In urma razboiului ruso-turc din 1683-1689, odata cu succesele impotriva otomanilor, habsburgii au luat locul acestora in Ungaria, Croatia si Slovenia, precum si in Transilvania. In acest fel incepe dominatia habsburgica, ale carei privilegii se confirma prin ?Diploma Leopoldina? din 4 decembrie 1691, ce stabilea principiile dupa care urma sa fie condusa Transilvania in cadrul Imperiului. Diploma, care va constitui baza constitutionala a Principatului pentru mai bine de un veac si jumatate, lasa astfel Curtii vieneze posibilitatea de a se amesteca direct in problemele interne ale Transilvaniei. Problemele militare le rezolva Consiliul de razboi al Curtii imperiale, iar ca reprezentat al acestuia in principat a fost numit un comandant general, care-si avea sediul, impreuna cu guvernatorul, la Sibiu. q9l4lg
Organizarea granitei militare din Transilvania s-a realizat intre anii 1760-1780, cand Imperiul habsburgic era amenintat concomitent atat de Prusia cat si de Rusia. Unui asemenea atac comandamentul militar nu i-ar fi putut da riposta cuvenita cu unitatile militare existente in principat (doua regimente de infanterie si unul de cavalerie).1 In asemenea imprejurari ingrijoratoare pentru Curtea imperiala vieneza, infiintarea in Transilvania a unor regimente graniceresti constituite din autohtoni parea cat se poate de rezonabila. Pentru aceasta idee pledau si serioase economii bugetare, intrucat incredintarea frontierei unor graniceri tarani, spre a o pazi in schimbul unor privilegii economice, era mult mai convenabila decat intretinerea unor trupe permanente.2 Pe langa considerentele bugetare au existat si cele social-politice, imperialii avand intentia de a se folosi de graniceri pentru a contracara abuzurile de putere ale nobilimii transilvanene, refractare fata de centralizarea imperiului.
Apararea mai atenta a granitelor micsora bejenia, care luase proportii alarmante, contrabanda, granicerii putand fi folositi si la reprimarea nemultumirilor populare violente, precum si in razboaiele pe care austriecii le purtau in afara granitelor Transilvaniei (desi acest scop n-a fost marturisit de la inceput).
Noii institutii militare ii reveneau, fireste si alte obligatii, tot atat de importante, menite sa consolideze edificiul subred al imperiului multinational.
Pledand cu atatea argumente in favoarea intaririi fortei militare in Transilvania, generalul von Buccow a primit, la 5 iulie 1761, ordinul sa inainteze consiliului aulic de razboi un proiect in vederea infiintarii unitatilor graniceresti in principatul transilvanean. Potrivit proiectului intocmit de Buccow (data 13 octombrie 1761),3 organizatia plaiesilor si puscasilor se desfiinta si se alcatuia, de-a lungul frontierei transilvane - din Bucovina pana in Banat -; o forta militara insemnata, ?Militia granicereasca?, alcatuita din 7 regimente, totalizand 17.000 de oameni, astfel:
5 regimente de infanterie, din care 2 regimente romanesti si 3 regimente secuiesti; un regiment de dragoni romani, un regiment de husari secuiesc (ultimele doua de cavalerie).
De la izvoarele Somesului Mare si ale Bistritei pana la Muntii Gurghiului, granita spre Moldova urma sa fie pazita de regimentul 2 graniceri roman care urma sa inglobeze 21 de sate. De la Muntii Gurghiului pana la Brasov paza granitei montane avea sa fie asigurata de regimentele secuiesti, iar de la Brasov si pana la Portile de Fier, de-a lungul Carpatilor Meridionali, urma sa patruleze regimentul 1 graniceri roman, care cuprindea 82 de sate.
Generalul Buccow pleda pentru militarizarea numai a taranilor romani, neiobagi, de religie greco-catolica. Daca nu erau suficienti pe teritoriul graniceresc, propunea completarea efectivelor prin dislocari de populatie si asezarea taranilor de aceasta religie in tinuturile de granita. Teritoriul graniceresc va fi declarat ?liber?, taranii graniceri urmand sa fie scutiti de toate darile afara de

?capitatia?.4
La 16 aprilie 1762 proiectul a fost aprobat de imparateasa Maria Tereza, iar generalul Buccow -; numit si guvernator al Transilvaniei -; a fost imputernicit cu materializarea lui practica. Regimentul 2 graniceri roman a luat fiinta chiar in anul 1762, cu sediul la Nasaud si cuprindea cel mai mic district din cele cinci existente in Transilvania. Militarizat in intregime, sustras competentei autoritatilor politice si stapanilor de pamant, acest regiment a devenit, sub conducerea competenta a colonelului Enzemberg, numit comandant la sfarsitul anului 1763, o pepiniera a noii practici de guvernare vieneza. In pofida premiselor economice si sociale nefavorabile, districtul bistritean s-a dezvoltat intr-un centru insemnat al propasirii sociale si

culturale al nationalitatii romane in devenire.5
Regimentul 1 graniceri, a carui constituire s-a incheiat in anul 1765, era situat la granita sudica a tarii si ocupa cel mai intins tinut in cadrul granitei militare transilvane. El se intindea de la Portile de Fier ale Transilvaniei peste parti ale comitatului Hunedoara, ale comitatelor Alba de Sus si Alba de Jos, prin scaunele Orastie, Sibiu, Miercurea, peste districtele Fagaras si Brasov. Resedinta sa se afla la Orlat, langa Sibiu, iar drept centru de greutate al acestuia era prevazut districtul Fagarasului.

Hotaratoare si insemnata pentru diferentierea societatii romanesti a fost precizarea ca ascensiunea militara este asigurata si granicerilor romani. ?Suntem convinsi ca va veti stradui scrupulos, ca prin harnicie si eforturi sa invatati slujba, sa va croiti de indata drumul spre aceste pozitii de onoare, iar noi vom gasi in orice moment cea mai inalta placere ca aceia care s-au facut merituosi de milostivirea Noastra, prin trasaturile lor vrednice de lauda, sa le putem confirma multumirea noastra prin grija deosebita in ocuparea pe viitor a functiilor de ofiteri.?6
In anul 1768 s-a infiintat un batalion romanesc in Banat, care asigura paza in teritoriul cuprins intre Orastie si Caransebes.
Cu toate ca prin patenta imperiala semnata la 16 martie 1764 de imparateasa Maria Tereza se decreta ca ?desi granicerii sunt indatorati sa faca oriunde serviciul militar impotriva dusmanilor, totusi ei nu vor fi dusi din tara in tinuturi indepartate, decat cu totul exceptional?7 regimentele de granita romanesti din Transilvania si Banat au fost deseori mobilizate si trimise in campanie la diverse frontiere ale Imperiului habsburgic, unde luptatorii si-au varsat sangele pentru interese straine poporului lor.
Primul dintre numeroasele razboaie la care granicerii romani au luat parte a fost acela pentru succesiunea Bavariei in anul 1778. Un deceniu mai tarziu ei aveau sa fie angajati intr-un razboi sangeros cu fortele otomane.8 In perioada 1793-1796, regimentele au fost trimise pe fronturile Rinului. In 1796, gasim un batalion de graniceri romani in Italia, distingandu-se in batalia de pe raul Piave din data de 30 octombrie.
In zilele de 15-17 noiembrie, acelasi an, batalionul a luat parte la o noua batalie impotriva francezilor condusi de Napoleon Bonaparte, primind misiunea de a apara podul de la Arcole. Curajul si vitejia cu care au actionat granicerii romani au starnit admiratia lui Napoleon, care a laudat comportarea lor intr-un raport trimis Directoratului Republicii.9
Acte similare de vitejie a savarsit un alt batalion care a participat in ianuarie 1797 la batalia de la Rivoli.
De-a lungul celor aproape noua decenii de existenta, regimentele graniceresti din Transilvania au fost angajate in peste 130 de inclestari, atestand totodata o capacitate combativa exemplara in indeplinirea misiunilor incredintate.
Inalte calitati ostasesti au dovedit si granicerii banateni in infruntarile la care au participat, spre exemplu in cele de la Wagram (1809) si Leipzig (1813).

Pretutindeni pe unde au luptat, granicerii romani transilvaneni si banateni au savarsit acte de inalta bravura ostaseasca, demne de inaintasii lor, dovedind ca “Virtus romana rediviva” a fost o deviza inscrisa cu deplin temei pe drapelele regimentelor si batalioanelor lor.
Organizarea regimentelor graniceresti a creat o adevarata enclava in peisajul social si politic transilvanean, care s-a creat si consolidat ca o zona libera in care efectele politicii reformiste s-au evidentiat. Este indubitabil ca regimentele de granita romanesti, prin statutul lor conferit de autoritatea imperiala, politica educationala si experienta participarii la actiuni militare, au fost de natura sa structureze o elita care, la sfarsitul epocii iosefine a fost in masura sa formuleze deziderate politice nationale, sa stabileasca, dimpreuna cu intelectualitatea, o solidaritate de tip national. Nu este o intamplare ca din zona militara s-au evidentiat personalitati politice care au colaborat la initierea miscarii nationale in anii 1790-1792.10
Din cele expuse mai sus se desprinde concluzia ca in secolul al XVIII-lea, organismul militar din Principatele romane, desi sever diminuat in elementul sau permanent, isi continua existenta. Acesta traverseaza un proces de tranzitie mai lent de la structurile de tip medieval tarziu la cele de factura premoderna si moderna.11
Incercarile unor domnitori precum Nicolae Mavrogheni sau Constantin Ipsilanti de a-si organiza nuclee mai puternice de trupe permanente, a caror valoare combativa a fost probata in razboaiele ruso-austro-turce, au fost reprimate de imperiile limitrofe.
Transformarile din toate domeniile, ce vor accelera destramarea feudalismului, prefigurand si apoi inaugurand noua epoca moderna si in tarile romane, au intensificat procesul de organizare a unei miscari de emancipare puternice si unitare pe intregul spatiu romanesc. „Secolul revolutionar” -; dupa aprecierea savantului Nicolae Iorga,- ce va fi inaugurat de marea ridicare populara din 1784 din Transilvania, va concretiza, prin lupta, programul politico-militar elaborat de miscarea nationala.
Fenomen istoric european si mondial, prin consecintele sale deschizatoare de largi orizonturi, Revolutia franceza de la 1789 a avut numeroase implicatii in societatea si ideologia romaneasca, fie directe, fie indirecte.12
Prin ideile si mai ales prin razboaiele desfasurate in perioada ulterioara, Revolutia franceza promoveaza mari inovatii in organizarea, compunerea, strategia si tactica militara.

Memoriile si proiectele de reforma, incluzand referiri la factorul militar autohton, elaborate in acest interval de timp, reflecta, de asemenea, influenta si intelegerea dezbaterilor ideologice ale marilor transformari din Franta si restul continentului european aflat sub semnul revolutiei. Exemplul miscarilor insurectionale din Franta, dar si din apropierea frontierelor noastre, precum Polonia, a servit elaborarii unui model propriu de angajare a factorului militar romanesc pentru realizarea idealurilor nationale.
Sinteza a traditiilor romanesti, a spiritului revolutionar si a unei bogate experiente militare, personalitatea lui Tudor Vladimirescu si revolutia romana condusa de el la 1821, vor imbogatii substantial, in primul rand in practica, noile conceptii elaborate la cumpana celor doua secole, marcand inceputul adevaratei renasteri militare romanesti.