In anul 1968 s-au implinit doua sute de ani de la moartea lui Inocentiu Micu Clain in captivitatea de la Roma, dupa indelungate privatiuni, umiliri si chinuri sufletesti. j5j14jp
Viata si activitatea lui Inocentiu Micu Clain a fost prezentata in ansamblul ei destul de amanuntit de Dr. Augustin Bunea, iar anumite momente din ea, de alti istorici romani.
Expunerea de fata nu intentioneaza sa repete cele ce au fost scrise de istoricii anteriori 119, ci urmareste sa scoata in relief o latura a luptei si a dramei lui Inocentiu Micu Clain, prea putin reliefata in scrierile cu privire la el din trecut. S-a insistat adica aproape exclusiv asupra laturii nationale a luptei lui si ca urmare s-a simplificat nu numai aceasta lupta, ci si drama lui Inocentiu Micu Clain, reducand-o la unica durere a lui de a se vedea infrant de intrigile adversarilor care nu puteau vedea cu ochi buni lupta sa pentru ridicarea poporului roman la treapta politica si juridica de «natiune» egala cu celelalte trei natiuni recunoscute in Transilvania: natiunea maghiara, secuiasca si saseasca.
In realitate lupta lui Inocentiu Micu Clain mai are o componenta importanta: ea e si o lupta pentru independenta Bisericii sale, care pentru el faceapartedinindependentasidemnitateanatiuniisale. Aceasta a facut lupta lui mai grea, caci prin aceasta a coalizat impotriva lui toate fortele din Transilvania; de la Viena si de la Roma.
Din aceeasi cauza drama lui a fost mai complexa; mai complexa nu numai din pricina ralierii tuturor fortelor impotriva sa si a izolarii sale complete, ci si pentru ca, pe masura ce s-a vazut izolat si infrant, si-a dat seama ca in lupta lui a mizat in mod gresit pe alianta cu forta catolicismului care nu intentiona sa-i fie de folos lui si poporului sau, ci, dimpotriva, asa cum l-a invaluit si l-a paralizat pe el, urmarea sa invaluie si sa paralizeze treptat capacitatea de miscare libera a Bisericii sale si prin ea si a poporului sau. Drama lui Inocentiu Micu Clain a avut de aceea, dincolo de componentele ei exterioare, o zguduitoare complexitate sufleteasca.
In cele mai multe din scrierile din trecut asupra lui Inocentiu Micii Clain, nedandu-se importanta luptei acestuia pentru independenta Bisericii lui impotriva Bisericii Romano-Catolice, nu s-a vazut in toata complexitatea ei nici drama lui. Nu s-a vazut drama unui om care trebuia sa lupte, cu amaraciune, si cu diversele autoritati ale Bisericii Romano-Catolice, de care, cel putin pana la o vreme poate ca nu era convins ca trebuie sa se rupa total, iar dupa aceea si-a dat seama de neputinta de a face aceasta ruptura totala.
Aspectul dramatic al luptei sale e pus in relief in prima perioada a ei, adica in perioada functionarii sale ca episcop, prin faptul ca in lupta pentru drepturile natiunii sale, folosind argumentul unirii cu Biserica Romano- Catolica, el face simultan eforturi de a stavili actiunea iezuitilor de catolicizare a Bisericii sale, iar in a doua perioada a luptei sale, purtata din captivitatea de la Roma, acest aspect se accentueaza la paroxism, caci toata lupta lui din acest timp este in mod principal o lupta pentru independenta Bisericii sale fata de Roma papala de la care a crezut ca va primi ajutor in lupta sa pentru drepturile poporului roman.
Inocentiu Micu Clain, inca inainte de instalarea sa ca episcop, in 28 septembrie 1728, inaintase mai multe memorii imparatului Carol al VI-lea, referitoare la nedreptatile pe care le suferea clerul si credinciosii ortodocsi din Transilvania. Preotii uniti nu se bucura de imunitatile preotilor catolici, cum li s- a promit prin diplomele leopoldine din 1699 si 1701. Ei platesc impreuna cu credinciosii lor dijma pana si preotilor luterani si calvini, in loc sa primeasca dijma de la credinciosii romani. Copiii de romani nu pot frecventa scolile si nu pot practica meseriile, precum nu pot ocupa nici functii publice. Nobilii romani nu se bucura de accesul la forurile de conducere in stat in mod egal cu nobilii celorlalte natiuni 120.
In urma acestor memorii si mai ales in urma sinodului din 20 - 22 octombrie 1732, un rescript regal cerea guvernului Transilvaniei la 11 decembrie 1732 sa studieze cererile sinodului amintit. Dieta Transilvaniei din
27 februarie 1733 numeste o comisie pentru studierea acestor cereri. Comisia aceasta hotaraste la 25 iunie 1733 urmatoarele: 1. Sa se faca o conscriptie generala ca sa se vada daca toti credinciosii romani s-au unit;... 3.
«Episcopul Clain sa fie indemnat la observarea punctelor din Diploma leopoldina, caci se constata ca nici episcopul nu le observa si cu atat mai putin clerul si poporul valah»; 4. «Episcopul sa publice un catehism spre a-l prezenta Comisiei ca sa-l citeasca si sa-l examineze daca este corect si sincer sau eronat»;
5. «Acelasi episcop sa predea in copie o formula de profesiune de credinta pe care o face cel ce primeste unirea» 121. Comisia promitea sa se intruneasca dupa ce se vor implini aceste hotarari, fixandu-se ca termen de implinire septembrie 1733.
Daca Inocentiu Micu Clain cerea drepturi pentru clerul si poporul sau, bazandu-se pe faptul ca a primit unirea cu Roma, Dieta Transilvaniei, compusa din comiti si conti, ii cerea sa nu se joace cu unirea, ci sa dea dovada de progrese sincere in ea. Inocentiu Micu Clain arata ca clerul roman a intrat cu un picior in casa strainilor si le cerea drepturile de care se bucura ei; aceia il pofteau sa intre in prealabil de-a binelea in casa lor. Inocentiu Micu Clain cerea drepturi pe baza celei de a doua Diplome leopoldine; comitii si contii ii raspundeau cerandu-i sa implineasca opera de catolicizare a poporului roman in mod cat mai complet, ca sa capete apoi acele drepturi.
Pretentiile de mai sus nu au putut fi formulate decat cu consultarea unor specialisti in teologia catolica, deci de niste membri ai clerului catolic. Astfel, in fata lui Inocentiu Micu Clain nu se ridica numai opozitia calvinilor si a luteranilor, pe care tine s-o scoata necontenit in relief Bunea, ci si a nobililor si ierarhiei romano-catolice.
Dar mult mai interesant este faptul ca Inocentiu Micu Clain a zabovit aproape un an si jumatate cu prezentarea catehismului si a profesiunii de credinta cerute de comisie. Faptul acesta l-a remarcat Rosenfeld astfel: «Lucrul acesta a fost impreunat cu greutati. El n-a putut fi executat nici pana la termenul prescris, caci insusi episcopul Clain zabovea, mai ales in ce priveste punctele din urma (3, 4 si 5). Astfel, nici in acest an, nici in cel urmator (1734) nu s-a facut in aceasta chestiune nimic» 122.
De ce a zabovit Inocentiu Micu Clain cu prezentarea unui catehism si a unei profesiuni de credinta care sa primeasca aprobarea Dietei Transilvaniei, respectiv a statului catolic din ea? El a facut in cursul anului 1733 conscriptia romanilor uniti ceruta de Dieta 123, care era un lucru mai greu de implinit, dar nu s-a hotarat asa de usor sa intocmeasca si sa prezinte catehismul si formula profesiunii de credinta, care erau lucruri mai usoare. Explicatia acestei zaboviri o vom da ceva mai departe.
Din cauza acestei zaboviri, de-abia la 17 martie 1735 o noua comisie, sub presedintia guvernatorului Haller, a fost in masura sa aprobe un catehism prezentat de Inocentiu Micu Clain.
Bunea sustine ca episcopul Inocentiu Micu Clain ameninta cu desfacerea uniatiei pentru a obtine mai usor drepturile cerute pe seama romanilor 124. Dar din faptele ce se vor semnala in cursul lucrarii de fata se poate conchide mai de graba contrariul: Inocentiu Micu Clain se folosea de uniatie numai ca de un instrument pentru obtinerea drepturilor pe seama poporului roman. Caci nu ameninta nimeni ca se rupe de o valoare cu care si-a identificat fiinta in mod real. Nu ameninta un crestin convins, ca se lasa de crestinism, daca nu i se dau anumite drepturi. Nici un episcop unit de dupa Inocentiu Micu Clain n-a mai amenintat cu desfacerea uniatiei. El o facea aceasta, pentru ca se socotea liber sufleteste fata de uniatie; el putea aduce uniatiei aceasta jignire, pentru ca nu era identificat cu ea. Cine spune altora ca se poate desface de ceva, si-o spune si siesi si in orice caz arata o detasare sufleteasca fata de ceea ce spune ca poate parasi in fata altora. Uniatia avea pentru Inocentiu Micu Clain un rost conditionat, instrumental, era un mijloc pentru a sprijini obtinerea drepturilor pe seama romanilor, nu o valoare in sine.
De altfel tot clerul unit asa a considerat uniatia in timpul lui Inocentiu
Micu Clain. Avem in sensul acesta destule marturii. Inocentiu Micu Clain progreseaza foarte repede in lupta sa urmatoare la conceptia ca poporul roman este o natiune, ca si celelalte trei natiuni din Transilvania si cere sa fie recunoscuta ca atare si sa i se acorde in toate privintele o egalitate deplina cu acelea. E primul roman la care apare aceasta conceptie clara, superioara, care va deveni un program de lupta si de gandire pentru toti conducatorii politici ai romanilor transilvaneni.
Bazat pe aceasta conceptie Inocentiu Micu Clain pretinde, in memoriul sau catre imparatul Carol al VI-lea din 8 martie 1735, pentru sine un loc in guvernul Transilvaniei, pentru a sustine drepturile «natiunii» romane 125. El se baza in revendicarea statutului de natiune pentru poporul sau pe a doua diploma leopoldina, din 19 martie 1701, care prevedea ca toti romanii care vor accepta uniatia cu Roma sa fie socotiti intre staturile tarii. Dar depasea acea diploma care prevedea incadrarea romanilor catolicizati in statul catolic, deci intre maghiari, nu constituirea unei natiuni aparte, cum cerea Inocentiu Micu Clain care arata ca poporul roman a acceptat de fapt unirea, deci sa i se acorde situatia unei natiuni aparte.
La aceasta cerere trimisa de imparat spre opinare guvernului Tran- silvaniei, acesta raspunde, la 17 iunie 1735, la argumentul bazat pe unirea romanilor:
«in ce priveste lauda cu unirea, o, de ar fi in realitate asa! De fapt, nu numai guvernul ci si intreaga provincie constata atat public cat si privat nu numai ca nu este vreun roman unit, ci poate nici unul nu stie ce este unirea (...).
In ce priveste clerul, sau statul bisericesc, e sigur ca cei mai multi, nu totusi toti, au facut profesiunea de credinta in mod public, impreuna cu juramantul, dar, oare, in mod adevarat si nu fictiv si numai pentru imunitati personale? Aceasta se vede din faptul ca pe fata, in adunari si in convorbiri private, popii insisi sau preotii declara adeseori ca ei n-au depus juramantul pentru unire si pentru abdicarea de la schisma, ci numai ca sa poata fi liberi de jurisdictia domnilor de pamant, de servicii si de contributie; se vede aceasta si din faptul ca in realitate se servesc toti de carti schismatice, din care vorbesc poporului, slujesc liturghia, in care se neaga in mod fatis ca Sfantul Duh purcede de la Fiul si nu adauga nici in Simbolul niceean «Filioque»; daca ar fi uniti buni si adevarati, ar trebui sa faca aceasta, cum fac si pronunta in alte parti cei uniti in mod sincer. Se vede mai departe foarte clar ca absolut nici unul dintre popi nu invata si nu instruieste poporul, fie in mod privat, fie in Biserica, despre cele patru puncte. Numai cand se iveste vreo cauza, vreun litigiu, vreo contributie proprie de ordin lumesc, se refugiaza toti la imunitatea unirii ca la o ancora sacra. Un semn vadit al schismei sunt apoi insesi ceremoniile, slujba liturghiei si formulele de consacrare, care toate nu sunt unite, ci le fac si le tin ca schismatici adevarati; acelasi lucru se vede din faptul ca pana azi cred si marturisesc ca prin liturghii de patruzeci de zile, orice suflet se poate elibera din iadul insusi (si nu numai din purgatoriu, in care refuza cu totul sa creada), in orice stare de pacat ar fi decedat; se intampla ca unii dintre popi sau preoti se dau in fata catolicilor drept uniti si fac profesiune de unire, dar in realitate in interiorul si in pielea lor, cu foarte putine exceptii, sunt si acum schismatici, cum au fost inainte cu cincizeci de ani, cand nu se facea nici o mentiune de unire. Acest lucru e foarte experimentat si explorat in tot principatul. Deci nu poate numitul episcop sa invoace ca motiv al cererii sale «unirea» 126.
Se constata din nou din acest text ca cei ce se opuneau acordarii de drepturi romanilor uniti nu erau numai calvinii si luteranii, cum afirma Bunea127, ci si catolicii, caci obiectiile enumerate atesta priceperea unor clerici catolici. Apoi se constata ca, pe cand Inocentiu Micu Clain si romanii considerau unirea nu ca o acceptare a dogmelor si a cultului catolic, nobilii straini si clerul catolic voiau sa catolicizeze pe romani in mod total. Inocentiu Micu Clain voia ca romanii sa se pastreze distinct de catolici; nobilii catolici ii voiau deplin catolicizati.
In sfarsit, se constata ca Inocentiu Micu Clain, cu toate ca se lauda in memoriul de la 8 martie 1735 ca lucreaza asiduu pentru uniatie si cu toate ca prezentase (e adevarat), cu destula intarziere, catehismul cerut, nu reusise sau nu prea voise sa faca pe preoti sa predice nici una din dogmele specifice ale catolicismului.
Statul catolic, si prin el iezuitii, cereau romanilor aceasta catolicizare completa, pentru ca incepusera actiunea de catolicizare a lor in timpul episcopatului lui Pataki si a sedis-vacantei de dupa moartea aceluia.
Inocentiu Micu Clain ia masuri pentru stavilirea acestei actiuni de catolicizare si incepe lupta pentru indepartarea teologului iezuit, care era sustinatorul ei. Sinodul din 1739 hotaraste, desigur determinat de Inocentiu Micu Clain: «Cele patru puncte care contin unirea le va observa si tine perpetuu si fara incetare clerul nostru. Dar la mai multe sa nu fie silit sub nici un pretext»128. Inocentiu Micu Clain nu cunostea actul romanesc semnat de protopopi la 1698, care nu continea aceste puncte, caci fusese dosit de iezuiti, fiind descoperit de-abia la 1893 de Nicolae Densusianu 129. Cunostea numai textul latin in care fusese introdus falsul iezuit al celor patru puncte.
Sinodul din 1742 hotaraste sa se ceara papei sa interzica orice trecere de la ritul unit la cel latin 130. Iar Sinodul din 1739 mai hotaraste: «Dreptul canonic, numit in limba romana Pravila, sa se mentina in vigoare, exceptandu-se acelea care contrazic unirea, si sa se judece dupa el in chestiuni de drepturi» 131.
In lumina acestor hotarari ale sinoadelor de sub Inocentiu Micu Clain intelegem de ce el a zabovit cu intocmirea catehismului si a profesiunii de credinta ce i s-a cerut in 1733. Se temea sa nu i se ceara un catehism si o profesiune de credinta pur catolice si s-a silit pe alta parte sa intocmeasca niste texte fara elementele catolice introduse in timpul lui Pataki.
O ciocnire aspra cu nobilii si ierarhia catolica din Transilvania are Inocentiu Micu Clain in 1743, dupa ce acestia si-au aratat in anii 1742 si 1743 din nou sentimentele lor neprietenoase fata de romanii uniti.
Dupa ce pe tronul lui Carol al VI-lea a ajuns fiica lui, Maria Tereza, Dieta Transilvaniei a trimis la Viena o deputatie compusa din doi catolici, doi reformati si doi luterani-sasi, pentru anumite chestiuni ale Transilvaniei, intre care si chestiunea romanilor uniti, imparateasa voia la inceput ca «religiile, impreuna cu unitii, sa ramana nealterate in constitutia lor». Deputatii trimisi, inclusiv cei catolici, au obiectat ca «unitii nu au nici un loc intre cele patru religii recepte si ca ei nu pot fi inaltati la treapta de status, ci ar trebui sa fie cuprinsi in notiunea generala a religiei catolice cu care s-au unit» 132.
Deputatia aceasta a stat la Viena pana in septembrie 1742. Prin iunie sosise la Viena si Inocentiu Micu Clain, nechemat si neasteptat. Scopul lui era sa obtina de la Maria Tereza confirmarea Diplomei a II-a leopoldine, care dispunea, socotea el, ridicarea romanilor uniti la treapta de status. Inocentiu Micu Clain a predat in acest scop o copie a acestei diplome 133. Aici la Viena a inceput lupta dintre episcopul Inocentiu Micu Clain, care cerea recunoasterea romanilor ca natiune deosebita, si deputatia transilvana care se opunea la aceasta. Curtea a dat castag de cauza deputatiei. Desi ea s-a intors in Transilvania in septembrie 1742, iar Inocentiu Micu Clain a stat in Viena inca un an, Conferinta ministeriala din 17 august 1743 n-a voit sa confirme a doua Diploma leopoldina, ci confirmand, cu o interpretare nefavorabila romanilor uniti, numai prima Diploma leopoldina, a refuzat sa recunoasca poporul roman ca natiune. Pe baza acestei hotarari, presedintele Cancelariei aulice transilvane, catolicul Gyulaffi, a dat lui Inocentiu Micu Clain un rescript imperial cu data de
9 septembrie 1743, ca sa-l duca guvernului Transilvaniei spre publicare, dar a dat-o in plic inchis. Inocentiu Micu Clain a aflat insa de cuprinsul rescriptului si s-a umplut de indignare. Hotararea aceasta nesatisfacatoare si procedeul catolicului Gyulaffi l-a umplut de manie pe Inocentiu Micu Clain impotriva tuturor catolicilor din Transilvania si maniei acesteia i-a dat expresie in plangerea catre imparateasa din 25 noiembrie 1743, in care-si exprima temerea ca atat in Cancelaria aulica, cat si in Transilvania, catolicii au intentia sa supuna Scaunul sau jurisdictiei romano-catolice pentru ca in viitor sa nu mai incerce nimeni sa apere clerul si poporul roman, iar episcopatul catolic sa poata lua perpetuu dijma romanilor. «O, sfanta intentie a catolicilor ardeleni! Aceasta este invitatia la sfanta unire si apararea si promovarea ei adevarata? Adversarii catolici, din ura fata de natiunea romana, prefera ca parohienii romani sa presteze dijma pastorilor necatolici, decat preotilor uniti». Cancelaria aulica s-a silit, spune Inocentiu Micu Clain, sa obtina o hotarare favorabila pentru conationalii ei, in parte catolici, in parte necatolici, si pernicioasa pentru romani, iar acum se felicita ca poate expune pe episcopul valah rusinii in intregul Principat, spre inspaimantarea clerului si natiunii romane unite, atat de oprimata. Cancelarul a vrut sa trimita pe episcop acasa cu un rescript inchis, care continea pretinse rezolutii favorabile romanilor, ca pe un «pacalit de l aprilie» (April-Narr). Inocentiu Micu Clain recurge la imparateasa — rau informata - pentru a o informa mai bine, ca sa elibereze «in sfarsit clerul si na- tiunea romana de sub acest jug despotic al ungurilor, secuilor si sasilor, pentru ca altfel nu mai ramane acestui popor oprimat la culme, decat sa apeleze la Dumnezeul cel viu» 134.
Lupta lui Inocentiu Micu Clain se indreapta acum impotriva tuturor: calvini, luterani, catolici. Caci a vazut ca toti se opun acordarii de drepturi romanilor.
Inocentiu Micu Clain preda guvernului rescriptul imparatesei numai la 21 februarie 1744, in cursul lucrarilor Dietei convocate la Sibiu la 8 ianuarie 1744, cerand si acum sa se amine dezbaterea lui, ca sa nu se produca mahnire si tulburare in popor 135.
Dar episcopul adusese din Viena si prima Diploma a imparatului Leopold, prevazuta cu un act de confirmare din partea imparatesei, si le-a prezentat Dietei pe la sfarsitul lui ianuarie 1744, spre dezbatere si publicare, in timpul acestei dezbateri a izbucnit intre Dieta si Inocentiu Micu Clain un conflict violent, caci Dieta le interpreta si pe acelea intr-un mod foarte defavorabil romanilor. Cand episcopul a declarat ca Dieta lucreaza contra vointei imparatesei, Dieta a izbucnit intr-un strigat: «Rastigneste-l, rastigneste-!
ªi-l intrebara cum si pentru ce cuteaza sa protesteze impotriva unei tari
Petitia clerului si credinciosilor uniti catre imparateasa Maria Tereza din
19 iunie 1744, descriind aceasta scena 137, spune in continuare: «Din cauza aceasta, episcopul temandu-se de intrebuintarea fortei si voind sa evite urmarile rele (...), a trebuit sa retracteze public protestul, dar aceasta retractare, clerul si unitii de rit grec, cu permisiunea Maiestatii Voastre regale, nu numai ca o anuleaza, ci si reinnoieste cu tot devotamentul protestul sau».
La scurta vreme dupa aceasta cerere, la intocmirea careia desigur ca a lucrat tot Inocentiu Micu Clain, episcopul inainteaza si el o cerere personala.
Amandoua cererile protesteaza impotriva modificarilor facute de catre Dieta articolelor VI si VII din Legea prin care imparateasa confirma prima Diploma leopoldina. In textul imperial al articolului VI se prevedea ca si unitii de rit grec, fara deosebire de starea sociala, vor face parte din statul celor trei natiuni; in textul modificat de dieta, taranii_sunt exceptati de la aceasta calitate138.
In toiul acestor lupte, Inocentiu Micu Clain primeste prin guvernul transilvanean ordinul Mariei Tereza, datat la 15 iunie 1744, sa se prezinte la Viena in vederea rezolvarii cererilor romanilor uniti care n-au fost rezolvate prin hotararile anterioare 139.
Niciodata curtea imparateasca n-a chemat un episcop valah la Viena ca sa ofere drepturi natiunii lui. Nici acum n-a fost acesta motivul. Inocentiu Micu Clain era chemat mai degraba, la raport, intr-o chestiune devenita incomoda pentru imparatie. Bunea spune: «Motivul adevarat pentru care episcopul fusese chemat la Viena au fost tulburarile religioase produse de calugarul sarbesc Visarion». Nici acesta n-a putut fi intregul motiv adevarat. De ce ar fi avut curtea nevoie de Inocentiu Micu Clain ca sa ia masurile drastice impotriva acestor tulburari, pe care le-a luat si fara sa-l consulte pe el? Iar informatiile despre aceste tulburari le putea obtine si printr-un referat scris, asemenea celui trimis de episcopul rutean Oslavski, dupa vizitarea Transilvaniei in 1745. Sau le putea obtine de la autoritatile civile si militare subalterne. Daca l-a chemat totusi, pe Inocentiu Micu Clain, si din cauza tulburarilor produse de Visarion, a fost ca sa-l mustre si sa-l judece din cauza lor, deci pentru ca avea informatii ca episcopul era si el vinovat de ele, in sensul ca le dadea si el apa la moara, prin actiunea lui de fond impotriva catolicilor. Era chemat dintr-un motiv asemanator cu cel pentru care a fost chemat Atanasie, care periclita si el unirea prin nehotarirea lui.

Dar darzul Inocentiu Micu Clain nu era plapandul Atanasie. Primind acest ordin, a convocat si el un sinod, ca si Atanasie la 1701, dar nu ca sa incerce sa obtina o aparare prin sinod de la ceea ce eventual il astepta, ci pentru ca sa ia de la sinod o noua imputernicire pentru staruinta ce trebuia sa depuna si de asta data la Viena pentru drepturile clerului si credinciosilor sai. Inocentiu Micu Clain imprimase intregii sale Biserici o indrazneala uimitoare in cererile pe care le inainta pentru drepturile natiunii romane. Sinodul, intrunit la 25 iunie
(calendarul neindreptat) sau 5 iulie 1744, a avut si el acest caracter, desigur cu invoirea si sub inraurirea episcopului. Clain care credea ca asa cum nu i s-a intamplat nimic pana acum, pasind cu cutezanta, nu i se va intampla nici acum. Dar lupta lui Inocentiu Micu Clain se indrepta acum impotriva tuturor si ajunsese la un punct foarte inalt. Ataca acum si pe catolici si aceasta crease o stare de spirit in cler si popor, care a contribuit si ea la impetuozitatea generala cu care poporul a dat ascultare calugarului Visarion de a nu mai accepta nici macar o unire formala cu Roma papala. Viena intelesese ca nu mai poate tolera ca lucrurile sa continue intr-un sens ca acesta. Dar Inocentiu Micu Clain, in loc sa inceapa o retragere strategica, a adunat un sinod si a adresat prin el forurilor conducatoare din Transilvania si din Viena ultimatumul ca daca nu se acorda romanilor drepturile promise, vor parasi cu totii unirea.
Actele Sinodului din iunie 1744 nu le-a vazut nimeni. Nilles a publicat un raport scurt, scos din arhiva Episcopiei catolice din Alba Iulia 140. Niste relatii congruente cu raportul de la Nilles a transmis, de la Petru Bod si Miko, Gh. Baritiu 141. In afara de acestea exista un raport al lui Petru Daianu, secretarul sinodului, care l-a insotit pe Inocentiu Micu Clain si la Viena. El reda insa numai cuvantarea de deschidere a lui Inocentiu Micu Clain si hotararile sinodului, fiind cerute de autoritatile din Viena, pentru confirmarea informatiilor pe baza carora fusese tras Inocentiu Micu Clain in cercetare si pe baza carora Viena staruia la Roma ca Inocentiu Micu Clain sa fie silit sa demisioneze din postul de episcop 142. Acest raport este intarit si de semnaturile si sigiliile lui Alexandru Rednic si Gherontie Cotorea. Acestia nu erau aderenti infocati ai lui Inocentiu Micu Clain, dar nici ai lui Petru-Pavel Aron 143. De aceea nu este apasator pentru Inocentiu Micu Clain. Dimpotriva, se intrevede in el o anumita moderatie si obiectivitate, daca nu poate o usoara tendinta de a-l apara, insa fara curaj. Era intocmit doar de un om care fusese apropiat de Inocentiu Micu Clain. Apoi cei ce-l semneaza nu voiau sa-l apese nici din motivul ca Inocentiu Micu Clain se bucura, din pricina suferintei lui in captivitate la Roma, de o uriasa simpatie in Transilvania si apasandu-1 s-ar fi expus riscului unei mari impopu laritati.
In esenta insa se stravede, din acest raport, desi intr-un mod mai atenuat, aceeasi critica a lui Inocentiu Micu Clain la adresa tuturor autoritatilor din Transilvania, cum se vede si din celelalte relatii amintite, in mod atenuat e redata si acea parte din cuvantarea lui Inocentiu Micu Clain in care expune conflictul sau cu statul catolic transilvan si se pune in relief conceptia sa despre caracterul conditionat al unirii si atitudinea sa mai putin neingaduitoare fata de miscarea de intoarcere a romanilor la legea stramoseasca.
Inocentiu Micu Clain, plangindu-se ca forurile ardelene se opun con firmarii de catre imparateasa a celei de a doua Diplome leopoldine, pe motiv ca
«nu se stie de a fost vreodata publicata sau nu», spune ca a replicat ca «intrucat se observa si se recunoaste aceasta diploma in cele oneroase, e necesar sa se observe si sa se mentina in vigoare si in celelalte». Care sunt insa punctele
«oneroase» pe care le contine Diploma a doua leopoldina? Diferite dispozitii pentru intarirea unirii ca: adunarea catehismelor contrare uniatiei si distribuirea altora conforme ei -, interzicerea corespondentei episcopului cu domnii Valahiei si Moldovei ; grija de a nu face partasi de privilegii si de posturi decat pe cei ce fac profesiune de credinta unita etc.
In special oneroasa era considerata de episcop obligatia de a tine langa el un teolog iezuit, numit de Arhiepiscopul de Strigoniu, de care sa asculte in toate, impotriva acestei obligatii Inocentiu Micu Clain s-a manifestat si direct in sinod. O acuza adusa lui la Viena suna: «Cand s-a ajuns la acel paragraf din decret, ca domnul episcop sa-si hraneasca teologul si sa-i dea salariu, episcopul, ridicandu-se si depunand tichia, a izbucnit prin aceste cuvinte: «sau nu voi mai fi eu episcop, sau pe teologul ce petrece in casa mea nu-l voi mai hrani» 144. Toata lupta ulterioara a lui Inocentiu Micu Clain impotriva teologului iezuit e o dovada masiva ca Inocentiu Micu Clain a pus in sinod aceasta alternativa. Dar Inocentiu Micu Clain voia indepartarea iezuitului, pentru ca prin el se urmarea catolicizarea treptata a Bisericii si prezenta lui dictatoriala reprezenta desfiintarea independentei ei.
El a inceput lupta aceasta indata ce a ajuns episcop. Sinodul din 1739 hotara: «Reverendul teolog sa nu mai transmita nimanui informatii calomnioase si rasunatoare indreptate impotriva venerabilului cler, nici sa nu mai tina corespondenta pagubitoare pentru veneratul cler cu domnii din tara, ci sa fie de acord cu prea ilustrul episcop si veneratul cler» 145.
Activitatea de informare si de para a iezuitului la forurile superioare impotriva preotilor mai putin docili era un mijloc de a-i sili sa faca progrese in catolicism.
Intr-un memoriu din 1741 al lui Inocentiu Micu Clain catre imparateasa, acesta plangandu-se ca a fost obligat sa aprovizioneze pe iezuit cu locuinta, mancare, cu fan si ovaz pentru caii lui, continua : «O, demnitate episcopala! O, mizerabila soarta a noastra, nicairi auzita poate in Europa! Caci in Polonia, in Grecia, in Muncaci si in alte parti, episcopii uniti ai rutenilor, ai armenilor, nu intretin un teolog de alt rit, care nici in cele divine, nici in alte lucruri ale episcopului nu-l poate ajuta» 146.
Apoi spune ca nu exista in nici un domeniu nici un slujbas care sa nu fie obligat sa presteze juramant. Numai iezuitul refuza sa-l dea. «Dar clerul nu voieste sa-i predea cauzele sale fara depunerea juramantului, caci nicaieri in Transilvania sau in vreo alta parte nu sunt impusi de Maiestatea Voastra fruntasilor altor natiuni, sau clerului, judecatori atat de privilegiati ca iezuitii». Iezuitii declara ca un astfel de juramant e contrar regulilor ordinului lor. Dar atunci trebuie sa le fie contrara si activitatea de judecatori ai altora. Inocentiu Micu Clain roaga pe imparateasa sa lase sinodul sa aleaga un teolog dintre romani. Problema teologului a discutat-o si Sinodul din 1742, intocmind si un text de juramant pentru el 147.
In continuarea cuvantarii sale de la inceputul sinodului din 1744, Inocentiu Micu Clain declara ca a aratat ca clerul si credinciosii uniti romani au implinit «cele oneroase», dar ca acum «nu mai voieste sa observe articolele oneroase fara cele usuratoare» (Ego declaravi quod V. clerus haud velit onerosos Articulos absque solatiosis observare).
Precum se vede, Inocentiu Micu Clain recunoaste in fata sinodului ca a folosit metoda amenintarii cu desfacerea uniatiei, ca uniatia pentru el era numai o obligatie asumata printr-un contract de una din parti, in schimbul obligatiei celeilalte parti de a-si implini si ea angajamentele ei; si ca deci atunci cand o parte nu-si implineste obligatiile ei, cealalta este in drept sa denunte si ea pe ale sale.
Conceptia sa despre caracterul conditionat, contractual, al uniatiei o infatiseaza Inocentiu Micu Clain si mai direct in alta ordine de idei, cand afirma si refuzul lui de a o impune romanilor cu orice pret si cu orice mijloace.
Trecand adica la tulburarea produsa de calugarul Visarion, Inocentiu Micu Clain spune: «Ilustrul stat catolic imi cerea ca eu insumi sa ies si sa pacific acesti oameni, promitandu-mi bratul secular. La aceasta am raspuns: Oare, voiesc ei sa fac aceasta pacificare prin mijloace blande, sau violente? Dacaprin mijloaceblande,enecesarcasasepromitasisasedeaacelelucruripecarele- amcerutconformcontinutuluiprivilegiilor, iar daca prin mijloace violente, mie imi este absolut cu neputinta sa procedez astfel».
Inocentiu Micu Clain nu mai voieste sa foloseasca metoda silnica pentru mentinerea uniatiei. Adauga totusi ca a incercat sa potoleasca pe credinciosi la Saliste (in ziua de Rusalii 1744), dar in zadar. Deci e clar: Inocentiu Micu Clain merge pana acolo incat refuza sa mai incerce sa readuca sau sa retina poporul la uniatie pana nu i se dau drepturile promise. Dar aceasta insemna consimtirea lui la prabusirea uniatiei, caci istoria ulterioara a dovedit ca daca episcopii uniti de dupa el nu s-ar fi folosit de forta seculara, nu s-ar mai fi salvat nimic din uniatie. Consimtirea aceasta a lui Inocentiu Micu Clain rezulta sau dintr-o simtire mai adanca a lui, sau din faptul ca el nu intelegea mentinerea uniatiei decat ca un mijloc pentru obtinerea drepturilor promise. De fapt, aceste doua lucruri poate ca erau apropiate in cugetul si in simtirea sa. El simtea in fond ca si poporul. Unirea nu era pentru el un bun in sine. El se deosebea de popor numai prin faptul ca o socotea acceptabila de forma in schimbul drepturilor nationale, pe cand poporul nu o admitea nicicum.
Nu e de mirare daca acest refuz net dat de Inocentiu Micu Clain statului catolic de a mai actiona pentru aducerea romanilor la uniatie, pana nu se primesc drepturile promise, a ajuns la stirea Curtii de la Viena, fie prin rapoarte deschise, fie prin rapoarte confidentiale, fara ca in ele sa fie ceva neadevarat. ªi nu e de mirare ca, din acest motiv, Curtea l-a chemat pe Inocentiu Micu Clain la Viena spre intrebare si eventual pentru a lua masurile de rigoare impotriva lui.

Desigur ca in dosul redarii reci si rezumative, de proces-verbal, a lui Petru Daianu, se ascund cuvinte mai multe si mai fierbinti spuse de Inocentiu Micu Clain in sinod, precum si anumite scene de aprobare insufletita din partea sinodului. Am vazut apoi ca Petru Daianu nu reda decat cuvantarea de deschidere a lui Inocentiu Micu Clain, nu si ceea ce a urmat dupa aceea in sinod, in cursul celor trei zile cat a durat el. Atmosfera din sinod e redata intrucatva de descrierea lui Rosenfeld si de relatia publicata de Nilles. Expunerea lui Rosenfeld e combinata din raspunsurile date de Inocentiu Micu Clain in fata comisiei din Viena la 16 noiembrie 1744 si din relatia publicata de Nilles, ca si din alte relatii necunoscute. Prin faptul ca Rosenfeld a tinut seama si de raspunsurile lui Inocentiu Micu Clain se vede tendinta lui de a da o expunere mai moderata si nu atat de contrara lui 148.
Rosenfeld reda astfel discutia pe care Inocentiu Micu Clain afirma in fata sinodului ca a avut-o cu catolicii: «A aratat apoi episcopul amintitului sinod ca i s-a cerut de catre fruntasii catolici sa desfiinteze schisma care-si face drum. El a raspuns: «Cand se va da ceea ce s-a promis, el va calma schisma» 149. Catolicii au replicat: «Nu se cade sa fie stoarse acelea (privilegiile) intr-un astfel de mod»150.
Inocentiu Micu Clain intelegea sa nu mearga mai departe pana nu se acorda clerului si poporului sau drepturile promise. Experienta il adusese la o lipsa totala de incredere in celalalt partener al contractului. Celalalt partener cerea desfiintarea totala, cu orice mijloace, a legii stramosesti a romanilor. Aceasta o urmareau ei in primul rand. Nu lipsa de incredere ii stapinea pe ei cand refuzau drepturile cerute de Inocentiu Micu Clain, caci stiau ca in orice clipa ar fi putut retrage romanilor aceste drepturi daca n-ar fi ramas fideli unirii. Inocentiu Micu Clain intelegea cursa care se intindea poporului sau si nu voia ca el sa intre in ea.
Rosenfeld rezuma astfel cuvantarea de mai departe a lui Inocentiu Micu Clain; «In afara de aceea, a proferat multe cuvinte injurioase si dezagreabile, prin care ii invinovatea pe catolici si-i vestejea, intre altele, ridicand deodata tonul, s-a adresat catre ai sai: «Sau sa deveniti catolici si sa va schimbati legea, sau sa va ganditi la altceva, in alta parte» 151. Aceste cuvinte se afla si la Nilles, intr-o forma putin schimbata: «Sau va trebui sa va schimbati legea, sau sa va ganditi la altceva, in alta parte» 152.
Intr-un fel sau altul Inocentiu Micu Clain a pus o astfel de alternativa. Chiar Bunea crede ca da. Ea putea rezulta firesc din obiceiul lui de pana acum de a face uniatia conditionata de obtinerea drepturilor pe seama natiunii romane.
In sinod, la capatul atator actiuni infructuoase, din intrebarea lui Inocentiu Micu Clain daca mai trebuie sau nu sa se continue aceasta actiune si din informatia ca statul catolic cere in prealabil catolicizarea poporului roman, a putut rezulta aceasta si mai ascutita forma a alternativei.
Amintim ca intre intrebarile puse lui Inocentiu Micu Clain de comisia din Viena este si aceea daca el a intrebat sinodul: «Daca toate acelea care au fost promise romanilor nu s-ar putea obtine, in acest caz mai vor de atunci inainte sa pastreze unirea, sau o vor parasi?» 153.
Chiar daca Inocentiu Micu Clain n-ar fi formulat precis aceasta intrebare, atmosfera creata de expunerea lui in sinod era de asa natura ca sinodul o simtea si multi si-o vor fi pus intre ei in termeni precisi. Inocentiu Micu Clain a impins lucrurile pana la formularea deschisa a acestei alternative, sau, daca nu, pana aproape de formularea ei, ducand pana la capat metoda amenintarii care-i era proprie si care se potrivea cu caracterul lui dirz si impetuos.
Rosenfeld da in plus fata de Nilles, pe marginile amintitei intrebari puse probabil de Inocentiu Micu Clain, o informatie care arata vointa lui de a reda lucrurile mai moderat decat relatia de la Nilles: «La acestea tot poporul roman a frematat, dar multi batrani romani au fost scandalizati si s-au plans intre ei» 154. Atmosfera aceasta de alternativa transanta in care s-a sfarsit sinodul e redata si de relatia de la Nilles cu care e aproape identica si cea a lui Rosenfeld. Rosenfeld, vorbind despre sfarsitul sinodului, spune: «Sfirsitul sinodului a fost, deci, ca la indiscreta intrebare a aceluiasi episcop ca oare daca cele promise nu se vor acorda, mai voiesc sa ramana uniti? — atat popii cat si taranii au raspuns:
«Daca nu se vor acorda acelea, nu mai voiesc sa ramana uniti. Ba, mai mult, partea cea mai mare a poporului a izbucnit: Fie ca se vor acorda acelea, fie ca nu, el totusi va renunta la unire» 155.
Relatarea facuta de Nilles merge chiar mai departe, afirmand ca sinodul a intocmit un act scris prin care declara ca clerul, nobilimea si poporul vor abdica de la unire daca nu li se vor acorda toate drepturile promise 156. Noi nu ne-am fi permis indrazneala sa credem ca in sinod s-a mers pana acolo. Dar chiar Bunea spune: «Este deci foarte probabil ca episcopul a adus din Sinodul din 1744 la Viena o scrisoare, in care clerul si poporul ameninta cu neunirea, daca nu li se vor implini cererile» 157. ªi el isi intemeiaza afirmatia pe scrisoarea pe care protopopii adunati in 22 septembrie 1747 la Daia au adresat-o lui Inocentiu Micu Clain, aflat in captivitate la Roma, si in care, indemnati desigur de Ino- centiu Micu Clain, e folosita aceeasi amenintare si unirea e considerata la fel ca ceva conditionat de obtinerea drepturilor: «Noi nicidecum nu voim ca Ilustritatea voastra sa renuntati la episcopat, nici nu voim alt episcop pana ce va trai Ilustritatea voastra. Va facem cunoscut si aceasta, ca daca pe drept ori pe nedrept ori in alt chip Va vor sili la aceasta, atunci poporul roman se va lepada de unire» 158. Daca protopopii au putut formula in scris aceasta amenintare la
1747, de ce n-ar fi putut-o formula si in Sinodul din 1744? Fara indoiala Bunea crede ca nici Inocentiu Micu Clain, nici sinodul nu se gandeau serios sa infap- tuiasca aceasta amenintare, ci ea era numai o arma de lupta. Dar de unde stia el ca oamenii nu se gandeau in suflet asa, cum se exprimau prin cuvinte? Oamenii aflati intr-o situatie disperata, cum se afla Inocentiu Micu Clain cu clerul si credinciosii romani, exprima in cuvintele pe care le rostesc o gandire reala si o hotarare care oglindesc cu fidelitate o stare sufleteasca capabila de asemenea grave hotarari.
Dar sa incercam sa prindem in trasaturile ei si mai concrete si mai complete icoana Sinodului din 1744, luand in sprijin si intrebarile ce le-a pus lui Clain comisia care a fost instituita la propunerea Conferintei ministeriale din Viena din 25 septembrie 1744, ca si din alte raspunsuri date de Inocentiu Micu

Intrebarile comisiei sunt intocmite pe baza unor rapoarte ce au sosit la

Viena, nu numai despre parasirea uniatiei in masa de catre populatia romaneasca, ci si despre cele petrecute in sinod. Se mentioneaza asemenea rapoarte in foarte multe intrebari. Bunea crede ca unele din aceste rapoarte trebuie sa fi fost trimise de teologul iezuit Balogh, care avea dreptul sa participe la sinod. El va fi trimis informatiile sale si la Viena, si la guvernul transilvanean, si la Episcopia de Alba Iulia, cum e cea publicata de Nilles 159.
Din intrebarile comisiei nu ne intereseaza cele de la punctele l - 15, privitoare la parasirea uniatiei de catre masele populare. Mentionam aici numai ca episcopul in raspuns a accentuat din nou ca principala cauza a acestei parasiri este neacordarea privilegiilor promise 160.
Intre intrebarile referitoare la sinod (16 - 49), remarcam pe cele in legatura cu convocarea lui: «Daca sinodul a fost convocat «cu mandatul antecedent, sau cu permisiunea arhiepiscopala» (23), cu «prestiinta si consimtamantul domnului guvernator» (24) si «a domnului comandant general al Provinciei» (25) 161. Inocentiu Micu Clain a raspuns ca guvernatorul si comandantul general au stiut, «dar nu se cere pentru aceasta consimtamantul lor». Despre cererea unei aprobari a arhiepiscopului de Strigoniu, Inocentiu Micu Clain nu vrea sa aminteasca nimic. El apara independenta Bisericii sale162. Printr-o intrebare, comisia voia sa stie daca episcopul a spus ca pana acum a prestat «osteneli inutile si a suportat necazuri, in vreme ce la Viena n-a fost tratat decat cu cuvinte frumoase» (Verbis speciosis tractatus fuisset) 163.
Clain n-a raspuns sau n-a apucat sa raspunda la aceasta intrebare. La intrebarea daca e adevarat ca in sinod s-a produs o tulburare cand el a spus ca a inaintat imparatesei o noua cerere impotriva refuzului staturilor transilvanene de a primi pe romani in staturile Provinciei (37 - 38) 164, Inocentiu Micu Clain a raspuns ca tulburarea s-a produs nu atunci, «ci cand multi, cum s-a spus, au cerut popi neuniti, iar episcopul intrebandu-i de ce cer astfel de preoti, aceia au strigat: «Noua ne promiteti toate, dar suntem mintiti». Declaratia lui este rezumata astfel in ce priveste reactia la acest strigat: «Domnul episcop insusi n-a putut, in fata sinodului, sa-i potoleasca, ci numai dupa aceea, chemandu-i la sine in particular, i-a linistit» 165.
De ce n-a putut Inocentiu Micu Clain, dupa insasi marturisirea lui, sa potoleasca, in cadrul sinodului, pe cei ce cereau preoti neuniti, ramanand sa credem sau nu problematica asigurare data Comisiei, ca i-a potolit dupa aceea in particular? N-a putut sa-i potoleasca episcopul in sinod, sau n-a voit? E de crezut ca n-a putut, pentru ca erau «multi», cum zice el insusi, ca era acea

«major pars» (majoritatea), care a declarat ca chiar daca i s-ar acorda drepturi, ar lepada uniatia cum se spune in relatarea de la Nilles.
Poate ca Inocentiu Micu Clain prezinta lucrurile ca si cum poporul i-a reprosat in sinod: «Noua ne promiteti tot, dar suntem mintiti», ca sa-si usureze putin situatia in fata comisiei. Dar se poate sa se fi intamplat asa cum spune. Inocentiu Micu Clain statea pe o pozitie oarecum de mijloc in problema mentinerii uniatiei. El nu era atasat in mod real de ei, dar socotea ca e bine sa se promita ca credinciosii o vor mentine daca vor primi drepturile promise, pentru a le putea capata. Fata de pozitia aceasta, majoritatea din sinod adoptase o pozitie de respingere categorica a uniatiei. Ea nu o accepta nici macar conditionat. Se va vedea ca urmasii lui Inocentiu Micu Clain, Petru-Pavel Aron si toti episcopii uniti de dupa aceea au adoptat cealalta extrema: mentinerea uniatiei cu orice pret, fie ca se vor primi sau nu in schimbul ei drepturile promise. Inocentiu Micu Clain avea repulsie pentru aceasta pozitie. Dar fatis nu mai putea adopta nici pozitia credinciosilor, decat cu pretul pierderii vietii in cine stie ce temnita, cum stia ca se intampla chiar cu simplii preoti si tarani care adoptasera aceasta pozitie. El nu se hotarase pentru aceasta cale a jertfei si apoi credea ca o mentinere de forma a uniatiei poate totusi sa aduca poporului roman drepturile promise. Dar daca nu putea adopta personal aceasta pozitie, probabil ca ii convenea s-o vada afirmata de o parte din popor, pentru a prezenta un temei real pentru amenintarea adresata autoritatilor ca poporul va parasi unirea daca nu i se vor acorda drepturile promise. De aceea e probabil ca intr-o anumita masura nici n-a voit sa potoleasca in sinod pe cei ce cereau preoti neuniti. De altfel, el insusi contribuise si contribuia prin jocul sau de-a alternativa in problema uniatiei, la intensificarea acestei porniri in popor. Contribuia la augmentarea furtunii ca sa sperie si sa obtina drepturile pe care nu le putuse obtine altfel.
De aceea Rosenfeld, bazandu-se pe un izvor pe care nu-l cunoastem si din care intrebarea a 48-a a comisiei din Viena a luat numai prima fraza din textul de mai jos, spune: «Din acel timp (de la sinod), schisma se va lati zilnic 166, caci multi din popor se conformau vointei si consensului episcopului lor, din care cauza se vor clatina si nu putini protopopi» 167.
Pe langa aceea, daca n-ar fi avut si credinciosi de rand in sinod, ci numai protopopi, Inocentiu Micu Clain ar fi putut manevra cu teza alternativei, fara sa se ajunga la depasirea acestei teze si la respingerea neconditionata a uniatiei de catre majoritatea credinciosilor, prezenti. Dar se vede ca Inocentiu Micu Clain n-a voit sa preintampine aceasta situatie, convocand si reprezentantii poporului. Asa se explica de ce comisia de la Viena a pus lui Inocentiu Micu Clain o serie de intrebari referitoare la componenta sinodului: «Cine au fost prezenti in sinod, atat din cler cat si din starea seculara a poporului roman? (...). Sa se indice aproximativ numarul, conditia si calitatea oamenilor care au aparut in sinod (...). Daca aceia au fost numai romani uniti? ªi cu ce ocazie au venit acesti neuniti in sinod (...). Cat popor a navalit acolo?» (27 - 30) 168.
Inocentiu Micu Clain a raspuns ca in sinod au fost aproape toti cei patruzeci si patru de protopopi, exceptand pe unul sau doi care s-au scuzat. Fiecare si-a adus, dupa obicei, pe unul sau altul dintre preoti. Dar in sinod n-au avut glas decat cei chemati (Vocem in Synodo non habuisse nisi vocatos).
«Dintre nobili au venit unii chemati, iar din popor multi dintre care unii au cerut sa li se admita popi neuniti (...). Dar altii din popor n-au aparut (...). Au fost acolo in mod amestecat, uniti si neuniti», in total au fost si din cler si popor, circa 150 de persoane, care in raport cu cele 80.000 de familii unite, numarate inainte cu sapte sau opt ani, pot fi socotite foarte putine 169.
E cam greu de stabilit daca neunitii au intrat fara sa fie chemati sau au fost chemati si ei, devenind neuniti in timpul din urma. Dar preoti neuniti au cerut taranii uniti, in orice caz, a fost nu numai un sinod de clerici, ci un fel de adunare nationala. Inocentiu Micu Clain a declarat in fata comisiei «ca aceste sinoade trebuie sa se tina in fiecare an in mod regulat si ca ultimul s-a constituit de la sine, dupa obicei (more tonsueto), conform celor stabilite de canoane, din protopopi, unii nobili seculari si unele persoane din popor» 170.
Totusi se cunosc sinoade formate numai din protopopi, cum a fost si cel convocat de Atanasie, la 1701, sau cel de la 21 octombrie 1698, care a hotarat unirea. Daca Inocentiu Micu Clain ar fi voit sa aibe un sinod docil siesi si autoritatilor, adica daca ar fi voit sa fie el insusi docil autoritatilor, ar fi convocat un sinod pur clerical, cum au fost sinoadele din timpul lui Pataki sau cel de la 1698, sau cele de dupa aceea din Biserica unita.
O alta serie de intrebari puse de comisia din Viena se refera la amenintarea pe care a facut-o Inocentiu Micu Clain cu «Puterile Straine» in legatura cu intrebarea ce ar fi pus-o sinodului, daca vrea sa mentina uniatia in cazul ca nu se obtin drepturile promise; daca a facut aceasta amenintare «de la sine, sau din indemnul altora si cine sunt aceia (...), daca s-a consfatuit asupra acestor lucruri facute la sinod, cu altii si cu cine (...), daca a comunicat cele petrecute in sinod altora, si cui, in ce mod si cum?» (56 - 66) 171.
Inocentiu Micu Clain n-a raspuns nici la acestea. Dar e greu de crezut ca Inocentiu Micu Clain ar fi amenintat public in sinod cu «Puterile Straine», intrebarile acestea au fost formulate si din cauza anumitor banuieli in legatura cu unele contacte ce le-ar fi avut Inocentiu Micu Clain la Viena inainte de Sinodul din 1744 (in 1742 - 1743) si dupa aceea (august 1744).
Secretarul roman al lui Inocentiu Micu Clain, Petru Daianu, intors la 20 decembrie 1744 de la Viena in Transilvania, n-a spus nimic despre asa ceva. Dar agentul lui Inocentiu Micu Clain la Viena, Hardt, desi a declarat ca n-a urmarit drumurile episcopului, deci nu stie ceva pozitiv despre cei pe care i-a frecventat la Viena, a auzit de la episcopul insusi ca a fost cand la Nuntiatura, cand la Cardinalul-Arhiepiscop al Vienei, cand la un ministru sau altul ( «a auzit si aceea ca episcopul a fost o data intr-o suburbie la principele Cantacuzino (...) de la care, cum a spus insusi episcopul, a primit inca anul trecut (1743) ordinul Sfantul Gheorghe» 172.
La Viena se afla de mai inainte printul Rudolf Cantacuzino, iar de la 1744 venise de la Moscova la Viena si fratele sau Constantin Cantacuzino. Ei erau fiii voievodului ªtefan Cantacuzino. Dupa ce acesta fusese ucis de turci, pe unul din copii, anume Rudolf, il luase sa-l creasca curtea habsburgica, iar pe altul, pe Constantin, tarii Rusiei. Printr-un act de la 1746, Constantin Cantacuzino este acuzat ca a devenit oapul unei conspiratii care urmarea eliberarea sarbilor de sub Austria si proclamarea lui ca despot al lor. In acest sens facuse si un drum la Belgrad si luase contact cu mai multi sarbi, intre care si cu patriarhul; se pare ca era in legatura si cu unii romani. Se vorbeste in acest act si de o mosie a lui la Recea (Transilvania). Cu aceasta conspiratie pusese in curent, de la 1744, si pe fratele sau Rudolf 173. Era firesc deci ca Curtea din Viena, care cu siguranta urmarea miscarile principilor Cantacuzino, sa fi devenit banuitoare fata de Inocentiu Micu Clain in urma vizitelor pe care acesta le-a facut unuia sau altuia dintre ei in anii 1743 si 1744, pe langa faptul ca, potrivit reversaliilor date de Atanasie, episcopul unit nu avea voie sa comunice nici cu Domnii din Principate si nici cu alti «schismatici». Ceea ce marea suspiciunea Curtii din Viena era ca Inocentiu Micu Clain primise un ordin de la Cantacuzino. Pentru ce merite apreciate de Cantacuzino a putut da el un ordin lui Inocentiu Micu Clain? Caci e de presupus ca acest ordin nu i l-a dat degeaba.
Nu este exclus ca Inocentiu Micu Clain sa fi vorbit unora din intimii sai din Transilvania, mai ales cu ocazia Sinodului din 1744, despre acest contact si despre anumite planuri in legatura cu el. De unde nu e foc, nu iese fum. Iar intrebarile comisiei din Viena despre amenintarea lui Inocentiu Micu Clain in sinod cu «Puterile Straine», se bazeaza ca si celelalte intrebari, pe «rapoarte adresate Curtii».
Intrebarile comisiei mai acuzau pe Inocentiu Micu Clain ca «a permis cartilor schismatice sa inunde diecezia sa», ca «a primit pe preotii hirotoniti de schismatici» si ca «nu constrange pe preotii hirotoniti de la un anumit timp sa depuna juramantul pentru unire» (68, 70, 72) 174.

Inocentiu Micu Clain a plecat la Viena in 23 iulie 1744, insotit de preotul Petru Aron si de secretarul sau Petru Daianu (Dalyai). Potrivit propunerii Conferintei ministeriale din 25 septembrie, imparateasa a numit o comisie aulica pentru a se ocupa de cazul episcopului, tinand seama de reclamatiile inaintate impotriva lui. La 16 noiembrie, comisia a chemat in fata ei pe Inocentiu Micu Clain si i-a citit unele din intrebarile de care am aminti. Episcopul a dat la unele din ele raspunsurile aratate mai inainte 175.
A doua sedinta era fixata pentru 7 decembrie 1744. Inocentiu Micu Clain nu s-a mai prezentat, ci prin preotul Petru Pavel Aron si agentul Hardt a vestit ca nuntiul i-a cerut sa nu se mai prezinte inaintea unui for contrar canoanelor, si cu atat mai putin sa raspunda. Dar daca i se vor comunica intrebarile in scris, va raspunde tot in scris. Comisia a raspuns prin solii amintiti ca nu vede de ce Inocentiu Micu Clain ar prejudicia canoanelor daca ar raspunde oral, dar comisia nu este prejudiciata daca el raspunde in scris. Deci ii cerea ca pana a doua zi sa anunte in scris daca vrea sa se prezinte la proxima sedinta si sa ras- punda la intrebarile puse. Episcopul sa judece singur, daca neraspunzand pozitiv isi va ameliora sau inrautati situatia 176.

Cand la 10 decembrie Comisia a trimis, totusi, la locuinta lui Inocentiu Micu Clain, in scris, intrebarile la care avea sa raspunda, el nu a mai fost gasit acasa 177. El plecase, prin Triest si Venetia, la Roma 178.

***

Ce l-a indemnat pe Inocentiu Micu Clain sa plece la Roma? Ne-o spune el insusi, in mai multe scrisori din anul 1746. Intr-o scrisoare catre arhiepiscopul din Viena el spune ca, parat de iezuiti la imparateasa, din gelozie, pentru ca voia sa intareasca unirea prin obtinerea drepturilor pe seama romanilor, ca sa departeze pericolul de scandalizare a poporului printr-o incompetenta cercetare a episcopului sau, s-a gandit sa-si implineasca datoria care-i cerea ca tot la patru ani sa viziteze o data pragurile Sfintilor Apostoli Petru si Pavel 179.
Aproape la fel spuse in scrisoarea adresata presedintelui Cancelariei aulice transilvane:
«Pentru ca nu cumva prin aceasta ilegalitate smintindu-se poporul, sa stirbeasca prestigiul oficiului meu si prin jignirea ce mi s-ar fi adus sa deservesc mai degraba cauza decat s-o servesc, dupa exemplul deplorabil al altora, ca sa frang deocamdata puterea ascunsa si vicleana a calomniatorilor, mai mult prin blandetea si bunatatea pastorala, am hotarat sa intreprind vizitarea pragurilor Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, ceruta episcopilor, tot la patru ani o data».
Intr-o mai extinsa plangere impotriva iezuitilor, din 24 august 1747, Inocentiu Micu Clain spune ca acestia parandu-l la Viena «pentru judecata incompetenta la un for secular incompetent», a inteles ca «sau va trebui sa-si ia adio de la episcopat, sau sa consimta la pretentiile excesive ale iezuitilor, care-si arogau o totala supunere a episcopului si a clerului unit». Ca el si-ar fi putut reface situatia, daca ar fi acceptat aceste conditii, o spune si intr-o epistola din
22 iunie 1747 catre papa Benedict al XIV-lea: «Daca ar fi renunta la Viena la conducerea afacerilor si ar fi recunoscut parile iezuitilor, ar fi putut sa-si recastige favorurile Curtii si sa se bucure de grase beneficii» 180.
In scrisoarea din 24 august 1747 el spune textual: «Nici una din aceste doua nu le putea admite episcopul impotriva juramantului sau, impotriva sfintelor canoane, impotriva bulei fundationale de infiintare (a episcopiei) si impotriva poruncii lui Hristos, fara stirea pontificelui roman; de aceea in baza randuielii episcopale, a hotarat sa faca pelerinajul prescris tot la patru ani, neintemeind prin aceasta, nici o suspciune de vinovatie» 181.
Intelegand afirmatia lui Inocentiu Micu Clain ca iezuitii erau gelosi pentru zelul sau in favoarea uniatiei ca produsa de vointa lui de a-si face apararea mai eficienta, retinem aici marturisirea episcopului ca la Viena s-a vazut pus in fata alternativei: sau sa-si piarda scaunul si poate chiar libertatea, sau sa revina in Transilvania in postura unui mielusel supus cu totul teologului iezuit si fara nici o libertate de a mai lupta pentru drepturile poporului sau, ci obligat de a folosi forta statului impotriva poporului care nu accepta uniatia, asemenea lui Atanasie la 1701. Pentru ca intre intrebarile comisiei erau si foarte multe mustrari ca s-a comportat in mod necuvenit unui episcop si avertismentul ca de aici inainte sa renunte la rolul de mandatar al clerului si credinciosilor romani, «intrucat aceasta nu convine functiei episcopale si sa nu mai lipseasca de la serviciile divine, neglijand pastorirea sufletelor si disciplina bisericeasca»
(77) 182.
Dar nu era in caracterul lui Inocentiu Micu Clain sa accepte un rol de mielusel supus si o unire neconditionata. Iar posibilitatea de a accepta acest rol numai pana va ajunge in Transilvania, ca apoi sa-si reia lupta lui, era exclusa, caci Curtea ar fi luat toate masurile de impiedicare a reluarii acelei lupte si de imediata arestare, la cea mai mica miscare.
Deci, in afara de perspectiva de a fi inchis, fie imediat in Viena, fie mai tarziu in Transilvania, sau de aceea de a fi o papusa in mana iezuitilor, pentru catolicizarea neconditionata a credinciosilor romani uniti, in afara de perspectiva de martir sau de unealta docila, nu era alta decat aceea de a iesi deocamdata din raza autoritatilor austriece pentru o eventuala revenire cu oarecare sprijin din partea Romei pentru revendicarile lui. O clipa se va fi gandit la trecerea in Tara Romaneasca; poate si de aceea l-a vizitat pe principele Cantacuzino. Dar aceasta insemna pierderea definitiva a scaunului de episcop si a sansei de a mai lupta pentru dreptul natiunii romane din Ardeal, cum o facuse pana acum.
Atunci a ales o iesire care, credea el, ca-i va da posibilitatea sa revina in scaun si odata cu aceasta la reluarea luptei cu oarecare succes pentru drepturile poporului roman.
S-a gandit ca daca va merge la Roma si va da acolo asigurari despre fidelitatea lui fata de uniatie si despre consolidarea ei prin acordarea drepturilor promise pe seama celor ce se unesc cu Roma, Scaunul Roman, punand interesul unirii mai presus de intrigile iezuitilor si de staruintele imperiului habsburgic, va obtine de la Viena pentru el nu numai permisiunea de a se intoarce in scaun, ci si acordarea drepturilor promise pe seama romanilor care au acceptat sau ar accepta uniatia.
Greseala lui Inocentiu Micu Clain a fost ca nu si-a dat seama cat de stranse erau legaturile intre Roma papala si Curtea din Viena. Ele se serveau una pe alta si nu-si disociau interesele. Roma papala favoriza interesele Austriei prin urmarirea catolicizarii valahilor, iar Curtea din Viena sprijinea catolicizarea acestora si deci ruperea lor de romanii de peste Carpati. Cele doua puteri vor gasi mijloace pentru catolicizarea valahilor, fara sa le acorde drepturile promise; vor fi mijloacele silniciei militare. ªi vor gasi intre romani si unelte care sa accepte folosirea acestor mijloace, oameni care sa nu mai conditioneze, ca Inocentiu Micu Clain, consolidarea uniatiei de acordarea drepturilor.
Inceputul dramei lui Inocentiu Micu Clain a stat in aceea ca a crezut ca poate lupta cu succes in Transilvania pentru drepturile poporului roman, acceptand pana la un loc o alianta cu o forta care era in realitate aliata cu adversarii poporului roman. Aceasta l-a adus in fata judecatii din Viena. Intensificarea dramei lui a provenit din faptul ca ajungand in aceasta situatie la Viena a crezut ca scapa intrand total in plasa acelei forte, despre care credea ca-l va ajuta si in lupta lui. De fapt aceasta forta l-a invaluit si l-a paralizat acum de tot servind adversarilor lui Inocentiu Micu Clain. S-a dus la Roma ca sa primeasca ajutor in lupta impotriva fortelor straine din Imperiul austriac. Dar Roma papala, la cererea Curtii habsburgice, 1-a facut cu desavarsire captiv.
Poporul roman din Transilvania, cu simtul lui natural, si-a dat seama ca in lupta nu trebuie sa te aliezi nici sufleteste, nici prin acte prea accentuate cu nici unul dintre cei ce sunt prieteni intre ei, cand unul din ei este adversar declarat al tau; ca nu trebuie sa te increzi in nici unul, ca nu trebuie sa primesti oferta nici unuia de a intra in casa lui; sau sa nu primesti pe nici unul in casa proprie, ci sa lupti, cu tenacitate, tinandu-te separat, chiar daca succesul nu vine asa de curand si chiar daca lupta va cere multe jertfe; caci pana la urma aceasta lupta tenace, cu jertfele ei, va aduce biruinta.

In orice caz, Inocentiu Micu Clain s-a dus la Roma nu ca sa paraseasca lupta, ci ca sa lupte mai departe. Daca ar fi inceput macar de-acum sa faca pe pocaitul si sa se roage de iertare, promitand orice, ar fi putut obtine din nou scaunul. Dar firea lui de luptator nu-i permitea aceasta. El va continua sa lupte, desi incet-incet isi va da seama ca lupta lui de acum era ultima zvarcolire a leului prins in capcana. El devine tot mai constient de totala infrangere, de aceea in lupta lui, ca in orice lupta disperata, sunt si unele miscari incoerente. El ataca autoritatile de stat ale Imperiului habsburgic, dar lauda pe imparateasa; face declaratii de supunere fata de papa, dar porneste un atac vehement impotriva iezuitilor si apara cu tenacitate independenta Bisericii sale chiar fata de imixtiunea papala. Omagiile la adresa imparatesei si declaratiile de ascultare fata de papa trebuie sa le socotim ca impuse de situatia nenorocita in oare se gasea, iar in necesitatea de a le folosi se manifesta drama lui Inocentiu Micu Clain. In lupta impotriva autoritatilor habsburgice, a iezuitilor, in lupta pentru independenta Bisericii sale, chiar impotriva papei, trebuie sa vedem manifestandu-se simtirea lui intima, la care nu putea renunta nici in situatia de prizonier in care se gasea, desi nu se poate sa nu-si fi dat seama ca aceasta lupta poate nu-i va aduce biruinta, ba chiar il va pierde cu totul.
Intensitatea acestei simtiri si a convingerii ca aceasta cauza dreapta pentru care lupta va mobiliza noi luptatori, care o vor duce pana la urma la biruinta, sustinea in el pe luptatorul neobosit, chiar in situatia aceasta de captiv si in perspectiva unor foarte indoielnice sanse de succes in timpul vietii sale.
Dar sa urmarim in concret momentele luptei lui Inocentiu Micu Clain de la Roma. Ea este acum in mod principal o lupta pentru independenta Bisericii sale, inclusiv a sa ca episcop al ei, caci asa ii impunea situatia in care se afla. Dar nu dispare din ea cu totul nici lupta pentru drepturile natiunii sale.