In perioadele cand regimul imperial german se credea puternic, inclusiv pana in vara lui 1918, potentatii de la Berlin au dispretuit propunerile de pace venite de la Washington si au raspuns categoric si impertinent, in cel mai autentic stil prusac ca, de pilda, nici nu putea fi vorba de retrocedarea Alsaciei si Lorenei

ca o conditie prealabila a semnarii pacii, insistand pe acceptarea statu-quo-ului din 1914, lucru inadmisibil pentru americani si asociatii lor din Antanta. Cand a devenit limpede ca Razboiul este pierdut, opinia publica germana a imbratisat principiile wilsoniene ce nu permiteau luarea unor teritorii etnice germane -; cum ar fi dorit francezii -; si, mai mult, exprimand o dorinta si o speranta generala, la z5q6qv
30 octombrie, “Frankfurter Zeitung” scria ca in virtutea dreptului de autodeterminare sau de libera dispunere a popoarelor semnat de Presedintele S.U.A., 6 milioane de austrieci si 3 milioane de germani sudeti din Boemia si Moravia se vor uni cu Germania. Acum germanii incepeau sa pedaleze pe
“pacea lui Wilson”, contra “pacii lui Clemenceau”. Dupa cum bine stim, atat austriecii cat si germanii sudeti au optat pentru unirea lor cu Germania -; lucru care, daca se realiza, ar fi incantat pana la cer si pe cetatenii americani de origine germana -;, dar lucurile n-au depins numai de ei sau numai de cei de la Casa Alba. Franta, care a suferit pirderi enorme in razboi, a repins categoric aplicarea principiului autodeterminarii in favoarea adversarului principal din razboi, din motive strategice, de siguranta interna si internationala. Acest lucru a fost acceptat si de Anglia, deoarece ambele puteri europene maritime si democratice nu puteau admite ca Germania sa redevina brusc, dupa Primul Razboi Mondial, aproape la fel de puternica si de mare din punct de vedere al numarului locuitorilor si mai putin al teritoriului ca la 1914. Era clar ca Austria si Regiunea Sudeta puteau compensa, in buna masura, teritoriile si locuitorii Alsaciei, Lorenei sau chiar si pe cele poloneze pierdute. Washingtonul nu era in masura sa forteze mana Parisului si a Londrei in aceasta problema, dar, asa cum vom vedea in continuare, a reusit sa impiedice destramarea statului german si a contribuit ca Schleswigul central si sudic sa ramana german sau ca in unele zone ale Poznaniei si Sileziei Superioare sa se faca plebiscite ce au dat castig de cauza tot Germaniei.
Dupa cum bine stim in Tratatele de la Versailles s-au dat asigurari si dezvoltarii libere a minoritatilor nationale din noile state aparute pe harta politica a

Europei Centrale si Rasaritene. Nu dorim sa intram in detalii in aceasta problema si nici sa pretindem ca situatia nationalitatilor de aici a fost roza in perioada interbelica, dar suntem convinsi ca ea n-a fost nici sau deloc albastra, daca o comparam cu aceea din perioada postbelica, cand, atat minoritatile cat si majoritatile, cad sub jugul tiraniei rosii. Stalin, marele tiran, devenit aliatul tehnic al marelui democrat Roosevelt, ramane cu toate teritoriile rasluite din Europa Centrala si Rasariteana de pe vremea cand era prieten cu Hitler, plus altele luate in 1945-1947 in acest spatiu sau in Extremul Orient iar Anglia si Franta, “nasii” Versailles-ului din 1918-1920, slabesc ca mari puteri, alaturi si impreuna cu Europa decimata de razboi. Al doilea “Sistem” de la Paris, din 1947, a recunoscut refacerea unor state din primul Sistem, ajustate in favoarea Moscovei, dar, in perioada postbelica, apar fenomene cu totul noi si anume, aproape 10 milioane de germani, inclusiv sudetii, sunt mutati spre vest si unele teritorii, foarte avansate economic si urbanistic, sunt date de Moscova rosie Poloniei ce se
“inrosea” si ea in stil comunist si le recupera pentru cele luate in 1939. Iar ceea ce nu s-a putut intampla cu Germania dupa Primul Razboi Mondial, adica dezmembrarea ei, se intampla in Al Doilea Razboi Mondial, divizarea ei fiind de altfel expresia vie a impartirii Europei in doua. Asupra acestor fenomene profund antieuropene vom reveni insa in capitolele urmatoare.
In 1918, precedentul recunoasterii americane a beligerantei cehe si a Consiliului National Cehoslovac nu s-a putut rasfrange in aceasi masura si forma si asupra iugoslavilor, intrucat Pasic tinea ca orbul de bata de marea idee sarba iar slavii de sud, catolici croati si sloveni, insistau pe acordarea unui statut egal cu Serbia in structurile noului stat. Certurile dintre ei erau cunoscute de diplomatia americana. Se pare ca in aceasta chestiune au jucat un anumit rol si diplomatii italieni nemultumiti de pretentiile iugoslave asupra coastei rasaritene a Adriaticii. Dar, dupa cum bine se stie, aceste lucruri vor ramane in competenta viitoarei Conferinte de Pace si se vor rezolva in cadrul ei. Pasic n-a suflat o vorba despre contributia iugoslavilor habsburgi, deci a unitatilor lor militare de voluntari in lupta

alaturi de Aliati contra Puterilor Centrale si a evidentiat mereu doar efortul de razboi al Serbiei, remarcabil si laudabil de altfel -; dar nu singurul in discutie.
Oricum, la 15 septembrie 1918, in marele meeting de la Carnegie-Hall, din New York, s-a dat o replica prieteneasca Congresului de la Roma, sub formula si simbolul “Dorinta popoarelor din Austro-Ungaria”, unde acestea si-au exprimat public o dubla solidaritate si anume intre ele si cu americanii si invers, acestia din urma s-au pronuntat in sprijinul primilor. Cehoslovacii erau reprezentati de Masaryk, polonezii de Paderewsky, italienii iredentisti de Bevione, iugoslavii de Hinkovic (federalist si republican), romanii transilvaneni de Stoica si rutenii din Ungaria de Kardos. Cei mai buni oratori si mai audiati au fost Paderwsky si Masaryk, dar polonezul n-a vorbit atat de cauza Poloniei -; care fusesee clara inca de la bun inceput -;, cat mai mult a sprijinit cauza cehoslovaca si a facut apologia personalitatii lui Masaryk. Lucrul a surprins, inclusiv pe Masaryk, care, pe langa ca se exprima clar si categoric pentru distrugerea Austro-Ungariei, s-a solidarizat cu polonezii si cu celelate natiuni reprezentate la meeting si l-a admirat pe Paderewsky, in personalitatea caruia s-au imbinat calitatile artei, culturii si civilizatiei cu cele de om politic. In fond, acest meeting a fost un mare “spectacol al armoniei”, dar nu numai intre cei doi oameni mari, ci intre toate natiunile din Austro-Ungaria si intre acestea si americanii prezenti acolo. La viitoarea Conferinta de Pace, insa, alti oameni politici, mai cinici si cu un anumit simt mai special al umorului, i-au spus lui Paderewsky ca era o degradare pentru un mare pianist si artist ca el sa devina un “simplu” om de stat si un “banal” prim-ministru. La marele meeting de la Carnegie-Hall, profesorul Herbertt A. Miller de la Oberlin College si-a exprimat in numele americanilor multumirea pentru solidarizarea natiunilor asuprite din Austro-Ungaria cu S.U.A. si cu Aliatii, exprimata cu convingere atat pe pamant european cat si american. Eminentul profesor american a afirmat ca trebuiesc urgentate si aplicate reconstituirea unei Polonii democratice, unitare si independente, dizolvarea Austro-Ungariei si organizarea libera de stat a natiunilor asuprite conform propriei lor vointe.

In 16 septembrie, sefii politici care au dat tonul si au organizat meetingul de la Carnegie Hall s-au intrunit la Hotelul Baltimore, au elaborat si au semnat o Rezolutie, delegandu-l pe Masaryk s-o inainteze Presedintelui S.U.A. El a fost imputernicit sa vorbeasca in numele tuturor natiunilor negermane si nemaghiare din Austro-Ungaria si a fost numit seful Delegatiei acestora, care a fost primita de Woodrow Wilson, la 20 septebrie 1918. Dupa un scurt, dar concentrat si plin de substanta, speech, sustinut de Masaryk si dupa lecturarea Rezolutiei de catre Presedinte, acesta a spus ca Austro-Ungaria era o cocioaba putreda, sustinuta pe toate laturile sau partile ei de propte care trebuiesc inlaturate pentru ca intreaga cladire sa fie demolata. Wilson a insistat asupra ideii ca dezmembrrea Monarhiei bicefale a devenit o necesitate si o urgenta atat pe plan intern cat si extern. In aceste conditii, Delegatia a hotarat instituirea unei Uniuni Democratice a Europei de Mijloc (sau Mijlocii), condusa de profesorul Miller, care a actionat energic pe plan propagandistic pentru noua geopolitica in Europa Centrala si Rasariteanaasaritana. Concomitent, Presedintele a parasit defintiiv orice idee sau propunere de pace fara victorie, a declarat-o in afara oricaror discutii si a afirmat, in mod solemn, ca va lupta pentru o victorie decisiva pe calea armelor.
Oricum, insistam asupra faptului ca, paralel cu Consiliile nationale ce actionau in strainatate, s-a desfasurat o intensa activitatea si acasa, in Europa Centrala si Rasariteana, chiar sub nasul ministrilor austrieci si unguri, de catre Consiliile si Comitetele Nationale din Cehia, Slovacia, cele iugoslave din Croatia si Slovenia, romane din Transilvania si Bucovina, inclusiv de Cluburile deputatilor nationali din Parlamentele din Budapesta si Viena, care-si exprimau din ce in ce mai deschis si cu curaj optiunile pentru instituirea unor state noi pe ruinele Monarhiei. Asupra acestor aspecte, desi determinante si esentiale, nu putem insista in lucrarea de fata care urmareste sa realizeze cu precadere o schita sau sinteza generala intre directiile trasate de miscarile de eliberare si unitate nationala si viata internationala in timpul Primului Razboi Mondial, intre geopolitica dorita de natiunile negermane si nemaghiare din Europa Centrala si

Rasariteana si geopolitica instituita de marile puteri euroatlantice de atunci, care, atunci, au facut de fapt “casa buna, impreuna”, in pofida unor mici inadvertente sau neconcordante inregistrate la inceputul realizarii sintezei.

Pana si americanul Herron din Elvetia i-a scris in termeni profetici si biblici
-; dupa cum ii era stilul si obiceiul -; lui Wilson sa duca la indeplinire in mod ireversibil ultimele hotarari, sa nu mai trateze cu si sa nu mai recunoasca nici o Austro-Ungarie, sa-si indeplineasca numele si rolul de eliberator al ceho- slavacilor, iugoslavilor, italienilor si romanilor din Transilvania si Bucovina, care urmau sa faca parte si sa devina cetateni ai Regatului Romania. Nu trebuia tratat nici cu Germania pacea fara victorie, ci ea trebuia batuta pe campul de lupta, deoarece altfel S.U.A. ar actiona pentru o retragere politica si morala, ceea ce nu era permis. Era imposibil ca americanii sa transforme sau sa efectueze o transmutatie a infrangerii militare a Germaniei intr-o pace victorioasa germana, intrucat acest lucru echivala cu un mare pericol pentru multe state si natiuni, inclusiv pentru S.U.A.
In acest conditii generale, notele de pace ale lui Burian, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, care oferea, in octombrie, lui Wilson “sansa” sau posibilitatea de a conclude cu ea si cu aliatii ei un armistitiu si sa intre imediat in negocieri de pace, pe baza celor 14 Puncte si ale altor declaratii americane -; in special adresa din 12 februarie 1918 -; privind conditiile impuse Germaniei atunci
-; au ramas fara nici un efect practic. Tot in octombrie, este trimis in Elvetia contele Iuliu Andrassy-junior, dar nu este primit nici de diplomatii britanici nici de cei francezi, decat daca ar fi venit nu in calitate de negociator ci de capitulard fara conditii. La fel a patit-o si contele Tarnowski, pe care nu l-a primit diplomatul american Stowall si, paralel, au esuat si incercarile austreice si germane de a se ajunge la armistitiu si la pace, negociate, efectuate prin canalele diplomatice ale Vaticanului.
Manifestul din 16 octombrie 1918 al Imparatului-Rege Carol -; bine cunoscut si mult mediatizat in istoriografia internationala -; a urmarit nu numai sa-

i apropie de tron pe italieni, romanii din Bucovina, iugoslavi, cehi, polonezi
“habsburgi” prin formula federalizarii, dar, mai ales, sa-l determine pe Wilson sa accepte propunerile de armistitiu si de pace negociata trimise de Burian in numele Monarhului.
De fapt, popoarele din partea austriaca n-au fost impresionate de Manifest si l-au prevenit politicos pe Monarh, inca inainte cu 4 zile de publicarea lui, ca propunerile si solutiile lui erau depasite de timp si de evenimente. Polonezii i-au vorbit respectuos Monarhului, dar au accentuat ideea ca punctul 13 i-a eliberat de orice obligatie fata de Austro-Ungaria si ca se vor uni cu statul polonez independent care a si fost proclamat de Consiliul de Regeneta din Warsovia, la 7 octombrie 1918. De asemenea, italienii se indreptau spre Regatul Italiei, potrivit punctului 9, romanii din Bucovina doreau sa actioneze impreuna nu separat de fratii lor din Transilvania si Banat, cu care asteptau sa-si coordoneze dorintele si eforturile in drumul lor comun de unire cu Regatul Romania iar cehii si iugoslavii

“habsburgi” au privit cu scepticism si raceala propunerile Monarhului, intrucat, oameni practci si bine informati fiind, isi puneau sperantele in viitoarea Conferinta de Pace, nu in Viena si guvernele ei.
La 15 octombrie 1918, ministrul-presedinte al Ungariei, Wekerle Sandor, l-a criticat aspru la Viena pe Carol pentru Manifestul pregatit spre publicare pe ziua urmatoare, care submina dualismul si structurile lui si i-a reamintit juramantul depus pe legile si continuitatea de drept a ungurilor, pentru care principiile federaliste erau inacceptabile. In juramantul de incoronare ca Rege al Ungariei, Monarhul s-a angajat sa sprijine, nu sa slabeasca, “constitutia” si “existenta” continua a Ungariei Coroanei Sfantului Stefan. Wekerle i-a spus clar Monarhului ca nu-i accepta Manifestul si daca l-ar fi extins asupra Ungariei, el l-ar fi declarat nul si neavenit si ar fi stopat imediat orice aprovizionare cu cereale si hrana a Vienei, lasand-o sa moara de foame. Numai ca Imparatul-Rege si-a cunoscut bine ministrii din Budapesta, care si anterior i-au respins anumite propuneri de reforme democratice, asa ca n-a inclus Ungaria in Manifest unde s-au recunscut

si apiratiile polone si italiene incuse in Punctele lui Wilson. Dar si Monarhul sau oricare om de stat austriac sau de oriunde, dar de bun simt, erau constienti si destul de realisti sa vada inainte ca o Monarhie, jumatate centralizata, jumatate federalizata, nu putea functiona, fiindca era inimaginabil ca in partea vestica sa existe si sa functioneze state nationale corelate in noile structuri iar, in cea orientala, slavii si romanii sa continue sa fie simpli hiloti politici ai ungurilor dominatori si suprematizatori.
Un asemeneea stat ar fi fost, intr-adevar, identic cu o monstruozitate ce nu putea fi pusa in lucrare sau in fiinta si ar fi constituit un sinistru anus contra naturii. Tocmai de aceea, credem si impartasim si noi opinia ca publicarea Manifestului a insemnat nu atat un ultim apel al Monarhului catre popoarele sale
“loiale” din Austria, cat mai ales o ultima incercare a “marii” diplomatice cu degetul imperial austriac de a-l determina pe Wilson, considerat de unii prea exaltati “Arbitrul Suprem” al situatiei, sa accepte armistitiul si tratativele de pace pe bazele propuse, dar depasite si anacronice deja atat in interiorul Monarhiei cat si in afara ei. Practic vorbind, Viena tatona si incerca sa vada daca putea sa mai pescuiasca sau sa pastreze ceva “pesti” in apele tulburi si involburate ale timpurilor si evenimentelor de la sfarsitul Primului Razboi Mondial. Insa, trebuie sa subliniem cu tarie faptul ca Imparatul-Rege si unii dintre ministrii lui austrieci de la Viena au fost oameni politici de bun simt iar Monarhul si om de onoare, deoarece, dupa ce au realizat ca Imperiul este pierdut, au lichidat pasnic intreaga afacere, au evitat conflictele interne iar Carol i-a dezlegat pe toti ofiterii de juramantul depus fata de el, i-a scutit de orice probleme de constiinta sau onoare, pentru a fi liberi sa depuna noi juraminte fata de natiunile si Consiliile lor Nationale si, in plus, le-a platit soldele pana la utima coroana pentru serviciile prestate pana atunci in Armata Cezaro-Regala. De fapt, cabinetul Lammasch, din
26 octombrie 1918, a ramas in istorie ca un guvern al lichidarii Imperiului iar seful lui, liberal, om de prestigiu si de bun simt, a urmarit ca drumul spre noua ordine si noua geopolitica din Europa Centrala si Rasariteana sa se desfasoare in ordine

si fara noi varsari de sange cu totul inutile. Insa Lammasch a dorit ca si alti austreici sa se uneasca cu Germania.
Toate evenimentele legate de Manifestul din 16 octombrie 1918 au fost cunoscute de cercurile ceho-slovace, iugoslave si romane, dirijate de Masaryk, Hinkovic, Stoica, deoarece acestia erau bine informati si pusi la punct cu tot ce se intampla in Europa prin americanii Phillips si Putney. Acesti lideri au protestat contra incercarilor de a mentine, intr-o forma sau alta, Monarhia bicefala, au combatut principiile Manifestului ca si Memorandul publicistului austriac Dr. Frederich Hertz care dorea acelasi lucru si se asemana cu planul federativ al bavarezului Foester. Actiunile cehoslovace, iugolsave si romane, intreprinse pe teritoriul S.U.A., au fost sprijinite de diplomatia americana iar la Paris, Benes, cu acordul lui Masaryk si al lui Clemenceau, a trimis, la 14 octombrie, Puterilor Aliate o nota informativa in care le anunta transformarea Consiliului National Cehoslovac in Guvern Provizoriu Cehoslovac, ca semn al mersului hotarat spre independenta si al negarii competentei vieneze de a vorbi in numele cehoslovacilor inlauntru sau in afara. Nota s-a sprijinit pe imputernicirea rostita public de Stanek in Reichsrat, la 2 octombrie, prin care Consiliul National de la Paris era mandatat ca singurul for indreptatit sa reprezinte poporul ceh in fata Aliatilor, lucru confirmat si de retragerea deputatilor cehi din Palamentul de la Viena 7 zile mai tarziu. Francezii si apoi si ceilalti Aliati au sprijinit initiativa si au recunoscut transformarea operata de cehi. Pe de alta parte, Masaryk a redactat o Declaratie de Independenta a Cehoslovaciei, tradusa si discutata cu profesorul Miller si avocatul Robert Calfele din Cleveland, care a si fost publicata in ziarele mari americane, odata cu Manifestul Imparatului, pe care-l combatea, la 19 octombrie 1918. Cehii de acasa n-au stiut prea multe despre acest act si nici despre continutul lui si l-au interpretat ca pe o simpla Declaratie de la Washington. Dar ea a fost trimisa la Casa Alba, la Departamentul (Secretariatul) de Stat, la Paris si, la 18 octombrie, a fost semnata nu numai de Masaryk dar si de Beneš si de Stefanik. Exact atunci, Alexandru Vaida Voievod nega in

Parlamentul de la Budapesta dreptul si competenta guvernului ungar de a-i reprezenta pe romanii din Transilvania, Banat, Crisana, Maramures, la viitoarea Conferinta de Pace, deoarece isi luau soarta in propriile maini, conform principiilor wilsoniene iar in 19 octombrie acelasi lucru l-a rostit, in acelasi loc, slovacul Ferdiš Iuriga negand afirmatiile unor ministri unguri ca slovacii nu doresc unirea cu cehii ci vor sa ramana in Ungaria.
Wilson a subliniat si el, in mod categoric, ca la viitoarea Conferinta de Pace nici un guvern strain nu va vorbi in numele natiunilor negermane si nemaghiare din Europa Centrala si Rasariteana si vor fi considerate si aplicate doar dorintele lor liber exprimate si deja recunoscute de Casa Alba si Aliati. Wilson a avertizat si canalele Vaticanului prin adresa catre Cardinalul Gibbons ca, din moment ce guvernul american i-a recunscut pe cehoslovaci si pe iugoslavi, el s-a angajat sa-i sprijine in obtinerea unei vieti de stat proprii, libere si independente si si-a creat obligatii de onoare fata de ei, realitati care au modificat ireversibil cele 14 Puncte. In raspunsul sau catre Austria, expediat la 18 octombrie 1918, Wilson a precizat ca, din moment ce S.U.A. a recunscut Consiliul National Cehoslovac ca guvern beligerant de facto si, de asemenea, si-a dat acordul fata de aspiratiile spre libertate ale iugoslavior, cele 14 Puncte nu mai corespundeau noii evolutii a lucrurilor si nu mai putea fi vorba de autonomiile popoarelor din Austro-Ungaria ca baza a pacii. Presedintele se simte obligat si onorat sa insiste ca aici nu el ci aceste popoare erau indreptatite sa-si exprime ele insele aspiratiile si propriile conceptii despre drepturile si destinele lor ca membri liberi ai familiei natiunilor.
Raspunsul a fost deosebit de clar si unii germani l-au interpretat ca pe un document terifiant care a depasit cele mai sumbre asteptari sau a fost o lovitura data drept in inima Imperiului. Totusi, devedind si un oarecare spirit de umor in aceste clipe, fara indoiala, grele pentru multi oameni de stat austrieci, unele cercuri vieneze realiste, sesizand ca Monarhia e pe duca, au afirmat ca, acum, Austria are un prim-ministru al carui sediu este la Washington si se numeste Woodrow Wilson iar executorul vointei lui este baronul Hussarek, care l-a

precedat ca prim-ministru pe profesorul Lammasch. Cu alte cuvinte, aceste cerucri vieneze au fost convinse ca nu mai era nimic de facut, ca Wilson si Aliatii vor fi groparii Monarhiei si nimeni nu se mai putea opune lor. Era clar ca Austro- Ungaria trebuia sa ceara armistitiu separat de Germania si ca orice rezistenta era inutila. Chiar si germanii austrieci din Reichsrath, printre care si Otto Bauer si social-democratii lui, au declarat, la 21 octombrie, statul lor etnic ca fiind german- austriac, si din 31 octombrie si independent, dar toti au sperat intr-o viitoare si apropiata unire a lui cu Germnia. La 18 octombrie 1918, Comitetul National Ceh de la Praga a declarat ca in acea zi statul independent cehoslovac a intrat in fiinta si, printr-un manifest, a indemnat poporul ceh sa pastreze legea si ordinea si, prin tot ce face, sa se arate demn de eliberatorii lor Masaryk si Wilson. Doua zile mai tarziu, Consiliul National Slovac de la Turciansky Svatý Martin a declarat ca natiunea slovaca este parte a natiunii ceho-slovace, unita prin limba, istorie si cultura iar, la 29 octombrie 1918, Dieta Croatiei de la Zagreb proclama ruperea oricaror legaturi si relatii constitutionale cu Regatul Ungariei si Imperiul Austriei. La 27 octombrie 1918, romanii din Bucovina si-au unit destinele cu fratii lor din Transilvania, Banat, Crisana, Maramures, aflati toti in drumul lor spre o apropiata unire cu Regatul Romania.

Toate aceste marete si profunde transformari s-au derulat, spre cinstea tuturor partilor implicate si interesate in procesul desfasurarii evenimentelor, fara varsari de sange inutile, ceea ce dovedeste atat maturitatea politica a natiunilor de aici, cat si a lui Hussarek, Lammasch si a ministrilor lor. Lammasch a fost nu numai realist, dar si intelegator si tolerant si, de fapt, prin personalitatea si gandirea lui politica a inspirat intotdeauna un anumit respect printre slavii din fosta Monarhie. Dar, daca in fosta Austrie istorica lucrurile s-au rezolvat pe cale pasnica, n-a fost cazul in Ungaria Coronei Sfantului Stefan, unde s-a ajuns la violente, prelungite si in 1919, fapt ce dovedeste ca partea occidentala a fostei Monarhii a avut totusi o alta atmosfera, structura si mentalitate decat partea ei orientala. Asa se explica de ce si relatiile dintre noua Austrie si statele

succesorale au fost mult mai calme sau cel putin mult mai putin incordate decat cu Ungaria etnica in 1918-1919. Dar S.U.A. era prea departe si nici nu era competenta singura sa decida semnarea Armistitiului cu Austro-Ungaria, ci doar impreuna cu Aliatii care aveau intaietate in materie. De fapt, generalul von Arz, care le-a replicat ironic civililor din guvern ca drumul pana la Wilson era prea lung si bolsevicii ar putea profita de timpul incetosat si de apele tulburi de atunci, si-a trimis reprezentantul direct in liniile italiene pentru incheierea Armistitiului. In acest spatiu european, S.U.A. n-avea, de fapt, nici un soldat (exceptand un regiment in Italia), dar prestigiul ei moral este destul de puternic, mai ales dupa ce Casa Alba si-a corectat greselile si sovaielile vechi si s-a apropiat pana la identificare cu cauza libertatii si unitatii nationale de stat a popoarelor din Austro- Ungaria.
La 31 octombrie 1918, Consiliul Suprem de Razboi de la Paris, din care facea parte si S.U.A., a aprobat si a inaintat termenii Armistitiului cerut de militarii austrieci si i-a ordonat generalului Diaz sa-i comunice plenipotentiarilor austrieci. La 3 noiembrie 1918, la Villa Giusti, langa Padova, generalul Victor Weber, din partea Armatei Cezaro-Regale (sau Austro-Ungare) si generalul Pietro Badoglio, din partea Aliatilor au semnat Armisitiul care intra in vigoare peste 24 ore. Din punct de vedere politic si diplomatic, era un act curios, daca nu chiar gaunos, deoarece Austro-Ungaria nu mai exista si nici armata ei comuna nu mai functiona. El a avut insa mai mult un caracter tehnic pentru ca militarii unguri, austrieci si aliati sa-si reglementeze si sa-si coordoneze pe etape miscarile pe teren si sa rezolve anumite probleme curente, toate chestiunile majore ramanand in competenta Conferintei de Pace. De fapt si ministrul-presedinte Karolyi a fost scutit de juramantul de loialitate catre Monarh, la 1 noiembrie, cand a incetat si uniunea dintre Austria si Ungaria.
La 12 noiembrie 1918, deci la 24 de ore dupa ce Carol a plecat in Elvetia, Adunarea Nationala din Viena a votat pentru Republica si pentru unirea ei cu Republica Germana. Anuntandu-l pe “Arbitrul Suprem” despre decizia lor,

Adunarea i-a solicitat si ajutorul in opera de unificare germana, aducandu-i aminte ca i-a sprijinit si pe polonezi, italieni si iugoslavi sa se uneasca cu statele lor nationale din afara Austriei. Deputatii austrieci si-au exprimat convingerea ca Presedintele va concede acelasi drept pentru poporul german din Austria. Numai ca Presedintele nu era singur si chiar atat de “suprem” sau atat de mare “Arbitru” pe cat il credeau austriecii sau neaustriecii din Europa Centrala si Rasariteana, ci era, mai degraba, unul din cei 4 “Arbitrii Supremi” iar unul inseamna de obicei mai putin decat 3, nu numai in aritmetica dar si in diplomatie. A fost greu dar de fapt imposibil sa-l convingi, de justetea sau necesitatea unirii austriecilor si germanilor sudeti cu Germania, care putea afecta inca atunci si pe loc echilibrul european, pe acel “Le Père de la Victoire”, cum a mai fost numit Clemenceau care, desi de 78 de ani, avea un spirit combativ si proaspat garnisit si cu o experienta de 50 de ani in politica europeana. In Consiliul celor 4, Clemenceau a insistat ca autriecii sa ramana independenti, sa nu intre intr-un stat sau bloc mare german si sa nu participe astfel la nici un fel de plan de revansa germana.
David Lloyd George, om politic realist, ironic, plin de umor dar si de imaginatie, credea la inceput in principiile wilsoniene, in Societatea Natiunilor, dar cu S.U.A. printre fondatorii si conducatorii ei si era convins si de necesitatea implicarii economice si politice a Casei Albe in toata evolutia viitoare a Europei. In acest context, premierul britanic era primul dispus sa-l sprijine pe Wilson in foarte multe probleme, inclusiv in cea austriaca. Premierul britanic bine informat stia insa ca senatorii republicani de acasa ii vor pune o “talpa” serioasa, il vor deborda pe Presedinte care nu-i va putea sprijini nici pe el, nici pe altii in noile conditii, asa ca si-a pastrat o alternativa, si anume, in locul unei aliante forte anglo-americana, din ce in ce mai putin probabila, a optat si pentru o colaborare franco-britanica la Conferinta de Pace si dupa aceea. Lloyd George a vazut clar ca Wilson, in pofida popularitatii imense ce o avea si in ciuda prestigiului moral de care se bucura, nu va putea sa-si pastreze continuitatea in politica externa, din cauza boicotului Senatului, unde republicanii erau mai puternici decat

democratii. De la aceasta convingere nu l-au abatut nici primirile entuziaste facute Presedintelui la Londra, Milano, Torino, nici macar faptul ca Wilson apela direct la masele europene si de acasa in sprijinul Covenantului. Din acest motiv premierul britanic, fiind sau sceptic sau realist sau amandoua la un loc, a intuit ca, in primul rand, insisi americanii vor dezavua multe idei wilsoniene si odata cu abandonul lor se vor retrage din afacerile europene.
In acest caz era limpede ca Anglia avea nevoie de Franta si n-o putea brusca nici in problema austriaca si nici in altele. Orlando nu admitea nici el unirea Austriei cu Germania, deoarece prefera ca la Brenner Italia sa se invecineze cu un stat austriac mic si slab si nu cu un stat german mare si puternic. El credea in geopolitica clasica, in vechiul sistem de securitate si de echilibru de putere a statelor, in consolidarea frontierelor italiene si era sceptic si neincrezator in garantiile privind pastrarea statu-quo-ului si a pacii prin Societatea Natiunilor lui Wilson. In fond, atat Wilson cat si Lloyd George au cedat in fata argumentelor franco-itaiene, dar Presedintele a subliniat un lucru important si anume ca el interzice orice anexiune a Austriei de catre Germania, dar nu poate sa interzica unui stat sa se uneasca cu atul, daca doreste si daca aceasta vointa este exprimata legal prin organele legislative alese in mod democratic. Din ciocnirile de vedere ale celor “mari” a rezultat formula ca Austria se va putea uni cu Germania daca va obtine consimtamantul Societatii Natiunilor iar Germania recunoaste si respecta independenta Austriei care este si va fi inalienabila, cu exceptia unei decizii aprobate de Societatea Natiunilor. Iata ca in conditiile unei evolutii pasnice, crestine si democrate a Germaniei si a Europei, si daca Societatea Natiunilor ar fi fost puternica si eficace pentru a putea apara pacea si proteja aceasta evolutie, n-ar fi fost exclusa unirea Austriei cu Germania sub control si cu aprobare internationala.
Numai ca in perioada interbelica democratia sau s-a estompat sau a amutit in unele state iar in Germania nazista, care a distrus Republica de la Weimar si spiritul ei si in Rusia bolsevica a murit de tot, cele doua mari state instituind

regimuri represive in interior si agresive in exterior. Tocmai pentru a avea mana libera, Berlinul brun a iesit singur din Societatea Natiunilor iar Moscova rosie a fost exclusa mai tarziu din cauza agresivitatii sale. In cazul germanilor sudeti, chemati de regii Boemiei in secolul al XIII-lea sa ridice din punct de vedere economic regiunile muntoase si care aveau in spate 7 secole de continuitate in zona, cererile au fost respinse de Consiliul celor 4. In 1918, germanii suedeti, desi nu respingeau deloc ideea unei uniri cu Republica Austriei -; au fost alaturi de cea imperiala si au fost guvernati de Viena din 1526 incoace -;, ei preferau totusi sa intre intr-o mare Republica formata din Germania si Austria si solicita in acest scop organizarea unui plebiscit. Cehii i-au contraatacat cu dreptul istoric, cu argumentele strategice si cu accesul la bogatiile solului iar Comisia Aliata s-a pronuntat fara rezerve pentru cehi.
Oricum, asa cum am evidentiat anterior si o vom sublinia si in capitolele urmatoare, anumite diferende de idei survenite intre cei mari au fost benefice, deoarece au inlaturat anumite solutii neconforme cu realitatile etnice si geografice din 1918. Astfel, Tardieu, care organizase excelent aprovizionarea Armatei Franceze cu materiale de razboi din S.U.A. in timpul Primului Razboi Mondial, pretinde, in 1919, ca Sarre sa revina Frantei, intrucat in 1790 Sarrelouis si Landau ar fi trecut de buna voie la francezi. Aceeasi pretentie o ridica si asupra zonei Sarrebrück care s-a alaturat Frantei in 1793 si impreuna cu celelalte doua au ramas intre frontierele ei pana in 1815. Lloyd George l-a ironizat pe Tardieu, i- a respins argumentele pe motiv ca dreptul istoric invocat de el era si dubios si desuet, intrucat sentimentele locuitorilor din anii 1790 nu se puteau compara cu cele ale locuitorilor din 1919. Britanicul le da si o lectie de istorie francezilor si ii intreaba daca nu le-a fost de ajuns si daca mai au nevoie de inca o “Alsacie- Lorena”, de data aceasta luata de ei de la germani sub denumirea si metamorfoza zonei Sarre. In fata acestei obstructii Parisul a dat inapoi.

De fapt, noi banuim ca insisi francezii au realizat ca “argumentele” lor istorice era cusute cu ata alba si ei au incercat marea cu degetul doar pentru a

vedea daca nu cumva pot intra “pour toujours” in proprietatea carbunelui din regiunea solicitata. Zona Sarre, cu 650.000 locuitori, a fost administrata de Socitatea Natiunilor pe o perioada propusa sa dureze 15 ani, iar locuitorii ei urmau sa se pronunte prin plebiscit asupra destinului lor. Franta a soliciat zadarnic sa i se confere ei mandatul de administrare, fiind respinsa categoic in aceasta pretentie de insusi Wilson. Mandatul a durat 15 ani iar in ianuarie 1935, cand s-a organizat plebiscitul, peste 80% din votanti s-au exprimat pentru unirea lor cu Reichul, ceea ce a demonstrat ca Lloyd George si Wilson au avut dreptate in aceasta chestiune. De asemenea, tot Lloyd George, secondat de Wilson, au zadarnicit pretentia exagerata a maresalului Foch ca teritoriile germane de pe malul stang al Rhinului sa fie anexate de Franta si Belgia, desi Franklin Bouillon n-a cerut decat demilitarizarea acestei zone. Lloyd George ii repeta lui Foch lectia pe care i-a tinut-o lui Tardieu ca, daca germanii au comis greseala din
1871, anexand Alsacia-Lorana si creand de fapt o noua sursa de razboi, francezii sa nu-i copieze sau sa-i imite in 1918 cu zona renana formand si ei alte izvoare de razboi pentru viitor. Clemeneceau nu vrea anexare ca Foch, dar propune foarte “smechereste” si cu un scop ascuns o solutie in care nu credea probabil nici el, dar prin care urmarea sa obtina cu totul altceva de la Wilson si de la Lloyd George. El cere ruperea malului stang al Rhinului de Germania si metamorfozarea acestui teritoriu intr-un mic dar liber stat german pus sub controlul Societatii Natiunilor.
Presedintele si premierul au replicat logic si democratic, de altfel, ca nici nu se poate pune problema ca 7 milioane de germani sa fie despartiti de statul lor national, la care “intrebarea” lui Clemenceau a fost nu o simpla interogatie si nici macar o intrebare in sine, ci o pretentie limpede si directa si anume a pretins ca daca zona renana nu poate deveni stat liber, atunci S.U.A. si Anglia sa acorde Frantei garantii comune si concomitente privind o asistenta militara prompta contra unui viitor atac german. De fapt, Clemenceau a dorit de la bun inceput sa obtina garantiile anglo-americane si nu infiintarea unui stat nou german controlat

de Societatea Natiunilor. Insa acest lucru dovedeste ca nici batranul Clemenceau nu credea intru-totul in eficacitatea Ligii privind pastrarea pacii si a statu-quo-ului, mai ales daca nu dispunea de armata proprie, si recurge si el la metodele aliantelor clasice interstatale in incercarea de a preveni un nou atac german in vitor. Intr-adevar “tigrul” francez obtine promisiunea ca S.U.A. si Anglia vor asista militar si prompt Parisul daca Germania, neprovocata fiind, va ataca.
Dar, din acesata frumoasa “parola” sau promisiune n-a ramas decat praf si scrum odata cu dezangajarea S.U.A. de problemele Europei si in amintirea ei i se poate aplica cel mult un subtil proverb francez: “prommêtre c’est noble, tenir c’est bourgeois”, cu precizarea ca acel “tenir” a devenit imposibil de realizat in practica interbelica. Totusi, ceva concret a obtinut Clemenceau si anume demilitarizarea malului stang si a unei zone de 50 km. pe malul drept al Rhinului cu o ocupatie pe timp de 15 ani cu posibilitatea reducerii termenului. Dupa cum bine se stie, in 1925, cand s-a semnat Tratatul de la Locarno, si in anul urmator, cea mai mare parte a Rhinenlandului a fost parasita de trupele franceze in atmosfera creata de Stresseman si Aristide Briand, care doreau s-o rupa cu trecutul si sa apropie cele doua state unul de celalalt in cadrele unor regimuri democratice si in atmosfera generala a Ligii Natiunilor care actiona pentru pace in Europa si pe glob. Cei doi oameni politici, unul german, altul francez, vor constitui o pilda si un exemplu demn de urmat in stabilirea unui climat de toleranta, intelegere si colaborare intre statele democrate si crestine din viitoarea Europa Unita militar, economic si politic in lupta contra pericolului bolsevic.
Sa nu uitam faptul ca Aliatii si, indeosebi, anglo-americanii i-au domolit si pe polonezi, deoarece, cand Dmovski de pilda cere 85.000 km2 de la Germania, i se raspunde ca nu poate primi mai mult de 58.600 km2. Tot Lloyd George specifica faptul ca Polonia va primi teritorii poloneze rapite si ramase etnic poloneze, dar nu va avea acces la teritorii care din punct de vedere istoric si etnic sunt germane. Consideram ca este impropriu sa se sustina ca Germania a

“pierdut” Schleswig-ul de Nord, din moment ce populatia majoritara de aici era

daneza si Articolul 5 al Tratatului de la Praga, din 1866, a stipulat clar ca Prusia promite Danemarcei retrocedarea Schleswig-ului de Nord daca locuitorii lui isi vor exprima in viitor aceasta dorinta. Prin plebiscit, Schleswing-ul de Nord a revenit Danemarcei iar cel Central si de Sud, unde n-a fost nevoie si nici nu s-a organizat plebiscite, au ramas Germaniei. De asemeea, in iulie 1920, in Prusia Orientala, in zona Allenstein, 363.209 de votanti s-au pronuntat pentru Germania si 7.980 pentru Polonia, in zona Marienwerder 96.923 pentru Germania si 8.018 pentru Polonia, in conditiile in care autoritatile germane au trimis in regiune 202.700 de
“emigranti” care au participat la plebiscit si au constituit aproape jumatate din participantii la vot iar 40% dintre rezidentii calificati pentru vot s-au abtinut. Dar nimeni n-a contestat plebiscitul ce a fost pierdut de Polonia si castigat de Germania. Ariile de manifestare a plebiscitului au fost 1.036 mile patrate cu

174.000 locuitori in Marienwerder (Kwidzn) si 4.800 mile patrate cu 565.000

locuitori in Allenstein (Oisztyn).

Aria plebiscitului din Silezia Superioara a fost de 4.250 mile patrate cu
1.942.000 locuiori. La Conferinta de Pace s-a facut o propunere deosebit de inteleapta pentru aceasta zona, menita sa evite viitoare conflicte si anume ca viitoarea arondare a teritoriului in discutie sau in disputa sa se faca in acord cu dorintele locuitorilor exprimate de comunele urbane si rurale din Silezia Superioara. In martie 1921, pentru Germania s-au exprimat 706.820 votanti rezidenti, 182.288 votanti emigranti si 479.414 pentru Polonia iar pe comune 682 au votat pentru Polonia si 792 pentru Germania. Daca s-ar fi respectat prevederile Conferintei, impartirea trebuia sa se faca respectand in teritoriu cheia votului pe comune. Numai ca polonezii, desi minoritari pe ansamblu fata de germani, in votul pe comune erau preponderenti in partea sud-estica a ariei plebiscitului, care era foarte bogata si evoluata economic. Germanii, bazandu-se pe majoritatea voturilor locuitorilor si comunelor, nesocotesc prevederile Conferintei care-i defavoriza economic in zonele avansate mentionate ce urmau a fi luate de polonezi, si pretind toata Silezia Superioara iar liderul polonezilor

silezieni, Wojciech Korfanty, sarind si el peste cal, imparte teritoriile dupa cum ii convenea lui cerand ca 59% din aria plebiscitului sa-i revina Poloniei, deoarece, in procentajul teritorial solicitat de el, 673 de comune au votat pentru Warsovia si doar 230 pentru Germania.
Comisia Inter-Aliata nu ia o atitudine clara pe care s-o prezinte spre aprobare Consiliului Suprem Aliat, unde englezii si italienii, vazand ca prevederile Conferintei nu mai au valoare practica in zona, propun ca Poloniei sa nu i se dea decat doua districte agricole din Sud, Rybnik si Pszczyna (Pless) iar francezii, fara sa-l sprijine total pe Korfanty, insista ca zona industriala de baza sa-i revina Poloniei. In aceste conditii tulburi, intre polonezi si germani izbucnesc lupte sangeroase care sunt stopate de Aliati abia dupa sase saptamani iar problema este trecuta in competenta Consiliului Ligii Natiunilor care a decis ca din 4.250 de mile patrate Polonia sa primeasca 1.241 cu o populatie de 996.000 din 1.942.000 dar unde Warsoviei ii revenea 76% din productia de carbune, 22 din 37 de furnale, 9 din 14 otelarii. Chiar daca economic, germanii au pierdut mai multe pozitii, in teritoriul cedat Poloniei polonezii erau etnic majoritari, iar din intreaga suprafata in discutie 2/3 au revenit totusi Germaniei. Deci, Consiliul Ligii Natiunior s-a dovedit a fi capabil sa rezolve probleme fierbinti fara razboaie mari sau generalizate, practica ce ar fi trebuit continuata si intarita si nu abandonata.