Doua fenomene de amploare marcheaza inceputurile Europei moderne in plan spiritual in istoria Europei: primul este Renasterea care a fost considerata in mod obisnuit ca reprezentand relansarea la un nivel calitativ superior a creatiei in domeniul literelor si artei prin redescoperirea si imitarea creatiilor culturii clasice antice grecesti si romane. Aceasta conceptie traditionala a fost contestata insa in istoriografia secolului XX. Un alt istoric francez, Jean Deaulmont, intr-o lucrare de sinteza intitulata „La civilisation de la Rennaissance” (Paris, 1967) opteaza pentru parasirea ideii de „epoca intunecata” a Evului mediu, aratand ca reinvierea literelor si artelor antichitatii dupa veacuri de obscuritate intelectuala a fost la vremea sa un slogan-manifest al generatiei tinere convinsa ca ea este purtatoare de innoiri fundamentale si a spiritului de regenerare. Era insa si o proba de injustitie pentru ca nu tinea seama si respingea ca barbare realizarile arhitecturii romane si gotice, subtilitatile gandirii scolastice, vigoarea Scolii flamande timpurii cu radacini populare si altele. Creativitatea unei epoci poate fi criticata dar niciodata negata total. k8v23ve
Optica de mai sus ignora totodata avantul ce a cuprins in secolele XV-XVI stiinta ,tehnica, economia, gandirea politica, avant ce a adus in toate aceste domenii elemente de civilizatie absolut noi pe care antichitatea nici nu le-a banuit si care sunt, evident, urmarea dezvoltarii societatii medievale. Prin urmare, Renasterea a insemnat afirmarea exploziva a spiritului modern in cultura europeana. Se poate de aceea aprecia ca ea a fost, in primul rand, „nastere” si doar in al doilea rand „renastere”.
Cercetatorii definesc Renasterea drept momentul promovarii Occidentului in fruntea civilizatiei europene care, la randul ei, egalase si depasise civilizatiile extra-europene. Acest moment a fost determinat de intreaga dezvoltare a societatii europene occidentale, preluata in ritm sustinut in secolele XI-XII si marcata de avantul comertului si de avantul oraselor (urbanizarea medievala). Apar astfel premisele unei renasteri economice, bazata pe inceputurile capitalismului, a diviziunii muncii si a manufacturii (un mestesugar face doar o singura operatiune).
Prin concentrarea capitalului si aplicarea lui in industrie, prin emanciparea taranilor (desfiintarea serbiei), prin aparitia bancilor si rolul bancherilor, intrebuintarea calculului si utilizarea unui sistem de contabilitate, aparitia cambiei (scrisoare de schimb), formarea spiritului capitalist. Astfel s-au realizat mari acumulari de bogatii in mainile unei categorii sociale care incepe sa traiasca in confort si lux. Aceasta categorie va incuraja si sprijini productia artistica prin abundenta de comenzi care ii va face pe artisti sa-si exerseze creativitatea care devine rentabila, ameliorand conditia sociala si profesionala a creatorilor de arta si atragand spre aceasta bransa mii de talente care in secolele anterioare ramasesera nevalorificate.
Din punct de vedere politic, prin centralizare statala apar monahii statale si, prin aplicarea principiului echilibrului interstatal, Europa s-a plasat politic intre coordonatele istorice moderne.
Intre componentele esentiale ale spiritului modern se inscrie individualismul. Daca in Evul mediu omul me se cunostea pe sine decat in ipostaza de apartenenta la o rasa, popor, familie (la o comunitate), in Renastere toate aceste „lanturi” se rup si dintre aceste ansambluri apare omul modern liber. Individualismul sau definitoriu se manifesta in predilectia pentru portret, in gustul pentru glorie: in locul anonimatului modest al artistului medieval apare ostentarea numelui si a personalitatii creatorului de arta; semnarea tabloului si a operei literare este de rigoare si fiecare incearca sa devina cat mai cunoscut si laudat.
Spiritul Renasterii a fost unul al idealismului, al cultului pentru frumos, pentru eruditie, pentru spirit. In planul gandiri politice, acest spirit a fost variat si contradictoriu. El a formulat principiul ratiunii de stat cu justificarea deciziilor politice, cu ignorarea normelor morale individuale. Acest lucru a trezit un „nationalism” fundamentat pe istirie, pe gloria trecutului si a stramosilor.
Idealismul Renasterii s-a caracterizat si prin avantul erudit spre redescoperirea operelor artistice, literare si filozofice ale antichitatii. In el, oamenii Renasterii isi regaseau propria conceptie despre om, care devine faptura cea mai de prea a creatiei, subiectul de predilectie al reprezentarii artistice, al descrierilor literare si al reflectiilor filosofice.
Eruditii Renasterii au constituit un curent literar numit Umanism datorita antropocentrismului viziunii sale asupra lumii. Entuziasmul redescoperirii valorilor spirituale ale antichitatii i-a condus pe oamenii Renasterii de la creatiile culturii latine (care le erau accesibile direct deoarece Evul mediu a perpetuat cunoasterea acestei limbi) spre cele ale culturii grecesti. Cum in Occident cunoasterea limbii grecesti se pierduse, pe invatatii din Apus i-a cuprins o frenezie a invatarii acestei limbi. Sunt adusi profesori bizantini cat si editii in original ale filozofilor si poetilor tragici greci. Locul lui Aristotel, filosoful sub a carui influenta statuse rationalismul scolasticii e luat de Platon. Afinitatea a fost atat de accentuata incat la Florenta s-a infiintat un cerc de studii -; Academia platonica. Astfel constiinta europeana incorpora un nou univers spiritual, fundamentandu-se ideea ca sursele spiritualitatii europene se afla in cultura „Eliadei” si in „miracolul” grec.
Preferinta generatiilor renascentiste pentru creatia literara si artistica a mers cu un pas inaintea preocuparilor tehnico-stiintifice, fara ca acestea sa fie neglijate sau sa stagneze. Un singur exemplu este elocvent: in jurul anului 1450, Jovan Gutenberg, la Mainz, inventeaza tiparul care insemna un factor de cea mai mare importanta pentru progresul societatii. Dupa aparitia si raspandirea scrierii, tiparul a insemnat cea mai importanta „revolutie culturala” din istorie pentru ca, dupa aproximativ o suta de ani de la descoperirea sa, perfectionarile tehnice si raspandirea sa vasta au pus la dispozitia persoanelor carti relativ ieftine, cartea reprezentand un instrument foarte eficient de raspandire a cunostintelor.

In arhitectura se afirma Philippo Brunelstein, cel care ridica cupola Catedralei din Florenta, apoi Leon Battista Alberta, care a contribuit la universalitatea arhitecturii; Donatello Bramante, primul mare arhitect al Romei Renasterii si daotrita caruia a aparut Catedrala „Sf. Petru” din Roma (el a inceput constructia); Michaelangello Bonarotti, cel care a sistematizat Piata Capitoliului si a realizat proiectul cupolei si a continuat constructia Catedralei „Sf. Petru”.
Structurile Renasterii cunosc o puternica afirmare prin marii ei reprezentanti:
• Donatello -; conceptie artistica noua, autor al statuilor Sf. George, David, Gattamelata, Condotievo;
• Andrea Verochio -; in atelierul sau s-a format Leonardo daVinci; el a realizat Toma Necredinciosul si statuia lui Bartolomeo Colleone;
• Michaelangello Bonarotti -; arta suprema era sculptura; a realizat David, Moise, Florentzo II de Medici, Isus, Noaptea.

Pictura cunoaste o stralucire deosebita. Se afirma o serie de scoli:

• Scoala florentina din nordul Italiei, reprezentata de Massaccio (Adam si Eva, Plata tributului), Sandro Boticelli, Pierro de la Francesca, Andrea Maltegna, Antonello daMessina. Cele mai inalte culmi au fost atinse de Leonardo daVinci prin Fecioara din grota si Gioconda;
• Scoala venetiana, reprezentata de Giorgione, Tizian, Tintoretto;
• Scoala romana, reprezentata de Rafael si Michaelangello care picteaza Capela Sixtina, unde se desfasoara scenele Genezei, Fresca Judecatii de Apoi.
Umanismul
Inceputul literaturii culte este marcat de Dante Alligheri cu „Divina comedie”, in care italienii din secolul XIV au vazut o enciclopedie a tuturor stiintelor. Abia in secolul XIX italienii au descoperit ca Dante a creat Limba literara italiana si una din cele mai geniale opere a tuturor literaturilor.
• Francesco Petrarca, primul cercetator umanist si primul mare poet liric modern;
• Giovanni Bocaccio, scriitor prolific, culegator de nuvele -; „Decameronul”, prima realizare artistica in proza a literaturii moderne, o oglinda realista a vietii din Florenta secolului XIV si o satira aspra impotriva prostiei, lacomiei, desfraului, ipocriziei;
• poetul Lodovico Aliosto, creatorul poemului eroi-comic;
• poetul Torquato Tasso -; poemul „Ierusalemul eliberat”.
In Franta:
• Francois Rabelais cu romanul „Gargantua si Pantagruel” parodiaza romanul cavaleresc medieval, satirizeaza toata societatea medievala aflata in descompunere la acea data;
• Pierre de Ronsarc, cel mai mare poet francez, conducatorul Pleiadei si autorul unei serii de sonete si elegii care elogiaza idealul personalitatii umaneeliberate de orice constrangere.
• Michel de Montaigne, cel mai mare filosof al secolului sau; in opera sa „Eseuri” pledeaza pentru gandirea libera impotriva dogmelor si superstitiilor.
In Spania:
• Miguel de Cervantes -; „Don Quijote”, o capodopera a literaturii universale, roman care este conceput si proiectat ca o satira aspra impotriva literaturii cavaleresti;
• Lope de Vega -; cel mai mare dramaturg spaniol, a scris numeroase piese de teatru (comedii de capa si de spada), iar prin dramele sale este precursorul „dramei libertatii”;
In Anglia:
• Thomas Morris -; „Utopia” denunta realitatea epocii sale si cauzele mizeriei taranilor in opozitie cu realitatea dintr-o tara imaginara, Utopia;
• William Shakespeare -; personalitate dominanta, unul dinrte cei mai mari scrritori mondiali, a creat o opera complexa: drame istorice („Richard III”, „Henric IV”, „Henric V”), comedii („Vsul unei nopti de vara”, „Nevestele vesele din Winsdor”), tragedii („Romeo si Julieta”, „Hamlet”, „Othello”, „Regele Lear”).

Si in alte tari Umanismul are creatori si creatii remarcabile:
• in Germania -; Martin Luther cultiva limba vie, nationala; traduce „Biblia” in dialect roman;
• in Tarile de Jos -; Erasmus de Rotterdam, om de o cultura vasta, mare polemist; lucrarea „Lauda nebuniei” satirizeaza societatea veche medievala;
• in Tarile Romane apar traduceri si prelucrari de genul celor cultivate in Renastere: „Biblia” de la Bucuresti (1688) are o insemnatate echivalenta cu „Biblia” lui Martin Luther pentru Germania; a fost prelucrata Psaltirea „Preversuri intocmite” (1673), o adaptare originala a Psaltirei la versificatia poeziei populare.
Umanismul a contribiut la cultivarea constiintei etnice. Teza latinitatii poporului roman este un produs al Renasterii in Tarile Romane. Ea a fost desemnata de cronicari ca Nicholaus Olahus, Miron Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino si mai ales de Dimitrie Cantemir.
REFORMA RELIGIOASA
Faptul ca Renasterea a opus Evului mediu o conceptie noua asupra lumii si a omului, acest lucru a insemnat si o distantare critica de dogmatismul medieval. Aceasta nu a fost proclamata frontal, direct, evitandu-se riscurile unei confruntari cu religia si biserica, foarte puternica in acea perioada. Cu toate acestea, in interiorul bisericii catolice a fost provocata o stare de criza care s-a numit „miscarea pentru reforma”.
Incercari timide si nereusite de reforma in acest domeniu au avut loc inca din secolul XIV, continuate si in secolul XV. O atitudine mai hotarata apare in Germania in 1517 care se constituie intr-o miscare protestatara impotriva bisericii catolice (romane) a carei conducator a fost un calugar, martin Luther, el facand parte din ordinul calugaresc Augustinian (era si profesor de teologie). Ideile sale s-au raspandit in Germania, Danemarca si Scandinavia, fiind sprijinite activ de principii feudali. Aceste idei sustineau ca Mantuirea se dobandeste prin credinta si nu prin fapte; el se opunea bogatiilor acumulate de biserica, a propus si realizat simplificarea cultului religios precum si introducerea limbii populare in biserica.
Reforma lui Luther, urmata curand de altele, a destramat unitatea bisericii catolice, provocand pentru circa 150 de ani aprige polemici, razboaie civile si chiar razboaie internationale intre catolici si protestanti ca Razboiul de 30 de ani (1618-1648) care nu s-a incheiat cu o victorie a vreunei parti (Anglia sau Franta).
Reforma a determinat in catolicism o dubla reactie: prin intensificarea propagandei pentru continuarea reformei -; miscarea de contrareforma, prin reconsiderarea critica a unor stari de lucru din interiorul bisericii care formasera obiectul acuzatiilor din partea initiatorilor reformei; prin introducerea limbii vorbite in locul latinei, Reforma a contribuit la punerea bazelor unora dintre limbile literare. Ca urmare a acestui fapt si prin refuzul de a recunoaste autoritatea papala, Reforma a contribuit la formarea constiintei nationale.
O nuanta mai radicala a Reformei a fost cea propavaduita de francezul Jean Calvin care s-a stabilit la Geneva. Calvinismul are ca teza principala „doctrina predestinarii”. In aceasta conceptie, Dumnezeu, din vointa sa absoluta, predestineaza pe unii oameni pentru Mantuire iar pe altii pentru damnare, credinta neaand vreo influenta in a le determina soarta in viata viitoare. Pentru a evita concluzia ca doctrina predestinista ar putea determina o atitudine pasiva a omului, Calvin a sustinut ca omul, neputand patrunde taina vointei divine, are datoria sa se comporte ca si cum ar fi convins ca se numara printre cei alesi: sa fie activ, sa munceasca fara preget deoarece succesele dobandite in viata sunt ca niste semne ca el se afla in gratia divina.
In Anglia, lucrurile au o alta desfasurare: recerea la Reforma s-a facut din initiativa regelui Henric VIII in 1534 in urma unor conflicte pe care regele le-a avut cu Papa. El a denuntat climatul papal si s-a autoproclamat sef spiritual al bisericii din Anglia, care s-a numit Biserica anglicana. Dintre toate miscarile de Reformaa, anglicanismul este cel mai putin distantat de catolicism atat sub raport doctrinar, cat si cel al cultului si al organizarii bisericii.
Cea mai putin raspandita dintre confesiunile reformate este biserica unitariana (antitrinitara), initiata in Italia in a doua jumatate a secolului XVI. Ea are adeptiii cei mai multi in Anglia si America iar in Europa continentala centrele mai importante se gasesc in Polonia si Transilvania. Unitarismul este, pe plan doctrinar, cea mai radicala dintre miscarile de reforma. Se neaga dogma Sf. Treimi si se recunoaste numai fiinta unica a lui Dumnezeu. Isus este, in conceptia unitariana, un om exceptional, un iluminat, dar El nu este faptura de esenta divina. Doctrina unitariana este, deci, treapta extrema pana la care au avansat tendintele reformatoare in cadrul unei conceptii religioase crestine.
Reactia catolicismului
Catolicismul a reactionat impotriva valurilor Reformei prin miscarea de contrareforma (reconsolidarea bisericii catolice), bazele fiind puse de hotararea Conciliului de la Trento, desfasurat intre 1545-1563. ele au operat o sistematizare unitara a dogmelor oficiale, au introdus mai multa ordine si disciplina in biserica. Contrar celor intamplate anterior, cand unii arhierei nici nu-si cunosteau credinciosii, acum episcopii si intreaga ierarhie trbuia sa isi exercite demnitatea ecleziastica operativ, locuind permanent in mijlocul credinciosilor. S-a preconizat totodata reluarea de catre biserica a activitatilor de misiune sociala; au introdus cenzura scrierilor si, pentru a-i feri pe credinciosi de influente nocive, au instituit un index al cartilor interzise.
A fost reactivat Tribunalul Inchizitiei, insa, in urma faptului ca autoritatile de stat laice ajunsesera sa impuna respectarea drepturilor lor suverane, Inchizitiei nu i s-a mai permis raspandirea si puterea din Evul mediu (cu exceptia Spaniei). Din a doua jumatate a secolului XVI, Inchizitia a pierdut din importanta, iar condamnarile pronuntate au avut un efect mai mult moral si simbolic.
Un alt instrument eficient al contrareformei a fost ordinul calugaresc iezuit, infiintat in 1540 de spaniolul Ignacio de Lozola. Spre deosebire de alte ordine calugaresti, acesta nu prevedea claustrarea membrilor sai (nici nu aveau manastiri). Datoria lor era sa traiasca printre oameni, indeplinind functii ecleziastice dar si in alte domenii ale vietii publice pentru care ei se pregateau temeinic prin studii de specialitate. Ei erau chemati sa apere credinta nu numai prin rugaciuni ci si prin implicarea lor in viata sociala, predisponibilitatea pentru dialog nu numai pe plan teologic ci si filozofic si stiintific.
Calitatile si stilul lor de actiune au facut din iezuiti, dupa secolul XVI, principalii organizatori ai invatamantului patronat de biserica. Admirati de unii, contestati de altii, iezuitii au reprezentat, prin activitatea lor, un factor de conservare a unui spirit specific, de integrare a catolicismului in societatea moderna. Influenta lor s-a extins mult peste hotarele Europei, in America latina si in Orientul indepartat (China, Japonia).
Contrareforma a exercitat influenta directa si in domeniul artei, in scopul apararii si propagarii credintei. Stilul baroc, dezvoltat in a doua jumatate a secolului XVI, in continuarea celui renascentist, se remarca prin accentuarea „mesajului ideologic” transmis de creatia artistica. Daca in pictura Renasterii figurile si scenele religioase apareau echilibrate, senine, sugerand pacea sufleteasca, pictura baroca isi propune sa-i produca privitorului emotii puternice, sa fie impresionat in fata patimilor Mantuitorului, reprezentat intr-o maniera cat mai tragica. Decoratia interioara a bisericilor, frescele de pe pereti se inscriu de asemenea intr-un plan programatic. Ele sunt concepute ca niste „lectii” de educatie religioasa prin mijlocirea artelor. Decoratia e mult mai bogata, mai stralucitoare, mai incarcata, menita sa impresioneze pe credinciosi prin splendoarea slavei adusa divinitatii.
BAZELE ORGANIZARII EUROPEI MODERNE.
REFORME SI REVOLUTII
Progresul societatii se realizeaza incontestabil prin aportul performantelor spiritului uman. Un suport substantial al progresului il reprezinta si schimbarile ce se produc in structura economico-sociala si politica. Unele dintre acestea se produc lent, evolutiv, in perioade indelungate de timp, altele reprezinta interventii constiente in acest proces. Aceleasi schimbari, insa, se produc uneori in timp scurt si cu violenta, prin lupte deschise pentru acapararea puterii -; revolutii.
In istoria Europei s-au declansat, intre mijlocul secolului XVI si mijlocul secolului XIX, mai multe asemenea fenomene explozive cu consecinte notabile in istoria intregului continent si chiar a lumii intregi. In cadrul acestui proces amplu, momentele de reforma se intrepatrund cu momentele de factura revolutionara.
Prima revolutie din istoria omenirii este Revolutia din Tarile de Jos, prima revolutie politica ce a izbucnit in 1566. Tarile de Jos cuprindeau teritoriul actualelor state Olanda, Belgia si Luxemburg (Benelux). Acest teritoriu era compus din 17 provincii autonome care, la sfarsitul secolului XV, au ajuns sub stapanirea Casei imperiale de Habsburg, domnitoare in Imperiul romano-german, iar in 1516 si in Spania.
Principala caracteristica a acestor teritorii a fost intensa lor dezvoltare economica in toate ramurile, dar cu precadere in meserii si in comert. Textilele si dantelariile din provinciile Flandra si Brabant erau comercializate in toata Europa. Vestite erau santierele navale din nord iar negustorii din acea zona erau intermediarii comertului european. Viata urbana era, deci, foarte dezvoltata. Nicaieri in Europa nu se intalneau atatea orase pe un spatiu asa restrans si un numar asa mare de oraseni si de ocupatii specifice lor.

O conditie necesara desfasurarii ocupatiilor urbane era libertatea politica si individuala a celor ce le practicau. Prin impartirea posesiunilor germane si spaniole ale dinastiei de Habsburg, in 1556, Tarile de Jos au intrat sub stapanirea Spaniei si a regelui Filip II. In acest fel, provinciile cele mai dezvoltate economic, mai urbanizate si mai libere ca traditie a regimului lor intern, au intrat sub dominatia unei monarhii absolutiste, arhicatolica, intoleranta, aristocratica si cu o economie preponderent agrara, care exploata irational intinsele ei posesiuni coloniale din America.
Monarhia spaniola a incercat sa-ti extinda sistemul de guvernare si asupra Tarilor de Jos, ceea ce a dus inevitabil la conflict. Reactioneaza si nobilimea autohtona care era nemultumita deoarece Spania o inlatura din functiile politice din provincii, functii pe care regele le incredinta unor nobili spanioli. In semn de protest, nobilimea locala s-a organizat intr-o grupare de opozitie moderata sub conducerea printului Wilhelm de Orania. Actiunea nobililor este devansata in 1566 de o revolta populara spontana cu caracter anti-spaniol si anti-catolic, datorita nemultumirilor poporului impotriva impozitelor grele pretinse de spanioli asupra veniturilor din comert.
Spre a inabusi tulburarile, Spania a trimis o armata condusa de vestitul general, ducele de Albach. Acesta a procedat la represiuni dure si a instituit un tribunal exceptional pentru judecarea sumara a celor implicati in evenimente. Ducele a comis eroarea de a condamna la moarte pe doi conducatori ai opozitiei aristocratice. Toate acestea au condus la generalizarea insurectiei. Nobilii si-au organizat o armata care a desfasurat repetate campanii militare impotriva spaniolilor. Locuitorii satelor au inceput lupte de hartuiala, marinarii au capturat vasele spaniole, orasele asediate de spanioli opuneau o rezistenta inversunata, iar digurile au fost sparte pentru a-i opri pe spanioli. Cum Spania nu se bucura de simpatie pe plan european, rasculatii au primit ajutor din strainatate (mai ales tarile protestante).
Politica dura, necrutatoare a ducelui de Albach s-a dovedit falimentara si acesta a fost rechemat in Spania. Guvernatorii carei-au urmat au ccautat sa imbine exigenta cu metode de convingere pentru a determina provinciile sudice sa renunte la lupta si sa se concilieze cu Spania. Gestul lor se explica partial prin predominanta aici a confesiunii catolice, devenita tot mai reticenta fata de progresele protestantismului in provinciile nordice. Ca urmare a abandonarii luptei, provinciile sudice (care vor deveni Belgia de azi) nu-si vor dobandi independenta decat in 1830.
Provinciile nordice au incheiat intre ele un act numit „Uniunea de la Utrecht” in 1579, prin care au pus bazele statului independent care s-a numit pentru un timp „Provinciile unite” (viitoarea Olanda). Independenta acestui stst a fost confirmata in 1581 prin „Declaratia de la Haga”. Pentru prima data in istorie o comunitate de cetateni inlatura pe suveran din proprie vointa, afirmand astfel dreptul poporului la insurectie, dreptul de a-l rapune pe tiran.
Declaratia de la Haga ocupa un loc distinct in gandirea europeana pentru ca face trecerea de la doctrina politica intemeiata pe perceptele divine la acea a drepturilor nationale. Prin afirmarea libertatilor moderne, libertatea initiativei economice datorita careia Olanda va deveni in secolul XVII cea mai mare putere comerciala si maritima a lumii, ea reprezinta „prima natiune capitalista”. In interiorul statelor independente a fost instaurata libertatea religioasa si o mai larga libertate a constiintei si a cuvantului, care au facut di Olanda in secolul XVII tara cu o foarte bogata „productie” intelectuala. De aceea ea a fost aleasa ca loc de azil de ganditorii si literatii cu idei avansate, nonconformiste, fata de regimurile monarhice absolutiste si cu intoleranta religioasa.
REVOLUTIA DIN ANGLIA
La inceputul secolului XVII, Anglia era o tara cu caracter preponderent agrar, avand in vedere ca valoarea investitiilor si inventarul marilor mosii depasea de 5-6 ori valoarea manufacturilor si a comertului. De asemenea, din cei 5 milioane de locuitori ai Angliei, 4 cincimi lucrau in agricultura si doar o cincime aveau ocupatii in mediul urban. Mai mult, doar un sfert din suprafata agricola a tarii era lucrata, iar o treime era ocupata cu pasuni si livezi, restul ramanand necultivata.
Agricultura avea un caracter extensiv, marile domenii apartinand lorzilor, bisericii si dinastiei. Dupa adoptarea anglicanismului, domeniile bisericii au fost reduse prin masurile de seculizare ce au avut loc. Domeniile se numeau manoruri, fiind exploatate diferit de la o zona la alta: in NV si SV structura dominanta era cea medievala, cu sesii taranesti care plateau renta in bani nobilului; taranii de pe domenii erau considerati (juridic) liberi. Taranul serb apare doar sporadic si doar ca o stare de fapt fara acoperire juridica.
Nobilimea engleza era diferentiata. In secolul XVI, pe o buna parte a domeniilor are loc o transformare a caracterului acestora. Se trece de la o agricultura propriu-zisa la cresterea oilor, devenita foarte rentabila ca urmare a dezvoltarii manufacturilor de postav. In aceste conditii, taranii sunt alungati de pe mosii; unii dintre ei merg la orase, iar cei ramasi in activitate sunt angajati ca muncitori agricoli salariati, agricultura capatand astfel un caracter modern. Se modifica mentalitatea intrucat incepe sa domine ideea rentabilitatii mosiilor.
Interesele nobilimii se apropie de cele ale proprietarilor de manufacturi. Apare o categorie aparte a nobililor interesati de introducerea acestor relatii capitaliste, categorie ce se va numi „nobilimea noua”. Asadar, in Anglia apar noi relatii sociale, precapitaliste, ceea ce stimuleaza in mod direct dezvoltarea manufacturilor; acestea sunt mari intreprinderi bazate pe tehnica manuala, cu organizare descentralizata prin punerea in valoare a muncii la domiciliu si de ateliere casnice de un intreprinzator important. Proprietarii furnizeaza materia prima si le platesc munca efectiva, dezvoltand raporturi de tip capitalist care submineaza raporturile de breasla.
In domeniul minier are loc o intensificare a acestei activitati, la care se adauga activitatea portuara, constructiile navale, ceea ce comporta angajarea unui numar mare de muncitori.
Comertul se dezvolta prin raspandirea sistemeului de asociere a mai multor negustori grupati in companii comerciale. Acestea cumpara vase, inventar, marfuri, suporta riscurile expeditiei si isi impart castigurile. Din dezvoltarea lor rezulta societati pe actiuni (Compania Indiilor Orientale). Trebuie mentionat ca activitatea de comert exterior era un monopol regal, de aceea companiile cumparau de la rege monopolul asupra comertului intr-o anumita zona a lumii. Se ajunge la situatia ca aceste monopoluri asupra comertului vor nemultumi negustorii englezi si vor crea contradictii acerbe. Astfel, in ajunul revolutiei, Anglia e confruntata cu o seama de contradictii sociale si politice care vor precipita lucrurile. Absolutismul regal era sprijinit de marea nobilime, de aparatul militar si de sistemul birocratiei administrative. Regina Elisabeta a cautat sa tina seama de interesele nationale engleze, incurajand comertul si subminand interesele Spaniei.
Politica religioasa, prin confiscarea pamanturilor manastiresti, vine pe linia intereselor nobilimii noi. Esenta conflictului consta in aceea ca nobilimea noua si burgheza, imbogatita si consolidandu-sii situatia ca urmare a inlesnirilor date de regina, ajung sa se simta ingraditi in actiunea lor de monarhia absolutista. Ei formuleaza pretentii care loveau tocmai in temeliile regimului absolutist. Cerand desfiintarea monopolului, burghezia contesta dreptul monarhului de a acorda acest monopol, ceea ce stirbea autoritatea acestuia si il prejudicia de o serie de venituri.
Rezistenta in fata absolutismului monarhic se grupeaza in jurul Parlamentului Angliei care avea rol legislativ si consultativ. Principala prerogativa a Parlamentului era competenta acordarii impozitelor. Se pune problema unei noi repartitii a impozitelor deoarece nobilimea, care platea impozite, dar reduse si care erau privite ca daruri benevole, burghezia cere acum ca Parlamentul sa controleze criteriile pe baza carora se stabileau impozitele. Regele nu accepta controlul Parlamentului, motiv pentru care monarhia se cramponeaza in spatele vechilor ei motive, evenind tot mai conservatoare, iar conflictul se accentua.
In acest peisaj apare un element nou - ideologii specifice burgheze. Acestea apar in Anglia sub vesmant religios, stimulate de statutul bisericii anglicane. Dupa ce Henric VIII devine seful bisericii anglicane, biserica fiind subordonata puterii laice, pentru probleme de administratie religioasa era numit un arhiepiscop primar, reeditandu-se astfel cezaro-papismul bizantic.
In a doua jumatate a secolului XVI in Anglia, incepand cu Scotia, se raspandeste calvinismul sub forma puritanismului (dorinta de a duce pana la capat reforma religioasa si a o purifica de ramasitile catolicismului). Adeptii puritanismului doreau ca aceasta confesiune sa se organizeze pe baze eligibile de sus pana jos. Acest program lovea direct in interesele regalitatii. Este contestat dreptul regelui de a numi demnitari ecleziastici. Parohiile erau chemate sa isi aleaga pastorul si un consiliu administrativ. Enoriasii dintr-o provincie alegeau un episcop si toti enoriasii din Anglia alegeau un Sinod.
Puritanismul englez are o varianta numita presbiteranism („presbiteros” = batran, in limba greaca), adica erau alesi oameni de baza cu intelepciune dar si cu forta economica. Presbiteranismul mentinea o structura unitara a bisericii din punct de vedere organizatoric si dogmatic.
Apare un curent si mai radical, curent independent ce se distingea prin aceea ca nu recunostea nici o organizare unitara a bisericii, nici macar pe baze elective. Unitatea, pentru ei, era comunitatea enoriasilor dintr-o localitate ce-si alegeau un predicator si un consiliu. Chiar si un laic putea interpreta un text evanghelic in fata enoriasilor; spuneau ca fiecare individ poate interpreta, conform propriilor convingeri, textele religioase, fara intermediari si fara o linie comuna impusa.
Acest curent va pune problema independentei constiintei, problema ce va deveni tot mai raspandita. Se aprecia ca un om care are dreptul de a judeca singur textele divine il dobandeste si pe acela de a judeca problemele de stat si pe rege. Din acest motiv, regele si biserica i-a persecutat pe independenti, ei emigrand in Lumea Noua, unde vor intemeia colonii, punandu-si amprenta in dezvoltarea unor regiuni.
Regina Elisabeta I moare in 1603 si, odata cu ea, se stinge dinastia Tudorilor. Tronul Angliei revine regelui Scotiei, fiul Mariei Stewart. Astfel Iacob VI al Scotiei era cea mai apropiata ruda a reginei si el va deveni regele Iacob I al Angliei.
Conflictul inceput sub Elisabeta se agraveaza sub noua monarhie, care duce o politica nesabuita, nesocotind drepturile Parlamentului si necunoscand specificul societatii engleze. Interesele dinastice promovate de noul rege vor duce la abrogarea prerogativelor Parlamentului. Regele a urmarit o impacare cu Spania, o inrudire cu dinastia spaniola, o impacare cu Franta, manifestand totodata indiferenta fata de Razboiul de 30 de ani.
Inconjurat de ministri incapabili, aventurieri, regii atrag ura opozitiei, care il obliga pe Carol I, in martie 1628, sa respecte libertatile individuale ale cetatenilor prin „Petitia Dreptului”. Totusi, Carol nu respecta actul si ii intemniteaza pe opozanti, iar in martie 1629 dizolva Parlamentul. In aceasta situatie, regele intampina mari dificultati deoarece impozitele nu puteau fi adunate fara decizia Parlamentului, iar acest lucru i-a determinat pe oameni sa nu-si plateasca impozitele.
Regele cauta sa reactualizeze impozitele mai vechi decat Parlamentul. Opozitia insa arata ca anterioritatea unui impozit nu inseamna ca acesta nu intra in competenta Parlamentului, care e in drept sa se pronunte fata de toate categoriile de impozite. Regele incearca sa intreprinda in Scotia o actiune pe cale religioasa intre anglicanismul englez si presbiteranismul scotian, tentativa de unificare a celor doua tari. Tentativa nu reuseste, are loc o revolta scotiana impotriva regelui si se ajunge la un conflict armat in care regele e infrant. Silit de imprejurari, cauta o conciliere cu Parlamentul dar acesta ii pune conditii ferme: garantii in privinta conduitei viitoare si tragerea la raspundere a ministrilor care l-au sfatuit sa guverneze fara Parlament. La inceput regele nu accepta, dar apoi este nevoit sa le accepte in parte.
Intre 1640-1653 are loc o convocare a Parlamentului („Parlamentul cel lung”). Acesta devine tot mai ferm si ridica din nou problema responsabilitatii ministrilor pentru sfaturile rele date regelui. Contele Straford si arhiepiscopul primar sunt pusi sub acuzatie, iar Parlamentul obtine condamnarea la moarte a acestora. In schimbul acestei concesii, regele solicita Parlamentului votarea de noi impozite. Parlamentul smulge regelui o lege care prevedea ca forul legislativ nu va putea fi dizolvat decat cu propriul sau consimtamant.
Regele nu s-a putut resemna cu diminuarea prerogativelor sale. In ianuarie 1642, dupa o incercare nereusita de arestare a capeteniilor opozitiei, rupe relatiile cu Parlamentul, pleaca in centrul Angliei de unde, printr-un manifest, cheama tara sa i se alature impotriva „rebeliunii Parlamentului”. Astfel s-a declansat razboiul civil.
Taberele care s-au infruntat erau compuse astfel:
• de partea regelui: marea nobilime, clerul anglican si unele grupari ale burgheziei mari;
• de partea Parlamentului s-au grupat nobilimea provinciala, cea mai mare parte a burgheziei si taranii liberi.
Razboiul civil a durat 6 ani (1642-1648), razboi in care regele Carol I Stewart a fost invins si facut prizonier. Este judecat si condamnat la moarte de Parlament sub acuzatia de crima impotriva poporului si a fost executat la 30 ianuarie 1649.
Victoria Parlamentului in razboiul civil a fost obtinuta cu ajutorul unei armate de tip nou, considerata a fi prima armata nationala moderna. A fost constituiuta prin recrutarea de voluntari, selectionati pe criteriul atasamentului pentru cauza revosutionara. Ofiterii erau promovati pe baza meritelor. Armata avea un comandament unic, sistem unitar de instruire si tactica, se impartea in mari unitati (regimente) si subunitati si era supusa unei discipline severe dar si unei educatii politice menita sa-i convinga si sa-i determine pe osteni sa lupte constienti de justetea cauzei pentru care se inrolasera si sa accepte disciplina, oricat de severa, dintr-o convingere formata pe rigoarea morala a credintei puritane.
Razboiul civil a evidentiat calitatile remarcabile de conducator militar si pe cele de om politic ale lui Oliver Cromwell, un nobil de la tara si care, in urma victoriilor si succeselor obtinute, va deveni in 1649 cea mai influenta persoana din partida parlamentara.
Un fenomen interesant si concludent care se manifesta in cadrul partidei parlamentare este formarea mai multor curente politice. Dintre acestea, pe o pozitie dominanta s-a situat Gruparea independentilor condusa de Oliver Cromwell, care dtinea pozitii cheie in armata si in institutiile politice ale statului. Ei conduceau dar cea mai interesanta si mai moderna grupare, prin programul ei, a fost cea a levelorilor (nivelatorilor). Exponenti ai vederilor si intereselor micii burghezii, ai taranilor liberi si ai ostasilor, ei au militat pentru republica, pentru alegerea anuala a Parlamentului, pentru un Parlament unicameral (eliminarea Camerei Lorzilor), pentru vot universal, sustinand totodata teza ca dreptul politic este un drept natural al oricarei persoane nascute pe pamantul tarii. Ei au preconizat totodata o limitare a intinderii marilor proprietati agrare si luarea de masuri care sa dea o mica proprietate si celor saraci.
Se poate conchide ca levelorii au reprezentat ideea republicii democratice. Ei reprezinta precursorii iacobinilor francezi si ai radicalismului politic din secolele XIX-XX.
Celelalte curente politice din Revolutia engleza au fost fie promotoare ale monarhiei constitutionale, fie ale republicii poligarhice (bazata pe drepturile politice numai ale cetatenilor bogati).
Revolutia engleza a infaptuit pentru prima data unitatea politica deplina a insulelor britanice. Armata Parlamentului a reprimat rascoale irlandezilor si pe cea a scotienilor cu o cruzime ce nu a putut fi uitata pana azi. Cele doua provincii au fost integrate sub administratia centralizata de la Londra.
Dupa executarea regelui, in Anglia a fost abolita monarhia si s-a proclamat republica. In fruntea ei a fost instituit, ca organ al puterii executive, un Consiliu de Stat care intrunea atat atributiile unui prezidiu al statului, cat si pe cele ale unui Guvern; Parlamentul pastra prerogative legislative.
Republica a legiferat doua acte care reglementau comertul maritim al Angliei, introducand riguroase prevederi protectioniste:
• coloniile engleze erau obligate sa intretina relatii comerciale numai cu metropola;
• comertul maritim al Angliei putea fi desfasurat numai de corsbii cu echipaje englezesti.
Aceste masuri i-au incurajat pe negustorii englezi si pe constructorii de corabii, asigurandu-le mari profituri si punandu-i la adapost de concurenta strainilor, dintre care cea a olandezilor era cea mai de temut. In acest fel, pe durata unui secol, Anglia a devenit cea mai mare putere navala, coloniala si comerciala a lumii, dupa anul 1750 si industriala, intrecand Olanda, pe care, de altfel, a si invins-o in doua razboaie provocate de rivalitatea comerciala si coloniala (razboaiele dintre 1652-1654 si 1665-1667).
Regimul republican s-a dovedit curand insuficient de puternic pentru a consolida noua ordine sociala si de stat in Anglia. Aceasta era combatuta atat de adeptii monarhiei si ai aristocratiei cat si de nemultumirile paturilor populare ce nu primisera nici pamant, nici drepturi politice. In plus s-au initiat dispute in jurul prerogativelor puterii intre Consiliul de Stat, conducerea armatei si Parlament.
Cromwell pune capat acestei situatii in 1653 cand, cu sprijinul armatei, a dizolvat Parlamentul care se afla in sesiune neintrerupta din 1640. el a instituit un regim de dictatura militara (Protectorat), al carui sef necontestat a devenit, sub titlul de Lord Protector. Condus cu energie de Cromwell, regimul s-a mentinut pe durata vietii acestuia dar „a falimentat” dupa moartea sa in 1658.
In fata izbucnirii unui nou conflict intre sustinatorii regimului militar si ai celui civil, conducatorii armatei si ai Parlamentului au intrat in tratative cu fiul lui Carol I si, pe baza unui acord socotit a oferi suficiente garantii de pastrare a infaptuirilor revolutionare, au instaurat in 1660 regimul monarhic. Insa acordul nu a fost respectat, manifestandu-se incercari repetate de revenire la practicile guvernarii regale absolutiste, ignorand Parlamentul si respectarea drepturilor cetatenesti. Mai mult, noul rege, Carol II Stewart, recurge la razbunare, inclusiv corpul lui Cromwell fiind dezgropat si profanat.
In urmatoarele trei decenii de la reinstaurarea monarhiei, controversele politice au generat constituirea in anglia a primelor partide politice din istoria europeana, care reprezinta o alta institutie specifica sistemului politic modern. Cele doua partide au fost poreclite Torz (precursor al Partidului Conservator) si Whig, anuntand liberalismul din secolul XIX. Poreclele acestor partide au o semnificatie obscura, ele provenind din invectivele pe care, in anii Revolutiei, si le aruncasera reciproc aderantii regelui si cei ai Parlamentului.
In fata intentiilor lui Iacob II de a reinstaura absolutismul, fortele politice engleze s-au coalizat impotriva lui si l-au detronat, oferind tronul Angliei fiicei regelui, Maria, si sotului acesteia, printul olandez Wilhelm de Orania. Noii suverani au semnat actul supus lor de Parlament si intitulat „Declaratia Drepturilor”. Aceasta lovitura de stat a fost numita de istoricii englezi Revolutia glorioasa.
Se poate aprecia ca actul semnat de suveran a fost cel mai important act cu caracter constitutional din istoria de pana atunci a Angliei. El a prevazut in detaliu limitarea puterii regelui si prerogativele Parlamentului. Potrivit acestui act, regele ramanea mai mult un simbol al autoritatii si al unitatii statale. Atributiile efective ale exercitarii puterii vor apartine Parlamentului si Cabinetului ministerial.
Astfel reglementat principiul echilibrului puterilor in stat dupa 1668 pana azi, foarte rar un rege al Angliei a mai schitat vreo incercare de a abate in favoarea lui echilibrul de putere stabilit prin „Declaratia Drepturilor”.
Un nou act al Parlamentului este legiferat in 1701 care reglementeaza succesiunea la tronul Angliei in caz de stingere a dinastiei pe linie directa. Tronul putea fi atribuit celei mai apropiate linii colaterale a dinastiei, cu conditia ca reprezentantii ei sa fi fost de confesiune protestanta. Cu prilejul votarii actului, Parlamentul a mai introdus in el doua articole importante:
• orice document semnat de rege trebuie contrasemnat de un ministru care isi asuma astfel raspunderea pentru continutul si consecintele sale. Prin aceasta, regele pierdea in continuare din autoritatea efectiva dar castiga in inviolabilitate;
• judecatorii nu puteau fi trasi la raspundere de nimeni, sub nici o forma, pentru sentintele pronuntate cata vreme respecta legile si prevederile convenite (inamovibilitate judecatoreasca). Ea completeaza aplicarea in viata publica engleza a principiului separarii puterii in stat.
In 1742 un banal eveniment parlamentar a creat un precedent ce va fi respectat in continuare in practica politica parlamentara: Parlamentul s-a pronuntat impotriva unui act de politica externa al Guvernului, Guvern care a demisionat in totalitatea sa. Acest gest a fost apoi repetat in situatii similare de toate guvernele care au urmat. Faptul insemna ca ramura puterii executive (Guvernul) a devenit astfel, si ea, strict dependenta de Parlament de Parlament, neputand ramane in functiune decat atata timp cat se bucura de incederea acestuia, exprimat prin votul favorabil al majoritatii parlamentare si care va deveni procedura votului de incredere.
Astfel, in istoria Angliei revolutionare de dupa 1640 si evenimentele care i-au urmat vreme de un secol au statornicit rolul Parlamentului ca putre eminenta in stat si, prin aceasta, principiul ca puterea emana de la popor si se exercita prin reprezentantii alesi de el. De asemenea, balanta in interiorul parlamentului a fost inclinata in favoarea Camerei Comunelor, care este aleasa, si in defavoarea Camerei Lorzilor, care este constituita din membri de drept ereditar sau numiti. Azi exista circa 700 de lorzi ereditari ai Angliei.
Au fost puse astfel bazele monarhiei constitutionale iar Anglia a devenit,pentru multa vreme, tara model a libertatilor, a parlamentarismului, a constitutionalismului, a respectului pentru legi.
Evenimentul care are urmari profunde pe toate planurile dezvoltarii societatii in istoria moderna a Europei si a lumii a fost Revolutia franceza. Izbucnita in 1789, Revolutia din Franta a avut drept cauza fundamentala anacronismul structurilor politice, sociale si economice ale tarii. Acest lucru a determinat declansarea, dupa 1770, a unei crize de sistem care a alimentat nemultumirile maselor pana la un asemenea grad incat nici o tentativa reformista schitata de sus nu le va mai multumi. Astfel, monarhia, aristocratia si clerul superior, factorii politici dominanti, vor scapa situatia de sub control. La fel ca in Tarile de Jos, si in Anglia sistemul politic absolutist era cel care a provocat nemultumirea generala.
Anacronica si intolerabila era impartirea populatiei in stari sociale. Franta se impartea in privilegiati (cei cu drepturi speciale -; clerul si nobilimea) si neprivilegiati (burghezia si taranimea). Contradictia fundamentala decurge din faptul ca privilegiatii monopolizau accesul la functiile si demnitatile superioare in stat, detineau posesiunea celei mai mari parti din fondul funciar si de scutirea de impozite. Daca privilegiatii reprezentau in franta cel mult 10% din populatie, ei detineau circa 80% din suprafata agricola a tarii. Intrucat cheltuielile statului au crescut in secolul XVII pentru administratie, lucrari publice si armata, deficitul financiar devenea endemic iar unele reforme sociale si economice incercate timp de vreo 15 ani nu au dat rezultate.
In Franta s-a dezvoltat pe parcursul secolului XVII o larga miscare cultural-filozofica (Luminismul) care sustinea reorganizarea societatii si a statului pe baze rationale, adica in conformitate cu legile naturii. Marea majoritate a populatiei franceze dorea o schimbare fundamentala a cadrului politic intern. Sfatuit de cercurile nobiliare, regele a convocat Adunarea Starilor Generala, care s-a intrunit la 5 mai 1789. deputatii starii a treia se infatiseaza cu un program sintetizat, avand la baza doleantele exprimate de alegatori: Constitutie, desfiintarea privilegiilor, apararea dreptului de proprietate, reforma justitiei.
Pentru a invinge impotrivirea privilegiatilor, deputatii starii a treia au recurs la o actiune indrazneata ce poate fi considerata inceputul propriu-zis al revolutiei. Astfel, la 17 iunie 1789 ei s-au proclamat Adunare Nationala care, incepand cu 9 iulie, se va numi si Constituanta.
Deputatii starii a treia se considerau singurii indreptatiti a vorbi in numele natiunii franceze deoarece ei reprezentau imensa majoritate a cetatenilor. Regele Ludovic XVI si Curtea au incercat sa dizolve prin forta Adunarea Nationala Constituanta concentrand trupe in imprejurimile capitalei, dar ei nu au prevazut ca in sprijinul Adunarii se va rascula populatia Parisului. La 14 iulie 1789 ea a cucerit fortareata Bastilia (inchisoare pentru detinutii politici si simbol al absolutismului monarhic). In continuare, rasculatii au rasturnat conducerea Parisului si au instalat o municipalitate favorabila cauzei revolutionare.
Regele si nobilimea n-au riscat un razboi civil. Ei au retras trupele si au acceptat starea de fapt -; au recunoscut atributiile legislative asumate de Adunarea Nationala Constituanta. Aceasta, intr-o memorabila sedinta desfasurata in noaptea de 4-5 august 1789, a votat si a proclamat ca in Franta „oranduirea feudala e desfiintata pentru totdeauna”, ceea ce a insemnat abrogarea tuturor privilegiilor, egalitatea cetatenilor in fata legii, desfiintarea prestatiilor, a dijmei, secularizarea pamanturilor bisericii si alte manastiri.
Urmatorul pas a fost adoptarea la 26 august 1789 a „Declaratiei Drepturilor Omului si ale Cetateanului”, o expunere de principii ale viitoarei Constitutii, declaratie ce va deveni totodata document de referinta pentru toate miscarile democratice din lume din secolul XIX, pastrandu-si pana azi valabilitatea. Ea enunta in definitii lapidare drepturile inalienabile si inprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, rezistenta in fata asupririi, suveranitatea poporului, egalitatea cetatenilor, atributele fundamentale ale guvernarii si campul de actiune al legilor.
Toate aceste principii au fost adunate in Constitutia din 1791 a carei adoptare parea sa incheie revolutia intrucat era realizat obiectivul ei principal inscris in programul Adunarii Nationale. Lucrurile au evoluat insa altfel. Ceea ce s-a incheiat in 1791 a insemnat doar prima etapa a evolutiei deoarece nu se reusise, in fapt, rezolvarea problemelor economice si sociale care continuau sa nemultumeasca majoritatea locuitorilor.
In anii 1791-1792 problema cea mai acuta care statea in fata Adunarii legislative, aleasa conform Constitutiei, era cea economica. Bunurile de consum s-au redus si s-au scumpit, a crescut specula, moneda s-a depreciat -; primul efect al incetarii controlului statului si al liberalizarii economiei. Au avut loc revolte locale si apare pericolul indepartarii populatiei de revolutie.
Conducatorii sunt convinsi ca situatia se datoreaza si izolarii Frantei datorita ostilitatii tarilor vecine si a uneltirilor acestora. Concluzia era ca Franta revolutionara trebuia sa franga bariera din jurul ei, sa ajute popoarele sa se elibereze de tirani si abia atunci, in cadrul fraternizarii popoarelor libere, se vor crea conditiile prosperitatii generale. Pasind cu imprudenta pe aceasta cale, Franta a declarat, la 17 aprilie 1792, razboi Austriei. A inceput astfel era razboielor Revolutiei franceze, care se vor prelungi pana in 1815. In cursul lor, Franta a repurtat multe victorii, araspandit in Europa noile idei, dar a suferit mari pierderi umane si materiale, sfarsind printr-o mare infrangere militara si politica.
La inceput Franta era slab pregatita pentru razboi si a suferit infrangeri, dar acestea au fost puse pe seama tradatorilor, in fruntea carora se situa regele. Drept urmare, la 10 august 1792 a izbucnit o insurectie populara in fruntea careia s-au situat membri Clubului Iacobin, insurectie care a detronat monarhia, iar franta a devenit republica incepand cu 21 sept 1792.
Ludovic XVI de Bourbon a fost executat pe esafod ca un om de rand la 21 ianuarie 1793. a fost ales un nou corp legislativ - Conventia Nationala, ca organ executiv functionand niste comitete numite de Conventie, cele mai importante fiind Comitetul Salvarii Publice si Comitetul Sigurantei Generale. Sub impactul primejdiei externe, puterea a fost cucerita prin lovitura de stat de gruparea radicala a iacobinilor, sprijinita din nou de insurectia unei parti din populatia Parisului, populatie ce a fost mobilizata prin acea metoda de raspandire a panicii, a zvonurilor de tradare si a chemarilor la salvarea patriei in pericol, avand in vedere ca era o diversiune pentru acapararea puterii.
Iacobinii au instaurat o dictatura sustinuta de teroare. Nu se poate, totusi, tagadui ca prin aceasta metoda dura ei au fost capabili sa realizeze o opera impresionanta. Ei au faurit prima mobilizare totala a populatiei unei tari si a resurselor sale economice. Au putut ridica o armata uriasa (circa un milion de combatanti) care a respins invazia straina peste granitele Frantei. A fost instituita o economie dirijata si au intrerupt temporar criza alimentara, specula si inflatia, restabilind increderea maselor in Revolutie si conducatorii ei.
Iacobinii au decretat o intinsa improprietarire a taranilor, desfiintarea oricaror drepturi de origine feudala. Ei au dat astfel o lovitura puternica marii proprietati nobiliare si au facut din Franta o tara de mici proprietari agrari.
Iacobinismul a reusit astfel sa insufle francezilor acel spirit eroic fara seaman in istoria moderna, atat de mult evocat de istorici si scriitori. Totusi, guvernarea prin teroare a fost o greseala. Nu s.au respectat legile si procedurile legale pentru cei acuzati de tradare, prin aceasta putandu-se intelege orice (chiar si un zvon putea inculpa un individ). Sentinta se pronunta foarte urgent, uneori in absenta oricaror probe, judecatorul fiind autorizat sa se pronunte in conformitate cu gandirea sa intima, sentinta fiind aproape intotdeauna condamnarea la moarte. Iacobinii motivau necesitatea terorii prin gravitatea si permanenta invaziei straine si a uneltirilor contrarevolutionare din interior.
Dar o asemenea stare nu putea continua si apar nemultumiri impotriva acestor excese, care se exprima in primavara anului 1794. chiar in interiorul conducerii iacobine au aparut proteste, cerandu-se revenirea la normalitate in interior si incheierea pacii cu adversarii din exterior. Si acesti protestatari au fost considerati tradatori si au fost ghilotinati, intre ei numarandu-se Danton si Demoulenc, care isi creasera faima de eroi ai revolutiei.
Nemultumirea a facut loc indignarii, astfel ca in Conventia Nationala s-a format un complot care la 26-27 iulie 1794 a reusit sa rastoarne de la putere si sa trimita la esafod nucleul iacobinilor intransigenti. In fruntea lor era Maximilian Robespierre si Saint Juste. Robespierre indeosebi a intruchipat in toata maretia dar si toata oroarea fanatismul doctrinar al iacobinilor; el era numit „Incoruptibilul”, un amestec de idei democratice generoase, patriotism fierbinte si terorism sangeros. Robespierre a fost un profet, se exprima in limbajul revolutiei si credea tot ce spunea. A devenit, de aceea, o figura nemuritoare nu deoarece a condus franta cateva luni, ci pentru ca prin el Revolutia si-a rostit raspunsul „cel mai tragic si cel mai pur” (Francois Furer).
Dupa prabusirea iacobinilor, puterea politica a fost preluata de thermidorieni, o coalitie de elemente cu convingeri diverse. In principal erau adepti ai conceptiei unei politici moderate de reintrare in normal si legalitate, de consolidare a economiei, fara a se mai recurge la masuri exceptionale.
Adoptand o noua Constitutie, thermidorienii au instaurat Directoratul, intrucat in fruntea republicii a fost instituit la 26 octombrie 1795 un prezidiu format di cinci membri cu titlul de directori. Sub acest regim slab, Franta a facut unele progrese datorate mai mult efectelor schimbarii structurilor anterioare.
In acest timp apar o serie de crize care au demonstrat ca noul regim nu avea autoritatea necesara instaurarii unui climat de ordine si stabilitate nationala. Nu a reusit sa rezolve criza externa, neputand incheia pacea cu adversarii Frantei, chiar s-a complicat in noi actiuni militare. Pe unele dintre acestea generalii le-au castigat in chip stralucit (campaniile lui Napoleon Bonaparte in Italia si Egipt) dar altele s-au soldat cu esecuri. Astfel, in 1799 Franta era din nou amenintata de invazia armatelor Austriei si Prisiei, in timp ce pe mare continua razboiul cu Anglia inceput in februarie 1793.
Dupa 10 ani de revolutie (7 agravati de starea de razboi, dar in timpul carora multe din revendicarile de la 1789 au fost implinite si chiar depasite), poporul francez nu mai era dominat de elanul politic initial. Pe de alta parte, Directoratul nu mai voia sa se apeleze la recrudescenta violenta a spiritului revolutionar.
Pentru a face fata primejdiei externe si framantarilor interne alimentate din dreapta de regalisti si din stanga de radicalismul iacobin, o parte a cercurilor politice dominante ale Directoratului a ajuns la concluzia ca Franta si Revolutia nu vor putea fi salvate decat printr-un regim de mana forte. Aceasta idee a fost impartasita de marea burghezie care, vazandu-si satisfacute principalele deziderate economice si politice, punea pe primul plan stabilizarea regimului asa cum era, respingand atat instauraea monarhiei cat si o noua deschidere democratica pe cale revolutionara.
Instrumentul pe care se putea sprijini un regim autoritar era armata. De aceea a fost sprijinita lovitura de stat din 9-10 mai 1799, prin care generalul Napoleon Bonaparte a pus mana pe putere. Napoleon a instaurat o dictatura militara deghizata, la inceput, sub aparente constitutionale -; Regimul Consulatului.
Acest general s-a dovedit a fi un geniu militar si un mare om de stat. Initiativele sale au reorganizat statul; a elaborat o legislatie completa (civila, penala si comerciala) pe baza principiilor de drept promovate de gandirea politico-juridica a veacului XVIII si a Revolutiei. Codul Civil al lui Napoleon este valabil si azi in Franta si a fost adoptat si in alte state europene (si Romania). Extraordinarele sale victorii militare au facut din Franta puterea dominanta in Europa, spulberand definitiv posibilitatea de restaurare a vechiului regim pre-revolutionar.
Napoleon Bonaparte, care si-a asumat casitatile de prim-consul pana in 1804 cand s-a proclamat imparat (2 decembrie 1804), a comis si greseli, inerente oricarei dictaturi personale, fie ea exercitata si de un om exceptional. El a actionat adeseori sub imboldul ambitiei proprii, ignorand evaluarea realista, obiectiva a situatiei cu care se confrunta. A crezut aproape exclusiv in posibilitatea solutionarii prin forta a raporturilor dintre Franta si statele europene, coalizandu-le pe toate impotriva lui, ceea ce, in pofida geniului sau militar, l-au dus la infrangere si la pierderea tronului.
Puterile straine (Anglia, Rusia, Prusia si Austria) au invadat Franta si au ocupat Parisul in 1814. Pacea a prevazut retragerea Frantei la frontierele din 1792 si reinstaurarea dinastiei regale de Bourbon, detronata de revolutie. Totusi invingatorii n-au impus revenirea la vechea ordine sociala si la vechea structura a proprietatii. Era o chestiune de domeniul evidentei, un truism, ca principiile si opera Revolutiei nu mai puteau fi dezradacinate. Ele au triumfat in Franta si, dupa cateva decenii, in intreaga Europa.
FORMAREA NATIUNILOR EUROPENE
Revolutia franceza a desfiintat privilegiile care divizau societatea pe verticala in grupuri inchise si a instaurarii egalitatii in fata legii. A fost astfel fundamentata o alta realitate- s-a creat un sentiment de solidaritate intre cetateni care s-a manifestat constant si puternic. Era o solidaritate generata de constiinta drepturilor obtinute care trebuie garantate si aparate si, totodata de constiinta indatoririlor de indeplinit fata de stat, devenit garant al libertatilor castigate si pentru toti cetatenii. Revolutia franceza a creat astfel un nou tip de comunitate sociala, caracterizata printr-o stransa coeziune constienta a membrilor sai. Acest nou tip de comunitate se numeste natiune.
In conceptia teoretica si practica a Revolutiei franceze, factorul principal al formarii natiunii era vointa liber exprimata a unei colectivitati de a trai sub aceeasi legislatie care asigura drepturile si libertatile proclamate si statuate pentru sine de catre ea insasi. Aceasta este o conceptie constitutional-juridica, pentru care natiunea era produsul aderarii indivizilor la un sistem politic. In consecinta, originea, trecutul istoric, limba comuna erau elemente de plan secundar. Revolutionarul, patriotul francez traieste intens prezentul si este cu fata si gangul indreptate catre viitorul natiunii. Trecutul nu este inclus in trairile sale, ba chiar il repudiaza. De aceea, pentru a-i insufleti pe cetateni, nici conducerea revolutiei, nici Napoleon, in numeroasele si vestitele sale proclamatii, n-au facut apel la eroismul inaintasilor, ci totdeauna la apararea idealurilor Revolutiei si ale patriei. Se poate spune asadar ca natiunea franceza care s-a faurit atunci in deplinatatea trasaturilor sale traia „in anul zeero al lummi noi”.
Pe de alta parte, Revolutia franceza a extins asupra popoarelor doctrina drepturilor naturale. In 1790 si 1795 unii fruntasi ai Revolutiei au propus adoptatarea in Adunarea, si apoi in Conventia Nationala, a unor declaratii de principii in care se afirma ca popoarele, ca si fiecare individ, au dreptul natural de a trai in libertate, potrivit cu libera lor alegere. Aceste acte proclamau un fapt: principiul autodeterminarii popoarelor, care va face o cariera stralucita pe arena internationala in secolul XIX si, mai ales, la inceputul secolului XX.
Revolutia franceza a determinat, prin ideile politice profesate, trezirea si potentarea sentimentului national la alte popoare, pe de o parte prin influenta si imitatie, pe de alta parte ca reactie legitima impotriva hegemonismului politic si agresivitatii militare practicata de Franta napoleoniana. Salutati initial ca eliberatori, francezii au ajuns sa fie priviti in scurt timp ca invadatori. Germanii, italienii se razvratesc impotriva lor si isi revendica dreptul propriu la independenta si unitate.
In acest fel, lupta popoarelor pentru libertate pe plan economic si social se va identifica cu lupta pentru independenta politica. In Europa se deschide astfel „era nationalitatilor”, a luptelor nationale avand ca obiectiv final statul national.
Ca o cauza imediata trebuie luat in considerare faptul ca in 1845 -; 1847 au avut loc alternari nefericite de ani secetosi si ploiosi ? scade volumul recoltelor cerealiere la care s-a adaugat si o bola a cartofului care au compromis recoltele. Cartoful era alimentul de baza. Toate aceste circumstante istorice, culturale, economice, politice si tehnice explica suficient de ce revolutiile din 1845 au avut o desfasurare aproape simultana. Transmiterea rapida a informatiei a avut un caracter incediar, a alertat si a mobilizat nemultumirile fara insa a le fi creat. Nimeni nu s-a rasculat pt a imita pe altulci pt ca ridicarea unuia a incurajat si pe ceilalti. Revolutiile de la 1848 au fost de 2 tipuri: cel francez si cel din afara Frantei. Deosebirea ? nivelu de dezvoltare socila franceza comparativ cu al altor tari.
In Franta au avut loc 2 revolutii: in 1789 si in 1830. Acestea au pus bazele unei economii libere care a dezvoltat si consolidat proprietatea individuala, a foost instalata o ordine constitutionala, egalitatea in fata legi si libertatile fundamentale ale cetatenilor ca