m6e16ec
Viata

Una dintre cele mai controversate, mai seducatoare si mai performante personalitati literare si politice ale secoluluil d.C. a fost Seneca filosoful (prin opozitie cu tatal lui, Seneca retorul) sau numai Seneca, dat fiind diferenta enorma dintre impactul exercitat de el si inraurirea care a revenit parintelui acestui scriitor. L-am calificat, in mai multe randuri si in diverse lucrari, ca un Cicero al veacului sau mai degraba un anti-Cicero, ca un Macchiavelli stoic1. A trait periculos aproape permanent, dat fiind ca i-a fost harazita, pe cararea stramta, ingaduita de absolutismul lulio-Claudienilor, o existenta fascinanta, in care ascensiunile eclatante au alternat rapid - si in mai multe randuri - cu declinurile primejdioase, uneori coplesitoare, in cele din urma fatale. Iar discursul sau literar-filosofic a incorporat o sfidare plurivalenta.
Lucius Annaeus Seneca, cum se numea, intocmai ca si tatal sau, s-a nascut la Corduba, in Hispania, intr-o familie din elita provinciala, adica din ginta Annaeilor. Aceasta familie provenea din randurile unor colonisti romani, stabiliti de multa vreme in sudul Hispaniei; ea patrunsese de mult timp in ordinul ecvestru. Seneca, ajuns ulterior consul, a fost asadar si el un „om nou", homo nouus, precum Cicero si atatia alti literati romani. Am aratat mai sus ca tatal scriitorului era Seneca retorul. Helvia, mama lui, era o matroana de inalta reputatie morala. A avut doi frati: unul mai varstnic, Lucius Annaeus Novatus, ulterior adoptat de senatorul lunius Gallio, si altul mai tanar, Marcus Annaeus Mela, ramas cavaler si tata al poetului Luian.
S-a nascut la o data necunoscuta, probabil in 1 I.C. sau in 1 d.C.2. A fost insa adus la Roma, la o varsta foarte frageda. Aici a primit o educatie complexa, retorica, insa si filosofica. A practicat un timp vegetarianismul si s-a harazit fiiosofiei impotriva vointei tatalui sau. Seneca a fost crescut mai ales de femeile familiei si a avut relatii complexe cu parintele sau, in care revolta impotriva tatalui a alternat cu pasiunea si respectul. Refularile consecutive acestor reiatii, sau unui logos, care reprima sever pulsiunile lui Lucius, ca si afectiunea pentru mama si matusa lui, sotia guvernatorului Egiptului, Gaius Galerius, ii vor marca in profunzime gandirea si opera. Personalitatea lui Seneca s-a dezvoltat sub semnul complexului lui Oedip. Chinuit de astm si suspect in ochii regimului imperial, care se „mefia" de cultele orientale si de practicile vegetariene, Seneca a ramas in Egipt, intre 25 si 31 d.C, unde a luat contact cu filosofia egipteana, cu riturile religioase locale, cu ideile lui Philon si ale greco-egipteanului Chaeremon.
intors la Roma, Lucius incepe dificil o cariera senatoriala, din pricina relatiilor familiei sale cu clanul lui Seian, lichidat in 31 d.C. Este posibil ca el sa se fi angajat intr-o cariera publica tocmai pentru a-si salva familia, deoarece, personal, nu fusese implicat in actiunile lui Seian si chiar fusese partial obligat sa paraseasca Roma din cauza lor. Oricum, devine orator celebru si quaestorm ultimii ani ai domniei lui Tiberiu. Dupa ce supravietuise represiunilor intreprinse de Gaius-Caligula, Seneca a fost exilat de Claudiu, in Corsica, si in anul 41 d.C. Seneca frecventa cu stralucire cercurile aristocratiei senatoriale, a caror optica o asuma, si mai ales clanul politic al familiei lui Germanicus, inclusiv pe Livilla, nepoata imparatului, in conflict violent cu Messalina, sotia imparatului. Dupa ce incercase zadarnic sa-si scurteze exilul, se intoarce la Roma, in 49 d.C., dupa lichidarea fizica a Messalinei.
in capitala, Seneca isi faureste propriul cerc cultural-politic, care se distanteaza de strategia si de optica poetica a factiunilor aristocratice intransigente. Devine praetor, in 50 d.C, si preceptor al lui Nero, fiul adoptiv si succesorul desemnat al lui Claudiu. El se lanseaza intr-o cariera politica majora. Dupa ce Nero ajunge imparat, Seneca, in calitate de „prieten al imparatului", amicus principis, de unul dintre cei mai importanti sfetnici ai puterii, influenteaza masiv ideile si deciziile politice ale noului regim. Dar, cum dupa 61 d.C. Nero repudiaza strategia politica recomandata de Seneca, filosoful renunta la angajarea civica activa. insa, in 65 d.C, Seneca este implicat in reprimarea conjuratiei lui Piso si trebuie sa se sinucida.
Seneca a marcat in profunzime viata politica si culturala a secolului I d.C. Compromisurile multiple n-au lipsit din existenta sa agitata; dar, printre ele, se desluseste stradania acestui Machiavelli stoic ante litteram de a descoperi si practica o solutie politica supla, functionala, congruenta procesului de potentare a absolutismului si de lenta modificare a mentalitatilor3. Sfarsitul tragic ilustreaza un esec, dar incarcat de reverberatii, de iradieri plurivalente, fertile, pentru dezvoltarea culturii romane.
Opera
Ca scriitor, Seneca a fost deosebit de prolific. El a alcatuit o opera foarte ampla, in definitiv comparabila ca intindere cu scrierile redactate de Cicero si de Sfantul sau Fericitul Augustin. inca in antichitate, Quintilian a evidentiat ca Seneca tratase aproape toate problemele si alcatuise discursuri, poeme, dialoguri si epistule (Inst. Or., 10, 1, 128)*.
Multe dintre lucrarile lui Seneca nu ni s-au conservat. Din altele nu ni s-au pastrat decat putine fragmente. Trebuie mai ales sa deplangem pierderea unicului tratat sistematic de etica, „Carte de filosofie morala", Moralis philosophiae liber, datat cu certitudine in 63-65 d.C, a mai multor culegeri de scrisori, ca si a unei monografii asupra Egiptului, „Despre asezarea si riturile sacre ale egiptenilor", De situ et sacris Aegyptiorum. Aceasta ultima opera ne-ar fi ingaduit nu numai
Dar ce intelege Quintilian prin dialogus: orice tratat filosofic in proza sau numai tiparul compozitional privilegiat de Seneca? insusi Seneca utilizeaza termenul de dialogus pentru a desemna structura unei lucrari, care nu figureaza, cum vom vedea, in corpul dialogilor sai (De benet, 5, 19, 8). sa elucidam cunoasterea Egiptului de catre Seneca, ci si incidenta gandirii egiptene asupra ideilor si comportarii celui pe care il vom numi cordubanul. Se pare, de asemenea, ca Seneca ar fi si autorul unei opere in versuri, destul de vaste, foarte partial conservate.
insa operele pastrate pana astazi ale lui Seneca rezida in primul rand - sub forma unui corp de dialogi, conservat in reputatul manuscris codex Ambrosianus -, in lucrari filosofice de dimensiuni mai reduse si redactate in proza. S-a aratat, cu trei decenii in urma, ca ordinea in care se succed aceste opere in manuscris nu este intamplatoare. Ea este foarte veche, poate chiar stabilita de Seneca insusi4. in sfarsit, s-au pastrat arte lucrari in proza, filosofice sau de eruditie, de dimensiuni mai ample, epistulele adresate lui Lucilius, tragedii si epigrame. Cronologia majoritatii lucrarilor lui Seneca formeaza obiect de aprige controverse intre cercetatorii moderni. Putine opere pot fi datate cu certitudine absoluta.
Proza si poezia lui Seneca
Prima opera conservata este o consolatie de mici dimensiuni. Specia consolatiilor ajunsese destul de raspandita in antichitate. Pe urmele Noii Academii, care o promovase, si ale lui Crantor, exponent al acesteia si maestru in arta consolarii, ea fusese ilustrata de Cicero: Tusculanele poarta tfrmele practicarii ei de catre arpinat. in ce rezida o consolatie, opuscul in principiu mai lung decat o scrisoare, dar mai scurt decat un tratat? Cand cinsva pierdea o ruda draga sau un prieten, consolatia incerca sa-i calmeze durerea si sa-l imbarbateze, evocand argumente filosofice diverse: inevitabilitatea mortii, fragilitatea conditiei umane etc. Seneca promoveaza insa trasaturi originale: el va renunta la magulirea si la disimularea durerii si va scruta trauma psihica, se va stradui s-o cunoasca si s-o infranga, conjugand curajul si compasiunea. Seneca va opera cu tehnica suasoriilor, in acest tip de dialogul.
„Consolatie catre Marcia", Ad Marciam de consolatione, publicata probabil in 40 d.C, comporta numai 26 de capitole si consoleaza pe matroana Marcia, fiica lui Cremutius Cordus, pentru pierderea fiului ei, Metilius, pe care o indura greu, chiar dupa trei ani de la decesul acestui tanar de douazeci de ani. De altfel Seneca face elogiul lui Cremutius si al comportarii Marciei, cu prilejul mortii tatalui ei (Ad Marc, 1, 3); el ofera exemple de buna si de reprobabila conduita, cu prilejul anumitor traumatisme psihice (Ad Marc, 2-5), spre a avansa idei stoice curente. Nu lipsesc aluziile la teroarea lui Seian si chiar la tensiunea politica a vremii. Seneca reliefeaza atasamentul sau fata de strategia politica senatoriala.
„Despre manie", De ira, dateaza probabil din 41 d.C. si constituie un dialog mult mai amplu, deoarece cuprinde trei carti, care includ succesiv 21, 36 si 43 de capitole. Discursul senecan despre manie este adresat fratelui mai mare al autorului, numit inca Novatus, si denota utilizarea unor surse sextiene si stoice, ca si a scrierilor despre manie ale epicureului Philodem din Gadara si ale lui Aristotel. Exegeza moderna a aratat relativ recent ca, de fapt, Seneca acorda termenului de „manie", ira, un sens nou, adica acela de agresiune, de atitudine distructiva, declansata in mai multe faze. Cordubanul monteaza un fel de proces fictiv, in care ira apare ca acuzat. Seneca distinge ira de jrascibilitate", iracundia, ca si de „salbatacie", feritas, ori de „cruzime", crudelitas. Nu opineaza, precum Aristotel si epicureii, ca mania ar fi naturala, si o declara contrara omului: ,ce este oare mai cumplit decat mania? Omul s-a nascut pentru ajutor reciproc, mania pentru distrugere; omul cauta societatea, mania izolarea; omul aduce foloase, mania pagube" (De ira,
1, 5, 2). il preocupa nu numai aitiologia, ci si profilaxia acestei veritabile maladii. Privilegiaza o metoda fenomenologica de cercetare a maniei, desi nu ignora importanta conceptelor. Dezvaluie consecintele maniei colective, incat se refera frecvent la razboaiele civile, dar si la Principat. Relevanta emerge condamnarea violenta a lui Caligula, imparat stapanit de o manie feroce (De ira, 3, 18-l0). Cu abilitate, Seneca reproba tipul de monarhie greco-orientala, de inspiratie „antoniana", si sugereaza lui Claudiu o moderatie politica globala. Mai ales el statueaza o directionare spirituala si psihoterapica6.
in schimb, „Despre providenta", De prouidentia, nu comporta decat 6 capitole. Este un opuscul dedicat lui Lucilius, prietenul intim al autorului, si a fost probabil alcatuit in primele luni ale surghiunului corsican, adica la sfarsitul anului 42 d.C, desi mai multi savanti il dateaza din 63 d.C. Problema cardinala a acestui opuscul nu rezida in dezbaterea privitoare la existenta unei providente, ci in intrebarea urmatoare: de ce, in pofida acestei providente, se abat atatea nenorociri asupra „barbatilor buni" (Deprou., 1,1)? Seneca apreciaza ca astfel providenta pune la incercare taria morala a „barbatului bun", uirbonus, al carui portret este schitat pentru prima oara in acest dialog. „Barbatul bun" este mai mult decat un zeu, deoarece el depaseste loviturile sortii, care nu ating divinitatile (Deprou., 6, 6). Seneca generalizeaza, dar are de fapt in vedere nenorocirile, care il afectasera pe el personal: pierderea unicului fiu si a primei sotii, procesul, exilul.
„Despre constanta inteleptului", De constantia sapientis, este un dialog dedicat epicureului Serenus, in 19 capitole. intrucat, in acest dialog, continua discutiile din dialogul despre providenta, noi l-am data in 42 d.C, desi nu putem exclude o datare mai tardiva, propusa de numerosi savanti. Seneca sustine ca inteleptul, sapiens, acum diferentiat de „barbatul bun", nu poate fi afectat nici de ultragiul premeditat si violent, iniuria, si nici de vatamarea involuntara, contumelia, ca el este invulnerabil la nenorocire, la „rau", malum. Discursul senecan asuma in acest opuscul, realizat in 19 capitole si pe baza unui plan foarte clar, forma medicinei sufletului, medicina animi, pe care stoicii ar practica-o adecvat (De const. sap., 1,1). Este lucrarea cea mai ortodox stoica a lui Seneca.
„Consolatie catre Helvia", Ad Heluiam de consolatione, afirma, de asemenea, in 20 de capitole, redactate in 42 sau in 43 d.C, atat tribulatiile lui Seneca, cat si convingerea mandra ca depasirea lor este posibila. in mod explicit, Seneca isi consoleaza mama, afectata de surghiunirea fiului ei. „Consolatie catre Polybius", Ad Polybium de consolatione, alcatuita in 44 ori chiar la sfarsitul anului 43 d.C, exprima insa infrangerea acestei mandre increderi a cordubanului in capacitatea lui de a suporta exilul. Seneca profita de animozitatile care se manifesta intre Messalina si unii liberti-ministri ai lui Claudiu, printre care se numara si Polybius, pentru a deghiza o cerere neoficiala de iertare, de reintoarcere din exil. Aparent, Seneca invoca locurile comune ale literaturii consolarii, ca sa-l imbarbateze pe Polybius, care isi pierduse un frate. Dar uneori solicita direct lui Claudiu gratierea (Ad Polyb., 12-l3, 18). Aceasta consolatie constituie .pagina neagra" a operei lui Seneca. Totusi, cordubanul aplica virtutea stoica a eukairiei, adaptarea la imprejurari, care presupunea ideea ca scopul scuza mijloacele. Totodata, el se straduia sa-l convinga pe Claudiu sa nu practice o politica antoniana'.
„Despre scurtimea vietii", De breuitate uitae, in 20 de capitole, dateaza mai degraba din 48 decat din 49 d.C. Se simtea in Imperiu iminenta eliminarii Messalinei, incat Seneca, sperand sa fie iertat, voia sa demonstreze ca pe viitor va fi inofensiv, din punct de vedere politic. Dialogul este dedicat lui Pompeius Paulinus, prieten al autorului si viitorul lui socru, pe care il indeamna la dezangajare civica. Este clar totusi ca Seneca se gandeste la el insusi: ceea ce nu-l impiedica sa incerce din nou castigarea lui Claudiu pentru cauza filosofiei si a unei politologii antiantoniene. Filosoful purcede de la antiteza intre valorile interne, „ale sale", sua, si cele externe, externa, intre durata interioara, subiectiva, si cea exterioara a evenimentelor. Seneca reproba pe cei care se consacra in exclusivitate ocupatiilor externe - viata moderna, sport, petreceri, activitati filologice (Debreu. uit, 12-l3) - si propune ca remediu cultivarea „tihnei", otium, in vederea autodesavarsirii moral-filosofice7.
* Elocvent ni se pane faptul ca Seneca n-a mai scris filosofie, pret de patru ori cinci ani. Scriitorul trebuia sa infrunte inasprirea politicii Messalinei si lui Claudiu, vicisitudinile celor cinci ani cumpliti, quinquennium negru al domniei.
„Despre linistea sufletului", De tranquillitate animi, ilustreaza un punct de vedere diametral opus cu privire la statutul social-politic al filosofiei. Acest dialog incorporeaza 17 capitole si este dedicat iui Serenus, prieten al autorului. Datarea este foarte dificila, dar Pierre Grimal a demonstrat ca opusculul a fost alcatuit in 53-54 d.C.8. De altfel acest opuscul reia ideile din dialogul despre viata scurta, desi, cum am aratat, in alta optica. Doua probleme importante sunt tratate in Despre linistea sufletului. in primul rand, Seneca raspunde unui Serenus imaginar, care, in capitolul intai, se plansese ca n-a putut inca dobandi linistea, ataraxia, si ca este supus multor tentatii. De fapt, Seneca descrie o neliniste, care va face cariera in literatura romantica, pentru a propune dominarea ei prin stapanirea sufletului. in al doilea rand, el respinge ideile lui Athenodorus, care recomandase retragerea din viata civica. Deci intocmai ca Seneca insusi in De breuitate uitae. Dar statutul filosofului nu mai era cel din 48 d.C. Seneca exorteaza la exercitarea consecventa atat a indatoririlor umane, cat si a celor politico-cetatenesti, chiar daca admite ca uneori dezangajarea este necesara.
„Prefacerea in dovleac a divinului Claudiu", Apokolokyntosis diui Claudii, nu este un dialog filosofic, ci o satira menippee, in 15 capitole, care, in congruenta cu tiparele speciei literare respective, amalgameaza versurile si proza, stilurile intens parodiate, valente comice diverse. A fost publicat in primele luni ale anului 55 d.C, spre a riposta memoriilor Agrippinei. Titlul lucrarii a nelinistit multi savanti moderni. insa acest titlu alude probabil la presupusa prostie a lui Claudiu, recent decedat, caci dovleacul simbolizeaza deficienta mentala a fostului imparat9. Seneca imagineaza aventurile postume ale cezarului, candva elogiat de el, in cer, de unde este alungat, desi fusese divinizat (Apok., 5-l1), in infern, in care este condamnat pentru crimele sale sa devina slujitorul unui libert al lui Caligula (Apok., 14-l5). Masca imperiala cazuse si Claudiu era descris cu toate slabiciunile lui, personale si politice, deoarece Seneca reproba autoritarismul prea centralizator al defunctului principe. Concomitent, pe un ton ditirambic, el celebreaza pe Nero, incat mistica noii domnii se configureaza, in temele ei centrale, inca din acest opuscul. De asemenea, opinam ca Seneca urmareste si combaterea stradaniilor Agrippinei in vederea continuarii politicii lui Claudiu10.
„Despre clementa", De clementa, reia seria dialogilor filosofici si realizeaza un tratat politologic, care a fost comparat cu II principe al lui Machiavelli. Acest scurt tratat a fost probabil publicat in jurul lui 1 ianuarie 56 d.C.; in antichitate a comportat o singura carte, in 33 de capitole, desi unii editori moderni l-au divizat in trei carti. Seneca adreseaza dialogul lui Nero si, de la inceput, marturiseste clar finalitatea discursului sau: „am hotarat, imparate Nero, sa scriu despre clementa, ca sa implinesc intr-un fel sarcina de oglinda si sa-ti arat ca ai ajuns la cea mai mare desfatare dintre toate" (De ci., prooem., 1,1). Dar cum? Structurand, in corpul dialogului, o descriere a clementei ca virtute stoica in general, insa mai ales ca o doctrina a despotismului filosofic, ca axa ideologica a regimului sugerat lui Nero. Clementa trebuie sa fie principalul atribut al „regelui drept", iar Nero este celebrat in termenii unei teologii solare, de inspiratie mistico-egipteana11.
„Despre viata fericita", De uita beata, constituie un dialog publicat cu certitudine in 58 d.C, in 28 de capitole si adresat fratelui mai mare al lui Seneca, numit acum Gallio. Substratul real al lucrarii rezida in tentativa cordubanului de a se apara de invinuirile pe care i le aducea Suilius, delator al lui Claudiu, el insusi acuzat pentru trecutul lui. Suilius ii reprosa lui Seneca adunarea unei bogatii imense, practicarea pe scara larga a cametei in provincii. Totusi, Suilius nu era singurul acuzator al lui Seneca. Multi senatori fusesera contrariati de sprijinul acordat de Seneca proiectului neronian de a desfiinta impozitele indirecte, arendate publicanilor, si de a statornici impozite directe pe latifundiile aristocratice12. Tema proclamata a dialogului consista insa in raportul dintre fericire si virtute, caci acordul cu natura ar conduce omul la o viata concomitent fericita si virtuoasa (De u.b., 3, 3; 4,2). in ultima parte a dialogului, cu amaraciune, Seneca apara pe „filosof" in genere, insa, de fapt, pe sine insusi, in cadrul unei polemici aparent fictive, de incriminarea ca n-ar trai conform preceptelor declarate. Seneca subliniaza ca demonstreaza nu cum traieste el insusi, ci cum trebuie trait si arata ca oricum isi domina avutiile, le tine in sclavie (Deu.b., 18, 1;26, 1).
„Despre binefaceri", De beneficiis, constituie un amplu tratat, structurat in sapte carti si dedicat lui Aebutius Liberalis. Acest tratat a putut fi scris si publicat intre 61 si 63 ori chiar intre 61 si 65 d.C. Seneca se refera la schimbul de beneficia, de servicii, mai degraba decat de binefaceri, afirmat ca baza a raporturilor interumane si plasat pe un fundal doar aparent atemporal. intrucat Seneca are in vedere umanizarea moravurilor societatii vremii sale, a relatiilor din interiorul familiilor elitei romane, a celor dintre parinti si copii, ca si dintre stapani si sclavi13. El purcede de la ideea ca oamenii nu stiu nici sa aduca si nici sa primeasca servicii (De benef., 1, 1, 1). Reiterand anumite idei, Seneca releva ca valoarea unui serviciu rezida nu in expresia lui concreta, ci in dispozitia intima, in intentia celui care il realizeaza (De benef., 1, 5, 2).
„Despre tihna" sau „Despre viata retrasa", De otio, reprezinta un mic dialog, in 18 capitole, dedicat lui Serenus si publicat in 62 d.C. in acest opuscul, pastrat cu unele lacune, Seneca, in curs sa se retraga din viata politica, nu mai indeamna la angajare cetateneasca. Dimpotriva, el recomanda replierea contemplativa, cunoasterea naturii, pe care o considera pe deplin accesibila gandirii omenesti (De otio, 5, 6-7).
Acestei cunoasteri „stiintifice" ii este harazit amplul tratat, adresat lui Lucilius, in sapte sau mai degraba in opt carti (in functie de optiunile editorilor) si intitulat „Problemele naturii", Naturales Quaestiones. Acest tratat trebuie sa fi fost scris si publicat, cel putin partial, in anii 62-63 d.C.14. intr-o asemenea lucrare, conservata cu anumite lacune, cordubanul se harazeste studierii naturii. Dar prologurile si epilogurile cartilor, ca si anumite digresiuni, au un continut moralizator, generalizeaza pe plan filosofic. De fapt, Seneca abordeaza succesiv toate cele patru „regnuri" ale materiei: focul, in primele doua carti, apele, in cartea a treia si a patra (in aceasta ultima carte este prezentat si Nilul), aerul, in cartea a cincea, pamantul, in cartea a sasea, spre a incheia contemplarea cercului universului prin cer, la care se refera cartea a saptea. Problemele naturii inglobeaza aproape intreaga sfera a cunostintelor despre natura ale timpului si informeaza cititorii asupra ipotezelor stiintifice care erau vehiculate pe atunci, exprima, de altfel, credinta in dezvoltarea progresiva a adevarului stiintific, imbogatit de la o generatie la alta.
Dar cele 124 de „Epistule catre Lucilius", Epistulae ad Lucilium, formeaza opera cea mai importanta, opus maius, a lui Seneca. Cele mai raspandite ipoteze in privinta publicarii pledeaza fie pentru 62-64, fie pentru 63-64 d.C. Deoarece totusi se realiza un schimb de scrisori care nu putea fi rapid - autorul insusi afirma ca „raspund deosebit de tarziu la scrisorile tale" (Ep., 106, 1) -, ca si pe baza unor aluzii din textul epistulelor, opinam totusi ca aceasta corespondenta a fost redactata intre 61 si 65 d.C. Unii cercetatori au sustinut ca aceasta corespondenta ar fi artificiala, ca scrisorile n-ar fi fost niciodata expediate lui Lucilius. insa unele aluzii la scrisorile primite de Seneca de la Lucilius, la fapte si evenimente contemporane, la incidente pur personale, ca si anumite obscuritati ori pasaje abrupte pledeaza pentru ipoteza unei corespondente reale, revizuite in vederea publicarii, prin eliminarea unor scrisori prea intime si eventual prin adaugirea catorva epistule scrise exclusiv in vederea editarii culegerii. Scrisorile au putut fi publicate pe transe, incat ultimul compartiment a fost editat postum, de catre prietenii autorului, dupa moartea lui Seneca si Nero15.
Doua aspecte dimensioneaza aceasta ampla culegere de scrisori: caracterul prevalent filosofic si implicarea vietii contemporane, a autorului si a Italiei antice, indeosebi a inaltei societati. Batran si chinuit de vechea sa astma, dezamagit, convins de esuarea proiectului sau politic, dispus spre renuntare si resemnare, Seneca combate mai staruitor ca oricand teama de moarte, motiv care apare aproape in fiecare scrisoare. El lupta pentru „tihna", otium, in termeni militari, care implica o batalie necontenita pentru stapanirea pasiunilor. Filosoful transforma evenimentul in experienta edificatoare: pleaca de la exemplul practic catre generalizarea teoretica, pentru a se intoarce din nou la implicatiile pragmatice. Totodata, desi minoritare in text, apar destul de numeroase aluzii la viata cotidiana a filosofului si a romanilor, la realiile epocii: sub ochii nostri defileaza strada si scoala romana, spectacolele si baile, chiar metodele antice de bronzare. Tinta preferata a lui Seneca este societatea epocii lui Nero, prezentata intr-o pregnanta lumina caricaturala si satirizanta. Ca in imaginile lui Goya ori in filmele lui Fellini, autorul evoca noctambulii epocii, alcoolicii si efeminatii, blamati fara crutare16. Problemele stilului operelor filosofice sau chiar literare, inclusiv al autorului insusi, sunt abordate, pe ton adesea polemic, in scrisorile 38, 40, 58, 59, 75, 100, 114,115.
Cronologia teatrului senecan, aproape un „loc disperat" al filologiei clasice, pune probleme foarte complicate, semi-insolubile. intr-adevar i se atribuie lui Seneca noua tragedii, care dau curs pasiunii scriitorului pentru poezie si teatru, marturisita in scrisori (Ep., 108, 8-l0). Aceste noua tragedii poarta urmatoarele titluri, in conformitate cu cel mai bun manuscris al lor (dar in paranteze vom consemna si titlurile indicate de un codice mai recent si mai putin fiabil): „Hercule cuprins de nebunie", Hercules furens, „Troienele", Troades, „Fenicienele", Phoenissae (Thebais), Medea, Phaedra (Hyppolitus), Oedipus, Agamemnon, Thyestes, „Hercule pe muntele Oeta", Hercules Oetaeus'. Motivele sunt mostenite de la tragicii greci, mai ales Euripide, dar Seneca a tinut seama de experienta tragediografilor romani. Cordubanul a inserat in intriga detalii de viata romana contemporana, care functioneaza ca anacronisme voite: apar forul roman, acvilele Romei, iar corul corintienilor elogiaza progresele navigatiei, stiintei si contactelor umane, sub protectia Imperiului AHerc. fur., w. 173-l,76, pentru for; Phoen., v 390, pentru acvile; Med., vv. 30l-379, pentru corul corintienilor). Mai importanta se releva modificarea discursului tragediografic, sub incidenta masiva a problematicii filosofice; chiar personajele „negative", de altfel cele mai fericit realizate, sprijina conceptiile stoice, deoarece comportarea lor, contrara destinului, naturii si virtutii, declanseaza deznodamantul tragic. De asemenea, unele tragedii, ca Thyestes, dar si altele, vehiculeaza antiteza „regeTtiran", invaluie exortatii sau chiar critici adresate imparatilor vremii.
Cel putin o parte dintre cele saptezeci si trei de epigrame, atribuite lui Seneca si consemnate in Anthologia Latina, ar putea fi creatii ale lui Seneca. Ca si tragediile, aceste poeme scurte au fost, probabil, scrise in mai multe perioade din viata autorului. S-ar spune ca Seneca a considerat poezia ca un joc, chiar daca impregnat de gravitate moralizatoare, caruia i s-a consacrat aproape toata viata. Pe langa meditatii asupra unor probleme filosofice, care prefigureaza idei expuse in dialogi si epistule, Seneca, evident inspirat de poemele pontice ale lui Ovidiu, deplange, in unele epigrame, surghiunirea sa, isi proclama inocenta si evidentiaza asprimea climatului, a existentei duse in Corsica (ca in Anth., 236 si 137). Alte epigrame reproba dusmani personali ai lui Seneca, din timpul exilului sau de mai tarziu, eventual din anii 60 d.C. Seneca riposteaza unui anumit Maximus (probabil nume fictiv), care batjocorea reputatia sa (Anth., 416), dar si altui detractor, ce eventual ar putea fi Petroniu, cum vom vedea mai jos (Anth., 412)17.
Asadar, inca din vremea lui Seneca, epigrama tinde sa se orienteze spre persiflarea sarcastica a unor oameni sau defecte, chiar daca inca era cantonata in sfera invectivei prin excelenta personale. De altfel epoca lui Nero comporta o notabila expansiune a epigramei in limba greaca, de asemenea centrata pe atacul dirijat impotriva anumitor persoane.
Sistemul filosofic al lui Seneca
Se poate oare vorbi de un sistem senecan, cand cordubanul si-a expus atat de dezordonat ideile, cum a rezultat partial din trecerea in revista a lucrarilor lui? Daca ne referim numai la structura de adancime, la nivelul careia se reface o coerenta fundamentala a gandirii lui Seneca, raspunsul nu poate fi decat afirmativ. Desigur, filosoful nu si-a conceput gandirea ca un dat rigid, insa, in acelasi timp, nu s-a limitat sa asambleze haotic idei si precepte. Seneca si-a modelat reflectiile in functie de o strategie globala si, dincolo de anumite discontinuitati ale structurii de suprafata a discursului sau literar, a inchipuit stoicismul ca un ansamblu coerent, un continuum, din care partile nu pot fi degajate la intamplare (De
Thyestes, Phaedra, Oedipus, Medea si Phoenissae dateaza, probabil, din ultimii ani ai vietii scriitorului, in vreme ce Agamemnon trebuie sa fie contemporana cu De clementia. P. GRIMAL, Saneque, pp. 424-427 demonstreaza ca cele doua tragedii consacrate lui Hercule si Troades au fost alcatuite inainte de 52 d.C, eventual in timpul surghiunului corsican. Nu credem insa ca Thyestes si Agamemnon ar data din aceeasi epoca. Practic, Seneca a scris tragedii aproape toata viata. S-a aratat ca, sub Nero, a continuat sa scrie tragedii, intrucat imparatului ii placea teatrul. prou., 1,1). Fizica, logica si etica se intrepatrund in gandirea lui Seneca: insa morala predomina in semnificatia fundamentala a mesajului elaborat de corduban. S-a aratat ca Seneca se simte intim implicat in conditia morala a umanitatii in general18. Dar, Seneca ajunge sa-si imbine ideile in cadrul unui sistem solid inchegat, care presupune o filosofie globala. De altfel, Seneca nu adopta el insusi trihotomia traditionala a filosofiei - fizica, logica, morala -, ci sugereaza o alta diviziune, relevanta pentru preeminenta eticii. Ceea ce nu-l impiedica sa imparta filosofia tot in trei compartimente: a) studiul valorilor fundamentale, temelia eticii; b) ansamblul fizicii, la care se ataseaza investigarea psihologiei si restul moralei; c) dialectica, unde se adauga retorica, in fapt tot ce echivala cu logica stoicilor precedenti (Ep., 89, 17; 90, 28; 95, 59)19.
Strategia filosofica a lui Seneca poate totusi fi urmarita si in functie de tripartitia consacrata de alti ganditori, indeosebi stoici, care implica fizica, logica si morala. De fapt, Seneca nu respingea categoric trihotomia traditionala, cum am aratat in realitate, insa o adapta nazuintei sale de a conferi prioritate eticii. De aceea, vom urmari sistemul senecan in functie de tripartitia consacrata a filosofiei.
in fizica senecana, lumea constituie un tot unitar, de natura materiala si rational structurat. in privinta susbtantei acestei rationalitati, Seneca oscileaza intre panteismul stoic si un monoteism cosmobiologic20. Cand se refera la „divinitate", deus, Seneca nu clarifica daca el intelege prin aceasta esenta rationala a universului, „spiritul vital" al stoicilor, substanta materiala mai fina, sau, a contrario, o forta transcendenta si autonoma, care ar guverna lumea (de pilda Nat. Quaest, 1, 13; 24, 45, 1). Oricum, Seneca considera ca universul ar fi cea mai ampla fiinta (anima!), populata de diverse individualitati (naturae). Evolutia universului n-ar implica o interventie divina permanenta, ci s-ar realiza mai ales pe baza unui mecanism de autoreglare, fundat pe unitatea unui corp imens - cosmosul -, caruia i s-ar subordona altele mai mici. O solidaritate funciara ar caracteriza universul: „sunt membre ale unui corp mare. Natura ne-a facut inruditi intre noi, pentru ca ne-a nascut din aceleasi elemente si cu aceleasi teluri". (Ep., 95, 52). Intre fenomenele naturii, inchipuite ca microcosmosuri, ca naturae, se produc fara incetare schimburi, fiindca aceste organisme „simpatizeaza" intre ele si concomitent se opun unele altora. Tensiunea universului face insa cu putinta miscarea tuturor corpurilor, in cadrul imensei cetati cosmice, pe care o preconizeaza Seneca. Miscarea corpurilor se intemeiaza deci pe solidaritate, insa si pe tensiune generatoare de conflicte. Cunoasterea sau contemplarea naturii dobandesc la Seneca un pret deosebit; ele constituie o virtute importanta, care completeaza, si nu substituie actiunea. Meditatia asupra fizicii se integreaza in intelepciune si nu echivaleaza cu un refugiu, ci cu un sector fundamental al programului filosofiei21.
Gnoseologia si logica depind strans de fizica lui Seneca. Gnoseologia este conceputa ca parte integranta a logicii. Constiinta umana, potrivit lui Seneca, cunoaste prin perceptii, inzestrate cu posibilitatea oglindirii fidele a obiectelor exterioare. Ratiunea omeneasca controleaza si disciplineaza viata afectiva, in functie de perceptiile care poarta semnele adevarului, perceptii numite de stoici „reprezentari comprehensive". Mintea omului recunoaste aceste semne: de aceea momentul esential al cunoasterii il constituie judecarea reprezentarilor si reflexului lor. Numai judecata ingaduie o cunoastere relevanta, iar destabilizarea sa duce la maladii morale grave. Potrivit cordubanului, conceptele n-ar fi corpuri, cum le considerau alti stoici, ci ordonari ale sufletului, incat virtutea insasi ar reprezenta un cuvant, in greceste lektan, ce se afla in legaturi active cu trupul, pe care l-ar pune in miscare (Ep., 113 si 117). Proprietatile notiunii, cercetarea lor descriptiva ar forma astfel obiectul prevalent al logicii. Conceptele n-ar reprezenta adevarate „corporale", insa ar beneficia de corporeitatea sufletului, dupa Seneca de esenta materiala, ca si de materialitatea calitatilor. Filosoful acorda atentie atat relatiilor intre notiuni, cat si notelor particulare, care exprima proprietatile conceptelor. De aici, Seneca deduce o logica proprie, totdeauna libera, intemeiata pe demonstratia practica si indreptata spre solicitarea afectelor cititorilor sai, spre captarea lor insidioasa. El repeta obsesiv argumentele, judecatile fundamentale: de aceea da impresia ca ar anticipa unele tehnici ale publicitatii si reclamelor moderne, care isi propun sa asedieze subconstientul oamenilor. Seneca se preocupa de precizarea si diferentierea sensurilor pe care le asuma cuvintele. Dispretuieste subtilitatea silogismelor, dar admite teza ambiguitatii limbajului si trateaza anumite probleme de semantica (De benei, 2, 34-35; Ep., 89, 9-l7; 90, 29).
Dar, cum am evidentiat mai sus, filosoful confera prioritate absoluta anchetarii si imbunatatirii conditiei umane. Fizica, afirma Seneca, este contemplativa si opereaza cu decrete", decreta, pe cand etica are un caracter practic, intrucat opereaza cu .precepte", praecepta. „Etica", declara el, „ne invata ce trebuie sa se faca pe pamant, fizica ce se face in cer" (Nat. Quaest, 1, praef., 2). Astfel, la Seneca etica dobandeste un caracter activ, imperios si prevalent - cand scrie „trebuie" -, fata de senina cunoastere a naturii, totusi importanta, cum am semnalat mai sus.
Timpul insusi, de fapt, durata interioara a evenimentelor, se structureaza in functie de „moravuri", mores. Timpul rau consumat de oameni se comprima pana la neantizare (Phaedr., w. 773-776). Numai prezenta mortii, totdeauna ineluctabile, confera timpuiui pretul lui adevarat. Timpul este „incorporai", insa se corporalizeaza prin trairea intensa a prezentului. Virtutea poate domina durata, daca filosofia ii calauzeste pe oameni: „filosofia isi exercita domnia; da timpul, nu-l primeste" (Ep., 53, 11). Pierre Grimal a demonstrat ca meditatia senecana asupra timpului, desfasurata mai cu seama in De breuitate uitae, se stratifica pe doua niveluri fundamentale. Primul nivel este de inspiratie epicureica si inglobeaza refuzul trecutului, asteptarii anxioase a viitorului si scurgerii zadarnice a prezentului. La un al doilea nivel, Seneca elimina idealul epicureic al placerii - efectul disponibilitatii astfel obtinute - si propune actiunea continua, care se contrapune timpului neantizat al inactiunii, actiune de inspiratie stoica si capabila sa conduca spre un autentic echilibru launtric22. Seneca admite teoria ciclica si stoica a istoriei, potrivit careia un diluviu ori o conflagratie universala separa faze absolut identice din viata omenirii.
Echilibrul interior se dobandeste in ciuda mortalitatii omului, impusa de „conditia umana", condicio humana. Aceasta sintagma ilustreaza limita posibilitatilor muritorilor, de altminteri elastica. Seneca enunta cu limpezime asemenea idei: „multi oameni cred ca noi (stoicii) fagaduim mai mult decat ingaduie conditia umana si pe buna dreptate, caci se gandesc numai la limitele timpului. Sa se intoarca la suflet" (Ep., 71, 6). Limitele sufletului par astfel foarte largi, desi nu sunt deschise la infinit. Fiindca ratiunea omeneasca nu constituie decat o parcela a ratiunii universale, una dintre manifestarile ei concrete. De aceea, este firesc ca oamenii sa se supuna legilor acestei ratiuni. insa legile ratiunii universale alcatuiesc tocmai „destinul", fatum, pe care omul este obligat sa-l urmeze. Razvratirile impotriva destinului sunt zadarnice si provoaca tragedii, cum am vazut mai sus. Asadar, Seneca adera la fatalismul stoic, insa considera ca omul poate deveni liber si controla soarta, daca o accepta impacat.
Pentru Seneca, acceptarea si controlarea ordinii universale echivaleaza cu „a trai in conformitate cu natura", secundum naturam uiuere23. Existenta dreapta implica, in acelasi timp, congruenta cu ordinea universului si cu propria natura. Continutul unei asemenea existente il formeaza „virtutea", uirtus, autonomia reala a fiintei umane, unicul bun „cinstit", honestum, deci „supremul bine", summum bonum. Se desfasoara astfel un intreg sistem de concepte permutabile: ratiunea dreapta = a trai in conformitate cu natura = ceea ce este cinstit = supremul bine = virtutea = viata fericita. Acest lant de filosofeme elimina alienarea, adica tot ce este strain de autonomia constiintei, tot ce intervine sub impactul pasiunilor, averilor, sperantelor si deznadejdii. Filosoful considera ca uneori fericirea excesiva poate „sa ia mintile" oamenilor. AEp., 114, 8-9). Seneca nu preconizeaza extirparea completa a pasiunilor, ci numai dominarea lor riguroasa. Ceea ce se situeaza in exteriorul virtutilor apare ca indiferent si nu este indispensabil unei vieti fericite. Seneca tinde astfel spre o asceza foarte aspra, insa nu se margineste la abtineri, la ataraxie. Interdictiile, continutul negativ al unei asemenea existente, sunt compensate de „bucurie", gaudium, care izvoraste din multumirea plenara, dobandita prin practicarea virtutii. Energia launtrica, eliberata prin cultivarea virtutii, primeste, gratie bucuriei, adevarata ei valoare. Daca durerile devin insuportabile, daca ele strapung invelisul carnal, daca este amenintata autonomia sufletului care nu mai poate ramane nestramutat), solutia poate fi cautata in sinucidere, insa numai in ultima instanta.
Strategia moralizatoare a lui Seneca se polarizeaza in jurul „inteleptului", sapiens. Acesta este perceput ca un atlet al vietii morale, ca un campion al virtutii, inteleptul este cel care dobandestejinistea perfecta, ataraxia, si bucuria deplina, prin acceptarea ordinii universale. inteleptul, care nu poate fi cu adevarat atins de „rau", malum, studiaza cauzele fenomenelor si ajunge sa le inteleaga perfect (Ep., 88, 25-26). Portretizarea inteleptului incorporeaza principalele teze ale eticii lui Seneca, indeosebi in De constantia sapientis. Numai inteleptul este bogat, fiindca nu-i lipseste numic, numai inteleptul este liber si deci superior regilor, care uneori pot fi sclavii propriei coroane. Seneca admite ca acest intelept apare extrem de rar si confera statutul sapiential doar unor oameni ai trecutului, ca Socrate si Stilpon, Laelius, Aelius Tubero si Cato din Utica. inteleptul constituie o imagine stimulativa, ca si o realitate istorica, pentru ca Seneca nu-l echivaleaza, precum alti stoici, cu un mit al ratiunii24. Oricum, imaginea inteleptului incita oamenii pe calea virtutii. Cu toate acestea, intre intelept si omul supus pasiunilor, „prostul", stultus, se intercaleaza o destul de larga serie de insi, care tind spre
intelepciune si inainteaza spre ea. Acestor aspiranti spre intelepciune Seneca le acorda diferite denumiri, de fapt, comutabile precum „barbati buni", insa si altele. Aspirantii spre intelepciune nu s-au eliberat de vicii si de jugul pasiunilor, dar se ostenesc sa-si dobandeasca eliberarea si „constanta" judecatii. Tensiunea majora, care ii caracterizeaza indeobste, cura, si „vindecarea sufletului", medicina animi, ajung sa pretuiasca la Seneca mai mult decat obiectivele indepartate ale eticii teoretice.
intr-adevar, Seneca apreciaza ca indicatiile teoretice aspre si viziunea militara asupra existentei, la care ajunge astfel, trebuie aplicate in practica, pe baza unor corective adecvate. El priveste cu ingaduinta mituirea unor oameni de multa vreme corupti. Chiar inteleptul poate cumpara bunavointa paznicului, spre a patrunde in casa unde trebuie sa intre: „stie sa cumpere cele ce sunt de vanzare" (De const. sap., 14, 2). Eukairia, adaptarea la imprejurari, intelegerea conjuncturii, ocupa o pozitie de importanta cardinala in gandirea senecana: „este nevoie sa dovedim indemanare: sa nu ne inchinam cu totul telurilor noastre si sa primim locul pe care ni-l da intamplarea. Sa nu ne fie teama sa ne schimbam gandurile sau atitudinea: numai sa nu ne lasam prinsi de usuratate" (De tranq. anim., 14, 1, trad. de Svetlana Sterescu).
Pentru stoici, eukairia era o virtute importanta. Un adevarat climax, o gradatie ascendenta ilustreaza prioritatea practicii, exortatiei vii, emotionante, suple si eminamente romane: „decretele", decreta (referitoare la structura universului) -„preceptele", praecepta (indicatiile practice) - exemplele, exempla (oferite datorita efortului personal al aspirantilor si inteleptilor). S-a reliefat ca durerea ca atare este totdeauna prezenta in strategia morala senecana, ca filosoful se emotioneaza in fata efectelor ei si se straduieste s-o combata tot prin apelul la afecte, nobile, elevate. Realismul directetei si concretetei interfereaza astfel cu reflectia asupra sublimului, asupra virtualitatilor dragostei de oameni (Ep., 9, 8)25. De aceea, sistemul auster al lui Seneca incearca sa se ajusteze nevoilor unei pareneze utile, unui discurs care indeamna la o virtute accesibila. Seneca stie sa asume comportarea unui adevarat pedagog.
Stoicismul lui Seneca
Este oare Seneca promotorul unui stoicism ortodox? S-a sustinut si se sustine inca uneori contrariul, Seneca fiind proclamat eclectic26. Dar stoicismul fusese totdeauna o filosofie deschisa, pe cand sincretismul moral a precedat cu mult scrierile lui Seneca. in structura de adancime, sistemul senecan apare ca foarte stoic, incat ideile fundamentale ale Porticului isi regasesc aici semnificatia lor genuina. Ceea ce nu inseamna ca Seneca n-ar fi imprumutat ideiprovenite din alte filosofii decat stoicismul. Care sunt aceste doctrine nestoice? in primul rand epicureismul, care, in Epistulele catre Lucilius, este convertit intr-o propedeutica a stoicismului, pentru ca predica limitarea dorintelor si controlarea severa a pasiunilor. Tezele despre insemnatatea prieteniei (Ep., 6), despre structura duratei interioare, setea de cunoastere si nazuinta lucretiana de a suprima temerile cetoase, care cuprind psihicul, evidentiaza o anumita coloratura epicureica.

CONCEPTIILE POLITICE stoicilor intransigenti, legati de aristocratia traditionalista. Ca raspuns, Seneca a parasit optiunile favorabile acesteia din urma si a asumat un mod de a gandi congruent statutului sau de „om nou", homo nouus, si de provincial. Si-a propus faurirea unor solutii si teorii politice functionale, acceptabile atat pentru senat, cat si pentru puterea imperiala. Oricum, Francois-Regis Chaumartin arata ca, practic, toate scrierile lui Seneca includ o conotatie politica.
Discursul politologic al lui Seneca a comportat, dupa parerea noastra, patru momente importante, ilustrate de urmatoarele opere: a) Despre manie, care atesta inca adeziune la optica aristocratiei, ca si un embrion de doctrina a monarhiei; b) Despre scurtimea vietii, unde se preconizeaza dezangajarea civica, insa se incearca si convertirea filosofica a lui Ciaudiu; c) Despre clementa, care, dupa Despre linistea sufletului s Apokolokyntosis, cuprinde un program de guvernare; d) Epistule catre Lucilius si alte opere din ultima perioada, ce traduc retragerea definitiva din viata politica, abandonarea politologiei, infrangerea filosofului politician.
Pareneza destinata principelui a dominat intotdeauna meditatiile lui Seneca. Antinomia dintre „regele drept", rex iustus, si ,Jiran", tyrannus, l-a preocupat permanent pe Seneca, in tragedii, in De ira, chiar in consolatia adresata lui Polybius, mai ales in Apokolokyntosis si in De clementia. Aceasta preocupare nu s-a estompat decat in ultimele lucrari. in De clementia, Seneca reneaga optiuni anterioare, deoarece asuma valente ale doctrinei absolutiste, candva preconizate de Marcus Antonius: el compara pe imparat cu soarele, in formule de inspiratie egipteana. in functie de o teorie a despotismului filosofic, principele este inchipuit ca un kosmokrator, stapan al universului, situat deasupra legilor. Acest suveran guverneaza pe baza dreptului divin al virtutii sale. El trebuie sa-si modereze, din proprie initiativa, puterile absolute, providentiale, sa se puna in serviciul statului. Trebuie sa stie ca „statul nu-i apartine, ca el apartine statului" (De ci., 3, 17, 8). De altfel, inca in De ira, Seneca afirmase ca „diriguitorul Cetatii", rector ciuitatis (el utilizeaza o gama larga de termeni pentru a desemna bunul suveran), trebuie sa se comporte cu supusii ca un „medic", medicus, al sufletului, ca un filosof, care sa indrepte pe cei vatamati de vicii (De ira, 1, 6, 8-9). Astfel, monarhul era convertit in filosof sau in elev fidel al filosofilor. Dar in ultimele opere? in spatele elogiilor aduse lui Nero si evident marcate de o prudenta indispensabila, Seneca avertizeaza pe Nero sa nu imite despotismul lui Alexandru si sa evite capcanele megalomaniei. ii Despre binefaceri, Seneca se declara in favoarea unui „tratat", foedus, social, care sa atenueze conflictele morale si totodata sa conserve ordinea stabilita, desigur adaptata edificiului societatii epocii. Pe de alta parte, Pierre Grimal a aratat ca preocuparile lui Seneca pentru Egipt si India devanseaza, anunta ambitiile de explorator geografic ale lui Nero29. Acest Machiavelli stoic care a fost Seneca voia, prin urmare, sa transforme stoicismul in filosofie de guvernamant: ceea ce se va realiza un secol mai tarziu. Pe de alta parte, Seneca continua sa strecoare indemnuri discrete spre moderatie, pentru uzul lui Nero.
Este interesant ca, intr-o anumita masura, ideile morale si politice ale lui Seneca ilustreaza criza, chiar sfarsitul vechilor mentalitati romane, faurite in vremea Republicii. „Lealitatea",, fides, si .pietatea", pietas, nu ocupa in gandirea senecana o pozitie privilegiata. in schimb, Seneca schiteaza temeliile unei doctrine a demnitatii, care, cateva decenii mai tarziu, va ilustra o ideologie politico-morala pusa in serviciul noului discurs mental al Imperiului.
Arta observatiei si parenezei
Filosoful din Corduba, care milita pentru innoirea mentalitatilor si, cum vom vedea mai jos, a scriiturii, nu era un admirator al trecutului, un laudator temporis acti. El atesta simtul devenirii istorice si ironiza pe paseisti. Seneca afirma ca stramosii nu au fost mai buni decat romanii epocii sale, ca viciile sunt ale oamenilor, nu ale epocilor. Nu vremurile si comunitatile umane sunt vicioase, ci numai anumiti indivizi (Nat. Quaest, 5, 12, 5; Ep., 97, 1). insa tocmai pentru ca trebuia sa reconstituie conditiile psihologice ale unei vieti fericite si insertia armonioasa a omului in univers, cordubanul era obligat sa investigheze mecanismele profunde ale psihicului uman. Seneca este un excelent observator al contemporanilor sai, subtil, percutant, deosebit de acut. Anumite notatii depasesc sfera preocuparilor epocii si sunt valide pentru omul tuturor timpurilor.

Seneca prefigureaza anumite cuceriri ale psihopatologiei moderne, cand observa pasiuni si resorturi psihice de mare profunzime. Au fost degajate, din scrierile sale, psihologii ale angoaselor si fobiilor aparent inexplicabile, mahnirii, susceptibilitatii exagerate, culpabilitatii, ingratitudinii, exhibitionismului. Numeroase fantasme ii populeaza discursul parenetic30. Cordubanul observa ca anumiti oameni se imbraca extravagant de teama ca altfel ar trece neremarcati de semenii lor, pe care astfel ii irita. Acestia sunt contrariati, insa se vad obligati sa nu-i ignore (Ep., 114, 21). Fara indoiala, anumite observatii se limiteaza la „blamul veacului", conuicium saeculi.
Pe de alta parte, demonstratia parenetica se realizeaza totdeauna liber, in cadrul unei compozitii laxe, la nivelul unei fantasii debordante, iar contradictiile, uneori stridente, intre o idee si alta, in aceeasi problema, nu-l deranjeaza pe Seneca, adept al eukairiei. Personajul principal al prozei senecane este insusi filosoful din Corduba, stapanit de aspiratia spre calm si desavarsire morala, dar si de nazuinta catre ameliorarea statutului politic al Imperiului, de ambitii puternice, de gustul succeselor mondene si performantelor stilistice remarcabile. Totodata, Seneca practica tipare compozitionale adaptate discursului sau aparent dezordonate, cum erau satira menippee, epistula, centrata si ea pe spontaneitate si improvizatie, dialogul. De fapt, dialogul senecan descinde mai ales din diatriba cinico-stoica, unde oratorul si dascalul de filosofie isi mustra sever conlocuitorii sau discipolii. intr-adevar, Seneca utilizeaza metoda discutiei incitante, chiar a polemicii cu un interlocutor imaginar, un obiector sau contradictor fictiv, ale carui interventii sunt, de altfel, scurte, oferind un bun prilej lungilor demonstratii pronuntate de filosof. Oricum, dialogul senecan nu seamana prea mult cu cel platoniciano-ciceronian. Cel putin la suprafata, deoarece lipsesc lungile replici ale mai multor conlocuitori. Numai in Despre viata fericita, in spatele interlocutorului fictiv se disimuleaza, foarte partial, contradictori reali, adesea detractorii lui Seneca. Totusi, pretutindeni, Seneca vorbeste si scrie pentru celalalt, pe care, ca si Platon candva, se straduieste sa-l convinga treptat. Adica intr-un limbaj adecvat, impregnat de procedura declamatiei si retoricii. Iar acest „celalalt" este indeobste cititorul nedefinit, omul in general. Descriptiile generale ale comportamentului uman conoteaza aluzii la o conduita individuala, in vreme ce atacurile satirice impotriva unor indivizi reali implica o valoare generalizatoare. „Dialogismul" senecan a inlesnit o macrosintaxa foarte labila a discursului literar. S-a sutinut ca Seneca si-a construit stangaci strategia parenetica31. Este oare adevarat? Daca am raspunde afirmativ, cum am putea explica seductia exercitata de cate expunerile lui Seneca? in realitate, Seneca alcatuieste, cu multa pricepere, autentice scenarii in jurul ideilor sale, intemeiate pe variatiuni pe o tema data, pe care o trateaza pe diferite planuri succesive. Fiecare dialog apare elaborat in jurul unui nucleu spiritual, care ii asigura unitatea in structura de profunzime: o dialectica progresiva conduce cititorii spre intelegerea globalizanta a conceptelor. Sunt puse la contributie tehnicile suasoriilor, digresiunile ilustrative, numeroasele exemple revelatoare, tiradele si amplificarile retorice. Totusi, demonstrarea concreta si vibranta a ideilor transcende cliseul retoric; limbajul sfidarii si elanul spre sublim isi schimba locurile; lirismul axat pe meditatia interioara tinde sa se impuna in ultima instanta. in dialogi si mai ales in corespondenta cu Lucilius prevaleaza o imagistica densa, insa variata si directa, indeobste incisiva, asimetrica, multicolora. Iar, in Apokolokyntosis, ironia destinsa alterneaza cu satira corosiva, cu sarcasmul feroce, de care nu este strain nici portretul lui Caligula din Despre constanta inteleptului (De const. sap., 18, l-5).
Arta tragediilor
Umanizarea personajelor tragice, initiata de Pacuvius si de Accius, progreseaza simtitor in tragediile senecane. Ca si nepotul sau Lucan, dar si ca Petroniu, dusmanul literar al Annaeilor, Seneca tinde sa abandoneze limbajul miturilor si simbolurilor, in favoarea celui al semnelor.
in plus, desi vehiculeaza un teatru „literar" mai degraba decat „teatral", tragediile lui Seneca nu echivaleaza cu o culegere de teze filosofice. Dimpotriva, teatrul senecan revela un univers imaginar, bogat in substanta, in scenarii emotionante, intr-o fascinanta analiza a pasiunilor si a caracterelor perturbate de ele. Cu sagacitate, s-a afirmat ca tragediile lui Seneca schiteaza un teatru al imaginatiei, si nu un teatru al imitatiei. Ca orice roman, Seneca nu percepea articulatiile fundamentale ale mitului elenic, aflat la sursa tragediei grecesti. Crima tragica este tributara notiunii romane de „nelegiuire nefasta", nefas, incat personajele care o comit sunt scoase dintre limitele umanitatii normale. Ele sunt cuprinse de nebunie, de furor, adica de starea care cuprinde orice om care nu se mai comporta ca o fiinta umana. Unii dintre furiosi, adica cei cuprinsi de furor, sunt personaje-calau, pe cand alti furiosi se invedereaza a fi victime: dar toti se misca intre cadrele unei psihologii inumane, care ii transforma in fiinte monstruoase. La inceputul actiunii dramatice, personajele sunt coplesite de o „durere", dolor, insolita, care ar putea sa le zdrobeasca total. incat nu le ramane decat sau sa fie complet distruse, sub impactul abjectiei, sau sa recurga la furor, pentru a dobandi forta necesara supravietuirii lor. Ele se elibereaza de dolor, savarsind o crima impotriva umanitatii normale, adica un nefas. Tragismul lui Seneca transgreseaza tiparele clasice si tinde sa abandoneze conflictul scenic, pentru a se muta in caracterele personajelor. Acestea din urma se intalnesc pe scena, dar se confrunta rar; ele debiteaza mai degraba monologuri decat replici, in Medea, discutiile dintre doica si Medeea se disloca pe parcurs, transformandu-se in monologuri sau aparteuri. Scena vibranta a intalnirii intre Medeea si fratele ei se desfasoara exclusiv in sufletul antieroinei (Med., 963-971). Monologul devine centrul de greutate al structurii tragediei senecane. Dialogul se scindeaza in duete. Trairile personajelor sunt introspectate in plina scena. Tragediograful patrunde adanc in psihicul personajelor, la sursa diferitelor complexe, pe care le demistifica. Spectatorul urmarea in desfasurarea intrigii nu atat evenimente, cat pasiuni ca ignorarea responsabilitatii morale, ambitia, ura, patima sexuala, gelozia, invidia, setea de razbunare. Autorul le situeaza in grosplan, in vederea elaborarii unui „suspense" psihologic. Se configureaza astfel o adevarata poezie a fantasmelor si a caracterelor, stapanite de ele, uneori goyesca, alta data shakespeariana. S-a afirmat, cu indrituire, ca Seneca se invedereaza a fi un precursor al psihanalizei.
Cele mai convingatoare se invedereaza personajele feminine, ca Deianira, lunona, Clitemnestra, locasta, Hecuba, mai ales Fedra si Medeea. Fedra se converteste in antieroina sub impactul patologiei incestului, pe cand Medeea devine demonica, sub incidenta durerii, dolor, si a nebuniei, furor, ca un autentic personaj paranoic, dominat de un adevarat complex al lui luda. Pe langa feminismul traditional stoic, formarea specifica a autorului, copilaria lui pot explica privilegierea personajelor feminine. De fapt, pretutindeni personajele graviteaza in jurul unuia sau mai multor caractere-nucleu. indeobste personajele tragediilor senecane schimba frecvent mastile. Asadar, teatrul lui Seneca este un teatru al teratologicului, care prefigureaza parca pe cel foarte modern al cruzimii, preconizat de Artaud32. Pe de alta parte, ponderea majorata a caracterelor si diminuarea functiei dramatice a actiunii contesta normele esteticii clasice, cum fusesera ele schitate de Aristotel si Horatiu. Seneca implica violenta in scenariile tragediilor sale, in care se descrie in detaliu orbirea voluntara a lui Oedip sau unde Medeea isi ucide copiii pe scena, in pofida interdictiei lui Horatiu, anuntate in mod foarte explicit (Ars., v. 125). Cordubanul diferentiaza personajele in functie de atitudinea lor fata de pasiune sau destin, si nu in congruenta cu varsta ori statutul lor social, cum recomandasera exponentii clasicismului (ARIST., Poet, 15, 145a, 16-31; HOR., Ars., vv. 105-l07; 114-l73). Seneca transforma asadar in profunzime arta tragediilor antice, lanseaza o sfidare impotriva tragediei de tip aristotelician. De fapt Seneca respecta numai indicatii pur tehnice, furnizate de
Horatiu, in privinta impartirii piesei de teatru in cinci acte ori a participarii a numai trei personaje la desfasurarea actiunii pe scena (HOR., Ars., w. 189-l92). Aplicarea acestor reguli pur tehnice, in conditiile in care Seneca ignora voluntar normele horatiene fundamentale, traduce o ironie foarte subtila, o persiflare iscusita a esteticii clasicizante.
Relevant ni se pare si rolul atribuit lirismului in tragedii de catre Seneca. in aceasta privinta, el a fost apropiat de Plaut. Dar am vazut, in volumul anterior, ca tragedia romana preclasica acorda o pondere deosebita lirismului. La Seneca nu numai ca interventiile corului, prin cantica, devin secvente autonome, care comenteaza patetic actiunea sau predica pe ton moralizator, dar personajele debiteaza si ele lungi monologuri lirice. in Fedra, cele 416 versuri lirice reprezinta aproape o treime din tregedie, care contine 1280 stihuri, iar in alte piese partea lirismului variaza intre 20 si 30%. Secventele lirice permit autorului sa alcatuiasca o poezie suava, care canta frumusetile naturii, ca si anumite evenimente din tragedie, depasind astfel grandilocventa. Totusi, in numeroase pasaje, descrierea naturii in tragediile senecane atesta violenta, patos. Padurile, furtunile, noaptea sunt figurate in culori sumbre, violente. Pe de alta parte, monologul cantat este indispensabil desfasurarii intrigii tragice. Caci teatrul lui Seneca se bazeaza pe dans si pe muzica, in congruenta cu traditiile tragediei romane33.
„Poetica" lui Seneca
Am aratat ca mai multe scrisori, adresate lui Lucilius, sunt harazite problemelor stilului, definit de Seneca prin termenul de oratio, adica discurs, in acceptiunea cea mai moderna a cuvantului respectiv. Dar si in dialogi apar referinte la stil, ca atunci cand Seneca mediteaza asupra comparatiei, metaforei si hiperbolei (De benei, 7, 23, 3) sau cand recomanda o exprimare simpla, preocupata mai ales de continutul de idei: „scrie cu un condei simplu" (De tranq. anim., 1, 14).
O adevarata „poetica" ia astfel nastere, preconizata indeosebi in scrisorile 100,114 si 115. Aceasta .poetica" imbraca prin excelenta haina polemicii acute, purtate impotriva a patru adversari. Doi dintre ei sunt reprobati pe larg si cu o duritate necrutatoare. Ne referim in primul rand la Mecena si urmasii sai, adepti ai efectelor muzicale si declamatorii in proza, ai rafinamentelor prea suave, incriminati pentru o moliciune excesiva (Ep., 114, l-9; 14-l6; 21; 115, 2); insa si la aticistii arhaizanti, admiratorii lui Salustiu, care privilegiau rupturile brutale ale frazei si vocabularul arhaizant, manierismul aticist (Ep., 100, 5-7; 114, 1; 1l-l4; 17-20; 115, 2). Mult mai discret sunt blamati adeptii clasicismului, carora Seneca le reproseaza rapid cautarea exagerata a simetriei, concinnitas, ce n-ar fi un ornament viril al stilului (Ep., 115, 2), ca si Petroniu. Acestuia din urma, foarte pe scurt, Seneca ii reproseaza alunecarea in trivialitati, sordes, subsecventa cautarii febrile a unui limbaj prea folosit si uzat (Ep., 114, 13-l4). Discretia si concizia lui Seneca in aceste ultime doua cazuri au, dupa parerea noastra, doua explicatii. in primul rand, atat Petroniu, cat si clasicizantii erau in viata, chiar alaturi de Seneca, in vreme ce Mecena, Salustiu si trabantii lor murisera*. in al doilea rand, Seneca staruie asupra acelor defecte stilistice de care erau tentati adeptii noii miscari literare, conduse chiar de el, Lucilius, Lucan si altii: rafinarea excesiva a scriiturii, declamatorismul accentuat, exagerarea stilului asimetric si abrupt. Or, asemenea erori nu le comiteau Petroniu si indeobste nici clasicizantii.
intr-adevar, recomandarea moderatiei nu trebuie atribuita unei optiuni clasicizante a lui Seneca, nici macar din punct de vedere teoretic. Am vazut, in alt capitol, ca Seneca constientizeaza evolutia ineluctabila a discursului literar (care nu are norma fixa), in functie de moravuri. Pretutindeni el afirma ca stilul reflecta moravurile, ca el este o .podoaba a sufletului" (Ep., 115, 2). Cordubanul nu critica retorizarea stilului, pe gustul epocii, ci doar exagerarea ei. Scriitorii, indeosebi partizanii noii miscari literare, trebuie sa se exprime intr-un limbaj care sa placa publicului si sa se preocupe mai putin de slefuirile expresiei. Cordubanul nu reproba stilul atent lucrat, chiar rafinat, ci numai