i3k11kb

LINIILE DIRECTOARE
in Imperiul roman al primelor doua secole — Impe¬riul Timpuriu —. politica externa juca un rol mult mai putin important decit in statele noastre moderne. Mai putin important chiar decit pe vremea Republicii sau a Imperiului Tirziu. Imperiul acoperea cu aproximatie ceea ce anticii numeau oikoumene : ,,lumea locuita" sau tivi-iizata. Doar statul partilor, care, in ochii romanilor, apar¬tinea acestei lumi locuite, nu fusese anexat sau vasalizat de Imperiu. in momentul in care gallii, de exemplu, au fost considerati ca facind parte din aceasta „lume locuita" si >,apti" de a asimila modalitatile de viata specifice acestei oikournene, lulius Caesar le-a cucerit teritoriile si a pus capat independentei lor. Traian avea sa actioneze in ace¬lasi mod cu Dacia : pentru romani, statul lui Decebal isi icuse intrarea in oikoumene, deci cel de-al doilea dintre Antonini trebuia sa-1 cucereasca. Romanii n-aveau decit «spret pentru ..barbari"', pentru acele popoare care nu faceau parte din lumea locuita. Desi adesea se temeau de ii considerau prea saraci, prea salbatici si prea departe «e civilizatia lor pentru a-i asimila.
^
Romanii traiau intr-un univers inchis, in interiorul Im-fIU*u*> Z^1^ s^ se intereseze prea mult de ceea ce se in afara l. incepind cu August, ei adoptasera de ' politica externa fundamental defensiva, de disuasiune, limitindu-se la ocrotirea frontierelor naturale : marea, Rinul si Dunarea la nord, muntii Asiei Mici si Eufratul la est, desertul la sud.
Nero a respectat aceste principii, cu exceptia Orien¬tului, unde s-a dovedit a fi mai ambitios. El a incurajat propaganda pacifista, dupa cum stau marturie —- pentru prima jumatate a domniei — stihurile lui Calpurnius Si-culus (Eel., 1, 42 si urm.) si una dintre denumirile date tri¬burilor alexandrine. Mai ttrziu, in 66, ^administratia im¬periala va inchide — dupa cum am vazut — templul lui Ianus, instaUrind astfel pacea universala. Nero nu va vi¬zita niciodata trupele de la frontierele Imperiului si va fi salutat cu titlul de imperator mai rar decit predecesorul sau si decit Vespasian, cel mai important dintre urmasi. Comertul exterior va cunoaste o continua dezvoltare, si asa se face ca, de la Dunare pina la Marea Baltica, ii aflam pe cavalerii romani importind chihlimbar si exportind obiecte de argint, vase de sticla si ceramica.

Au existat, desigur, razboaie, in Armenia — si unui chiar de lunga durata —, operatiuni militare sau expeditii pe Rin si pe Dunare, in Caucaz si in Etiopia, ca sa nu mai vorbim de revoltele din Britannia si Iudeea ; dar, dupa opinia lui Suetoniu, Nero ar fi practicat o politica pru¬denta, exclusiv defensiva, pe care istoricul o aproba, de altfel (Ner., 18). Atitudinea lui este pe deplin explicabila, din moment ce Suetoniu, la epoca in care isi redacteaza lucrarea, sprijina conduita circumspecta a lui Hadrian in acest domeniu. Cit despre Tacit, evident ca se indoieste de capacitatile lui Nero in materie de politica externa (Ann., 13, 6).
E adevarat ca Nero nu avea inclinatii spre arta militara si nici nu dorea sa-si riste viata in razboi. Cu toate acestea, politica externa nu-1 lasa deloc indiferent, chiar daca la acest capitol prefera sa se lase pe seama consilierilor sai: Seneca, Burrus si mai tirziu Tigellinus. Nero s-a interesat astfel de intrevederile pe care administratia sa le avusese cu ambasada armeana in 54, in ciuda planurilor Agrippinei-Dupa 57. si mai ales dupa 61, imparatul s-a preocupat, destul de intens de raporturile cu tarile straine. in OcciI dent, a ramas consecvent politicii lui August ; in Orient, proiecta insa o strategie energica, reflectare a puterii ab¬solute Si a sistemului de valori pe care dorea sa-1 impuna S-a gindit la un moment dat sa anexeze Armenia si. <j ataret; a intreprins in aceasta regiune, ca si in zona Marii Negre, mai multe ofensive. Toate acestea reprezentau, in mintea lui, o prima etapa a unei mari expeditii catre In¬dia, pe urmele lui Alexandru, al carui exemplu il fascina neincetat. > Aristocratia senatoriala si Corbulo erau adeptii unei prudente politici defensive, in linia celei preconi¬zate odinioara de August. Dupa 61, asadar, Nero inclina pentru o cale de mijloc, pentru un semi-expansionism, pentru o afirmare energica si dinamica a prezentei ro¬mane : putine cuceriri, dar largi zone de influenta, actiuni ofensive, expeditii impunatoare si citeva explorari in¬draznete. O solutie care tradeaza, poate, o oarecare so¬vaire, dar care ramine destul de originala in istoria poli¬ticii externe a Romei 2.
Nero a anexat Imperiului mai multe teritorii, care inainte erau vasale : astfel, in Orient, a suprimat regatul Pontului din Asia Mica — destituindu-1 pe regele Polemon ' (SUET., Ner., 18 ; AUR. VICT., Caes., 5, 2; PS-AUR. VICT., Epit., 5, 4, etc.) —, Armenia Minor si orasul Damasc. Un protectorat roman destul de sever a fost stabilit in regatul Bosforului, din Crimeea. Aceste masuri tineau de politica ambitioasa pe care Nero o initiase in zona orien¬tala. De asemenea, a anexat Imperiului, prin 58 probabil, regatul clientelar al Alpilor cottieni, al carui acces il avea deja sub control (SUET., Ner., 18 ; AUR. VICT., Caes., 5, 2). Ca sa actioneze, asteptase totusi moartea regelui acestui tinut, Marcus Iulius Cottius, care-i fusese client si care domnea din 44. Locuitorii Tarii Alpilor, zona de¬venita provincie procuratoriana, primira, de altfel, in 63 dreptul „latin", etapa catre cetatenia romana completa (TAC, Ann., 15, 32, 1) 3.
FRONTIERA RINULUI
inca de pe timpul lui August, romanii invatasera sa uiasca si sa respecte vitejia popoarelor germanice, vitejie elogiata si de Seneca (De ir a, 2, 2—3). Nero insusi ea o garda alcatuita din mercenari germani, carora le
™a mai multa incredere decit pretorienilor.
Infp* ^°"^ Provincii renane ale Imperiului, Germania
3ara si Germania Superioara, erau, inainte de toate, izoane uriase ; legatii lor nu erau inferiori in rang agatului din Siria. Nero a pastrat de-a lungul Ri aispozitivul militar stabilit aici de Claudiu ; patru legiuni in Germania Inferioara si cel putin trei in Germa¬nia Superioara, dublate si sustinute de numeroase trupe auxiliare regrupate in forturi si citadele. Pe fluviu, pa¬trula flota germanica a romanilor. Nero a dus. in aceasta regiune, o politica stricta de pace si de disuasiune. Cele citeva incursiuni ale triburilor barbare. inregistrate in special prin 57—5!S, au fost cu iuteala respinse. Frisii i-au cerut lui Nero. prin intermediul unei ambasade, autorizatia de a se stabili pe malul sting al Rinului (TAC. Ann,, 13, 54—55). imparatul le-a respins'cererea, la "sfatui lui So-neca, temator ca nu cumva in aceste teritorii sa se in¬filtreze germani. Revolta batavilor din 69 — in numar de aproximativ zece mii. ei locuiau in delta Rinului, in interiorul Imperiului — avea sa demonstreze primejdia pe care o implica tolerarea unor asemenea exceptii. De alt¬fel guvernatorii lui Nero au intarit neincetat fortifica¬tiile romane. Astfel, marca tabara intarita de la Ve-tera (Xanten. in Germania Inferioara), unde stationau doua legiuni — a V-a Alaucla si a XV-a Primigenia —, a fost inconjurata de un puternic meterez de caramida. Alte importante lucrari au transformat bazele romane in adevarate contre urbane. in acelasi context, au fost sa¬pate canale intre fluvii. intr-un cuvint, teritoriile de frontiera au capatat o cu totul alta infatisare'\
FRONTIERA ORIENTALA SI ARMENIA
O mare parte din produsele de lux dupa care Roma se dadea in vint — matase, mirodenii, parfumuri. metale pretioase •— patrundea in Imperiu pe cai controlate de parti, al caror monarh era la vremea aceea Vologaeses I (51—79 e.n.). Trecutul fusese martor al unor razboaie destul de crincene intre parti si romani. Nero dorea sa duca in Orient o „Ostpolitik" mai energica, dupa exemplul lui Alexandru, dar sa deschida, in acelasi timp, noi dru¬muri comerciale. Evident, nu lua deloc in deridere pe' rieolul part "'.
Stat-tampon intre cele doua mari puteri, Armenia con-^ stituia un permanent prilej de conflict intre romani I parti. Si unii, si ceilalti incercau sa-si asigure o influent determinanta asupra acestei tari. August, de exemplUi voise sa-si impuna protejatii pe tronul Armeniei. Arsacizji monarhii dinastiei parte, nu intentionau pe de alta par^J sa abandoneze Armenia romanilor. Cit despre aristocratia armeana, care in mare parte era de religie si de obiceiuri iraniene, isi indrepta optiunile catre parti (TAC, Ann., 13. 34, 5). Romanii aveau asadar de ales intre trei solutii : fie sa renunte la Armenia in favoarea partilor, fie sa trans¬forme tara in provincie romana, fie sa impuna o suzera¬nitate, chiar nominala, mentinindu-si totodata trupele pe Eufrat. in 54, dispozitivul militar roman era constituit din patru legiuni, cantonate in Siria sau in Asia Mica: a IlI-a Gallica, a Vi-a Ferrata, a X-a Fretensis, a XII-a Fulmi-nata ; sub Nero s-a adaugat a IV-a Scythica.
Spre sfirsitul domniei lui Claudiu, puternice conflicte dinastice zdruncina Armenia. Regele Mithridate, de ori¬gine transcaucaziana, care fusese instalat de romani in 36, este inlaturat de la tron. in 51, Vologaeses, care pusese mina pe regatul Armeniei dupa ce il izgonise pe candi¬datul romanilor, il asaza pe tron pe propriui sau frate, Tiridate. Acesta este rasturnat, la rindul sau, de Rada-mist, nepotul si vechiul adversar al lui Mithridate. in 54, insa, Tiridate, bizuindu-se pe sprijinul partilor, revine a doua oara la domnie (TAC, Ann., 13, 10, 1). Aceasta se petrece imediat dupa venirea lui Nero ia putere. Situatia devine intolerabila pentru romani : dupa ce dominasera, zeci de ani de-a rindul, Armenia, prin intermediul prote¬jatilor lor, sustinuti de cohortele romane, vad cum tara trece sub controlul partilor. O ambasada, alcatuita din armeni ostili lui Tiridate, soseste la Roma pentru a cere ajutor. Am mentionat acest lucru in mai multe rinduri. Izbucneste razboiul ; un razboi care va dura noua ani. a primul rind, Roma consolideaza pozitiile si fortele re-fSbr-elienti, Antioclius- IV din Commagene (Asia Mica) Agrfppa II (de pe riul Iordan). Romanii incredinteaza Armenia Minor lui Aristobul si Sophene (la sud-est de Armenia Minor si la est de Eufrat) lui Sohaemus din lfsa: amindoi clienti si aliati credinciosi ai Romei. Do-ius Corbulo, legat-guvernator al Cappadociei si Ga-ael, devine comandant suprem al fortelor romane. Partii se vad astfel obligati sa-si retraga provizoriu trupele din raenia. Sint chiar construite poduri peste Eufrat (TAC, Btic""' **—^' ^c* Seneca, principalul inspirator al po¬ti externe la epoca aceea, si nici Corbulo nu erau aim unui razboi total. Cdfbulo prefera ma¬te, presiunile, demonstratiile de forta sau amenin-•e- Aceasta politica iscusita i-a adus, de altfel, o re putatie magulitoare. Procedind la un antrenament con¬tinuu, el isi supunea trupele unui „dresaj" riguros. im¬bracat subtire, cu capul descoperit, chiar si pe vreme de iarna, era prezent pretutindeni, in marsuri si cu prilejui exercitiilor, si totdeauna gata sa-si incurajeze soldatii sau sa-i dojeneasca, dupa caz (TAC, Ann., 13, 35. 4—11).
In 55 si in 56, razboiul este „purtat alene", conform formulei Iui Tacit (ibid., 13, 34, 4). Cele doua parti incep tratativele, fac schimb de ambasade, dar nu se ajunge la nici un rezultat : Arsacizii nu vor sa* piarda Armenia, iar romanii refuza sa admita un principe part pe tronul acestei tari (TAC, Ann.. 13, 34r 4—5). Chestiunea armeana are repercusiuni pina si in cultura romana. Daca Seneca, in De clementia, il inzestreaza pe Nero cu atribute solare, este desigur, pentru a nu-1 contraria pe imparat, dar si pentru ca cezarul trebuia sa apara in ochii armenilor in¬vestit cu un prestigiu religios egal cu cel al monarhilor parti.
in 57, razboiul reincepe. Tiridate ocupa Armenia pen¬tru a treia oara. Corbulo, in 58, porneste impotriva lui o campanie prudenta, dar energica : il izgoneste din tara, dupa ce, mai inainte, luase cu asalt Artaxata, una dintre capitalele Armeniei (TAC, Ann., 13, 37—41). S-au des¬coperit, de altfel, inscriptii care dovedesc prezenta lui Cor¬bulo in Armenia (ILS., 9108 : M. Smallwood, nr. 51 a ; ILS, 232 : M. Smallwood, nr. 51 b). Romanii trag un real folos si de; pe urma rascoalei hyrcanienilor — populatie din zona Marii Caspice — impotriva Marelui Rege al partilor, suveran al Iranului. Hyrcanienii devin aliatii ro¬manilor, carora le trimit si o ambasada (TAC, Ann., 14, 25. 3). in 59, Corbulo duce la bun sfirsit cucerirea Armeniei si pune stapinire pe Tigranocerta, capitala meridionala a tarii. Asaza pe tron un principe trimis de Nero, Tigranes V, multa vreme ostatic al romanilor, urmas al acelui Ti-granes IV pe care August incercase sa-1 impuna ca rege al Armeniei. Prin mama, el este nepotul lui Archelaus, ultimul rege al Cappadociei, iar prin tata, stranepotul lui Herodes cel Mare, rege al Iudeei. Desi nu apartine nici unei case regale din Armenia, Tigranes este intimpinat cu bunavointa de anumiti nobili, pe care orgoliul partilor » irita. El era sprijinit, de altfel, de o mie de legionari r°' mani si de trei mii de auxiliari, ca si de ceilalti regi vasal ai Romei. Sistemul dinastiei elenistice infeudate Cetati Eterne reintra, asadar, in drepturile sale.
In Orient, romanii isi fundamenteaza dispozitivul de aparare pe trei elemente : Armenia si garnizoana sa ro¬mana, un cerc de state vasale, de la iberi pina la Com-magene, si, in sfirsit, cele cinci legiuni ale armatei orien¬tale. Corbulo crede razboiul terminat si se retrage in pro¬vincia Siria, incredintata lui dupa moartea legatului in functie (TAC, Ann., 14, 26) Dar in 60, dupa numai un an de pace, razboiul va re¬incepe. Vologaeses pare sa accepte solutia romana in Ar¬menia ; in schimb, fratele sau, Tiridate, aflat in exil si lip¬sit de regat, il incita pe Marele Rege sa intervina. in acest context, partii profita de un incident survenit in cursul verii 60 : Tigranes V ataca tara Adiabenei, al carei „rege" este un vasal al lui Vologaeses. Pare imposibil ca opera¬tiunea sa fi fost lansata fara invoirea autoritatilor impe¬riale. Romanii stiau, intr-adevar, ca autoritatea lui Ti¬granes V este subreda si se gindeau fie sa anexeze Ar¬menia, fie sa-1 reaseze pe tron pe Tiridate — anturajul lui Nero inclinind catre prima solutie, Corbulo catre a doua. Cit despre Tigranes, el doreste sa anexeze Adiabene, pen¬tru a-si mari regatul spre sud si pentru a-si consolida astfel apararea. Dar partii il resping fara probleme si, in 61, Vologaeses incheie un acord de pace cu hyreanienii, il proclama pe Tiridate rege al Armeniei si invadeaza tara. Partii il izgonesc din Armenia pe Tigranes V, care, din acel moment, nu va mai juca nici un rol in istorie. Corbulo, atacat pe Eufrat, considera ca demonstratiile de forta ar fi suficiente pentru a stavili ofensiva parta. Se inseala insa. Armenia cade in miinile Arsacizilor. La Roma si la "curte. adeptii razboiului si anexiunii cistiga tot mai mult teren. Cavalerii si libertii care fac comert cu Orientul spera sa traga foloase si mai mari de pe urma unei expansiuni teritoriale. Pentru Nero, politica de cucerire dusa in Orient, eci un fapt de politica externa, intregeste schimbarea de strategie interna din 61. Propaganda imperiala sta mar¬turie acestei situatii : un aureus din Roma prezinta pe mersul sau Virtutea in tinuta militara si cu armele in una, in timp ce pe avers figureaza efigia lui Nero (BMC, mP: I, p, 204, nr. 27 : M. Smallwood, nr. 49). Reversul nei alte monede, care provine din Cappadocia, reprezinta victoria si mentioneaza clar Armenia (ARMENIAS, BMC, J P- 281, nr. 405 : M. Smallwood, nr. 50). Seneca.
> > P- 281, nr. 405 : M. Smallwood, nr. 50). Seneca. ¦izan consecvent al unei politici prudente In Orient, ondamna aceasta propaganda razboinica, dimpreuna cu proiectele militare pe care ea le presupune : filosoful stigmatizeaza razboaiele inutile stirnite de curteni (De benef., 6, 30, 5). Cedind presiunilor exercitate la curte de adeptii expansiunii, Corbulo se vede canstrins sa solicite imparatului impartirea comandamentului militar din Orient : astfel, propune ca un general sa fie trimis in frun¬tea fortelor angajate in Armenia, in timp ce el insusi va actiona in Siria. Pune de. altfel la dispQzitia acestui nou comandant legiunile sale cele mai slabe, a IV-a Scythica si a XII-a Fulminata. in aceasta situatie, Corbulo insusi primeste noi intariri, precum legiunea a XV-a Apollinaris — care venea din Pannonia in Orient —, ca si detasamente din Egipt si din Illyria. Da legiunilor trimise in nord in¬structiuni sa actioneze cu multa bagare de seama (TAC, Ann./15, 3—6).
in 62, Nero trimite in Armenia, in fruntea legiunilor, unul din consulii anului 61, pe Caesennius Paetus, hotari t partizan al noii strategii absolutiste si al expansiunii teri¬toriale. Adversar al politicii prudente adoptate de Corbulo, el isi declara intentia de a anexa Armenia (TAC, Arin., 16, 6, 7). in timp ce Corbulo se razboieste pe Eufrat, in Armenia, Paetus angajeaza impotriva Tigranocertei forte insuficient pregatite (ibid., 15, 8—9). Este invins de parti, care il inchid si il asediaza in tabara fortificata de la Randeia (ibid., 15, 11—14). Cu trei zile inainte de sosirea trupelor de intarire comandate de Corbulo insusi, Paetus capituleaza in modul cel mai rusinos.
Toate acestea se petrec in timpul iernii, spre sfarsitul anului 62. Tacit relateaza umilintele indurate de peruani aceasta ocazie : soldatii Arsacizilor, scrie el, „patrun a in tabara inainte ca armata romana sa o fi parasit si se orinduira de-a. lungul drumurilor, recunoscind si rapindu-ne sclavii si vitele de povara pe care noi le do-bindisem cu multa vreme inainte. Ei au pus mina chiar pe vesmintele si pe armele noastre, fara ca ostasii nostri inspaimintati sa schiteze cel mai mic gest de impotrivire, ca sa nu se starneasca vreo lupta" (ibid., 15, 15, 3). Corbulo nu se prea grabise sa vina in ajutorul lui Paetus : nu-i placea omul si nici scopurile lui politice si militare. E poate prea mult sa ne inchipuim — cum au facut unii -^ ca 1-a abandonat dinadins, pentru a pune Mu politicii de expansiune teritoriala. in orice caz, Corbulo a limita* urmarile inMngerii de la Randeia si a crutat Roma de un grav dezastru in Orient. incurajati de victoria asupra l'al
Paetus, partii trimit in capitala Imperiului, in primavara lui 63, o ambasada, care evoca cu mindrie succesele re¬purtate de poporul pe care-1 reprezinta si cere ca Tiridate sa fie recunoscut rege al Armeniei : el ar urma sa fie pus sub suzeranitate romana, dar nu va veni la Roma pentru a primi diadema princiara (TAC. Ann., 15, 24). Romanii refuza aceasta propunere si hotarasc sa continue razboiul. Nero ii incredinteaza lui Corbulo comanda suprema in Orient, asa cum se intirnplase odinioara cu Pompei, in timpul razboiului cu piratii. Armata romana-din Orient numara la vremea aceea peste saizeci de mii de oameni. Corbulo actioneaza, de data aceasta, extrem de energic, ii zdrobeste pe dusmanii intilniti in drumul sau, ataca regatul lui Tiridate, pedepseste notabilitatile armene tra¬datoare si pune stapinire pe Palmyra, cetate-oaza carava-niera din desertul sirian, care se afla sub influenta roma¬nilor inca de pe vremea lui Tiberiu. Ameninta astfel sa asfixieze Parti a. lipsind-o de beneficiile aduse de comertui caravanier. Corbulo isi concentreaza fortele si se prega¬teste sa treaca Eufratul (TAC, Ann., 15. 25—27). intr-un asemenea context, pe locurile unde fusese infrint Paetus, ii acorda o intrevedere lui Tiridate. Arsacidul este recu¬noscut rege al Armeniei, dar isi depune coroana inaintea statuii lui Nero. asteptind ca imparatul insusi sa i-o redea (ibid., 15, 28—31). Ne aflam tot in anul 63. Romanii pun astfel capat conflictului cu partii.
Nero scapa cu fata curata, dar renunta sa-si intinda im¬periul in detrimentul partilor. Nu a reusit sa zdrobeasca influenta Arsacizilor si nici sa le anihileze puterea. in cele din urma, s-a raliat strategiei propuse de aristocratia senatoriala, dind cistig de cauza lui Corbulo. Dupa 61, acesta a fost unul din rarele prilejuri in care a trecut de partea traditionalistilor: de altminteri, in avantajul lui, mtrucit acest compromis a fost infatisat ca o mare victorie. cordul de pace cu partii s-a aflat probabil la originea
;elei dintii inchideri a templului lui Ianus si a unei de¬claratii de pace universala : monede din 64—66. cu efigia ui Nero pe avers, reprezinta pe reversul lor zeita Victoriei tinind in mina un scut, sau un arc triumfal avind deasupra
LPurile Victoriei si Pacii, sau un trofeu care avea la jcioarele lui un prizonier ingenunchiat si inlantuit. Alte iede reprezinta templul lui Ianus sau altarul pacii am paeis — (BMC. Imp., I, p. 274, nr. 378 : M. Small- nr. 22 ; BMC, Imp., I, p. 234, nr. 183 : M. Small-wood, nr. 54 ; BMC, Alexandria, p. 22, nr. 186—187 ; BMC, Imp., I, p. 214 : M. Smallwood, nr. 53 ; BMC, Imp., I, p. 271, nr. 362I: M. Smallwood, nr. 55). Compromisul de care vorbim n-a fost, la urma urmei, o afacere proasta pentru romani. Desigur, ei faceau insemnate con¬cesii acceptind un Arsacid pe tronul Armeniei ; sa nu uitam insa ca partii admiteau ca suveranitatea regelui Armeniei sa nu vina din partea regelui partilor, seful su¬prem al dinastiei lor, ci din partea Romei. In felul acesta, recunosteau imparatului roman calitatea de cosmocrator, de suveran suprem al lumii locuite. Acest,fapt traduce, teoretic vorbind, o revizuire semnificativa a raporturilor dintre Imperiu si parti.
Compromisul va fi durabil, intrucit, spre satisfactia ambelor parti, va tine cincizeci de ani. Romanii dobindesc astfel linistea la frontiera lor orientala, iar Nero poate sa-si fixeze alte obiective de politica orientala, bazindu-se pe aceasta alianta cu Arsacizii. Cit despre parti, isi vad recunoscut dreptul de existenta ca stat independent — stare de lucruri care va dura pina in epoca lui Traian —, dobindind privilegiul de a trata de la egal la egal cu Roma, in cadrul „lumii locuite". Este o exceptie demna de re¬marcat si unica in istoria Imperiului. Partii devin astfel aliatii credinciosi ai Romei si-i vor ramine extrem de re¬cunoscatori lui Nero. ii vor pastra o excelenta amintire, precum o dovedeste si episodul acelor falsi Nero, care au aparut o data cu stingerea dinastiei Iulio-Claudiene. Partii nu vor profita nici de revolta iudeilor, nici de criza iz¬bucnita prin 68—69, pentru a rupe tratatele cu romanii. Se vor stradui sa intretina raporturi bune si cu dinastia care ii va urma lui Nero.
Nero, de data aceasta, s-a dovedit inspirat si abil. Re-nuntind in mod exceptional la monopolul dominatiei ro¬mane asupra „lumii locuite", el inlocuieste vechea si crin-cena rivalitate cu o alianta puternica, ceea ce, limitind doar partial expansiunea Imperiului in oikoumene, va permite orientarea spre alte cuceriri ale tarimurilor miri-rificului Orient 7.
VIZITA LUI TIRIDATE Sl REZULTATUL ACORDULUI
Vizita lui Tiridate din 66 a avut consecinte importante asupra politicii interne si ideologiei lui Nero. Este momentul in care imparatul realizeaza — sau crede aceasta — ca domnia lui se afla la apogeu. Popularitatea lui creste considerabil in mediile populare ale capitalei si in provin¬ciile din est. Sa nu uitam ca reusise sa elimine gruparea lui Thrasea. in acest context, Nero readuce la ordinea zilei proiectul de calatorie in Grecia. Dupa cum stim, templul lui Ianus este din nou inchis si e proclamata pacea uni¬versala. Pe zi ce trece, se impune tot mai mult modul de viata neronian, iar elenizarea Imperiului se accelereaza.
Calatoria lui Tiridate este indelung si minutios prega¬tita ; poate parea de necrezut, dar totul dureaza trei ani. Incendiul Romei, reconstructia „orasului cel nou':, conspi¬ratia lui Piso au constrins, intr-adevar, cele doua parti sa amine intrevederea in mai multe rinduri. Calatoria in sine este foarte lunga, deoarece Arsacidul se deplaseaza numai pe uscat, pentru a evita marea : Tiridate, ca rege si preot mazdeist, nu are dreptul sa calatoreasca pe mare mai mult de douazeci si patru de ore, apa fiind conside¬rata de parti un element sacru, ce nu poate fi pingarit cu excremente si expectoratii omenesti. Tiridate, plecind din Armenia, strabate Asia Mica, Bosforul, Illyria, nordul Italiei si Campania, pentru a ajunge la Roma. Locuitorii Imperiului nu inceteaza sa se minuneze de suita somptu¬oasa a Arsacidului. Despre fastul cu totul iesit din comun al calatoriei si despre vizita lui Tiridate in capitala vor¬besc numeroase marturii, care s-au pastrat pina in zilele noastre (PLIN.. Nat. Hist. 19, 24 ; 30, 16 si 38, 54 ; SUET., Ner,. 13, 1—3 ; 30, 4 ; DIO, 63, 1—7). Caravana lui Tiri¬date este, se pare, cea mai lunga pe care anticii o vazusera pina atunci. Romanii sint fascinati de eleganta si fru¬musetea lui Tiridate, ca si de stralucirea acelora care-1 insotesc : sotia sa — care poarta o viziera de aur —, di-lastii parti din Adiabene si rudele Marelui Rege Volo-ieses. Fiecare demnitar este inconjurat de garzi parte, lene si romane, de notabilitatile tarii sale, de preoti lazdeisti si de femei. Trei mii de calareti, sub conducerea n Annius Vinicianus. ginerele lui Corbulo, il insoteau
-undate. De-a lungul intregului traseu, orasele romane gatite ca de sarbatoare : in cinstea lui Tiridate si a i sale se dau lupte de gladiatori si numeroase alte -ole. Autoritatile romane finanteaza intreaga cala-«ar cele care suporta in realitate aceasta sarcina ^iiil : se cheltuiesc pina la opt sute de mii de sesterti pe zi. Chiar daca — asa cum se presupune uneori — romanii n-au platit decit portiunea italica a deplasarii, era totusi in joc o suma uriasa. Se pare ca Nero, in marinimia sa ostentativa, ar fi vrut sa finanteze intreaga calatorie a lui Tiridate.
imparatul 1-a intimpinat pe Tiridate la Neapole. im¬preuna s-au indreptat spre Puteoli, unde au onorat cu prezenta lor intrecerile de gladiatori etiopieni organizate de libertul Patrobius. Apoi au plecat spre Rqma. Un edict imperial stabilise data la care regele Armeniei urma sa fie prezentat poporului. in ziua urmatoare sosirii la Roma, a avut loc ceremonia incoronarii. intregul oras era im¬podobit somptuos. Nero, in vesmint triumfal, asezat pe tronul care fusese instalat in tribuna destinata discursu¬rilor din for, 1-a intimpinat cu mare pompa pe Arsacid. Detasamente pretoriene, plasate in strazile invecinate si in spatele imparatului, aveau ca sarcina mentinerea or-dinei. Nero era inconjurat de stindarde si insotit de in¬tregul senat. Un pretor traducea in latina — pentru mul¬timea adunata — cuvintele, mai bine zis suplicatiile pe care Tiridate le adresa lui Nero. Arsacidul 1-a venerat pe imparat, ca si cum acesta ar fi fost Mithra, zeul iranian al luminii. A urcat apoi pe o rampa si a ingenuncheat in fata cezarului. Acesta 1-a ridicat cu mina dreapta, dupa care a urmat investirea propriu-zisa ; pe fondul ruga¬ciunilor Arsacidului, Nero i-a luat tiara de pe cap si 1-a incununat cu diadema, pe care odinioara Tiridate iIo in-minase lui Corbulo. Apoi, imparatul a tinut un scurt discurs, curtenitor, dar categoric si semet, care avea sa-1 prefigureze pe cel pronuntat mai tirziu, cu ocazia elibe¬rarii Greciei. Nero a proclamat faptul ca el il facea rege pe Tiridate, act pe care nu il putusera infaptui nici tatal, nici fratele Arsacidului. in acest mod, Tiridate si familia lui erau avertizati asupra faptului ca singur Nero putea face si desface regi (DIO, 63, 5 ; SUET., Ner., 13, 2). Mu*; timea in delir aclama cu aceeasi fervoare imparaiui S1 proclamarea regelui Armeniei.
Urineaza apoi spectacolele. Nero il conduce pe Tividate la teatrul lui Pompei, unde Arsacidul depune un alt ili* rammt de credinta si supunere fata de imparat. in £°n" tinuare, cei doi monarhi asista la jocurile date in onoarea incoronarii. Aceasta zi va ramine in amintirea rornan$j ca o „zi de aur". Interiorul teatrului era de un lux frc' maivazut* Cortinele de purpura, care impodobesc c ofera spectatorilor o imagine de vis. In tribuna spectato¬rilor, Tiridate este asezat la dreapta imparatului, care, probabil, cu acest prilej, isi va desfasura talentele de con¬ducator de care si de citared. Evenimentul va fi, de altfel, exploatat din plin de propaganda neroniana. „Salutat ca imperator din aceasta pricina, relateaza Suetoniu, Nero a purtat spre Capitoliu o coroana de lauri si a inchis templul lui Ianus bifrons, ca semn ca nu mai era nici un razboi" (Ncr., 13, 4). O coloana triumfala va fi apoi inaltata la Moguntiacum (Mainz), coloana care va ce¬lebra incoronarea lui Tiridate ca mare victorie militara. Dupa ceremonie, Arsacidul se va reintoarce in Ar¬menia, luind drumul marii Ioniene, in ciuda scrupulelor sale religioase. In timpul escalelor de pe uscat, Tiridate nu va scapa prilejul, sa viziteze orasele din Asia Mica. Promisese sa reboteze Artaxata, capitala sa, cu numele de Neroneia si sa o infrumuseteze din punct de vedere arhi¬tectural, pe masura noii sale denumiri. Primise, in schimb, daruri somptuoase si foarte importante sume de bani. Suetoniu vorbeste de mai bine de o suta de milioane de sesterti, dar cifra pare exagerata (Ner., 30, 4).
Aceasta vizita constituia un mare succes in politica externa dusa de Nero. Problema frontierelor parea re¬zolvata, iar alianta cu Arsacizii pe deplin consolidata. in plus, evenimentul scotea in evidenta si o alta semnificatie : aceea ca Nero dadea prioritate victoriilor pacifice, in de¬trimentul succeselor militare. „Triumful" repurtat in timpul vizitei lui Tiridate va constitui un model pentru triumful artistic din 68. Desi prezenta pretorienilor si vesmintul triumfal purtat de imparat implicau totusi si conotatii militare. Este foarte probabil ca Nero sa fi dis-itat cu Tiridate proiectul de a intreprinde o mare expe¬ditie spre Marea Caspiea, dupa exemplul lui Alexandru. * este la fel de plauzibil sa fi obtinut, in aceste impre¬jurari, sprijinul Arsacizilor pentru initierea unei actiuni >mune — cu partii si armenii deopotriva — in Orient, vizita lui Tiridate a avut, de asemenea, importante con-cmte pentru parti, in general, dar si pentru Arsacizi, •? special. Tiridate a realizat, pe de o parte, forta cres-» a Romei, iar partii, carora Nero le-a aparut ca o ^naiita-te demna de tot respectul, si-au sporit in mod Admiratia pentru marele Imperiu, pe care multa me ii avusesera dusman. idate 1-a initiat, desigur, pe Nero in misterele iraniene, desi propriile sale convingeri religioase par sa-si fi pierdut din forta, o data cu patrunderea intr-o alta civilizatie. Arsacidul ajunsese sa se simta mai degraba monarh elenistic, in slujba Romei, decit print iranian. Acest lucru explica, in parte, faptul ca, neglijind im¬perativele religiei sale, s-a reintors in Armenia pe mare. Roma reusise sa-1 „corupa", sa-1 moleseasca si sa-i do¬moleasca zelul iranian.
in ceea ce-1 priveste pe Vologaeses, acesta a refuzat invitatia lui Nero de a veni la Roma. Nero insusi sa vina sa viziteze Orientul, spunea el. in realitate, dorea o intilnire pe teren neutru, spre a marca superioritatea regatului sau fata de acela al lui Tiritlate. Armenia era vasala Romei, dar Partia a fost dintbtdeauna un stat liber, care trebuia sa trateze deda egal la egal cu Imperiul. Partii nu ii recunosteau imparatului roman decit o vaga superioritate morala, in calitate de cosmocrator si sef spiritual al „lumii locuite". Aceasta reactie a conduca¬torului casei Arsacizilor nu a afectat cu nimic bunele ra¬porturi dintre parti si romani. Dovada si faptul ca, in perioada crizei din 68, Nero a proiectat la un moment dat sa se retraga in tara Marelui Rege (SUET., Ner., 47, 2) 8.
FRONTIERA DUNARII SI BAZINUL MARII NEGRE
Nero s-a dovedit extrem de activ in regiunea Dunarii si in bazinul Marii Negre, caci voia sa consolideze si sa dezvolte in aceste zone influenta romana. Faptul trebuie pus ia legatura cu politica romana dusa in Armenia sau cu relatiile dintre Imperiu si parti.
Si Claudiu incercase sa intareasca prezenta romana in regiune pentru a apara mai bine orasele grecesti, aflate pe tarmul vestic si septentrional al Marii Negre. Dispo¬zitivul militar roman de pe Dunare era alcatuit din sase legiuni si din forte auxiliare. Trei dintre legiuni erau cantonate in Moesia : a Vil-a Claudia Pia Fidelis, a VIII-a Augusta si a V-a Macedonica — ultima va fi deplasata to Orient, prin 61—62, inainte de a fi inlocuita in 68 prin a IlI-a Gallica. Celelalte forte legionare erau instalate in Dalmatia si in Pannonia. Acest dispozitiv satisfacea, se pare, ambitiile lui Nero, care „ar fi vrut sa faca din Marea Neagra un lac roman" 9. imparatul, consilierii si guverna¬torii sai urmareau, intr-adevar, sa confere acestei ai un statut asemanator cu cel pe care-1 avea Mediterana, a carei prelungire geografica este, de altfel. Frontiera danu¬biana era amenintata adesea de daci, pentru care fluviul nu reprezenta un obstacol de netrecut. Acestia incercau sa mentina contactul, cu fratii lor de singe care populau Moesia. Telul atacurilor intreprinse in sudul Dunarii era slabirea puterii romane si prada de razboi. De asemenea, nu trebuia desconsiderata nici presiunea pe care o exer¬citau triburile sarmatice : alanii, cantonati in nordul Cau-cazului, dar mai ales roxolanii si iazigii care se deplasa¬sera spre Balcani, impinsi catre vest de triburile nomade din Asia centrala. Primul val de sarmati a navalit in Carpati, purtindu-i pe iazigi inspre Cimpia Tisei si pe roxolani spre Dunarea de Jos.
Guvernatorul Moesiei primeste misiunea sa-i respinga pe barbari, sa extinda zona de influenta romana si sa fur¬nizeze Imperiului griul de care capitala avea atita nevoie. Acest guvernator era unul dintre cei mai faimosi senatori ai Imperiului, consulul din 45 si viteazul general Tiberius Plautius Silvanus Aelianus. Cunoastem functiile pe care le-a ocupat acest om si faptul ca a exercitat magistratura suprema — consulatul (CIL, X, 225 : ILS, 6385 ; CIL, XIV, 4216 ; CIL, I, 774 : ILS, 5161 etc). Tiberius Plautius Silva¬nus Aelianus il insotise pe Claudiu in Britannia si se inru¬dea de departe cu prima sotie a acestuia. Proconsul al Asiei la inceputul domniei lui Nero, din 57 pina in 67 ocupa func¬tia de legat-guvernator al Moesiei, dupa Flavius Sabinus — viitorul prefect al Romei si fratele lui Vespasian — si inaintea lui Pomponius Pius, legat al provinciei in peri¬oada 67—68 *. Din Moesia, Silvanus Aelianus va fi trimis in Hispania, de unde Vespasian il va rechema pentru a-1 numi prefect al Cetatii Eterne si, in final, consul, functie pe care o ocupa pentru a doua oara. Senatul ii va acorda onorurile triumfale.
Aelianus apartinea acelei specii rare de inalti functio-ari senatoriali care preferau slujirea Imperiului in pro¬vincii, intrigilor de la Roma. El obtinuse postul din Moesia ita protectiei pe care i-o acorda Seneca, extrem de lUiuent inca in 57 e.n. Aelianus adoptase atitudinea pe -are o va avea mai tirziu Traian : se tinea departe de gru-e de presiune si de circuli capitalei. turnin^=Cesta'.la rindul lui. va fi inlocuit de Marcus Aponius Sa-b> apoi — la scurta vreme — de Gaius Fonteius Agrippa.
O inscriptie din Tibur relateaza faptele lui Plautius Silvanus Aelianus in Moesia : este vorba de un elogiu funebru, redactat pe tonul panegiricului si in stilul obis¬nuit acestui „gen literar'1. Epitaful pune pe acelasi plan succesele militare sau diplomatice si activitatile economico ale lui Plautius Silvanus Aelianus (CIL, XIV, 3608 : 1LS. 986 : Inscriptionez Italiae, IV. 1, 126 : M. Smallwood, nr. 288). Conform acestui text, Aelianus ar fi deplasat o suta de mii de transdanubfLeni pe malul sting *sudic al Dunarii. in Moesia. Aelianus a operat probabil acest transfer do populatie in 61. Se pare ca a actionat in acest mod din ratiuni (strategice, urmind astfel exemplul lui Aelius Catus, care transmutase pe malul drept al fluviului 50 000 de geti in anul 4 al erei noastre ; Aelianus urma¬rea insa, in primul rind. obiective de ordin economic : prin-tv-o asemenea miscare, Moesia capata mina de lucru nece¬sara. In aceste conditii, Aelianus a putut sa trimita mari cantitati de griu spre Italia si sa contribuie astfel la buna aprovizionare a Romei. Plasati in Dobrogea, acesti trans-danubieni — barbati, femei, copii, sefi de triburi — lu¬crau pamintul ca. niste colonisti liberi, dar aveau obli¬gatia sa livreze statului o parte din productia obtinuta. Inscriptia precizeaza totodata ca, ceva mai tirziu, Aelia¬nus, care nu mai dispunea decit de doua legiuni dupa trimiterea celei de-a V-a Macedonica in Ori¬ent, i-a respins pe sarmati, probabil pe iazigi. Acelasi epitaf mentioneaza, de asemenea, ca, datorita unor abile mane¬vre diplomatice, Aelianus i-a fortat pe niste „regi" necu¬noscuti sau dusmani — navalitori — sa depuna juramint de supunere si credinta in fata stindardelor legionare si a efigiilor imparatului. El i-a constrins totodata pe roxolani, pe bastarni si pe daci sa-i livreze ostateci.
Aelianus a intreprins operatiuni militare in zona Duna¬rii de Jos, in Basarabia si Moldova. Expeditia impotriva iazigilor a avut loc in cursul verii anului 62. Aelianus nu s-a oprit insa aici : a intarit securitatea provinciei Moesia si ,,a consolidat pacea pe teritoriul ei". Dobrogea a devenit in aceasta vreme o regiune prospera.
Aelianus a protejat Moesia faurind o centura de mici regate vasale la nordul Dunarii : textul inscriptiei face astfel aluzie la acei principi barbari care venereaza viata lui Nero. Textul relateaza o alta fapta spectaculoasa, extrem de semnificativa in ceea ce priveste propagarea influentei romane spre nord : catre sfirsitul mandatului lui Aelianus in Moesia, legatul 1-a obligat pe regele scitilor din Crimeea, pe Pharsos, a carui capitala era Neapolis Scythica, sa ridice asediul cetatii grecesti Chersonesos, si¬tuata dincolo de fluviul Borysthenes (astazi Nipru), in actuala Crimee. Se pune intrebarea cum a reusit sa faca acest lucru : sa fi intreprins Aelianus o campanie terestra pentru a-i forta pe sciti sa dea inapoi ? sau i-a obligat sa angajeze tratative printr-o demonstratie de forte navale ? Prima ipoteza pare a fi cea mai plauzibila. Expeditia a avut loc in 66 (IOS., Bel, lud., 2, 16). Ea dovedeste importanta influentei romane pe coasta septentrionala a Marii Negre. Pontus Euxinus devenise asadar un lac roman, gratie poli¬ticii abile si energice u lui Plautius Silvanus Aelianus l0. Actiunea guvernatorului nu a fost insa singura de aceasta anvergura. Lueius Tampius Flavianus, barbat in virsta — ruda prin alianta cu Vitellius —, pe care Tacit il caracterizeaza ca avind o fire nehotarita (Hist., 3, 4, 2—4), guverna Pannonia spre sfirsitul domniei lui Nero si in 69 e.n. O inscriptie destul de prost conservata ne instiinteaza ca si el a obtinut onorurile triumfale, ca urmare a opera¬tiunii de transmutare a transdanubienilor (Transdanu-* uiani) de pe malul sting pe malul drept al Dunarii, trans¬fer operat in scopul de a asigura mina de lucru necesara muncii ogoarelor si plata unor noi impozite. El a intre¬prins., de asemenea, expeditii pe malul sting al fluviului (CIL, X, 6225. restituita dupa Annee epigraphique, 1916, nr. 110 si 1LS, 921 ; 1023). Analogia cu politica lui Aelia¬nus este izbitoare. ..Aceste doua cazuri, noteaza un istoric, nu ilustreaza oare consemnele date guvernatorilor de ad¬ministratia centrala neroniana ?" u. intr-adevar, Nero avea »s vedere mai multe obiective in zona danubiana : urmarea sa intareasca provinciile romane, sa furnizeze annonei i Roma mai mult griu, sa atenueze presiunea exercitata upra frontierei danubiene de popoarele ce locuiau pe 1 sting al fluviului — geto-dacii si .sarmatii — si, in ¦rt, sa consolideze influenta romana. Nero si consilierii Qadeau guvernatorilor instructiuni extrem de exacte acest sens. Ca si Aelianus. Flavianus pregatea romani¬zarea Daciei.
Reactiile barbarilor nu intirziara sa se manifeste prin citeva contraofensive. La inceputul anului 69, guvernato¬rul Moesiei, Marcus Aponius Saturninus, va fi nevoit sa respinga o noua invazie sarmatica, iar succesorul sau, Gaius Fonteius Agrippa. va pieri in cursul unei campanii indreptate impotriva sarmatilor si dacilor.
In scopul de a extinde influenta Imperiului si de a transforma Marea Neagra in lac roman, incepind din 57, se face din ce in ce mai simtita prezenta romana in cetatile grecesti din Ucraina actuala, la Tyras in special, si la gura fluviului Nipru. in acelasi timp, in Marea Neagra se con¬stituie o flota imperiala. Aceasta classis Pontica va dispune, sub domnia lui Vespasian, de patruzeci de corabii. O ase¬menea „Ostpolitik" in regiunea Dunarii si a Marii Negre va cunoaste intreaga sa amploare incepind din 61 e.n. : actiunile de anvergura ale lui Aelianus si Flavianus sint posterioare acestei date. Politica externa dusa in aceasta zona se incadra perfect in strategia de intarire a absolu¬tismului initiata dupa 61. Tentativa nereusita a lui Paetus de a anexa Armenia tinea, si ea, de aceeasi orientare. Actiunile intreprinse de romani in aceasta regiune se constituiau, asadar, intr-o politica coerenta.
Regatul Bosforului Cimmerian din Crimeea, vasal Romei, ocupa o pozitie-cheie in bazinul Marii Negre. Bosforul aparea ca un avanpost al civilizatiei, expus atacurilor repetate ale scitilor si ale altor populatii bar¬bare. Regele sau, Cotys, este prezentat de o inscriptie descoperita la Panticapaeum (Bosfor) si datata in 58 e.n., ca un „rege iubitor de cezar si de romani" (basileus philo-kaisar kai philoromaios, IGRR, I, 876 : M. Smallwood, nr. 203 b). incepind cu anul 60 e.n. (anul 357 al erei bosforane), se constata disparitia monedei locale, staterul, cu efigia lui Cotys. Staterii reapar in 62 (anul 359 al erei bosforane). batuti insa cu efigia lui Claudiu, si a lui Nero si purtind monograma acestuia din urma. Cotys moare sau este destituit de romani intre 60 si 62, iar tara sa este invadata, regatul Pontului fiind baza de plecare. Romanii ii impusesera, probabil in 61, un protectorat destul de apasator. Totul ii impingea sa ocupe acest regat : pozitia lui strategica, productia lui de griu si comertul cu sclavi. in timp ce Plautius Silvanus Aelianus dezvolta in Moesia gricultura, cu intentia expresa de a hrani Roma, con¬ucerea imperiala planuia, in virtutea aceluiasi scop, sa aca din Ucraina, grinarul de odinioara al Greciei, o re¬iune producatoare de cereale. Saparea canalului Corint rmarea sa inlesneasca transportul griului din Dobrogea, imeea si Ucraina inspre Roma. Nero avea nevoie de ceasta hrana, pentru a dobindi in continuare sprijinul aturilor populare, pe care nu le mai putea satisface, dat iind faptul ca nechibzuinta sa sfirsise prin a goli vistie¬ia Imperiului a.
Protectoratul si ocupatia Bosforului Cimmerian faceau arte din strategia romana de expansiune in zona Marii egre. Initiata inainte de alianta cu partii, in scopul expres e a-i incercui, aceasta strategie va fi continuata si dupa rfectarea acestei aliante, sub forma unor proiecte la care rsacizii erau asociati. Bosforul Cimmerian nu a fost, de tminteri, niciodata anexat de Nero. Altfel s-au petrecut ucrurile cu Armenia Minor si cu regatul. Pontului. Acesta in urma a fost alipit Imperiului intre 63 si 65. Aceasta nexiune prelungea ocupatia Bosforului si ii asigura puter-ice arierposturi. Guvernul imperial urmarea de asemenea amelioreze comunicatiile maritime dintre Bizant si apezunt (in latina, Trapezus), port din regatul Pontu-i, care ocupa o pozitie-cheie in bazinul Marii Negre. Flota Pontului va fi incorporata flotei romane, regele Polemon II destituit, iar teritoriul sau integrat provinciei Galatia (SUET., Ner., 18). Polemon II avusese o atitudine echi¬voca dupa dezastrul de la Randeia ; aceasta suscitase neincrederea romanilor. in realitate insa, motivul princi¬pal al anexiunii il constituia faptul ca Nero cauta o compen¬satie pentru abandonarea proiectului sau de a transforma Armenia in provincie romana. Urmarea astfel sa supra¬vegheze regatul vasal al lui Tiridate, sa asigure inaintarea romana spre Orient si sa pregateasca baze solide pentru expeditiile pe care proiecta sa le intreprinda in Caucaz si regiunile estice 13. De aceea frontiera romana atingea la a epoca actualul oras sovietic Batumi. Anexarea amascului si a Armeniei Minor raspundea acelorasi obiective14. se oscila
Aceasta „Ostpolitik" de care vorbim in cazul lui Nero ? intr-un plan de ansamblu, intr-o strategie care ntre ideea de expansiune nelimitata si politica
EXPEDITII SI PROIECTA DE EXPEDITII
Pe linga faptul ca se constituiau ca puncte ale unui plan exact de politica externa, fascinatia exercitata de tinuturile indepartate a contribuit mult la realizarea aces¬tor expeditii. Ceea ce nu inseamna ca interesele comerciale si economice au jucat un rol secundar. La curte se consuma, de pilda, o mare cantitate de chihlimbar pentru sofisticatele distractii ale imparatului. Acesta era importat din Iutlanda si din tarile nordice. Un cavaler roman* pe nume luiianus, functionar al lui Nero, va pleca, pe la nord de Carnuntum. localitate de pe Dunare, va strabate teritoriile actualei Cehoslovacii si Polonii si va ajunge pina la marile septen¬trionale, de unde va aduce o mare cantitate de chihlimbar (PLIN., Nat. Hist., 37, 45).
Comertul cu regiunile din nord se va dezvolta conside¬rabil sub domnia lui Nero, dar schimburile esentiale vor ramine orientate catre marile sudului. De la sfirsitul domniei lui Nero dateaza, credem noi, acel Periplu pe Marea Eryihree, itinerar maritim, redactat de un autor anonim, care enumera si descrie sumar etapele unei lungi calatorii. incepind cu porturile de pe tarmul Marii Rosii. eontinuind cu fabuloasele tinuturi ale Africii Orien¬tale — coasta Somaliei si actualul Yemen de Sud (Aden) —. pina la Golful Persic si la tarmurile Indiei. Interesul pentru aceasta zona era, la epoca aceea, extrem de viu. Monedele descoperite pe coasta occidentala a Indiei si informatiile furnizate de Pliniu atesta frecventa contactelor dintre Roma si India. in perioada domniei neroniene, care se caracterizeaza, in general, prin intensificarea eforturilor de explorare a marilor sudului.
O mare parte a comertului cu India, Arabia si Africa Occidentala tranzita Egiptul. in sud, insa, capata amploare noul si puternicul stat abisinian de la Axum, care ameninta sa reteze legaturile Romei cu centrul Africii, cu tarmurile Arabiei si Somaliei. Se va trimite deci o misiune de explo¬rare catre centrul Africii. Seneca, interesat de aceasta problema, ne-a lasat o descriere a expeditiei : „Nero, scrie el, cezar indragostit de toate virtutile si in special de cercetarea adevarului, trimisese doi centurioni in cautarea izvoarelor Nilului. I-am ascultat pe cind infatisau lunga - calatorie pe care o facusera; Ajutati de regele Etiopiei si recomandati de acesta regilor vecini, ei au reusit sa patrunda pe meleaguri neatinse de altii. Dupa multe multe zile, povesteau ei, am ajuns la niste mlastini, al caror capat nici bastinasii nu-1 cunosc" (Nat. Quaest., 6, 8, 3—4). Seneca adauga ca aceste terenuri mlastinoase — sudul actual — sint navigabile doar cu o mica piroga si ca centu¬rionii descoperisera un mare fluviu care iesea dintre doua stinci. Pliniu cel Batrin aduce citeva informatii suplimen¬tare : in scopul pregatirii unei mari expeditii militare in Etiopia, o unitate pretoriana condusa de un tribun parasise Roma, traversase Egiptul si ajunsese la Napata, capitala unui regat vecin cu Axum. Expeditia patrunsese adine in Africa (ea strabatuse 1500 de kilometri in linie dreapta), inainte de a se reintoarce si de a-1 convinge pe Nero sa nu porneasca o campanie militara la sud de Egipt. Opinia membrilor misiunii pretoriene era ca Meroe si regatele invecinate se aflau in declin si fara resurse. Se intorsesera totusi cu cantitati importante de abanos si descrisesera animalele pe care le vazusera : rinoceri, elefanti si paviani (PLIN., Nat. Hist,, 6, 35, 6 ; 12, 3, 2 ; DIO, 63, 8). Expeditia avea si un scop stiintific : acela de a alcatui o harta geo¬grafica a Etiopiei. Dar motivul principal al operatiunii fusese de ordin economic si comercial : trebuiau croite drumuri sigure pentru negustori. Se avea in vedere .fi aurul etiopian si chiar eventuale baze navale pe coasta Africii Occidentale. Sefii misiunii de explorare promisesera,' se pare. la Napata sprijinul roman impotriva regatului Axum. Ideea unei mari expeditii militare n-a fost totusi complet abandonata. in 06, au fost concentrate in Egipt forte militare destinate ofensivei impotriva regelui de la Axum. in 67, insa, Vespasian a retras o parte din aceste trupe pentru campania sa din Iudeea si marea expeditie din sud va fi cu totul abandonata. Cu toate acestea, se stie totusi ca unii calatori romani au ajuns pina in zona actualului Zanzibar 15.
Frontul oriental se afla mult mai mult in atentia lui ro. Razboiul impotriva partilor fusese un bun prilej tru citeva explorari de anvergura. Astfel, escorta rnana care ii insotise pina la Golful Persic pe ambasa¬dorii hyrcanieni, in 58, cercetase cu grija drumul cara¬vanelor care ducea spre est si trecea prin Falmyra.
Nero proiecta o mare expeditie militara spre Caucaz
P°ate chiar mai departe. Tacit relateaza ca, in 69, detasa nte provenind din Germania, Britannia si Illyria se aflau
¦ntonate la Roma. El adauga ca imparatul „le alesese si le
-ptase catre Portile Caspice, in vederea razboiului pe care-1 pregatea impotriva albanilor ; apoi le rechemase spre a zdrobi revolta lui Vindex" (Hist., 1, 6, 4 si 1, 31, 7 ; 1. 70, 2). Pliniu cel Batrin si Suetoniu precizeaza ca scopul expeditiei erau Portile Caucazului sau Portile Caspice (Nat. Hist., 6, 15, 6 ; Ner., 19, 4), iar Cassius Dio mentioneaza ca fusesera trimisi cercetasi in aceasta regiune (63, 8, 1). Nero, scrie Suetoniu, „recrutase in Italia o noua legiune alcatuita numai din soldati inalti de sase picioare, pe care o denumise falanga lui Alexandru" (Ner., 19, 4). Este vorba de faimoasa legiune I Italica, formata exclusiv din tineri cu inaltimea de peste 1,80 m, recrutati in vederea expeditiei caucaziene, incepind din anul 66.
Proiectul era mai vechi, de prin 61—62, perioada in care activitatea romana in bazinul Marii Negre era intensa si se proiectase o ofensiva impotriva partilor. Nero dorise atunci sa duca la bun sficsit ocuparea teritoriilor de coasta ale Pontului Euxin si sa-i atace, de la nord, pe Arsacizi. Esecul lui Paetus si situatia de la Roma il determinasera pe imparat sa amine punerea in practica a acestui proiect. Ceea ce se si intimpla, de data aceasta insa cu sprijinul partilor, si nu impotriva lor. imparatul puse la puncl detaliile proiectului in 66, in timpul vizitei si cu acordul lui Tiridate. Este si motivul pentru care recruta faimoasa „falanga" si lua cu el, in Grecia, un numar insemnat de pretorieni. Planuise ca, la sfirsitui calatoriei, sa plece in Armenia si, de acolo, sa initieze campania militara. in 67—68 insa, soarta ii dejoaca planurile si Nero se vede constrins sa renunte din nou la proiect. Citeva detasamente ale lui Corbulo —- cercetasii mentionati de Cassius Dio — avansara, totusi, in misiune de recunoastere, pina in Caucaz si ocupara citeva teritorii din actuala Gruzie meridionala, unde Vespasian va instala mai tirziu garnizoane. Anexarea Pontului lui Polemon avea sa pregateasca, si ea, aceasta campanie.
Care era. de fapt, scopul campaniei ? Tacit face aluzie la o expeditie presupusa a fi indreptata impotriva albani¬lor. Banuiala pare a nu fi tocmai indreptatita, intrucit albanii (Albani) din Caucaz nu reprezentau un pericol real, care sa determine Imperiul sa concentreze asupra lor forte de o asemenea importanta. Este vorba, probabil, «e alani, care. impingindu-i pe iazigi si pe roxolani, ajun¬sesera la Marea Caspica si amenintau sa treaca Caucazu si sa navaleasca in Transcaucazia, Armenia si Iran. Ei .vQt trece, de altfel, Caucazul in 72. Nero, in deplin acord partii, intentiona sa le stavileasca inaintarea si sa ocupe, in acest scop, trecatoarea Daryal, la nord de actualul oras Tbilisi. La aceasta trecatoare situata la portile Caucazului se refera Tacit si Suetoniu, atunci cind vorbesc despre ocuparea Portilor Caspice. Campania pe care o discutam presupunea insa si alte obiective : romanii doreau sa-si intareasca dominatia asupra bazinului Marii Negre si sa-si asigure, in acelasi timp, controlul unuia dintre cele mai vechi drumuri comerciale ale antichitatii, drum care mergea de la portile Asiei Mici pina in India, trecind prin vaile fluviilor Phasis si Cyros. Totodata, voiau sa supra¬vegheze o ruta importanta a caravanelor, care dadea ocol Marii Caspice. in acelasi timp, considerau necesare orice informatii asupra acestei zone, atit de insemnate din punct de vedere strategic, cu atit mai mult cu cit regiunea era in permanenta expusa atacurilor triburilor nomade.
in sfirsit, putem enumera aici si un obiectiv de ordin psihologic : Nero visa sa reinvie aventura lui Alexandru cel Mare. Fascinat de figura celebrului cuceritor, se gindea la o expeditie care sa ajunga pina in India sau poate pina in China, din care sa iasa acoperit de glorie si care sa-i asigure pentru totdeauna securitatea comertului cu aceste tinuturi. Expeditia nu-i avea drept tinta pe parti ; ea urma sa-i ocoleasca pe la nord sau sa-i antreneze — alaturi de armata imperiala — spre India. Nero vedea in ocuparea Caucazului o trambulina spre alte si alte proiecte indraz¬nete. Numai ca moartea imparatului le-a spulberat pe toate 1«.