l2f8fq

In istoria crestinatatii anul 1054 este cunoscut ca cel in care a avut loc Schsma cea mare sau separarea dintre cele doua Biserici crestine: cea ortodoxa si cea romano-catolica. Separarea dintre cele doua Biserici poate fi cerecetata sub doua aspecte: unul istoric si altul dogmatic. Din punct de vedere istoric fenomenul ramane deosebit de complex si o studiere a lui mai putin subiectiva si lipsita de onestitate poate conduce la o invinuire exclusiva a uneia sau alteia dintre cele doua parti implicate. Din punct de vedere dogmatic, maniera in care s-a facut separarea conteaza mai putin decat fondul, adica afirmatiile Bisericii romane cu privire la propria institutie (dogma infailibilitatii papale), iar apoi cu privire la credinta Bisericii (invatatura despre Duhul Sfant, dogma despre immaculata conceptio a Sfintei Fecioare), pe care ortodocsii le-au considerat mereu contrare adevarului esential al crestinismului.
In Biserica primara unitatea era perceputa de catre primii crestini nu formal, ci mai ales dupa continut. Mantuitorul a venit in lume pentru a aduna pe «copiii dispersati», de a-i uni pe cei care au fost separati de «cauze naturale» in unitatea supranaturala a noului popor al lui Dumnezeu, in care nu mai exista «nici evreu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici barbat, nici femeie, toti sunt una in Hristos Iisus» . Aceasta unitate se realiza in fiecare Biserica locala, care era condusa de un episcop si exprima imaginea unui singur corp, al carui cap era Hristos. Unitatea era data si de aceeasi credinta, aceeasi succesiune apostolica, de o viata dusa in comun.
In perioada apostolica, centrul indiscutabil al unitatii tuturor Bisericilor era comunitatea de la Ierusalim, Biserica-mama in sensul absolut si deplin al cuvantului, izvorul si norma celorlalte comunitati. La sfarsitul iudeo-crestinismului palestinian, apar in Biserica mai multe centre, consacrate prin autoritatea Sfintilor Apostoli, dar a caror importanta era data si de numarul de credinciosi sau de numele orasului. Intr-o prima etapa, aceste centre -; Antiohia si Efesul in Orient, Roma in Occident -; nu beneficiau de vreun drept juridictional sau canonic. De asemenea, Bisericile mai vechi se simteau pastratoare ale unitatii universale a crestinilor: Biserica Romei, a Sf. Apostoli Petru si Pavel, dar si capitala Imperiului, bucurandu-se in acest sens de o recunoastere speciala. Din pacate, episcopii Romei au avut adesea tendinta sa confunde propria lor autoritate cu unele privilegii formale si sa interpreteze in termeni juridici «conducerea lor in dragoste». In orice caz, la inceputul secolului al IV-lea, primul loc al Romei nu era contestat de nimeni in sanul Bisericii, in timp ce structura ecumenica bisericeasca isi va gasi expresia finala in patriarhate, regrupari ale Bisericilor locale in jurul unui mare centru regional.

Elemente de neintelegere cu Roma

Aceasta era situatia pe scurt la inceputul erei constantiniene. Din acest moment insa a inceput neintelegerea fundamentala dintre cele doua jumatati, cea orientala si cea occidentala, care a dus in final la separare. In timp, Roma a impus progresiv o interpretare fara echivoc a papalitatii ca un ansamblu de privilegii, lasate de Dumnezeu episcopului Romei asupra Bisericii universale. Acest punct de vedere s-a amplificat odata cu caderea Imperiului Roman de Apus, cand Biserica Romei a ramas singurul reper intr-un haos instaurat, teorie pe care o regasim usor in scrierile papei Leon cel Mare din secolul al V-lea. Practic in secolele V-VI am avut de-a face in sanul Bisericii cu doua ecleziologii, doua invataturi nu numai distincte, dar care se si excludeau una pe cealalta.
In actul separarii, Orientul a gresit prin indiferenta afisata fata de cresterea evidenta a puterii papale. In vremea Sinoadelor Ecumenice, Roma invata deschis teoria «puterii» (potestas) primatului papal asupra ansamblului Bisericii, pe care un canonist protestant Theodor von Zahn a rezumat-o astfel: «Roma este capul Bisericii; fara ea Biserica nu este Biserica; numai prin unirea cu Roma comunitatile separate devin parte integranta a Bisericii catolice». Orientul nu vedea aceasta teorie si pana in sec. al IX-lea, nu si-a exprimat deloc dezacordul.
Istoricii catolici au obiceiul sa invoce absenta la Bizant a unei doctrine clare despre Biserica. Raspunsul trebuie cautat in primul rand in alianta care exista incepand cu Constantin cel Mare intre Biserica si Imperiu. O lunga perioada de timp singurul cadru de punere in practica a crestinismului, ramanea Imperiul, «oikumene», a carui fondator era Sfantul Constantin. Aceasta idee «romana» era comuna intregii Biserici, atat celei din Orient cat si celei din Occident, numai ca in Occident caderea Imperiului a descoperit noi forme, devenind cauza dezvoltarii papismului. In Orient, aceasta idee s-a transformat treptat intr-o ideologie politica si religioasa conform careia Biserica si Statul erau legate in mod organic. Pe de alta parte, Orientul tulburat in mod constant de lupte dogmatice, folosea toate fortele pentru rezolvarea lor, apeland adesea la Occident, mai putin expus ereziilor. Cu acest prilej episcopii orientali nu ezitau sa acorde papei titlul de «parinte», pentru ca stiau ca acest apelativ nu schimba cu nimic organizarea Bisericii Orientale in cadrul Imperiului. Chiar si imparatii, interesati in solutionarea rapida a disputelor dogmatice si doritori sa evite eventualele tulburari politice care se puteau declansa, incurajau adesea pe episcopii orientali la aceasta «romanofilie» inconsecventa. Un exemplu avem pe vremea imparatului Justinian, cand patriarhul Mina este consacrat de papa Agapit.
Pe plan religios, pana la sfarsitul secolului al V-lea unitatea intre cele doua Biserici a putut fi mentinuta. In urma publicarii Henotikonului din octombrie 482 de catre imparatul bizantin Zenon (474-491) pentru impacarea monofizitilor cu ortodocsii, a izbucnit asa numita «schisma acachiana», dupa numele patriarhului Acachie (472-489) al Constantinopolului, care a durat pana in 519 .
Un alt moment de raceala a fost acela din timpul patriarhului Ioan al IV-lea Postitorul (582-595) cel care si-a luat titlul de «patriarh ecumenic» la sinodul local de la Constantinopol din 588, fapt care l-a suparat pe papa Grigorie I cel Mare (590-604), care si-a luat titlul de «servus servorum Dei». Prin titlul de papa, de la pater, patrum, se considera patriarh al intregului Apus.
In Enciclica patriarhului Fotie adresata in 867 scaunelor arhieresti din Rasarit gasim enumerate o serie de invataturi gresite, cultivate in Apus, cea mai importanta fiind «purcederea Sfantului Duh de la Tatal si de la Fiul -; Filioque». Adaosul a fost semnalat pentru prima data la sinodul I de la Toledo din 447, din Spania, apoi la sinodul al III-lea de la Toledo din 589, de unde a fost introdus in Franta, Germania, Anglia si Nordul Italiei. In 809, la sinodul de la Aachen (Aix la Chapelle), Carol cel Mare, impunea adaosul Filioque in tot Imperiul carolingian. Introducerea adaosului in intreaga Biserica Romano-Catolica s-a facut de catre papa Benedict al VIII-lea (1012-1024), la 14 februarie 1014, la cererea imparatului german Henric al II-lea (1002-1024).
Prin secolele VIII-IX, s-a introdus in Apus si folosirea azimei sau a painii nedospite, pentru savarsirea Sfintei Euharistii, practica generalizata in secolul al X-lea.

Schisma de la 1054

Prima faza a Schismei a izbucnit intre patriarhul Fotie (858-867 si 877-886) si papa Nicolae I (858-867). Patriarhul Fotie a convocat in 858 un sinod local la Constantinopol, care s-a tinut in doua sesiuni, prima in 859 si a doua in 861, care a aprobat alegerea si intronizarea patriarhului Fotie, respingand pretentiile papei Nicolae I de a impune primatul universal si asupra Bisericii Rasaritului. La randul sau, papa Nicolae I l-a excomunicat pe Fotie si clerul sau in 863 . Criza s-a agravat in 866, cand papa Nicolae I grabindu-se sa satisfaca cererea tarului bulgar Boris-Mihail I (853-889) de a trimite episcopi si preoti latini, a trimis in Bulgaria pe episcopii Paul si Formosus, cu un numar de clerici precum si un raspuns la cele 106 intrebari puse de bulgari, sub titlul Responsa ad consulta Bulgarorum . In urma acestei atitudini, Fotie i-a acuzat pe latini ca au intrat in Bulgaria «ca niste mistreti», iar in 867 a convoacat un sinod la Constantinopol, care l-a excomunicat pe Nicolae I si a condamnat inovatiile latine.
Dupa patriarhul Fotie, a urmat o noua perioada de separare. De aceasta data consideratiile politice au fost determinante. Perioada care a urmat mortii lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1025) a fost una a inceputului unei profunde decadente a Imperiului bizantin. In contextul crizei interne, o noua amenintare venita din Est, aceea a turcilor selgiucizi, a luat proportii ingrijoratoare. Situatia istorica a determinat Imperiul bizantin sa caute ajutor in Occident. Slabit in interior, Imperiul nu a mai putut face fata invaziilor venite din Orient, iar echilibru deja fragil a fost rupt. In aceeasi perioada, pericolul normand l-a fortat pe papa sa-si indrepte privirile catre Bizant. Din acest moment a inceput lunga istorie a negocierilor ce nu s-au incheiat decat in momentul caderii Imperiului.
Din aceste cateva consideratii ne putem da seama ca evenimentul in care ne-am obisnuit sa vedem inceputul unei separari majore a Bisericii, Schisma din 1054, trebuie interpretat in contextul global al situatiei politice din acea vreme. Contactul dintre Orient si Occident a devenit mai degraba rodul unei necesitati: imparatul Constantin IX Monomahul (1042-1054) negociaza cu papa Leon al IX-lea apararea comuna a Italiei impotriva normanzilor. Pentru a ajunge la impacare imparatul a convoacat un sinod la Constantinopol, la care urma sa se discute si «inovatiile» imputate apusenilor de catre rasariteni. Papa Leon al IX-lea a acceptat propunerea si a trimis la inceputul lunii ianuarie 1054 o delegatie papala la Constantinopol, in frunte cu cardinalul Humbert, un antigrec visceral si inchis, cancelarul Frederic de Lorena (viitorul papa Stefan al IX-lea) si arhiepiscopul Petru de Amalfi .
Intelegand ca nu se putea astepta la nimic bun din partea delegatilor latini patriarhul Mihail Cerularie le-a comunicat ca toate problemele si neintelegerile dintre cele doua Biserici vor fi discutate in sinod. Incurajat de atitudinea ezitanta a imparatului, profitand poate si de moartea papei Leon al IX-lea in ziua de 19 aprilie 1054, cardinalul Humbert a compus un act de excomunicare, pe care l-a prezentat in ziua de 16 iulie 1054, la inceputul Sfintei Liturghii patriarhului Mihail Cerularie . Actul anatematiza pe patriarh, pe clerici si pe toti credinciosii Bisericii Ortodoxe. Cit de paradoxal ar parea, Bisericile nu se vor separa acum datorita punctelor care le diviza si continua sa le tina la distanta si astazi: papalitatea si purcederea Duhului Sfant, ci din cauza unor diferente de rit intre Biserica Orientala si cea Occidentala, cum ar fi folosirea azimei, postul de sambata etc. Ori sub acest aspect nu putem vedea decat reducerea orizontului universal al Bisericii. Accesoriul, aparentele, ritul eclipsau adevarul.
Indignarea clerului si a credinciosilor din Constantinopol a fost mare, dar n-au mai putut face nimic, deoarece delegatii papali au parasit in graba Constantinopolul. De atunci, despartirea dintre Biserica Rasaritului si cea a Apusului este cunoscuta in istorie sub numele de Schisma cea Mare din 16 iulie 1054, ale carei consecinte s-au mentinut pana astazi. Dupa o saptamana de la acest trist eveniment, patriarhul Mihail Cerularie, a convocat un sinod in catedrala Sfanta Sofia, in care a rostit anatema impotriva papei Leon al XI-lea, a cardinalului Humbert, a delegatilor papali si a Bisericii Romane . Chiar daca la vremea aceea, nu s-a acordat prea multa importanta evenimentului, lumea crestina fiind oarecum obisnuita cu astfel de «gesturi», Schisma cea mare din 1054 dureaza si astazi. Pentru Bizant complexitatea problemei occidentale s-a pus inca odata in perioada cruciadelor.
Ce a urmat in raporturile politico-bisericesti a fost o ilustrare a dusmaniei reciproce si o agravare a schismei. Pusi in inferioritate politica si constransi sa negocieze un acord religios imposibil, in conditiile impuse de papi, grecii s-au aflat intr-o situatie disperata, pe care apusenii au speculat-o. In conceptia acestora, bizantinii trebuiau combatuti, datorita «ereziei» neascultarii fata de papa. Evenimentul care a provocat ruptura ireconciliabila dintre cele doua lumi crestine a fost cucerirea Constantinopolului de catre apuseni in timpul celei de-a patra cruciade (1204) .
Incercarile de unire care au urmat (Lyon, Ferrara-Florenta) au desavarsit schisma, deschizand o adevarata prapastie intre cele doua Biserici. De la incetarea raporturilor oficiale si disputa de cuvinte, schisma a devenit o stare de permanent conflict confesional. Intre timp, vechilor deosebiri li s-au adaugat altele noi: invatatura despre purgatoriu, indulgentele, proclamarea solemna a primatului si infailibilitatii papale la Conciliu I Vatican (1869-1870). Cu toate acestea un pas spre apropiere a fost facut: citirea simultana a «declaratiei comune», in ziua de 7 decembrie 1965, in catedrala Sfantului Petru din Roma si in catedrala Sfantului Gheorghe din Constantinopol, de catre patriarhul ecumenic Atenagora I (1949-1972) respectiv papa Paul al VI-lea (1963-1978). Cu acest prilej au fost ridicate anatemele rostite la 16 si 24 iulie 1054. In declaratie cei doi ierarhi au subliniat ca «sunt constienti ca acest act de justitie si de iertare reciproca, nu poate fi de ajuns sa puna capat diferentelor vechi sau recente, care subzista intre Biserica Romano-Catolica si Biserica Ortodoxa si care vor putea fi depasite numai prin lucrarea Sfintului Duh, gratie curatiei inimilor, regretului nedreptatilor istorice, precum si printr-o vointa activa de a ajunge la o intelegere si expresie comuna a credintei si a cerintelor ei» .

Bizantul in fata unor noi pericole (1025-1185)

In vremea imparatului Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055), Imperiul Bizantin a cunoscut o intindere geografica apreciabila: din Armenia, pana la Dunare si Sudul Antiohiei, controland practic anticul Illiricum si intreaga Asie Mica, punct de rezistenta important in fata arabilor. Cu toate acestea, anul 1071 a reprezentat pentru bizantinii alungati din Italia , o grea infrangere in fata turcilor, care practic a deschis calea acestora in Asia Mica.

Noi presiuni externe

Turcii

Anexarile practicate in Orient, de tipul Georgiei in 1020, inaintarea pana in Armenia in regiunea Ani in 1050, cucerirea Edesei in 1020 si crearea unei enclave bizantine stabile pe malul stang al Eufratului, au privat Imperiul de acele “state tampon” care preveneau diferitele invazii. Aceasta inaintare asociata si de o “incercuire” destul de stransa a administratiei thematice, lasa fara aparare o regiune devastata de nenumarate ori de razboaiele din secolul al X-lea. In ciuda instalarii in aceste regiuni a armenilor si sirienilor iacobiti, zona era greu de controlat, deoarece aristocratii care detineau mari suprafete de teren isi aveau in general resedinta la Constantinopol, ocupandu-se prea putin de posesiunile lor.
Turcii care constituiau de mai multa vreme contingente din armata centrala bizantina, nomazi care se transformau treptat in coloni, intreprind in aceasta perioada primele incursiuni in Asia Mica, sub conducerea familiei Seldjiucida . In 1040, conducatorul lor, Togrul Beg a ocupat Iranul, iar in 1055 Bagdadul. Nepotul lui Beg, Alp Arslan a patruns incepind cu 1056 in Georgia si Armenia: el a cucerit cetatea Ani in 1065 si Cezareea in 1067, provocand reactia fireasca a Bizantului. Marele conducator militar Roman Diogene , care a preluat tronul Bizantului de la Constantin al X-lea Dukas in 1068, a mobilizat o armata numeroasa alcatuita din cei mai buni mercenari (normanzi si turci), precum si din trupele de elita bizantine. Din nefericire, Roman este infrant de Alp Arslan la Mantzikert, nu departe de frontiera cu Armenia. Aceasta infrangere a constituit o brutala revelatie asupra gravitatii pericolului turc: ei vor ocupa in curand platoul anatolian pana la Niceea, iar in vest vor ajunge pana la Smirna, ocupand Cilicia. In aceste conditii Bizantului ii mai ramanea o mica parte a Bitiniei, iar la celalalt capat Nordul Siriei. Turcii au devenit stabili in regiune formand sultanatul de Rum: anticul Ikonium devenind Konya.

Normanzii

Normanzii au ajuns in Italia meridionala in 1012; bizantinii au incercat sa-i incorporeze in armata ca mercenari si sa-i transfere conform politicii traditionale in Asia Mica. In dorinta de a-si intemeia un principat, unii dintre ei au refuzat, devenind pentru Imperiu un adversar de temut. Pentru protectia Italiei meridionale impotriva arabilor din Sicilia au fost adusi in prima jumatate a secolului al XI-lea mercenari din tot Imperiul, printre care si normanzi. Comandantul bizantin Giorgios Maniakes reuseste sa recastige controlul partii orientale a Insulei, dar in 1040, din ratiuni de politica interioara este chemat la Constantinopol. In aceste conditii, arabii recuceresc terenul pierdut, cu exceptia Messinei. Acest esec a deschis practic cale libera normanzilor. Imparatul Mihail al V-lea (1041-1042) il trimite in 1041 pe Maniakes in Italia, iar acesta din urma duce o campanie feroce impotriva populatiei care pactizase cu normanzii. La venirea pe tron a lui Constantin al IX-lea Monomahul, Maniakes a incearcat sa organizeze o lovitura de stat, iar normanzii condusi de Robert Guiscard au cucerit Apulia. In noua situatie de criza, Bizantul s-a vazut nevoit sa se sprijine pe o eventuala revolta a lombarzilor si pe alianta cu papalitatea. Din cauza lipsei de coordonare dintre cele doua forte, trupele bizantine si cele pontificale au fost infrante de normanzi in iunie 1053.
Dupa ruptura din 1054, normanzii au inteles ca trebuie sa negocieze cu papa: la sinodul care a fost convocat de papa Nicoale al II-lea (1059-1061) in 1059 la Melfi, pe teritoriul normand, Robert Guiscard a acceptat reforma romana, fiind gata sa depuna juramant papei. La randul sau, papa s-a angajat sa-i sprijine pe normanzi in planurile lor de cucerire a Siciliei. Intre 1060-1061, Robert Guiscard a reusit sa cucereasca toate orasele Calabriei si ceea ce mai ramasese din Sicilia. Italia bizantina era redusa practic la o fasie de pamant cuprinsa pe coasta Adriaticei, intre Bari si Brindisi; dupa mai bine de trei ani de asediu, Bari cade in mana normanzilor pe 16 aprilie 1071. In aceste conditii, Bizantul pierdea ultima posesiune italiana, ceea ce mai ramasese dintr-o prezenta care simboliza obiectivul esential al reconstituirii Imperiului roman prin recucerirea vechii Rome .
Pierderea orasului Bari a depasit insa acest aspect simbolic: normanzii au reusit in scurt timp sa atinga stramtoarea Otrante, iar sub dinastia comnenilor in 1081, Guiscard a cucerit insula Corfu si a asediat Dyrachion. Fiul lui Guiscard, Bohemond, a cucerit Macedonia Occidentala, a trecut in Tesalia si a asediat Larissa. Toata aceasta actiune a fost in cele din urma stopata de Alexios I Comnenul (1081-1118) in momentul in care au aparut unele disensiuni intre normanzi. Dupa moartea lui Guiscard in 1085, Alexios a reusit sa recucerasca si cetatea Dyrachion.

Situatia in Balcani

Firea energica a lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul, la care s-au asociat concesiunile concrete facute diverselor obiceiuri locale sau sprijinul ferm al Bisericii bulgare pentru a arata ca anexarea Bulgariei este o reusita, nu au adus linistea mult asteptata in Balcani. Astfel, in secolul al XI-lea, incursiunile bulgare amenintau zonele de campie din aceasta zona. La mijlocul secolului al XI-lea, si-au facut aparitia noi popoare nomade: este vorba despre pecenegi si cumani, veniti din stepele Asiei Centrale si care stationau acum pe malul stang al Dunarii. La inceputul domniei lui Alexios I Comnenul, pecenegii au atacat in repetate randuri si au ajuns aproape de coastele Marii Egee. In 1090 ei se aflau aproape de Constantinopol, iar prin alianta cu emirul turc de Smirna, au atacat orasul pe mare. In aceste conditii, imparatul a chemat in ajutor pe cumani, iar pe 29 aprilie 1091, la poalele muntelui Lebunion, pecenegii au fost infranti. In 1094, cumanii sunt si ei dispersati astfel incat frontierele danubiene au cunoscut o perioada de calm pana in 1122.

Papalitatea

Intre un Imperiu condus de catre un suveran care era trimisul lui Dumnezeu pe pamant si un papa care cauta sa-si afirme suprematia pe plan spiritual, relatiile au fost adesea deosebit de complexe. La sfarsitul secolului al VI-lea, cand Bizantul pierdea controlul Italiei, asumarea unui rol protector in zona era exclus, iar papa care refuza iconoclasmul in secolul al VIII-lea se indrepta catre carolingieni, adopta adaosul Filioque si incerca prin pretinsa “Donatio Constantini” sa joace cartea propriei independente. “Cazul” Bulgariei a acutizat conflictul. Cu toate acestea constiinta unitatii crestine ramanea evidenta pentru credinciosi; pe malurile Bosforului, latinii erau numerosi, majoritatea fiind constituiti din grupuri de pelerini care doreau sa vada Ierusalimul sau din comercianti italieni. De asemenea, la Roma puteau fi intalniti calugari greci si bizantini care veneau sa viziteze orasul. Odata cu papa Leon al IX-lea (1049-1054) si cu anturajul sau de prelati, precum cardinalul Humbert, ambitia reformatoare devine tot mai evidenta. Revendicarea “libertatii Bisericii” nu putea fi inteleasa de catre un bizantin, care nu separa spiritualul de temporalitate . In aceste conditii, patriarhul Mihail Cerularie a socat oarecum Roma prin afirmarea autoritatii sale asupra Bisericilor de rit latin din Constantinopol. De aceea, in urma victoriei normanzilor asupra bizantinilor, Leon al IX-lea a trimis la Constantinopol o delegatie condusa de cardinalul Humbert, care avea si misiunea supunerii lui Cerularie. Pana la urma s-a ajuns la Schisma de la 1054, iar asa-zisa mobilizare pentru ajutorarea fratilor din Orient, sub forma cruciadelor nu a facut decat sa modifice intentiile initiale.

Noul statut al comerciantilor italieni

Din momentul instalarii in Italia, Imperiul bizantin pastra relatii amicale cu multe orase italiene, printre care Amalfi si Venetia. In urma expansiunii mediteranene, comerciantii italieni au putut patrunde in mod firesc si pe piata Constantinopolului: din 992 venetienii au obtinut o scadere semnificativa a taxelor pe care le dadeau autoritatilor fiscale imperiale . Episodul normand le-a oferit ocazia unei avansari decisive: Imperiul bizantin se vedea nevoit sa inchirieze o parte a flotei venetiene. Imparatul Alexios I Comnenul a acordat printr-un chrysobul excluderea de la taxele comerciale si deschiderea de noi piete de desfacere in capitala Imperiului pentru comerciantii venetieni. Cu mai multe avantaje decat bizantinii, venetienii urmati la scurt timp si de comerciantii din Pisa sau Genova, s-au instalat la Constantinopol.

Instabilitatea interna

Secolul al X-lea a fost cel al marilor uzurpatori, care nu au pus totusi in pericol dinastia aflata la putere. Secolul al XI-lea a cunoscut ministrii foarte puternici, care au condus din umbra diferitii imparati destul de fragili. Unii au fost personaje obscure, proveniti din familii modeste : Nikeforitzes, titular al demnitatii de logotet , a incercat sub domnia lui Mihail al VII-lea (1071-1078) o reforma fiscala, o organizare a pietii graului si crearea unui contingent de mercenari exclusivi bizantini. Toate acestea s-au realizat in schimbul imbogatirii celui care le-a initiat. Altii apartineau mediului intelectual, precum Mihail Psellos, Constantin Lihudes si Ioan Xifilinos, consilierul preferat al lui Constantin al IX-lea Monomahul, despre acestia Paul Lemerle afirmand ca reprezentau «guvernul filosofilor» . Dezvoltarea administratiei provinciale si mai ales a celei constantinopolitane, a determinat promovarea unui numar insemnat de functionari competenti. Posturile cele mai importante erau in general rezervate membrilor aristocratiei; chiar familiile instarite din Asia Mica atrase de obicei de functiile militare, considerau acum ca era mai bine sa locuiasca in capitala, iar copiii lor sa ocupe cele mai inalte functii si demnitati. Cei care proveneau din randul comerciantilor reuseau si ei sa ajunga la demnitati importante, iar uneori sa faca parte din Senat. De aceea, Psellos reprosa la un moment dat lui Constantin IX Monomahul schimbarea ordinii firesti a lucrurilor, permitand intrarea in Senat a unor persoane de conditie modesta.
Situatia a fost diferita pe vremea lui Mihail al VI-lea (1057), care a impus competenta, drept criteriu de promovare in functiile publice. Astfel, comandantii militari din Asia Mica, care se simteau privati de inmultirea unei clase birocratice ce nu-i reprezenta, au impus la tron pe Isaac Comnenul (1056-1059), cel care s-a bucurat si de sprijinul patriarhului Mihail Celularie. El nu a facut insa fata partidei lui Lihudes si puterea este preluata in 1059 de dinastia Dukas, prin reprezentantul acesteia, Constantin al X-lea (1059-1067). A urmat o perioada de uzurpari de tron: ducele anatolicilor, Nichifor Botaniates (1078-1081), il detroneaza pe Mihail al VII-lea, care se retrage la Studion. Acelasi Botaniates a facut apel la Alexios Comnenul pentru a-l elimina pe Nichifor Bryennios si pe Nichifor Basilakios, dar Alexios a refuzat sa intervina impotriva lui Nichifor Melissenos. Pentru evitarea unui adevarat macel, Botaniates a abdicat; pe 4 aprilie 1081, patriarhul l-a incoronat pe Alexios I Comnenul, punand capat unei situatii de instabilitate interna .