Universitatile, la fel ca Academiile sau cu alte societati savante, cunosc, de mai bine de un secol, prefaceri adanci in activitati si in metode, in organizarea interna si in relatiile lor cu societatea. Ele indeamna la mai multe reflectii, printre care si la evaluarea prefacerilor mentionate, in scopul mai deplinei constientizari a rosturilor unei institutii de inalta stiinta si cultura in complexa lume contemporana. j9r7rj
Fenomenul care a marcat cel mai intens viata universitara in vremurile mai recente a fost deplasarea obiectivului principal de interes al cunoasterii de pe universul uman pe explorarea celui fizic. Altfel spus, universitatile s-au adaptat irezistibilului mars al spiritului stiintific.
Declinul „umanitatilor” atrage cu atat mai mult atentia in cazul acelora care isi descopera antecendente in traditia colegiilor medievale si in educatia clasicizanta, ce a indeplinit in constiinta romaneasca si rolul de a fundamenta crezul national.
Cu toate acestea, procesul de reechilibrare a ponderei domeniilor frecventate de actul cognitiv a fost inregistrat si acceptat de lumea universitara -; cu, sau fara regrete, - desi asupra formarii intelectuale si morale a generatiilor de azi si de maine fenomenul prezinta o cota de gravitate si comporta consecinte mai intinse decat se intrevad la o prima privire.
Marginalizate oarecum de coplesitorul progres tehnico-stiintific din lumea contemporana, reduse la un fel de lux intelectual -; deliciu, de nu cumva capriciu al unei minoritati elitare, paseiste, - disciplinele umaniste n- au dezarmat, ci isi cauta si regasesc permanentele, fie pe aceleasi, fie pe alte planuri decat ale traditiei lor milenare.
Acum aproape 30 de ani, presedintele de atunci al Academiei Italiene dei Lincei, intr-o alocutiune intitulata Umanesimo e scienza moderna1, constata si el invazia, altminteri necesara si benefica, a stiintei si tehnicii in lumea de azi. Necesara si benefica pe de o parte, dar concurand cu severitate nu numai disciplinele socio-umane in invatamant, ci implicit si sentimentele si conceptiile atasate in de obste conceptului general de

„umanism”.
Acelasi fenomen -; continua alocutiunea din care citam -; este promotorul tendintelor de specializare in demersul cunoasterii, ceea ce determina o pierdere progresiva din vedere a unitatii sale la nivelul instantelor ultime, unitate care realizeaza veritabila stiinta, in elevatia si deopotriva in profunzimea actului ei creator.
Viziunea umanista asupra lumii a depasit stadiul contestatar, cu lamentatii ce par astazi naive la adresa iruptiei stiintei si tehnicii in spatiul umanului. Ea nu mai respinge aceasta realitate, ci incearca sa-si redefineasca rolul in cadrul ei.
Acest rol ar putea sa rezide in misiunea de asimilare si integrare a uriasei cantitati de date acumulate de stiinte intr-o structura unificatoare, intr-o viziune unitara asupra lumii si a destinului uman. Actiune ce ar restabili si mentine legaturile dintre complicatele si dispersele ramificatii ale cunoasterii actuale, care nu sunt, totusi, decat

„ramuri ale aceluiasi arbore”.

Sugestia nu este noua. Filosofia sistemica, incepand cu Aristotel a postulat adeseori un punct de convergenta a cunostintelor despre natura si viata, in care s-a complacut a se plasa ea insasi. In anii recenti ideea pare a fi reactualizata cu noua insistenta. Dovada aparitia ei repetata in luari de pozitie a numerosi exponenti ai gandirii academice. Un fost presedinte al Universitatii statului California scria in 1963 ca umanismul e presupus a promova aderenta intre institutiile stiintifice -; universitati, academii s.a. -; cu societatea ambientala, fapt care constituie o conditie de baza a activitatii intelectuale in lumea contemporana.
Intr-o ordine de idei tangenta la cea dezvoltata pana aici, universitatilor si tuturor salaselor de cultura li se atribuie in prezent, de catre toti care discuta asupra rolului lor, o ineluctabila responsabilitate sociala.2
Este cu totul evident ca astazi, in prezenta fisiunii nucleare si a ingineriei genetice, stiintele nu se mai pot declara neutre in raport cu consecintele cercetarii si rezultatelor lor.
Dar nici disciplinele socio-umane nu mai sunt scutite de o certa responsabilitate sociala. Anchetele sociologice si concluziile lor, propunerile de modele de dezvoltare economica, ideile lansate de diverse filosofii si sisteme politice pot avea -; si faptele s-au vazut in ultimele decenii -; un impact primejdios la nivelul deciziilor, iar prin efectul acestora -; asupra destinului societatii in ansamblu, sau intr-o mare parte a ei.
Atentie pe acest plan este de acordat istoriei, care de-a lungul timpului a fost adesea instrument de incurajare si justificare a unor aberatii politice. Si aceasta vocatie a ei nu e nici pe departe epuizata. Dupa cum se exprima un participant la un colocviu desfasurat sub auspiciile UNESCO, istoria s-a complacut in a fi o

„pedagogie polemofila” care, prin agresivitatea ei, a contribuit la „extirparea radacinilor pacii” din spiritul uman.3
In anii nostri, in care pentru intaia data in acest inceput de mileniu se contureaza inlaturarea cortinelor ideologice si speranta unei reale solidaritati si cooperari a intregii omeniri, istoria e chemata sa se afirme ca agent al unei cunoasteri lipsite de prejudecati fata de „celalalt”, opunandu-se izolationismului etno-politic, egoismului nationalist si cultivand in schimb sentimentul universalitatii.4
Inainte cu vreo sapte decenii, intr-un moment in care de asemenea se infiripau sperante de pace si cooperare internationala, desi ele erau departe de conditiile ce par a li se oferi astazi, Dimitrie Gusti apela la o formula de colaborare mai activa a societatilor savante din lumea intreaga. Reluand o idee a lui Leibniz, se intreba daca n-ar fi fost posibila si oportuna crearea unei Academii Internationale, cu rostul de a realiza o superioara concentrare a capacitatilor intelectuale ale omenirii si de a angaja oficial stiinta si cultura in procesul de consolidare a climatului de pace si de intelegere in lume.
Ideea n-a fost, nici in pragul veacului „Luminilor”, nici in euforia starnita de inceputurile experimentului Societatii Natiunilor, si n-ar fi, probabil, nici astazi, usor de infaptuit. Si poate ca nici n-ar fi atat de eficienta cum ar parea dupa un prim enunt. Permanent valabila ramane insa esenta ei: nazuinta si utilitatea apropierii intre elitele intelectuale din lumea intreaga, pentru a le inlesni atat implinirea telurilor lor stiintifice si culturale, cat si acea responsabilitate sociala, implicand ideea de angajare fata de destinul omenirii.
Din radacinile indelebile ale spiritului umanist, ale carui seve universitatea nu pregeta sa le absoarba mereu, isi extrage viabilitatea si actualitatea idealul libertatii gandirii, cadrul „sine qua non” al oricaror reale performante intelectuale.

Universitatii, acest ideal i-a fost trasat inca din antichitate, printre altele prin cuvinte ca ale lui Cicero despre caracteristicile Academiei Ateniene, ai carei membri socoteau de datoria lor: „a nu interveni niciodata in judecata cuiva, a aproba ceea ce pare mai probabil, a compara diferitele opinii, a vedea ce poate fi sustinut de o parte si de alta si a lasa pe ascultatorii fiecareia liberi sa judece singuri, neavand pretentia sa dogmatizeze”.5

Traim in prezent momente de febra a innoirilor, tinzand a construi punti peste care sa paseasca alinierea

Universitatilor noastre la standardele celor europene.
Ideile asupra carora am insistat au dorit sa sublinieze ca innoirile pretinse de areopagul inteleptilor continentului nu rezida numai in numar si titluri de discipline, in ore pe unitatea de timp, ci aproape in exclusivitate in calitatea realizarii tuturor acestora, in acel continut inconfundabil al spiritului universitar, care formeaza oameni de cultura si savanti, cat si, sau mai ales, caractere. „Traim intr-un secol suprasaturat cu idei superflue, fara a le avea pe cele necesare.”6 -; e o sentinta adaptabila lumii noastre agitate.
Innoirea veritabila va trebui deci sa fie in primul rand una interioara, inceputa printr-o meditatie asupra rosturilor fundamentale ale universitatii in viata generatiilor care se apropie de ea cu sperante si cu veneratie, intr- o lume ce se vesteste ea insasi deschisa spre mari innoiri.
Termenul „meditatie”, pe care l-am pronuntat cam in treacat, ne face insa sa ne amintim de sentinta rostita de un mare scriitor din vremile mai noi, si sa incheiem cu ea:

„Daca nu veti gandi asupra viitorului, nu veti putea avea nici unul!”