata imperiului austro-ungar. Dar de indata ce configuratia politica a Europei se schimba, iar Ardealul trece sub stapanirea romaneasca, incepe sa se schimbe si atitudinea Romei fata de Status. E adevarat ca in 1923 papa refuzase sa admita autonomia eparhiei de Alba Iulia, cerut de catolicii ardeleni printr-un proiect de Concordat publicat de ei in Transilvanus Viator 98, dar aceasta, desigur, pentru motivul ca Vaticanul nu dorea catusi de putin o si mai pronuntata emancipare a elementului laic, ci, dimpotriva, o subsumare a lui in structura ierarhiei catolice. Cand conducatorii Statusului, pusi in situatia de a se judeca cu Statul roman si de a pierde procesul, admit patronajul direct al episcopului de Alba Iulia, Vaticanul are toate motivele sa intuiasca dubla sa victorie: mai `ntai asupra laicilor catolici si in al doilea rand asupra Statului roman. Drept urmare, Roma ia in brate cauza Statusului si, de-a lungul evenimentelor legate de aceasta cauza pe durata a mai multe luni, prezenta ei in momentele cheie e hotaratoare. O simpla si sumara reiterare si punctare a acestei prezente e concludenta:
La 16 noiembrie 1931 Arhiepiscopul Alexandru Cizar intervine in favoarea tinerii Adunarii anuale a Statusului si obtine castig de cauza.
La 19 noiembrie 1931, Adunarea ilegala de la Cluj, primeste din partea Vaticanului o telegrama de salut si bine-cuvantarile Papei.
In decembrie 1931, Vaticanul trimite trei mari decoratii papale lui Dimitrie Ghica, G. Argetoianu si Jean Pangal, exact in momentul in care problema Statusului e pe punctul de a lua o amploare deosebita in domeniul public.
Cam in aceeasi vreme, Papa trimite episcopului Majlath bani pentru sustinerea catolicilor din Ardeal, fapt relatat si de ziarul Erdelyi Tudosito in numarul 47/1931.
In februarie 1932, cardinalul Pacelli intervine pe langa ministrul
Comnen, de la Roma, in favoarea Statusului.
In mai 1932, la Roma, reprezentantii Papei invita pe Valer Pop sa trateze bilateral cu cei doi delegati ai Statusului.
In cursul acelorasi tratative, cardinalul Pacelli il asigura confidential pe Gyarfas ca Sfantul Scaun nu e dispus sa accepte nici o modificare a proiectului de Acord, propusa de Valer Pop, fara invoirea reprezentantilor Statusului99.
Gyarfas insusi raporta episcopului Majlath ca, la Roma, subsecretarul de stat al Vaticanului, Pizzardo, a aratat intelepciune si bunavointa fata de cauza si interesele Statusului. Iar la sfarsitul tratativelor, dupa semnarea Acordului, acelasi Gyarfas ii scria lui Pacelli ca rezultatul
«l-am putut obtine numai cu ajutorul Sfantului Scaun si, in primul rand, cu sprijinul valoros al Eminentei Voastre»100. La 1 iulie 1932 Vaticanul se grabea sa dea publicitatii textul semnat al Acordului, intr-o vreme in care inca se punea problema ca el sa fie mai
`ntai ratificat, dandu-i astfel valoare de act diplomatic definitiv in virtutea caruia se poate proceda la aplicarea lui efectiva.
In aceste impejurari, cu aceste mijloace si cu aceste rezultate a inteles Vaticanul sa-si continue si consolideze opera de propagare a catolicismului in Romania, pe de o parte, si sa sprijine actiunile indreptate impotriva Statului roman, pe de alta parte. Problema Statusului romano- catolic ardelean e tipica pentru demonstrarea supletei politice a Romei papale si pentru modul cum aceasta stia sa exploateze circumstantele dificile in favoarea intereselor ei. Luciditatea Vaticanului, stramtorare momentana a revizionismului maghiar, opacitatea si interesele personale ale unor oameni politici din Romania, iata credem noi, factorii care pot explica uluitorul act al Acordului de la Roma.