h4m14mp

Relatiile internationale in a doua jumatate a secolului al XVI-lea se caracterizeaza prin marea lor complexitate, rezultata din constitu irea si dezvoltarea unui sistem politic european si, intr-o masura oarecare, mondial, in cadrul caruia deciziile si actiunile tuturor statelo r sunt in tr-o interdependenta reciproca, permanenta si inevitabila. Aceasta stare de lucruri are la baza dezvoltarea fortelor productive s i a relat iilor de schimb, determinand in structura economica si sociala transformari ce converg in procesul lent, dar continuu, al destramarii relat iilor feudale s i ascensiunii relat iilor capitaliste. Proces ce nu are un ritm uniform la scara continentului european, amploarea s i intensitatea sa fiin d foarte variata, in functie de varietatea condit iilor zon ale si locale.
Tocmai din acest motiv, sau si din acest motiv, sistemul politic european in a doua jumatate a secolului al XVI-lea este departe de a fi un sistem echilibrat. El se caracterizeaza, dimpotriva, printr-o labilitate ce reflecta starea specifica a unei societati pornite pe calea unor adanci transformari structurale.
In apusul Europei, Spania, beneficiara directa, dar superficiala, a descoperirilor geografice s i a cuceririi unui intins imperiu colonial -; sursa de exploatare nerationala -; reuseste a-si impune hegemonia politica. Ea ii este consfintita de sfarsitul victorios al indelungatelor razboaie pentru suprematie in Italia, purtate impotriva
Frantei s i incheiate prin pacea de la Cateau-Cambrésis, din 1559.
In preajma incheierii acestei paci puterea mondiala a Spaniei scazuse totus i intrucatva, prin abdicarea
imparatului Carol Quintul si separarea coroanei spaniole si a posesiunilor acesteia de coroana imperiala habsburgica din Germania si de tarile supuse ei. Spania ramane insa foarte influenta in po litica imperiala germana.
Incheierea razboaielor cu Franta, instaurarea dominatiei spaniole in Italia si d estramarea monarhiei universale hispano-habsburgice au conditionat cresterea interesului Spaniei pentru controlul asupra Mediteranei,
in vreme ce imperiul acorda tot mai multa atentie problemelo r Europei centrale, rasaritene s i sud-estice. In ambele zone, cea maritima si continentala, interesele aliantei hispano-imperiale se ciocneau cu Imperiul otoman, ajuns in culmea expansiunii sale. De pe la 1540 dominat ia acestuia se intinsese, prin Tunis, asupra bazinului occidental al Mediteranei, iar in centrul Europei, in urma bataliei de la Mo hacs s i a prabus irii regatului feudal ungar, turcii se aflau la portile Vienei si in Slovacia. Din Africa de Nord, in diagonala peste Mediterana Centrala, pe coastele dalmatice, in Bosnia, Ungaria apuseana si Slovacia, prin nordul Moldovei si Ucraina, pana la Nipru, se contura astfel un urias front intre Imperiul otoman de o parte, Spania, Imperiul romano-german s i eventualii aliati, de cealalta parte.
Delimitarea mentionata este doar unul din elementele fundamentale ale sistemului politic european in a doua jumatate a secolului al XVI-lea. De o parte si de alta a liniei de d emarcatie, cele doua formidabile blocuri sunt insa framantate de multiple contradictii interioare. Aparent, sfera dominatiei Imperiului otoman este mai unitara. In realitate insa baza s ubreda a despotismului feudalo-militar turcesc, sistemul nemilos si anarhic de exploatare si asuprire a populatiilor supuse, coruptia administrativa s.a. au intretinut un permanent spirit de revolta in randul acestor populatii. In lupta lor pentru redobandirea libertatii, ele cauta -; in masura posibilului -;

sprijinul adversarilor Po rt ii. In cazul tarilor ro mane, situ ate pe o portiune a marelui front instabil dintre turci si restul Europei, pastrand -; datorita darzeniei rezistent ei lor antiotomane -; un grad apreciabil de autonomie interna, ele au fost in masura sa adauge in permanenta nazuintei s i luptei poporului, pentru recucerirea independentei,
incercarile de a folosi in acest scop contradictiile dintre Imperiul otoman s i adversarii sai.
In occidentul si in centrul Europei blocul hispano-habsburgic intampina, la randul sau , ostilitatea
Frantei, slabite in razboaiele pentru dominatia asupra Italiei s i mai ales de razboaiele civile dintre 1562-1598.
Amenintata din toate part ile de presiunea strivitoare a imperiului lui Carol Quintul, Franta recursese inca de pe la
1536 la gestul neobis nuit al unei intelegeri cu sultanul. Dintre toate puterile europene Franta va ramane pana catre sfarsitul secolului al XVI-lea, cea mai bine vazuta si mai influen ta la Poarta otomana.
Ridicarea puterii Angliei si rivalitatea ei maritima si coloniala cu Spania au creat o fisura importanta in lumea occidentala. Spre a-si submina adversarul, nici Anglia n-a ezitat sa intre in bune relat ii cu turcii, sprijinind totodata lupta de eliberare a Tarilor de Jos de sub dominatia spaniola.
In rasaritul Europ ei, disensiunile interioare ale sistemului politic continental se exprima pe de o parte in accentuarea tendintelor de expansiune ale nobilimii polone asupra pamanturilor ucrainene si bieloruse, cat si asupra zonei rasaritene a Marii Baltice. Nobilimea polona se sprijinea, in aceasta politica, pe perfectarea deplina a uniunii cu Lituania, survenita in anul 1569. Tendintelor ei se opuneau taranimea libera cazaca din Ucraina, precum si statul Moscovei. Cu acesta din urma Polonia a purtat un razboi de un sfert de secol, pentru tarmurile
Balticii (Razboiul livonic, 1558-1583).
Polonia constituia, pe de alta parte, un partener politic solicitat atat din partea Frantei -; in cautarea permanenta de aliat i rasariteni care sa slabeasca presiunea exercitata asupra-i de catre blocul hispano-imperial -, cat si din partea habsburgilor, in cadrul intentiilor acestora de extindere a influentei lor in rasaritul Europei. Dupa
1572, cand se stinge ultimul reprezentant al dinastiei Jagiello, atat Franta, cat si habsburgii vor cauta sa asigure tronul Poloniei unor candidat i din familiile domnitoare proprii. Factiunile nobilimii polone au sprijinit alternativ pe aces ti candidat i, remarcandu-se inclinatia aristocrat iei pentru habsburgi. Majoritatea nobilimii insa s-a pronuntat impotriva lor. Atitudinea acesteia era dictata de dorinta ment inerii influentei si a menajarii intereselor comerciale polone in sud-estul continentului, ceea ce presupunea si pastrarea unor raporturi d e buna vecinatate cu
Imperiul otoman. Tendintele de expansiune ale habsburgilor spre rasarit rivalizau cu interesele Poloniei in aceasta zona.
Situatia internationala a tarilor romane in a doua jumatate a secolului al XVI-lea este influentata in mod direct de lupta dintre Imperiul otoman si cel habsburgic pentru dominatie in Europa centrala si de atitudinea aparte a Poloniei, in general ostila imperialilor, prudenta fata de turci si interesata in asigurarea unei influent e proprii in tarile romane, in primul rand in Moldova, in masura in care putea realiza acest lucru fara a provoca un co nflict cu Poarta.
O prima etapa a dezvoltarii acestei situatii complicate, in cadrul careia un factor permanent, latent, ramane dorinta celor trei tari de a-si pastra autonomia s i chiar de a-s i redobandi independenta, o constituie intervent ia imperiala in Transilvania intre 1551-1556, in urma negocierilor si tratatelor incheiate de cancelarul

George Martinuzzi. Prezenta trupelor imperiale in Transilvania, sub conducerea generalului Castaldo, refugierea
in Polonia a tanarului principe Ioan Sigismund Zapolya si a mamei sale, Isabella, fiica regelui Sigismund I
Jagiello, au insemnat o contralovitura la actiunea turceasca din 1541: ocuparea Budei, transformarea Ungariei in pasalac si recunoas terea de catre sultan a dreptu rilor familiei Zapolya la coroana Ungariei, revendicata de habsburgi. Ocuparea de catre turci a unei mari parti a Ungariei constituie o grea lovitura pentru frontul antiotoman in centrul s i sud-estul Europei, fapt care s-a resimtit timp indelungat asupra echilibrului politico militar din aceasta zona.
Interventia imperiala in Transilvania a provocat o reactie negativa in Polonia si cu atat mai mult la
Poarta. Turcia n-a voit sa recunoasca situatia creata, si-a intensificat operatiile militare impotriva imperialilor, a ocupat si a transformat Banatul in pasalac (1552) s i a inceput a pregati o interventie in Transilvania propriu-zisa, act iune pentru care avea insa nevoie de sprijinul domnilor din Tara Romaneasca s i Moldova. Acestia din urma cauta sa reziste cat mai mult presiunilor turcesti si sa sondeze posibilitatea un ei int elegeri cu imperialii.
Intr-o scrisoare din Cluj, datata la 31 iulie 1551, generalul Castaldo afirma ca domnii Moldovei si Tarii
Romanesti manifesta tendinte de bunavointa fata de arhiducele Ferdinand de Habsburg, fratele imparatului Carol
Quintul, care isi asumase titlul de rege al Ungariei1.
Informatiile documentare ulterioare acesteia permit a stabili ca pana la sfarsitul anului 1551 domnul
Moldovei, Stefan Rares , a facut in secret oferte de alianta atat Poloniei, cat si imperialilor. In aceeasi perioada,
Polonia, prin soli trimis i la Viena, se consulta cu Ferd inand de Habsburg asupra atitudinii de luat fata de oferta lui
Stefan Rares. Se poate deduce ca imperialii nu aveau incredere in sinceritatea demersului polon, sau nu le convenea aliant a Moldovei cu Polonia, deoarece Ferdinand a dat solilor polonezi un raspuns evaziv. In cursul primei jumatati a an ului 1552 suspiciunile curtii imperiale se confirma. In ianuarie 1552 la Praga parvin stiri despre o intelegere intre regele Poloniei s i domnii tarilor romane, in scopul readucerii lui Ioan Sigismund
Zapolya in Transilv ania. Rapoartele lui Castaldo confirma, in februarie, existent a unui tratat al lui Stefan Rares cu po lonii, fara sa poata preciza obiectul sau. Din acest moment generalul imperial va primi cu raceala orice noi demersuri de apropiere din partea domnului Moldovei, considerandu-le ca simulacre, in scopul obtinerii de informatii asupra intentiilor sale. Domnul Tarii Romanesti, Mircea Ciobanul, se margines te in cursul anului 1552 a-s i manifesta bunavointa fata de imperiali prevenindu-i despre miscarile tu rcilor2.
Ca rezultat al presiunilor turces ti in primul rand, dar si al unei interventii diplomatice franceze, Polonia a
incurajat pe Stefan Rares sa ia atitudine fat isa impotriva imperialilor si, impreuna cu detas amente turco-tatare, sa
intreprinda o scurta interventie armata in Transilvania, in cursul lunii iulie 1552, incheiata fara rezultat. Si Mircea
Ciobanul a fost obligat de turci la acelas i pas, pe care l-a savarsit insa -; pe cat rezulta din documente -; in proport ie si mai modesta decat domnul Moldovei. A fost, de fapt, mai mult o demonstrat ie militara in estul s i sud estul Transilvaniei, dupa incheierea careia Mircea Ciobanul continua a furniza imperialilor, prin intermediul sibienilor, s tiri despre miscarile de trupe turcesti in Ungaria s i Banat. Cu prilejul unor noi sondaje de apropiere din partea domnului Tarii Romanesti, Castaldo va arata insa aceeas i neincredere ca s i fata de Stefan Rares3.

Aceasta perioada de incercari ale Moldovei si Tarii Ro manesti de a se plasa pe o pozit ie de echilibru
intre cele trei mari puteri de la hotarele lor ia sfarsit in toamna anului 1552, prin inlaturarea violenta a lui Stefan
Rares si inlocuirea sa prin Alexan dru Lapusneanu. Desi este vadita complicitatea lui Castaldo la complotul
impotriva lui Stefan Rares , desi Lapusneanu ofera imperialilor serviciile sale impotriva turcilor, atat la Viena cat si in Transilv ania Ferdinand si Castaldo sunt dezamagiti de schimbarea de domnie din Moldova, convingandu-se ca no ul domn e inclinat spre Polonia s i, prin intermediul acesteia, catre Poarta4.

Confirmarea acestor informatii privitoare la veritabila orientare a lui Lapus neanu nu intarzie. El declara,
in 1553, unor fruntasi secui ca va sprijini revenirea pe tron a lui Ioan Sigismund, iar in primavara anului urmator
inchide granitele spre Transilvania.
In Tara Romaneasca, dupa scurta domnie a lui Radu Ilie in 1552-1553, care incercase de asemenea apropierea de imperiali, restaurarea lui Mircea Ciobanul -; si el tentat in continuare de aceeas i idee -; apoi
inscaunarea lui Patras cu cel Bun marcheaza interventia hotarata a turcilor pentru a se asigura de cooperarea Tarii
Romanesti impotriva trupelor habsburgice din Transilvania. In iunie 1555 un raport din Constantinopol
inregistreaza deja stirea despre dispozit ia data de catre sultan lui Lapusneanu si Patrascu de a contribui efectiv la reintroducerea lui Ioan Sigismund in Transilvania. Ordinul formal soseste in februarie 1556 si ca urmare trupele moldovene si muntene intreprind campania care duce la alungarea imperialilor din Transilvania5 .
Evenimentele din 1556 au mai multe semnificat ii: in primul rand, pentru moment toate cele trei tari romane sunt readuse mai strans in orbita politica otomana; in al doilea rand, ele marcheaza o crestere a influentei polone, cel put in in Transilvania si Moldova. Aceasta intrucat intreaga pregatire diplomatica a respingerii imperialilor din Transilvania s-a desfas urat pe fondul unei int elegeri turco-polone, a reglementarii unor diferende reciproce, a delimitarii gradului de influenta si a unor drepturi comerciale ale celor doua puteri in zona Dunarii de
Jos. Nu pot fi de asemenea neglijate legaturile de familie dintre regina Isabella si curtea polona, prin intermediul carora pana si pe plan cultural se faciliteaza o crestere a influentei polone in Transilvania6. In fine, se
inregistreaza s i un amestec al Frantei in aceasta problema. In urma misiunii lu i Cristofor Bathori la curtea lui
Henric al II-lea, Franta intervine p e langa regele Poloniei, prin ambasadorul extraordinar Pierre-Louis Martinès, pentru a-l determina sa se angajeze in sprijinirea lui Ioan Sigismund si a mamei sale, promitandu-i in schimb bunele oficiu ale Frantei la Poarta, pentru salvgardarea unor interese ale Poloniei si Transilvaniei. Prin aceasta act iune diplomatica rivalitatea turco-polona-habsburgica pentru influenta in tarile romane intre anii 1551-1556 se leaga cu ultima faza a razboaielor pentru hegemonia europeana dintre Franta si Casa de Austria, ce se vor incheia, provizoriu prin pacea din 1559.
Interventia in Transilvania in al saselea deceniu al secolului al XVI-lea a insemnat pentru imperiali un esec cu care ei nu s-au resemnat. Act iunea lor generala in scopul dobandirii unei influente sporite s i chiar a dominatiei in bazinul inferior al Dunarii a fost reluata in 1561, prin sprijinirea lui Iacob Heraclid Despot in ocuparea tronului Moldovei. Faptul ca schimbarea de domnie din Moldova, prin victoria de la Verbia repurtata de
Despot asupra lui Lapus neanu (18 noiembrie 1561), a fost corelata direct cu planurile habsburgice de expansiune spre rasarit, este dovedit nu numai prin informatiile documentare privind preparativele acestei actiuni, ci si prin

consecintele sale imediate. In ianuarie 1562 Ioan Sigismund Zapolya solicita regelui Poloniei medierea unui armistit iu intre Transilvania s i imperiali, motivandu-si cererea prin faptul ca este incercuit de fortele acestora, in urma victoriei lui Despot in Moldova7 . Comandantii imperiali din Ungaria superioara, care sustinusera direct pe noul domn din Moldova, erau in legatura si cu Melchior Balassa, cel care in 1562 va juca un rol in declans area rascoalei secuilor din Transilvania. In iunie 1562 un raport secret din Constantinopol confirma imparatului
Ferdinand I rolul lui Despot-voda in instigarea aceleiasi rascoale8. Din partea polona, Despot primise sprijinul unui grup nobiliar prohabsburgic, pe cata vreme atitudinea oficiala a regelui Sigismund al II-lea August fata de el a fost ostila, asociindu-se numeroaselor plangeri la Poarta, adresate de principele Transilvaniei, in scris sau prin ambasadori9. Acestea au jucat un rol mai intai in ridicarea boierimii, in frunte cu Toms a, impotriva lui Despot, apoi in hotararea turcilor de a sprijini revenirea pe tron a lui Lapusneanu, precedata de o cumplita invazie tatara.
Noul es ec al tentativelor habsburgice in rasarit, marcat de prabus irea grabnica a domniei lui Despot in
Moldova, a reprezentat o slabire a politicii lor active, ofensive: ea nu va fi reluata, cu asemenea veleitati s i efecte decat in ultimul deceniu al veacului al XVI-lea. In acelas i scurt interval al domniei lui Despot in Moldova, in
Transilvania era respinsa incercarea imp erialilor de a cuceri Oradea, era infranta rascoala secuilor, iar in anii imediat urmatori se reuses te negocierea -; la Viena -; a unui armistitiu, apoi a pacii de la Satu Mare (1565) s i a tratatului de la Speyer (1570). Habsburgii trebuie sa amane intentia si speranta instapanirii asupra Transilvan iei, ea depinzand -; conform acordurilor mentionate -; de succesiunea principelui Ioan Sigismund, un om inca foarte tanar. Imperialilor li s-a ivit totusi o ocazie neas teptata de a valorifica acordul de la Speyer si a revendica
Transilvania, datorita mortii premature a principelui, in 1571. O parte a nobilimii locale si a comandantilor militari s-a aratat dispusa in favoarea dinastiei de Habsburg, dar o energica interventie diplomatica a Portii a impus Dietei transilvane alegerea ca principe a lui Stefan Bathori, din partida adversa imperialilor. Cu aceasta alegere si cu consolidarea domniei lui Bathori prin infrangerea pretendentului prohabsburgic la tronul
Transilvaniei, Gaspar Bekes (1575), urmata curand de alegerea lui Stefan Bathori ca rege al Poloniei, s-a constituit pentru mai bine de un deceniu o bariera puternica in calea expansiunii rasaritene a habsburgilor.
Perioada de consolidare a domniei lui Stefan Bathori in Transilvania (1571-1575) este marcata mai intai de incercarea contracandidatului sau, Gaspar Bekes, de a folosi nemultumirile secuilor impotriva lui Stefan
Bathori. Tentativa a fost insa inabus ita in fasa de catre Bathori. A urmat actiunea principelui de a obtine din partea Dietei transilvane anularea drepturilor lui Bekes asupra unor cetati din Transilvania, printre care Fagarasul si Gurghiul. Recurgandu-se la arbitrajul imparatului Maximilian al II-lea, acesta s-a pronunt at in favoarea mentinerii drepturilor lui Bekes. Alegerea print ului fran cez Henric de Valois la tronul Poloniei s i prezenta, desi de scurta durata, a acestuia la Cracovia au creat insa curtii habsburgice o noua problema, aceea a aliantei franco polone. In noile imprejurari ea n-a mai putut sustine in chip eficient pe Gaspar Bekes. In schimb, dupa renunt area lui Henric la coroana polona (1574), cand imparatul Maximilian candideaza pentru obtinerea ei, iar sleahta poloneza sprijina candidatura lui Stefan Bathori, habsburgii organizeaza incursiunea armata a lui Bekes in
Transilvania. Ea s-a bazat din nou pe atragerea unei part i a secuilor, insa Bekes a fost complet infrant la Sinpaul
(9 iulie 1575), iar Stefan Bathori a procedat la o severa represiune printre secui s i p rintre nobilii care-l tradasera

cu acest prilej. La victoria asupra lui Bekes a contribuit si domnul Tarii Romanes ti, Alexandru al II-lea Mircea, cu un detasamentul de 200 de ostasi auxiliari10.
In urma inscaunarii lui Stefan Bathori pe tronul Poloniei, Transilvania va fi guvernata de fratele sau
Cristofor, dar in dependenta de o cancelarie speciala, constituita la Cracovia. In componenta acesteia au intrat un numar de nobili polonezi cu studii la celebra universitate d in Padova, cultivand in Polonia spiritul umanismului si contribuind la intarirea lui si in Transilvania. Intrucat universitatea din Padova, se afla pe teritoriul republicii venetiene, absolventii ei au suferit si influenta concept iei politice a Venet iei in problemele intern at ionale, printre altele in aceea a raporturilor cu turcii. Aceasta era o conceptie practica, realista, considerand Imperiul otoman ca un factor politic european cu care trebuia sa se ajunga la o modalitate de coexistenta, iar nu sa fie tratat in spiritul doctrinar al „cruciadei” catolice, al opozitiei pretins ireductibile dintre cres tinism s i „necredincios i”. Din grupul

„padovanilor” face parte cancelarul polon Jan Zamoyski, ce se va inrudi prin casatorie cu familia Bathori11 . De aceeasi formatie va fi gruparea inaltilor demnitari umanis ti care vor obtine functii de seama in Transilvania si
Polonia sau vor exercita regenta in Transilvania intr-o parte a domniei lui Sigismund Bathori (Forgach,
Kovacsóczi, Berzeviczi, Gyulai Pal, Baltazar Bathori).
Intre anii 1572-1574, cand tronul Poloniei a fost fie vacant, fie detinut de efemerul s i insignifiantul
Henric de Valois, in Moldova are loc eroica ridicare a poporului la lupta pentru independenta, sub conducerea lui
Ion-voda Viteazul. Din punctul de vedere al raporturilor internat ionale in care s-a situat acest dramatic episod al isto riei Moldovei se constata, in afara cunoscutei aliante dintre Ion-voda si cazaci, ca el era in bune relat ii si a avut sprijin -; atat la luarea domniei cat si in momentele culminante ale eroicei sale lupte -; din partea unei grupari a nobililor poloni, printre care se semnaleaza Krisztof Zborowski s i Albert Laski. Primul este un cunoscut exponent al orientarii antitu rces ti in Polonia, iar al doilea il ajutase direct pe Iacob Heraclid Despotul sa ocupe tronul Moldovei, in 1561. Pe de alta parte insa Polonia a dezavuat in mod oficial pe Ion-voda cat s i pe cazaci.
Turcii au acuzat totus i pe polonezi de a fi sprijinit pe Ion-voda, determinandu-i sa trimita un sol la marele vizir
Mehmet Sokolli, pentru aplanarea diferendului. Acest sol este Andrei Taranowski, pe care il vom regasi in bune relatii cu Mihai Viteazul si in misiuni diplomatice pe langa dansul. In aprilie 1575 sultanul Murad al III-lea a reinnoit tratatul cu Polonia, cu conditia respectarii hotarelor Moldovei si Tarii Romanesti. Restabilirea statu -quo ului Moldovei e intarita s i pe plan comercial, in cadrul tratativelor si int elegerilor turco-polone din 1576-1577, cand relatiile lui Stefan Bathori, noul domn al Poloniei, cu tarile romane erau bune12.
In timpul domniei lui Stefan Bathori si a uniunii personale transilvano-polone, realizata de el, a fost
incurajata actiunea de contrareforma s i activitatea iezu itilor in Transilv ania si Polonia, iar din 1588 si in
Moldova, unde autorizarea prezent ei lor de catre domnul Petru Schiopu a fost indreptata impotriva comunitatilor protestante ce se formasera in cateva localitat i, pe timpul lui Despot-voda13. In fond, activitatea iezuitilor si ofensiva contrareformei inseamna angajarea mai larga a papalitat ii in problemele politice din centrul si rasaritul
Europei, angajare ale carei consecinte se vor resimt i in ultimul deceniu al secolului, prin crearea Ligii crestin e.
Accentuarea interesului larg european pentru aceasta zona a continentului, de ciocnire a intereselor otomane, imperiale si polone, de continua efervescenta a luptei pentru libertate a romanilor, maghiarilor,

bulgarilor, sarbilor, cazacilor s.a., rezulta s i din reluarea insistentelor diplomatice franceze de a-si face simtita influenta in Polonia si tarile romane. Pe la 1579, curtea franceza nutrea speranta de a putea impune pe tronul polonez pe ducele d’Alençon, un frate mai mic al regelui Henric al III-lea, in Moldova pe nobilul Albert Laski, iar in Tara Romaneasca pe Petru Cercel. In favoarea ultimului, diplomatia franceza intervine ani in s ir la Poarta, reus ind a-i doban di domnia, in 1583, s i rezervandu-i, se pare, un anume rol in cadrul planului unei noi cruciade contra turcilor.14 Acest plan era incurajat indirect de angajarea Imperiului otoman, dupa 1578, intr-un lung si dificil razboi la hotarele sale orientale, cu Imperiul persan. Tot atunci Transilvania incepe a manifesta o oarecare rezistenta fata de pretent iile turcesti, refuzand participarea cu trupe la razboiul contra Persiei si cererile de sporire a tributului1 5.
In fine, inregistram aparitia unui factor nou pe scena politica a sud-estului european, anume inceputurile penetratiei engleze pe piat a Levantului. Intre 1578-1580 au loc negocieri intre Anglia s i sultan, in urma carora unei companii comerciale engleze i se acorda privilegii in Imperiul otoman. La insistentele Frantei, firmanul respectiv a fost retras, dar, prin numirea lui William Harborne ca agent diplomatic la Poarta Anglia beneficiaza de un reprezentant suficient de abil spre a obtine rein tegrarea negustorilor englezi in privilegiile anterioare, ce vor fi largite in 1592, cand se constituie de fapt Compania Levan tului16. In deceniul urmator, in timpul unui agent diplomatic s i mai activ, Eduard Barton, pozitia Ang liei la Istanbul a ajuns sa eclipseze pe aceea detinuta de
Franta, vreme de peste o jumatate de secol. Anglia a staruit pentru apropierea de Imperiul otoman din motive comerciale si politice. Ca rege al Poloniei, S tefan Bathori acordase Companiei engleze a Rasaritulu i, filialei ei stabilite la Elblag (Elbing) din 1568, un privilegiu ale carui prevederi se extindeau asupra drumului comercial de la Marea Baltica pana la Lvov. Prin Compania Levantului, care se infiltreaza pe piata otomana, negustorii englezi urmareau sa completeze circuitul lor comercial pe intreg drumul de la Marea Baltica la Mediterana trecand prin
Lvov, Moldova s i Istanbul17 .
Pe plan politic, Anglia era condusa de aceleas i rat iuni care determinasera mai inainte Franta sa se apropie d e turci: cautarea unui sprijin, sau cel putin provocarea unei diversiuni dinspre rasarit impotriva dusmanului foarte de temut care era Spania.
In preajma anului 1590 situatia Imperiului otoman era destul de dificila, din pricina grelelor pierderi si considerabilelor eforturi necesitate de razboiul cu Persia. In Turcia se resimte o depresiune financiara, ce se manifesta printre altele prin deprecierea monedei aproape la jumatate, prin imposibilitatea platirii regulate e trupelor, ceea ce atrage dupa sine frecventele revolte ale ienicerilor s i un climat de instabilitate politica, o schimbare continua a marilor viziri. Poarta isi intensifica politica de exploatare a popoarelor supuse. Nici tarile romane nu sunt crutate, tributul si darurile sunt sporite, sumele pretinse d e la candidatii la domnie devin exorbitante. Nemultumirea creste printre popoarele balcanice. La nord de Dunare se contureaza in Moldova o partida boiereasca ce militeaza consecvent pentru apropierea de Polonia (Movilestii), creind probleme unui domn atat de nehotarat s i timorat ca Petru Schiopul. Atmosfera din Tara Romaneasca e deductibila din violent a rascoalei antiturces ti ce va fi declansata de Mihai Viteazul in noiembrie 1594. In Transilvania, partida
„politicienilor”, a umanis tilor de formatie padovana e pusa in cumpana de o partida antiturceasca reprezentata

mai ales de comandantii de cetati si sprijinita intens pe langa principele Sigismund Bathori de propaganda trimisilor papali s i a confesorilor iezuiti, ramasi in fapt in tara si dupa pronunt area formala a suspendarii activ itatii lor, in 1588.
Pe de alta parte Poarta otomana, in concept ia ei simplista bazata pe traditiile cuceririi si jafului, urmarea sa canalizeze nemult umirile provocate de criza interna catre un nou razboi de amploare, satisfacand astfel elementele militare -; ienicerii si spahiii.
Agresivitatea crescand a Imperiului otoman in Europa e ilustrata de criza nemotivat de grava survenita
in raporturile turco-polone in 1589-1590. Pretextul ei pare a fi fost favorizat pe de o parte de raidurile cazacesti in
Moldova, pe de alta parte de negocierile initiate cu Imperiul habsburgic in mai 1589 de noul rege polon
Sigismund al III-lea Wasa. Moldova s i Petru Schiopu l sunt intr-o situat ie foarte delicata. Domnul moldovean, sub presiunea unei grupari boieresti, cautase mereu, in ultimii ani, a ameliora raporturile cu Polonia. Ultimele sale demersuri pentru reinnoirea unui tratat cu vecinul din nord datau din noiembrie 158818 . Tensiunea brusca intre turci si poloni expune Moldova la a deveni teatru de razboi s i ii aduce pagube in urma trimiterii de trupe turces ti cu scopul de a face incursiuni in zona de hotar cu Polonia, dar care, potrivit metodei lor obisnuite de aprovizionare, savarsesc pradaciuni mai mari in Moldova.

Este explicabil astfel zelul lui Petru Schiopul s i al camarasului sau Bartolomeu Bruti in aplanarea conflictului, mergand pana la oferta ca Moldova sa acopere o parte din despagubirile pretinse polonilor din partea sultanului pentru prejudiciile aduse de incursiunile cazaces ti. Negocierile mediate de domnul moldovean, prin solii alternative in Polonia s i la Poarta, solutioneaza in cele din urma criza printr-un compromis, in iunie 1590. A contribuit la aceasta si agentul diplomatic englez, solicitat chiar de marele vizir, in vreme ce Habsburgii la
Istanbul s i trimisii papali in Polonia au cautat sa provoace esecul negocierilor19.
Criza turco-polona din 1589-1590 n-a ramas insa fara urmari asupra Moldovei, cu tot aparentul succes al mediatiei intreprinse de Petru Schiopul. Presiunea economica si politica turceasca se accentueaza. Domnul e hart uit de factiunile boieresti -; filopolone si proturcesti -; s i intrucatva suspect, din pricina relatiilor pe care le dovedise cu Polonia s i care ii ingaduisera sa faca uz cu succes de bunele sale oficii in cursul tensiunii din 1590.
Abdicarea sa e un alt semn al agravarii situatiei internat ionale, al unei crize politico-militare iminente intre cele doua mari forte rivale -; Habsburgii si Poarta. Situatia amenintatoare comporta decizii ferme si grave, de care
Petru Schiopul nu se simtea capabil.
Numirea lui Aron-voda in locul sau, cu concursul activ al agentului diplomatic englez Barton, trebuia in intentia Portii, cat si a Angliei, sa consolideze legatura tarilor romane cu Imperiul otoman, impotriva
Habsburgilor. Si sprijinul acordat de acelasi Barton candidaturii la tron a lui Mihai Viteazul in Tara Romaneasca se va intemeia pe aceeasi premisa. Evolut ia ulterioara a evenimentelor, ridicarea la lupta impotriva turcilor a tarilor romane a constituit astfel un grav esec al politicii turces ti s i al diplomat iei engleze. Apoi, atat Poarta cat si
Edward Barton au subestimat valoarea incercarilor lui Sigismund Bathori de a obtine tronul polonez (in 1587 si
1591) si jignirea acestuia prin refuzul categoric al marelui vizir de a-i acorda sprijin20. Au subestimat de asemenea protestele Transilvaniei impotriva pradaciunilor trupelor turcesti la hotarul sud-estic al principatului si

faptul ca Sigismund Bathori putea fi informat despre rapoartele agentilor imp eriali si venetieni cu privire la planurile turcesti de a pretinde Transilvaniei noi sacrificii teritoriale si de a anula dreptul dietei de a alege pe principe21. Tot astfel au fost neglijate, in aprecierea situat iei de catre Poarta, in momentele in care o stilitatile cu imperialii se redeschideau in Bosnia (1591-1592), capacitatea de persuasiune a propagandei diplomatiei papale, precum s i sensul ascuns al soliei demnitaru lui transilvanean Stefan Josika pe langa marele duce de Toscana si la curia papala, din noiembrie 1591, pana in martie 159222.
Totodata se produce pe n easteptate o sensibila schimbare in atitudinea diplomatiei engleze fata de conflictul care incepea sa se inchege, alaturand Habsburgilor Spania, papalitatea, d ucatele de Mantua, Ferrara si
Toscana. Daca pana in 1592 Anglia a incurajat pe sultan la razboi, mizand pe ajutorul sau impotriva Spaniei, ea adopta acum o alta linie, trimitand instructiuni lui Barton sa intervina la Poarta pentru aplanarea conflictului si sa renunt e la solicitarea trimiterii unei flote otomane care sa coopereze cu englezii in Mediterara apuseana impotriva spaniolilor. In schimb Anglia incepe negocieri separate cu imparatul Rudolf al II-lea la Praga, cautand sa sondeze posibilitatea unei normalizari treptate a relatiilor sale cu blocul hispano-habsburgic, fie drept compensatie pentru mediatia la Poarta, fie profitand de conflictul insusi care, angajand fort ele Ligii crestine in rasarit, putea determina pe principalii ei exponenti la o atitudine co ncesiva in prob lemele politice din apusul continentului.
Pozit ia Angliei la Poarta devine astfel ambigua, delicata, creand impresia ca a trecut de partea Habsburgilor.
Influent a lui Barton scade intr-o masura oarecare s i in aceeasi masura domnii tarilor romane, pana atunci
incurajati de el in a ramane fideli sultanului, pot deveni mai receptivi la demersurile ce se fac pe langa ei in numele unor membri al Ligii crestine.
In aceasta conjunctura internationala complexa se dezvolta etapa cea mai importanta din istoria tarilor romane in veacul al XVI-lea: lupta pentru independenta si unire dintre anii 1594-1601, de sub conducerea lui
Mihai Viteazul.
Liga crestina, handicapata de atitudinea ostila a Poloniei si de n eutralitatea Venet iei, a luat in consideratie importanta pe care tarile romane o puteau dobandi, in razboiul impotriva turcilor. Insistentele diplomat iei imperiale si ale agent ilor papali reus esc sa-l atraga pe Sigismund Bathori. Pentru a-si impune hotararea de a se alatura Ligii, principele a trebuit sa infranga in prealabil opozitia unei part i a dietei, condusa de gruparea umanistilor, din care facea parte si propriul sau var, Baltazar Bathori. El reus es te acest lucru pe calea unei veritabile lovituri de stat, sprijinite de partida militara, in primul rand de Stefan Bocskai, pe atunci comandantul Orazii. Sefii partidei neutraliste, Baltazar Bathori, Kovacsóczi, sunt decapitati la sfarsitul lui august
1594. In acel moment Moldova, dupa ce Aron-voda fusese abordat succesiv de emisari imperiali s i papali,
incheia un tratat de alianta cu Rudolf al II-lea. In noiembrie acelasi an Mihai Viteazul ia singur initiativa luptei an tiotomane si a aliantelor cu Moldova s i Liga cres tina. Imperialii n-au apreciat insa corect pozitia celor trei tari.
Ei au acordat creditul principal lui Sigismund Bathori, urmand ca Moldova s i Tara Romaneasca sa fie legate de
Liga prin intermediu l acordurilor lor cu Transilvania. Aceasta a slabit soliditatea frontului antiotoman comun, conceput de Mihai Viteazul. Tara Romaneasca va fi obligata la incheierea cu Transilvania, in mai 1595, a unui tratat ce insemna o s tirbire a drepturilor sale de suveran. Sigismund Bathori inlocuies te prin forta pe Aron-voda,

pentru a putea impune urmas ului sau, Razvan, un tratat in aceleasi conditii de subordonare. A fost meritul lui
Mihai Viteazul, dupa cucerirea independent ei in urma stralucitelor victorii din 1594-1595, de a se fi emancipat de sub aceasta subordonare, consolidand independenta Tarii Romanesti in fata ambitiilor principilor Transilvaniei si chiar in fat a imperialilor. Tratatul direct cu curtea de la Praga, din iunie 1598, inseamna asezarea Tarii Romanes ti pe u n p lan de egalitate in drept cu imperiul. Infaptuirea unirii in 1599-1600, atitudinea lui Mihai fata de pretentiile imperialilor de a le preda Transilvania, indrazneat a sa actiune in Moldova, toate acestea au constituit afirmari ale vointei de independenta a poporului nostru impotriva tuturor marilor puteri vecine. Dupa perioada de oscilatii intre aliante diverse -; otomane, imperiale sau polone -; ce se observa pe parcursul celei de-a doua jumatati a secolului al XVI-lea, act iunea lui Mihai aducea un element calitativ nou in pozit ia internationala a tarilor romane: intarirea lor prin unire, prin prestigiul independentei cucerite si aparate cu armele, situarea lor pe un plan de egalitate cu toate statele, in temeiul considerarii lor ca state deplin suverane.