b5t11tx
Geneza si expansiunea elegiei
Pentru moderni, elegia constituie un mic poem liric, care exprima sentimente triste si traduce o melancolie dureroasa, Anticii au conferit insa termenului de elegie, elagheia in greceste, alte acceptiuni, desi, in incercarile lor de stabilire a etimologiei acestui cuvant, prevala relatia cu deplorarea funebra 1. Baza utilizarii elegiei rezida in versificatia specifica ei, adica in distihul elegiac, structura metrica alcatuita dintr-un hexametru dactilic si dintr-un pentametru. Cum s-a remarcat, pentametrul, care venea dupa hexametru, vers amplu, lasa impresia unei muzicalitati abrupte, a unui planset deznadajduit, violent 2. Desi distihul elegiac a putut exprima si emotii mai calme.
La greci, distihul elegiac a putut traduce cele mai diverse sentimente si situatii, incat s-a afirmat ca nici nu se poate vorbi de o elegie greaca. Se pare ca numai romanii au creat elegia ca specie literara lirica autonoma 3. Dar desigur mai multi poeti greci, inclusiv si mai ales Callimah, au pregatit emergenta elegiei4. La Roma, distihul elegiac incepe sa fie folosit chiar de catre Ennius, iar comedia palliata si saturele lui Lucilius vehiculeaza o tematica erotica. Adeptii callimahis-mului roman, poetii neoterici, anunta constituirea elegiei ca specie literara independenta. Catul a utilizat distihul elegiac in scopurile cele mai diverse, dar o parte dintre poemele sale reprezinta preelegii. Unii cercetatori il considera adevaratul intemeietor al elegiei, desi el a fost mai degraba creatorul celui mai semnificativ arhetip al ei. Abia in "secolul" lui August distihul elegiac se specializeaza in exprimarea sentimentului de dragoste. La Roma elegia nu traduce neaparat melancolia, suscitata de tribulatii erotice, ci se impune mai cu seama ca un poem esentialmente erotic, concomitent sentimental si senzual, redactat in distih elegiac. Desigur elegia n-a dispus niciodata la Roma de frontiere ferme si inchise, manifestandu-se in special ca o atitudine spirituala si utilizand teme si o metrica intrebuintate si in alte specii literare. Totusi ea si-a dobandit o autonomie clar constientizata de Ovidiu si de alti scriitori romani. S-a pus problema sinceritatii pasiunii, pe care o exprima poetii elegiaci. Savantul francez Paul Veyne a sustinut ca elegia romana nu urmarea transmiterea anumitor emotii, ci ca ea nu reprezenta decat un bibelou gratios si ireal, similar stampelor japoneze. Totul ar fi fictiv in aceste elegii. Iar eul liric n-ar semnifica decat o conventie literara, asemanatoare celei folosite in romanele latine, unde naratia la persoana intai, "Ich-Erzahlung", constituie un simplu tipar literar5. Totusi s-a remarcat abundenta detaliilor realiste din poemele elegiace si s-a aratat ca, in elegii, este firesc ca imaginarul sa se amalgameze cu realul, ca fantasmele sa populeze expresia lirica, intrucat sunt concrete din punct de vedere literar. Dupa parerea noastra, elegiacii romani purced de la un nucleu de sentimente reale, dezvoltate, amplificate de imaginatia lor.

Elegia n-a putut aparea decat in conditii istorice bine determinate. Ea este mai ales produsul a ceea ce a fost definit ca 'generatia elegiaca", cea a barbatilor si femeilor, care aveau douazeci de ani, in deceniul dintre 30 si 20 i.e.n., deci dupa batalia de la Actium si sfarsitul razboaielor civile. Ca si neotericii, elegiacii s-au detasat partial de viata politica. in conditiile in care statul apartinea unui singur om, August, elegiacii au preferat sa se orienteze, de preferinta, spre relatiile private, spre viata individului, spre dragoste, prietenie, arta si existenta mondena. De altfel poetii elegiaci raspundeau unui anumit orizont de asteptare, mai putin receptiv la poemele de suflu larg. in cercul lui Messala Corvinus sau chiar in cel al lui Mecena putea fi apreciata o poezie intimista. indeosebi tineretul roman pretuia poezia elegiaca. Iar, in epoca lui August, se impune si un public feminin, care, daca putem sa-l credem pe Propertiu, se pasiona de lirica sentimentala.
Marcile fundamentale ale elegiei au rezultat partial din ceea ce am relevat mai sus. Poetii elegiaci canta in primul rand dragostea. Este greu de stiut carei categorii de femei apartin iubitele elegiacilor. Fac parte din randurile asa numitelor meretrices, hetairele romane, femei libere, care cer plata pentru favorurile lor, bijuterii, stofe de lux, parfumuri si bani, sau mondenelor din inalta societate, ca Lesbia lui Catul? Este dificil de raspuns la o asemenea intrebare. Pasiunea elegiaca implica o serie de motive concrete: lamentatia poetului, aflat in fata usii inchise a iubitei lui Aparaklausithyron), invectivele impotriva slabiciunii iubitelor pentru lux, impotriva batranelor intermediare avide, regretul fata de disparitia varstei de aur, cand nu existau lacomia, tradarea si perfidia. in plus, elegiacii consoleaza in legatura cu pierderea unei fiinte iubite sau, dimpotriva, adreseaza cele mai bune urari, cu prilejul unei casatorii, prin poemul numit epitalam, ori al unei zile de nastere, eventual unei alte aniversari, cu ajutorul asa numitului genethliacon. De asemenea elegiacii exprima o atitudine nonconformista, chiar contestatara fata de practicarea marilor virtuti romane traditionale. Adesea ei par ostili valorilor si discursurilor mentale traditionale. S-au putut detasa termenii si conceptele cheie ale elegiacilor, care sunt: refuzul avutiei, "saracia", paupertas, respingerea angajarii politice, "inertia", inertia, recuzarea gloriei si demnitatilor,
"lipsa de faima", infamia. Toate aceste cuvinte exprima predicarea inactiunii, refuzul valorilor si metavalorilor traditionale, bravarea ordinei sociale 6. Concomitent, elegiacii incrimineaza moravurile corupte ale epocii lor. in legatura cu acest nonconformism moral si social se afla pacifismul elegiacilor. insa acesti poeti nu se multumesc sa exacerbeze eul liric, sa potenteze un subiectivism mult mai accentuat decat cel al neotericilor, ci manifesta si o tendinta "de obiectivare, din dorinta de a inscrie experienta erotica personala intr-o ordine valorica superioara" 7. Elegiacul se prezinta ca un prototip al indragostitului, "exemplu de dragoste", care adopta un ton sententios, ca sa invete pe altii secretele iubirii. El opune serviciului militar, militia, slujirea aproape ostaseasca a Venerei, zeita iubirii, militia Veneris 8.
Concomitent, in legatura cu aceasta obiectivare a sentimentelor personale, dar si cu traditiile romane, emerge o elegie "romana", chiar civica. Dupa ce contrapusesera vietii active (negotium) tihna, otium, elegiacii recupereaza partial primul concept si valorile pendinte de el. Dar desigur nu se poate considera ca poezia elegiaca sustinea total politica lui August, in special eforturile de restaurare a vechilor moravuri si valori. Totodata, acesti poeti utilizeaza abundent aparatul mitologic, mostenit din poezia elenistica, susceptibil sa potenteze nazuinta pilduitoare a erosului. Legatura cu epiliul, scurtul poem callimahian cu subiect mitologic, consacrat unui aspect minor al miturilor, se impune cu evidenta. Elegiacii se inscriu, intr-o anumita masura, in cohorta adeptilor callimahis-mului roman. Totodata elegiacii refuza romanescul. Ei (indeosebi Propertiu) nu-si infatiseaza peripetiile dragostei in ordine cronologica, care sa aibe un inceput si un sfarsit, ci amesteca intre ele, intentional confuz, etapele pasiunii lor, ca si cum ar dori sa scoata expresia lirica din orice flux temporal. Rafinarea scriiturii elegiace nu implica doar uzitarea antiromanescului si a unui metaforism mitologic erudit, criptic. Aceasta rafinare comporta si notatia lirica fulguranta, manuirea sofisticata, atent elaborata si bogata in reverberatii artistice, a epitetelor, de altfel intens utilizate de elegiaci. in elegiile lui Tibul apar uneori doua cupluri substan-tiv-adjectiv, dintre care unul este intercalat in interiorul celuilalt. incat cele doua elemente ale unui asemenea cuplu sunt separate intre ele de termenii celuilalt cuplu nominal. Totodata elegiacii epocii lui August practica o scriitura clasicizanta, intemeiata pe simetrie si armonie desavarsita. in ultima analiza, callimahis-mul si clasicismul fac jonctiunea in arta elegiacilor augusteici. Inventorul elegiei a fost Cornelius Gallus, prietenul lui Parthenios din Niceea, insa si al lui Vergiliu 9.
Gallus
Gaius Cornelius Gallus s-a nascut la Forum lulii, in Qallia narboreza, in anul 69 i.e.n. Se pare ca provenea dintr-o familie modesta, cu toate ca a ajuns cavaler roman, dupa ce fusese coleg de scoala cu Octavian-August, al carui prieten devenise. Octavian l-a numit guvernator, adica prefect al Egiptului, proaspat cucerit. in aceasta calitate, Qallus se distinge prin merite administrative si militare deosebite si este glorificat de locuitorii Egiptului, cum atesta o inscriptie celebra (C/L., 3, 14.147). A cazut insa in dizgratie, datorita unor intrigi politice, a fost destituit din postul pe care il ocupa si a fost condamnat de senat la exil. Neputand suporta aceasta lovitura, Gallus s-a sinucis in 26 i.e.n., Vergiliu, pe care Gallus il protejase, i-a laudat talentul poetic si l-a pus in scena in Bucolica a zecea, unde se pare ca a preluat teme si chiar expresii din opera poetica a reputatului sau prieten. De asemenea l-au celebrat Propertiu si Ovidiu.
Opera lui Gallus a constat mai ales dintr-o culgere de patru carti de elegii, intitulata dupa anumiti cercetatori "Iubiri", Amores, si, dupa altii, Lycoris™. De fapt Lycoris era numele, pe care Gallus il dadea iubitei sale, frumoasa actrita de mimi, Volumnia Cytheris. Legatura dintre Cornelius Gallus si Volumnia Cytheris - care fusese si iubita lui Antonius si a lui Marcus Brutus - a durat intre 44 si 39 sau chiar 37 i.e.n. Aceasta culegere de elegii s-a pierdut, incat a prilejuit in exegeza moderna felurite speculatii. Subiectivismul exacerbat al expresiei si o certa originalitate caracterizau probabil elegiile lui Gallus. Succesorii acestui poet vor utiliza o formula foarte caracteristica pentru elegie, introdusa de Gallus, care afirma ca geniul sau poetic se datora in primul rand iubitei sale. Volumnia-Lycoris era muza si inspiratoarea lui Gallus. Scriitura lui Gallus pare sa fi fost viguroasa si mai putin rafinata decat cea a elegiacilor ce-i vor urma (Quint, Inst, Or., 10,1, 93).
Pe langa aceasta, Cornelius Gallus, care il admira foarte mult pe Euphorion din Chalcis, poet doct si abscons, a adaptat si reelaborat in latineste epilii si alte poeme savante ale acestui autor grec, inspirat de arta lui Callimah. Aceste adaptari nu erau probabil realizate in distih elegiac Se pare insa ca Gallus, care se formase la scoala callimahismului roman, a alcatuit si epigrame. Un fragment de papir, scris in latina, si descoperit relativ recent in Egipt - este probabil vorba de cel mai vechi papir latinesc, descoperit in aceasta tara - comporta trei catrene in distih elegiac. Unul dintre ele consemneaza numele frumoasei Lycoris. Aceste catrene apartin probabil unei culegeri de epigrame, alcatuite de Gallus 11.
Gallus ramane in istoria literaturii latine mai ales ca fauritorul elegiei. In poemele sale fiintau in nuce toate elementele traditiei elegiace ale epocii augus-teice.
Tibul. Viata
Datele noastre asupra biografiei lui Tibul comporta numeroase enigme, in pofida amanuntelor furnizate de elegiile scriitorului insusi, de Horatiu si Ovidiu, de o epigrama scrisa de un poet augusteic, probabil Domitius Marsus, precum si de o biografie fragmentara, care figureaza in manuscrisele ce contin poemele tibuliene, desigur redactata la sfarsitul antichitatii. Nu cunoastem nici macar prenumele poetului, care in rest (nume si cogomen) se numea Albius Tibullus. S-a nascut la o data necunocuta, situata intre 69 si 47 i.e.n., probabil in 54 i.e.n., undeva in apropierea Romei, intr-o zona unde familia sa avea o proprietate rurala, aproape sigur la Gabii. A murit probabil in anul 18 i.e.n. Tibul a primit o educatie aleasa; se pare ca apartinea ordinului cavalerilor, ca era frumos si ca isi ingrijea atent aspectul fizic. in pofida unor aluzii enuntate de poet insusi la o conditie sociala modesta, a dispus de mijloace, care i-au permis sa duca o existenta confortabila Dupa batalia de la Actium din anul 31 i e.n., Tibul si-a legat existenta de ocrotirea, pe care i-a acordat-o Messala Corvinus. A frecventat cu asiduitate cercul curtural-politic initiat de Messala, unde a devenit cel mai important poet, desi a intrat in relatii si cu alte grupari literare ale epocii. Cu toate ca nu aprecia viata militarilor, I-a insotit pe Messala in doua expeditii, la care a luat parte protectorul sau. La Roma, el cunoscuse, inca in 31 i.e.n., pe Delia, principala eroina a elegiilor sale, dar a frecventat si alte mondene sau curtezane ale epocii. Relatia cu Delia pare sa se fi incheiat in 28-27 i.e.n. 12.
Opera si corpul tibulian
Manuscrisele cuprind, sub numele lui Tibul, trei carti de poeme, scrise in distih elegiac. Toate aceste poeme formeaza "Corpul Tibulian", Corpus Tibullia-num. intr-adevar numai primele doua carti de poeme apartin in mod sigur lui Tibul, in vreme ce cartea a treia include, pe langa doua elegii, considerate a fi opere ale lui Tibul, poeme alcatuite de diversi poeti ai cercului condus de Messala, la care ne vom referi in alt subcapitol. Prestigiul deosebit, de care se bucura Tibul, a determinat incorporarea acestor poeme printre productiile principalului elegiac al cercului patronat de Messala, chiar in "secolul" lui August sau mai tarziu, in veacul I e.n. .
Cartea intai din Corpul Tibulian inglobeaza zece elegii de o intindere relativ mare, care variaza intre 79 si 95 versuri. Ele nu sunt dispuse in ordinea cronologica a zamislirii lor, incat elegia a zecea a fost cu siguranta prima scrisa de Tibul, in 31 sau 30 i.e.n. Poemele au fost alcatuite pina in 26 i.e.n. si au fost publicate de poet insusi in 26 sau in 25 i.e.n. Cartea a doua
* in secolul al XV-lea, copistii italieni au divizat cartea a treia din Corpus Tibullianum in doua carti, deci a treia si a patra. Dar aceasta impartire a cartii a treia nu corespunde traditiei manuscrise mai vechi si nu se justifica prin nimic. contine sase elegii, a caror intindere oscileaza intre 22 - elegia a doua - si 122 de versuri - elegia a cincea. Aceste elegii au fost compuse intre 24 fi 19 i.e.n. si au fost editate de poet insusi, putin inaintea decesului, ori de prietenii lui, dupa sfarsitul lui Tibul. Poetul a murit tanar si opera sa exprima visurile, aspiratiile, fantasmele si dezamagirile unui artist tanar. Este foarte posibil ca, in I copilarie, Tibul sa fi incercat anumite frustrari. Totusi supraeul sau n-a combatut vehement pulsiunile, care ii agitau psihicul. Pentru a-si exprima eul liric, pentru a practica arta notatiei sentimentelor, Tibul a recurs la diverse metode. Elegiile sale sunt incarcate de felurite reminiscente, purcese din operele altor poeti. Au fost decelate, in tesatura motivelor tibuliene, vestigii din poezia lui Lucretiu. De asemenea impletirea tematicii erotice cu cea rustica poate sa se datoreze pildei oferite de Gallus 13. Tibul a contractat si o anumita datorie fata de poezia elenistica, fata de callimahismul grec si roman, inclusiv fata de Catul. Emerg din elegiile tribuliene si anumite similitudini, e adevarat destul de limitate, cu lirismul anacreontic ori cu invectivele horatiene, ca si o comunitate a temelor cu Propertiu. Se impun mai ales asemanarile cu poezia vergiliana. Chiar numarul elegiilor din cartea intai (zece) corespunde celui al eglogelor vergiliene. Iar cand abordeaza o tema epica din trecutul istorico-legendar (Eleg., 2, 5), Tibul se inspira din ideile fundamentale ale Eneidei, de fapt complex adaptate. O serie intreaga de idei si motive tibuliene atesta sorgintea lor vergiliana.
Dar opera lui Tibul rezida numai intr-un mozaic de reminiscente din creatiile altor poeti? Desigur ca nu. Arcadia lui Tibul pierde travestirile poeziei pastorale, asuma un lirism delicat, strain de forta fantasiei vergiliene. S-a remarcat de altfel ca faimoasa campie a Arcadiei din literatura settecenteasca descinde din Arcadia tibuliana si nu din cea vehiculata de Bucolicele lui Vegiliu 14. intr-adevar, Tibul asimileaza, in cadrul unei intertextualitati fertile in efecte, experienta antecesorilor, spre a o pune in slujba unui lirism foarte personal, imbibat de o gracilitate specifica.
Substanta elegiilor tibuliene consista, cum am aratat, in imbinarea motivului erotic cu cel agrest. Iar piesa de rezistenta a acestei impletiri poate fi decelata in asa numitele elegii deliene, cinci la numar (Eleg., 1, 1; 1, 2; 1, 3; 1, 5; 1, 6), sau "cartea Deliei", adica in poemele dominate de pasiunea pentru frumoasa iubita cu acelasi nume, pasiune pusa indeoste in relatie cu nazuinta de a trai deliciile existentei la tara, in tihna campului, in zaristea unui ideal hesiodic de existenta, pe meleagurile unei Arcadii sui generis. Chiar primele versuri ale elegiilor afirma nazuinta spre o existenta calma, in mijlocul naturii, precum si dispretuirea avutiilor si gloriei militare: "stranga-si un altul gramada averile-n aur ros-galben // Si-aiba-n ogor roditor iugare multe; pe el //Sa-I ingrozeasca o truda-ndarjita cu dusmanii-n coasta // Si sa alunge-al sau somn goarna de lupta sunand: // Iara pe mine ma dea saracia vietii tihnite, // Numai luceasca a mea vatra de-un foc ne-ntrerupt" (Eleg., 1,1, w. 1 -6, trad. de Vasile Sav). De altfel prima elegie comporta aproape toate temele vehiculate de Tibul, semnificand chintesenta universului imaginar al poetului. Delia este desigur un nume conventional, care trimite la cuvantul grecesc dalos, "limpede", "evident", precum si la epitetul conferit Dianei, zeita din insula Delos. S-a sustinut ca si personajul ar fi conventional, rod al fantasmelor poetului. Dar spontaneitatea, patetismul, pasionalitatea dragostei, manifestate de Tibul pentru aceasta femeie, atesta ca este vorba de un personaj foarte real.
Se pare ca Delia camufla o frumoasa femeie numita Plania (APUL, Apoi., 10). De altfel vocabulul latin planus, "limpede", traduce tocmai grecescul dalos. Pla-nia=Delia era o femeie casatorita, de conditie relativ modesta si de moravuri libere (Eleg., 1, 2, v. 41; 1, 5, v. 47; 1, 6, v. 15). Pasjunea lui Tibul pentru aceasta mondena penduleaza intre o variata tesatura de iluzii si numeroase dezamagiri amare. Eul liric al poetului este total aservit acestei pasiuni, cum marturiseste sincer el insusi15. Chiar cand intelege ca Delia il inseala, Tibul n-o detesta si n-o dispretuieste, ci isi indreapta imprecatiile impotriva unei intermediare in intrigi amoroase, care ar fi urzit infidelitatea (Eleg., 1, 5, w. 47-60). Totusi sentimentele lui Tibui se indreapta si in alte directii, de pilda spre tanarul Marathus (Eleg., 1, 4; 8; 9). S-ar parea ca Marathus reprezenta un rival imaginar al Deliei. in schimb, Nemesis, o curtezana, in ciuda numelui sau conventional, ar putea fi o iubita autentica a poetului. Ea predomina in a doua carte de elegii, unde este cantata in trei poeme.
Tematica tibuliana implica si alte dimensiuni. Ea vehiculeaza prietenia sincera si tandra, nutrita pentru Messala sau pentru alte personaje, precum Cornu-tus, ale carui aniversare si tribulatii sentimentale prilejuiesc stihuri mestesugite (Eleg., 2, 2 si 3) sau Macer, probabil poetul Aemilius Macer. Expresie a unui univers imaginar juvenil, poezia lui Tibul comporta, in repetate randuri, oroarea incercata fata de servitutile, de aspectele dezagreabile ale batranetii, dar si ale razboiului. S-a remarcat ca numele si performantele lui August insusi nu apar niciodata evocate de Tibul si s-a dedus din aceste omisiuni o manifestare opozitionista, pe care ar fi asumat-o poetul. Opinam insa ca se exprima numai un anumit nonconformism, si o contestare a mentalitatilor traditionale, ca se evidentiaza mai ales prioritatea motivelor erotice. Caci Tibul celebreaza in schimb nu numai vechea religie, ci si faptele de arme ale lui Messala Corvinus, subordonate obiectivelor regimului augusteic (Eleg., 1, 7, w. 5-l2; 2, 1, w. 3l-33 etc), dupa cum si asumarea de catre Messalinus, fiul ilustrului sau protector, a unei demnitati sacerdotale, revalorificate de August (Eleg., 2, 5). Cu acest prilej, poetul evoca Roma arhaica, virtutile ei, originea troiana a romanilor, chiar daca in alti termeni si pe alt timbru decat Vergiliu. Oricum, Tibul reliefeaza misiunea sacra, providentiala a Romei: "Roma, prin numele tau esti sortita stapana a lumii, // Peste intinderea ce-o vede Cerera din cer" (Eleg., 2, 5, w. 57-58, trad. de Vasile Sav). Astfel Tibul tinde sa depaseasca universul elegiac strict intimist.
Arta lui Tibul
Tibul surade rar. Tot atat de rar sunt evocate, in discursul sau liric, clipe de bucurie, de implinire a dorintelor, care de altfel sunt situate mai cu seama in trecut. Prevaleaza melancolia, sentimentalismul monoton, care au determinat pe cercetatori sa desluseasca in imagistica tibuliana un anumit romantism ante litteram si sa-l compare pe Tibul cu Lamartine si cu Watteau16. De fapt Tibul este cel mai elegiac dintre poetii elegiaci sau altfel spus cel ce se apropie in masura cea mai sensibila de sensul conferit de moderni notiunii de elegie. Totodata el recurge destul de rar la aparatul mitologic si se straduieste sa subordoneze totul expresiei cristaline si eului sau liric. Sublimarea sentimentelor este abil practicata de Tibul. O anumita seninatate, ca si gustul pentru simetrie traduc optiunea clara pentru clasicismul augusteic, bazat pe stravechiul constructivism roman.
Quintilian, care considera elegia romana egala ca valoare arhetipului ei grecesc, il declara pe Tibul cel mai important exponent al acesteia si il caracteriza drept "rafinat" si "elegant", tersus si elegans (Inst. Or, 10,1, 93). Lasand deoparte o ierarhizare valorica, absolut inacceptabila, intr-adevar Tibul exceleaza prin rafinament, prin slefuire maiestrita a artei sale, prin notarea si chiar notatia efluviului liric si nu prin forta imagistica, prin substanta fantasiei, prin profunzimea emotiilor. Armonia muzicala a ansamblului, manuirea simetriilor, inflexiunile delicate precumpanesc in macrosintaxa discursului liric tibulian. Albert Foulon a evidentiat iscusinta vadita de poet in ocultarea anumitor structuri, care sunt perceptibile, fara a se vadi cu ostentatie. Astfel cartea intai a elegiilor este divizibila in doua jumatati perfect simetrice, intemeiate pe alternanta intre tema fericirii imposibile, visate de poet, si cea a propedeuticii dragostei, a lectiilor de iubire *. Compozitia fiecarei elegii apare totusi dezordonata la prima vedere. Tibul trece rapid de la un motiv la altul, in cuprinsul aceluiasi poem, ca si cum o fantasma ar genera o alta, parca sub impactul unei subiectivitati onirice. incat, la nivelul structurii de suprafata, elegia se prezinta ca o suita de tablouri autonome. O asemenea tehnica poate, desigur, fi pusa in relatie cu o "procedura saturica", frecventa in poezia latina, insa, in acelasi timp, pare a anticipa dicteul automat. in realitate, Tibul nu pierde niciodata din vedere tema de baza, cel mult ocultata, incat, in structura de adancime, se reface coerenta fundamentala a poemului respectiv.
Totusi cercetatorii au evidentiat ca Tibul exceleaza mai ales prin selectia lexemelor, prin stilul lui18. S-a pus in lumina frecventa exceptionala si sensurile, conotatiile variate ale cuvantului tener in elegiile tibuliene, unde el apare in 31 de versuri, incat poate fi socotit emblematic. Dar tener inseamna in latineste "moale", "mladios", "fraged", "gingas". intr-adevar gracilitatea si transparenta impregneaza discursul liric tibulian, alaturi de elaborarea rafinata. Tibul cauta pretutindeni muzicalitatea, dar ajunge uneori pana la edulcorarea sentimentului exprimat. Am
* Alcatuirea cartii intai ar implica fericirea visata (Eleg., 1 si 10), profesorul de dragoste (Eleg , 2 si 6), fericirea intrevazuta AEleg., 3 si 7), profesorul de dragoste (Eleg., 4 si 8), fericirea imposibila (£/efif.,5si9)17. aratat, in alt subcapitol, cat de dibaci sunt ordonate vocabulele si raporturile dintre ele in scriitura tibuliana. Poetul utilizeaza o limba clasica, fundata pe un lexic de manifesta limpezime, pe alternanta intre frazele lungi si cele scurte, expresive. Tibul isi construieste scrupulos versificatia si atesta o arta remarcabila a distihului elegiac. Gustul pentru simetrie opereaza in acest caz.
Receptarea lui Tibul
in consecinta, Tibul este un poet clasic, in pofida aurei romantice a discursului sau liric. Sau altfel spus, un Verlaine al antichitatii si al clasicismului. Un Verlaine chiar in mai mare masura decat un Watteau ori un Lamartine. Poetii augusteici si in primul rand Ovidiu l-au pretuit in mod deosebit. Epoca imperiala a recunoscut in opera lui precedente ale gustului sau. L-au admirat mai cu seama clasicizantii, orientati in aceasta vreme spre rafinarea scriiturii. Am semnalat aprecierea elogioasa a lui Quintilian, impartasita insa si de Statius si Martial. Tibul a lasat urme semnificative in toate literaturile "moderne", prin excelenta in cea franceza, care l-a valorizat incepand chiar din secolul al Xlll-lea. Desigur insa ca Tibul pierde mult din prestigiu, cand este comparat cu Propertiu. Diverse fragmente sau elegii au fost talmacite in romaneste de numerosi traducatori ca Stefan Bezdechi, N.l. Herescu, Petre Stati, Alexandru Andritoiu. Vasile Sav a tradus integral si in metru original intreg Corpul Tibulian, oferind alaturi si editarea textului latinesc. Aceasta lucrare a aparut la Bucuresti, Editura Univers, 1988.
Poetii tibulieni
Primele sase elegii din cartea a treia a Corpului Tibulian alcatuiesc o unitate incontestabila, ca opera a aceluiasi poet. intr-un epitaf imaginar, poetul isi indica numele: "Lygdamus zace aicea, durerea si dorul Neaerei, // Soatei rapite, au fost cauza ca a pierit" (Eleg., 3, 2, w. 29-30, trad. de Vasile Sav). De asemenea alte versuri releva ca poetul s-ar fi nascut in anul in care au murit amandoi consulii (Eleg., 3, 5, w. 17-l8), adica in 43 i.e.n., cand au pierit Hirtius si Pansa, pe campul de lupta. Cercetarile intreprinse la sfarsitul secolului al XVIII-lea de J.H. Voss au atestat ca acest Lygdamus n-a putut fi Tibul. S-au emis diverse ipoteze si s-a sustinut ca Lygdamus ar camufla feluriti poeti ai secolului I i.e.n. Opinam ca acest Lygdamus a fost un poet necunoscut noua, care frecventa cercul lui Messala Corvinus. Elegiile canta dragostea nefericita a lui Lygdamus pentru o femeie numita Neaera, probabil chiar sotia ori mai degraba logodnica poetului. Cele sase poeme totalizeaza aproape 300 de versuri si traduc un discurs liric monoton, desi delicat, suav, melancolic. Lirismul lui Lygdamus se distanteaza de onirismul, chiar controlat de ratiune, al lui Tibul si tinde sa adere la realitatea ambianta, dupa exemplul lui Catul. Cu toate acestea, lui Lygdamus ii este strain limbajul crud, cateodata practicat de Catul.
Al saptelea poem din cartea a treia a Corpului Tibulian contine 211 hexametri dactltici. El este cunoscut sub numele de "Panegiricul lui Messala", Panegyricus Messalae, desi unele manuscrise prefera titlul, de fapt mai adecvat materiei tratate, de "Laudele aduse lui Messala", Laudes Messalae Acest poem trebuie sa fi fost scris la inceputul anului 31 i.e.n., deoarece nu mentioneaza fapte si evenimente contemporane sau posterioare bataliei de la Actium. Autorul nu poate fi nici Lygdamus si nici Tibul, ci un tanar poet necunoscut, care frecventa cercul lui Messala. Valoarea literara a poemului sau este foarte modesta. Poetul glorifica, pe un ton ostentativ encomiastic, meritele lui Messala. Mult mai izbutite din punct de vedere artistic sunt cele cinci elegii subsecvente din cartea a treia, adica 8-l2. Unii cercetatori le-au atribuit lui Tibul, altii Sulpiciei, eroina acestor poeme. Este insa probabil ca ele apartin unui alt poet din cercul lui Messala, care se ascunde, poate, sub numele conventional de Cerinthus.
in Corpul Tibulian urmeaza sase elegii (Eleg., 3,13-l8) de proportii reduse la cateva versuri, in care insasi Sulpicia isi exteriorizeaza dragostea pentru Cerinthus. Aceste bilete de dragoste versificata au fost scrise probabil candva intre 24 si 19 i.e.n. Autoarea era un vlastar al aristocratiei romane, mandru de eruditia si de frumusetea sa, care frecventa cercul lui Messala. Sulpicia, care se prezinta singura AEleg., 3, 16, v. 4), era probabil fiica lui Servius Sulpicius Rufus si a Valeriei, sora lui Messala, ce ii era tutore. Poeta canta pe un ton patetic iubirea ardenta, pe care o nutrea pentru Cerinthus. in cele din urma Cerinthus raspunde pasiunii senzuale a Sulpiciei AEleg., 3,13 si 18). Poeta lanseaza o sfidare: "a fi gresit insa-mi place si masca virtutii mi-e groaza//A mi-o lua" (Eleg., 3, 13, w. 9-l0, trad. de Vasile Sav). Anticonformismul, senzualismul intimist, aproape ostentativ contrapus mesajului vergiiian se regasesc in versurile Sulpiciei. Ele ilustreaza participarea, de altfel aproape contestatara, a femeilor la viata culturala a epocii. Trairile Sulpiciei denota prospetime, insa scriitura este stangace. Dupa elegiile Sulpiciei, in Corpul Tibulian urmeaza doua scurte poeme in distih elegiac, dedicate de Tibul insusi unei iubite ale sale (Eleg.. 3, 19-20) 19.
Este limpede ca toti cei trei poeti mentionati mai sus se aflau in obedienta lui Tibul. Ei practica o poezie mai concreta decat cea a maestrului lor, dar mai putin rafinata, mai putin cristalina, incapabila sa recupereze incantatiile muzicalitatii tibuliene.
Propertiu. Viata
Propertiu este cu mult superior lut Tibul si admiratorilor acestuia, intrucat el atesta unul dintre cele mai valoroase talente, pe care Ie-a produs poezia latina.
Destule enigme invaluie biografia si personalitatea lui Propertiu. Daca in cazul lui Tibul nu cunoastem prenumele poetului, in cel al lui Sextus Propertius, ne aflam in imposibilitatea de a-i stabili supranumele (cognomen). S-a nascut probabil in jurul anului 50 i.e.n., sau poate chiar in 48 ori 45 i.e.n., in Umbria, aproape cu certitudine la Asisium, azi Assisi. Apartinea unei familii instarite, care facea probabil parte din ordinul ecvestru. A devenit orfan de tata la o varsta frageda, iar domeniul agricol al familiei a fost confiscat si distribuit veteranilor lui Octavian si lui Antonius in 41 i.e.n. Mama sa l-a crescut la Roma, unde Propertiu a primit o educatie aleasa. Aici poetul a inceput de foarte tanar, poate de la 17-l8 ani, o legatura de dragoste cu o femeie, pe care o va numi Cynthia si care ii va marca intreaga existenta. Frustrarile incercate in copilarie il vor determina sa evite o angajare politica personala. Totodata Propertiu va suferi toata viata din pricina unui puternic conflict intre cenzura severa a unui supraeu exigent si pulsiuni violente. Propertiu a fost totusi un aprig "hedonisf. Placerile mesei il vor conduce spre cele ale erotismului neingradit, cum releva poemele sale (de pilda Eleg., 3,10).
Propertiu n-a aderat la cercul condus de Messala, in ciuda afinitatilor sale cu poetii tibulieni. Poate incepand din 29 sau din 28 i.e.n., el a frecventat cercul lui Mecena si s-a imprietenit cu Vergiliu si cu Ovidiu. Propertiu a asumat in acest cerc o autonomie spirituala mai pronuntata decat cele invederate de Vergiliu si de Horatiu. Iar Mecena pare sa fi respectat relativa independenta a unui poet, pe care il pretuia mult Cum cele din urma evenimente mentionate de Propertiu dateaza din anul 16 i.e.n., se pare ca el a decedat chiar in acea vreme, deci pe cand era mai tanar decat Tibul.
Alcatuirea si tematica elegiilor lui Propertiu
in pofida existentei sale scurte, Propertiu a lasat o opera destul de intinsa, din care s-au conservat peste 4.000 de versuri, din nouazeci si doua de elegii, grupate in patru carti.
Exegeza moderna a considerat multa vreme ca Propertiu si-ar fi publicat prima carte de elegii in 29 sau 28 i.e.n. (oricum inainte de luna octombrie a acelui an), a doua in 26 sau in 25 i.e.n. si a treia dupa 23 i.e.n., eventual in anii 22 sau 21 i.e.n. Cartea a patra a fost editata postum, putin dupa 16 i.e.n., poate in 15 i.e.n. Dar Gordon Wiliams si Pierre Grimal au demonstrat practic irefutabil ca Propertiu a publicat intr-o singura transa primele trei carti, incat numai a patra a aparut separat dupa moartea poetului. De altfel Propertiu insusi se infatiseaza daruind trai carti de poeme zeitei Persephona, dupa moartea sa (Eleg., 2, 13, v. 25) ai. Pe de alta parte, intr-un subcapitol dedicat elegiei in general, noi am remarcat tehnica antiromanesca practicata de Propertiu, care n-a respectat cronologia reala a legaturii sale cu Cynthia si nici cea a redactarii elegiilor Cum de fapt am aratat si cum vom mai vedea, ordinea reala a alcatuirii elegiilor nu este respectata nici macar in structurarea cartii a patra, editata de prieteni probabil dupa indicatiile autorului.
Cartea intai a fost intitulata de poet Cynthia, iar ulterior a fost cunoscuta sub numele de Monobiblos. Ea comporta douazeci si doua de elegii si este consacrata in proportie de aproximativ 70% dragostei pentru Cynthia. Cartea a doua cuprinde treizeci si patru de poeme: 80% din elegii privesc pe Cynthia, dar se pot percepe si accente nationale, adica romane. in schimb, in cartea a treia, Cynthiei nu ii sunt dedicate decat 40% dintre cele douazeci si patru de elegii, ultimile doua poeme ilustrand ruptura dintre poet si iubita lui. Temele romane isi sporesc insa ponderea. Cartea a patra incorporeaza, unsprezece elegii, care sunt mai lungi decat in cartile anterioare: oscileaza intre 48 si 150 de versuri. Prevaleaza inspiratia romana si religioasa. Numai doua elegii se refera la Cynthia, care apare moarta in elegia a saptea si foarte vie, dispusa sa se distreze si sa faca scene de gelozie poetului, in elegia a opta. De altfel, chiar in cartea intai, Propertiu, pe langa poeme mai vechi, din prima perioada a activitatii sale literare, deci scrise chiar inainte de batalia de la Actium, insera elegii redactate mult mai tarziu spre a asigura ansamblului o subtila simetrie .
in mare parte modelele folosite de Propertiu trebuie cautate in literatura greaca. Propertiu a utilizat experienta lui Philetas din Cos si mai ales cea a lui Callimah. insusi Propertiu se declara un Callimah roman, Callimachus Romanus: "da, Umbria este mandra de-al Romei Callimah!" (Eleg., 4, 1, v. 62), exclama poetul. El mentioneaza de mai multe ori si cu respect numele lui Callimah Intertextualitatea, relatiile cu poezia callimahiana sunt modeste in prima carte de elegii, ca sa creasca ulterior de la o carte la alta. Lui Callimah i-a putut datora Propertiu propensiunea pentru un discurs literar rafinat si elegant, ca si refuzul epopeii de mari dimensiuni sau predilectia pentru epiln De asemenea Propertiu, in masura mai mare ca oricare poet augusteic a apelat la experienta neotericilor, a adeptilor callimahismului roman. Pecetea lui Catul este sensibila mai cu seama in prima carte de elegii. Desigur si Tibul a oferit precedente, intens exploatate, elegiilor propertiene, mai ales in cartea intai. Este asadar opera lui Propertiu un mozaic de imprumuturi din alte discursuri literare si vremuri? Fireste ca nu. Dimpotriva, Propertiu constituie unui dintre cei mai originali poeti latini. Nu numai ca el adapteaza profund reminiscentele, elementele preluate de la altii, viziunii sale personale, nelinistii funciare, pe care o nutrea, ci le face sa adere ia mentalitatea si sensibilitatea Romei epocii sale 23.
Dragostea, poezia si alte motive
Propertiu raspunde de fapt unui complex orizont de asteptare. El se adreseaza atat nonconformistilor preocupati de problemele intime, prin excelenta unui public feminin, cum o si afirma clar AEleg., 2,2 si 3), cat si celor ce sustineau eforturile politice si propagandistice, pe care le intreprindea regimul augusteic. Atasamentul sau fata de Cynthia se bazeaza pe fidelitate, pe "lealitate", fides, termen frecvent utilizat de poet. Dar fides era o metavaloare profund romana. Si efectiv fides fata de Cynthia emerge ca esentialmente romana. Propertiu transfera in sfera relatiilor frivole un tipar roman, conex vechii si austerei moralitati. Propertiu a fost calificat drept principalul exponent al callimahismului Romei augusteice. insa el pune callimahismul in serviciul unui anumit expresionism. Propertiu recurge intens la filonul expresionist, inca viu in literatura latina, si valorifica virtualitatile acestuk, ca si cele ale ritualismului mental, pe care se bazau ele. Organic vorbind, Pr Dpertiu este un expresionist si un ritualist. Totodata gustul pentru simetrie, glorific area constructiva a traditiilor romane, cultul ratiunii ordonatoare, la un nivel fun lamentai, traduc adeziunea la clasicism. Propertiu realizeaza marea performanti de a suda organic, in discursul sau, liric expresionismul, callimahismul si ck sicismul. t
in fiecare carte, prir ia elegie este investita cu un caracter programatic, caci asuma substanta tematic/i prioritare a discursului liric propertian. Personalitatea Cynthiei si patima ardent i, profund senzuala, pe care aceasta femeie i-o inspira lui Propertiu, domina ansamblul elegiilor. Dar cine era Cynthia? Este evident vorba de un pseudonim iterar, care trebuia sa ilustreze statutul acestei fiinte de inspiratoare a lui Propertiu, de substitut al lui Apollo si al muzelor. intrucat legenda afirma ca Apollo s-ar fi nascut in insula Delos, la poalele muntelui Cynthus. De altfel Cynthia era si un nume al insulei Delos, ca si al zeitei Diana, de asemenea nascuta la picioarele muntelui Cynthus. Iar Apuleius ne spune ca acest pseudonim disimula o femeie numita Hostia Afipol., 10) care ar fi apartinut unei familii romane, ce ar fi dat cu un secol in urma pe poetul Hostius. S-a sustinut insa cu indrituire ca textul lui Apuleius este corupt in cazul Cynthiei si ca trebuie citit Roscia si nu Hostia. Prin urmare iubita lui Propertiu ar fi fost urmasa unui celebru actor, Quintus Roscius Gallus, care facuse parte dintr-o familie originara din Lanuvium 24. Propertiu ne prezinta si un portret al Cynthiei, femeie frumoasa, blonda, cu maini lungi si albe, cu mers gratios, eleganta, impodobita cu vesminte si bijuterii somptuoase (Eleg., 2, 2). Era Cynthia=Roscia o curtezana de lux, o meretrix? Foarte probabil ca nu. Cynthia apare mai degraba din elegiile pro-pertiene ca o mondena, ca o femeie care isi traia liber viata, desi a putut fi si maritata la un moment dat. Ea poseda o locuinta confortabila, calatorea, scria versuri, dansa si canta, era o "fata erudita", docta puella. Desigur ca era superstitioasa, geloasa, violenta, tiranica, capricioasa si frivola. isi alegea si isi schimba repede iubitii; nu traia din darurile lor, dar le solicita insistent, caci ii placeau bijuteriile, stofele pretioase, obiectele de lux. Ducea o existenta dezordonata, ii placea sa petreaca si era o bautoare (bibosa) inveterata. De altfel a murit tanara, probabil in jurul anului 20 i.e.n.
Desigur portretul Cynthiei si "romanul" legaturii ei cu Prcpertiu este populat de fantasmele poetului si de tipare literare consacrate. Astfe! apar lamentele si serenada indragostitului in fata portii iubitei (Eleg,, 1,16). Totusi un nucleu real de trasaturi autentice ale personajului si de pasiune juvenila, fundata pe o apriga combustie interioara, poate fi lesne detectat in tot ce o priveste pe Cynthia. Prima elegie din cartea intai este programatica prin excelenta. Poetul evoca tribulatiile si traumele pe care i le prilejuia patima pentru Cynthia, recurgand si la aluzii mitologice. Totodata, el subliniaza atasamentul adanc, ineluctabil, fata de iubita sa, Focurile, ignes, ii anima sentimentele. Cynthia ii inspira discursul elegiac, ea singura II face talentat, evidentiaza el intr-un alt poem (Eleg., 2, 1, v. 4). Patima poetului este totala si despotica: "tu singura imi esti casa, tu singura, Cynthia, imi esti parinti, tu esti toate prilejurile bucuriei mele; fie ca voi iesi in calea prietenilor trist, fie bucuros, oricum voi fi, voi spune: Cynthiei i se datoreaza" (Eleg., 1,11, w. 23-26, trad. de Traian Costa). Stendhal a spus ca, daca Tibul canta dragostea tandra, iar Ovidiu pe cea capricioasa, Propertiu si-a inchinat versurile iubirii patimase, absolute, funeste si cumplite 25. Concomitent Propertiu si-a exaltat si si-a damnat iubirea devoratoare, chiar deliranta: a exaltat puterea acesteia, dar a blestemat-o din pricina cruzimii ei. Ar fi vrut sa scape de dominatia pasiunii sale, incrancenate, tragice, insa il impiedica ardenta iubirii, ca si "lealitatea" fundamentala fata de Cynthia (Eleg., 2, 30, w. l-l2). O adevarata patologie a pasiunii erotice se desluseste in discursul liric propertian; cum de fapt am aratat, clipele de bucurie, de implinire a aspiratiilor sentimentale si a dorintelor senzuale, sunt rar evocate de poet, cand figureaza aventura sa cu Cynthia. Numai elegiile finale ale cartii a treia ilustreaza triumful rebeliunii poetului, care se desparte de Cynthia si se considera vindecat de patima lui nefericita (Eleg., 3, 23-24). Cu placerea autoflagelarii si in numele amalgamului de sadism si mazochism, Propertiu se bucurase ca sufera din pricina maniei Cynthiei. imi place sa sufar, declara el, si sa vad suferinta (Eleg., 3, 7). Totusi tematica discursului liric propertian depaseste pasiunea fata de Cynthia si se reliefeaza ca foarte variata. Propertiu reproseaza romanilor o pudoare excesiva, ajungand in pragul amoralismului (Eleg., 3,13); el lanseaza imprecatii violente impotriva unei batrane intermediare in relatii de dragoste, ca si impotriva unei vulgare curtezane AEleg., 4, 5).
Mesajul propertian comporta insa o exceptional de diversa tesatura de motive, care se intreparund adesea si tasnesc surprinzator in foarte numeroase elegii. Atasamentul fata de poezie si iubire si nu fata de valorile etice traditionale, nonconformismul moral si nu conventia sociala consacrata il determina pe Propertiu sa dispretuiasca si sa reprobe acumularea de bogatii, veleitatile filistine, moravurile corupte de aviditate, caci Roma sucomba sub avutiile ei (Eleg.,3, 5 si 12). Comuniunea cu natura apare mult mai rar si mai putin semnificativ decat in elegiile lui Tibul. Poetul recurge la ea, cand figureaza spectacolul pe care Cynthia il are sub ochi in vila ei de la Tibur: muntii plesuvi, turmele, vita de vie, caminele rustice (Eleg., 2, 10). insa Propertiu contrapune naturii genuine poezia, incat Arcadia sa, tara sa literara, se constituie nu numai din dragoste, ci si din eruditie mitologica si din arta versurilor. Propertiu exalta pe un ton solemn virtutiile incantatorii ale poeziei. El elogiaza pe Vergiliu si poezia majora, dar si valentele rodnice ale elegiei (Eleg., 2, 34). De fapt primele elegii ale cartilor a doua si a treia de poeme propertiene comporta o adevarata poetica implicita, insa si explicita a elegiei. indeosebi Propertiu defineste paramentrii poeziei elegiace, pe care el insusi o practica, refuzul poeziei epice eroice, cantarea dragostei (Eleg., 2,1), a pacii si nu a razboiului, constientizarea propriei valori, gloria mirifica a artei, chiar a stihurilor propertiene (Eleg., 3,1). Citadin inversunat, Propertiu promoveaza un decor urban sofisticat impodobit. De unde si interesul pentru artele "frumoase", intocmirea unui catalog al artistilor plastici (Eleg., 3, 9, w. 9-l6), pasiunea pentru pictura. El descrie un tablou, care il reprezinta pe Eros, zeul iubirii (Eleg., 2,12, w. l-l2), templul lui Apollo (Eleg., 2, 31). Pe de alta parte, tema iminentei mortii se impune obsesiv in universul imaginar propertian. Poezia greaca elenistica, de sorginte callimahiana, evita problema mortii. in schimb, ea constituia obiect de importanta cardinala pentru literatura latina 26. Propertiu constata ca, mai apropiata sau mai indepartata, moartea il asteapta pe fiecare (Eleg., 2, 28, v. 58). Orasele pier si ele ca oamenii: Teba, Troia, Veii (Eleg., 2, 8, w. 9-l0; 4, 10, w. 27-30). insa Propertiu considera ca iubirea este mai puternica decat moartea (Eleg., 2, 27).
Elegiile patriotice si mitologia
Propertiu este si un poet al pacii. El refuza angajarea civica si militara in slujba Romei, in masura mai mare decat Catul si chiar Tibul, care isi indeplinisera totusi anumite indatoriri cetatenesti. Dimpotriva, Propertiu a dus o existenta otioasa, departe de activitatile politice si militare. El refuza sa-l insoteasca pe Volcacius Tullus in Orient, unde acesta avea o misiune oficiala. Dragostea pentru Cynthia il retine la Roma si gloria militara nu-l intereseaza (Eleg., 1, 6). Nu intelege sa participe personal la victoriile fui August si prefera sa ramana langa iubita sa (Eleg., 3, 4).
Totusi Propertiu intra in contradictie cu el insusi, deoarece alcatuieste un numar de elegii "romane", in care glorifica Roma si pe August. Cum am aratat intr-un alt capitol, dupa moartea lui Vergiliu, Propertiu devine purtatorul de cuvant al propagandei augusteice. Desigur un purtator de cuvant mai nonconformist si mai independent decat Vergiliu. Propertiu care declara ca-l intereseaza numai poezia erotica, intr-o alta elegie trece usor de la profesiunea de credinta sentimentala la celebrarea maretiei romane. Poetul arata ca a scris destul despre dragoste si ca a venit momentul sa cante lupte si razboaie, desigur cele ale Romei. in tinerete trebuie cantata iubirea, insa ulterior se cuvine sa fie glorificate razboaiele Romei (Eleg., 2, 10, w. l-4 si 7-8). Si intr-adevar Propertiu s-a consacrat plenar discursului poetic patriotic. Am aratat de altfel ca accentele "romane" emerg in cartile a doua si a treia de elegii, pentru a culmina in ultima sectiune a poemelor propertiene. Poetul raspunde sensibilitatii patriotice si, desi August nu planuia campanii in Orient, intrevede zdrobirea partilor si chiar cucerirea Indiei (Eleg, 2, 10, w. 13-20). Fara indoiala Propertiu iubeste Umbria, mica sa patrie (Eleg., 1,22, w. 9-l0; 4,1, w. 12l-l26), insa adora Roma si intelege sa contribuie la eforturile propagandistice ale cercului condus de Mecena ca poet si nu ca un cetatean. El celebreaza victoriile lui August, in special biruinta de la Actium, si-l prezinta pe intemeietorul principatului indeosebi in postura de triumfator (Eleg, 2, 10; 3, 4; 11, 12). Elegia a patra din cartea a treia apare ca un imn inchinat principelui.
Elegiile "romane" domina cu autoritate cartea a patra, unde Propertiu afla cadente aproape epice pentru a proslavi Roma si August. S-ar spune ca elegiile "romane" din cartile a doua si a treia n-au slujit decat ca preludii, ca pregatire a suflului patriotic, de nobila elevatie, din cartea a patra. Convingerile poetului sunt profunde, iar sentimentele, care 71 anima, se vadesc a fi foarte vii. Propertiu se apropie de mentalitatea si de inflexiunile Eneidei, atunci cand, cu adevarat transformat intr-un Callimah roman, invoca obarsiile diferitelor asezari din Roma: centrul istoric al Palatinului (Eleg., 4,1), cartierul Velabrum, unde se aflau statuia si capela misteriosului zeu Vertumnus (Eleg., 4, 2), Capitoliul, pe care se gasea sanctuarul Tarpeei (Eleg., 4,4), templul lui Apollo de pe Palatin, ridicat de August, ca un monument dinastic (Eleg., 4, 6). Aceasta ultima elegie se prezinta sub forma unei adevarate revelatii. Poemul in cauza ocupa o pozitie centrala in economiia cartii a patra si il glorifica direct pe August (Eleg., 4, 6, v. 13), reeditand de fapt noua triada de zei fundamentali, pe care o preconizase Vergiliu. Cand il proclama pe August "pastratorul lumii" conseruator mundi (Eleg, 4, 6, v. 37),
Propertiu reia epitetul de "salvator", in greceste sotar, pe care elenii il confereau zeilor. Lagizii, regii Egiptului elenistic, isi apropiasera acest epitet. Foarte caracteristica este prima elegie a cartii, manifest programatica, asa cum am aratat. Aici poetul ofera o panorama a Capitalei Imperiului, ca sa evidentieze contrastul intre Latiul primitiv si grandoarea Romei moderne, caruia poetul intelege sa-i inchine cantul sau. Pe de alta parte, am semnalat ca metavaloarea organic romana de "lealitate8, fides, este transferata de Propertiu in limbajul dragostei, pe taramul relatiilor erotice *. Conotatiile conceptului de fides statueaza de altfel, in cartea a patra, o punte de legatura intre patriotismul roman, pentru care metavaloarea respectiva constituia una dintre axele lui fundamentale, si dragoste, impregnata de o coloratura structural italica, precum si de mitologie. Caci nu numai Cynthia se reintoarce in doua poeme (Eleg., 4, 7 si 8), in care emerge tema fidelitatii, insa alte doua elegii, consacrate istoriei si legendei, amalgameaza iubirea si vechile virtuti romane. intr-una dintre aceste elegii si in versuri de o exceptionala elevatie morala, Propertiu il consoleaza pe Lucius Aemilius Paullus de moartea prematura a Corneliei, sotia lui, descendenta a Scipionilor si adevarat model de virtute. Fantasmele poetului actioneaza cand evoca umbra Corneliei, care apare sotului ei in vis, ca sa deplanga separatia lor obligata, insa si spre a-i incredinta ingrijirea pruncilor lor (Eleg., 4, 11). Nu este o intamplare faptul ca o asemenea elegie incheie corpul poemelor propertiene. Editorii cartii a patra au asezat deasupra patimii frivole a poetului pentru Cynthia un alt tip de iubire, eminamente romana, profund morala si moralizatoare. Unii cercetatori au considerat acest poem o regina a elegiilor.
in cartea a patra, ca si in celelalte sectiuni ale elegiilor, demersul lui Propertiu apare pretutindeni abundent impregnat de mitologie. Poetul compara, cu o manifesta pedanterie erudita, atat tribulatiile sale, cat si cele ale personajelor sale, cu cele ale eroilor mitologici. El nu poate figura nici dragostea si nici iminenta mortii, fara a recurge la referinte mitologice. Propertiu simte si gandeste mitologic. Situatiile mitologice i se par totdeauna emblematice, susceptibile sa lumineze imprejurarile existentei oamenilor vremii sale. Savantul francez Paul Veyne considera ca mitologia propertiana este investita cu o dubla functionalitate. Pe de o parte mitologia slujeste la marcarea poeziei, la evidentierea faptului ca poetul si cititorul se afla pe meleagurile poeziei, indragite de autor, si nu pe cele ale realitatii. Pe de alta parte, mitologia ar conferi poeziei erotice alura unui badinaj,
* Jean-Paul Boucher a aratat ca, din 32 de ocurente ale cuvantului fides, 17 desemneaza fidelitatea fata de angajarea in dragoste, 9 lealitatea unui om fata de altul sau de adevar, 2 increderea in ceva sau in cineva, 4 credibilitatea unei anumite asertiuni. Fides indica lealitatea lui Mecena fata de August (Eleg., 3, 9, w 33-34), dar si respectarea promisiunii facute de Apollo de a acorda lui Octavian biruinta de la Actium (Eleg , 4, 6, v. 57). August insusi intrupeaza fides (Eleg., 4, 6, v 60) 21 unei persiflari usor sarcastice, intrucat atunci cand o compara pe Cynthia cu o zeita (de pilda in Eleg., 2,2), Propertiu de fapt ar ironiza-o. Elegia propertiana, afirma Paul Veyne, s-ar asemui astfel cu romanele scrise de Frangoise Sagan. Romanciera si poetul latin se refera la o lume din care cititorul este exclus, desi autorul o cunoaste temeinic. Astfel scriitorul este obligat sa supuna deriziunii lumea respectiva, ca sa diminueze frustrarea lectorului si totodata s-o prezinte fascinant, sa-si seduca cititorul. Asadar cand o compara pe Cynthia cu o divinitate, Propertiu concomitent o persifleaza si o innobileaza 28. Dar cum se poate elucida recursul ia mitologie in elegiile "romane"? Fireste, in acest caz, nu opereaza decat aspiratia poetului spre o anumita obiectivare si spre simbolismul revelator.
Arta fascinanta a lui Propertiu
Universul imaginar propertian nu implica transparenta, muzicalitatea limpede si cristalina a lui Tibul. El exceleaza prin densitate emotionala, prin vigoare, prin fantasie de maxima intensitate. Prolixitatea, care i se reproseaza uneori lui Propertiu, provine tocmai din nazuinta poetului de a-si semnaliza discursul liric cat mai intens si mai staruitor. Propertiu se concentreaza cu o forta insolita, parca pana la epuizare, asupra materiei discursului sau liric, pe care il doreste in acelasi timp incandescent si incantatoriu.
Dar cum este organizata macrosintaxa textului propertian? Este cert ca Propertiu a privilegiat o compozitie dezordonata, laxa. Tranzitiile sunt neasteptate sau nu sunt deloc marcate. Tehnica dicteului automat si mai ales cea a discursului "saturic", inchipuit ca un potpuriu, este chiar mai staruitor practicata de Propertiu decat de Tibul. Expresia mesajului propertian adesea se rupe sau se rasuceste asupra ei insesi, in arabescuri cutezatoare. Ca niste blocuri contra-puse, enunturile se ciocnesc intre ele, utilizand si ritmul abrupt al pentametrului. Aceste marci ale structurii elegiilor propertiene ilustreaza optiunea pentru o arta dificila, laborioasa, intentional orientata spre incifrarea mesajului, spre un anumit ermetism, spre o eleganta aspra. Aceasta arta este adesea aluziva, incat de pilda legendele evocate nu sunt narate decat cand ele sunt putin cunoscute. Propertiu prefera sa le sugereze numai prin cateva scurte elemente evocatoare. Sugestia, conotatia, impregnata de un straniu onirism, aluzia, de regula absconsa, abunda in elegiile sale. Poetul rezuma opere literare intregi in cateva versuri, inclusiv epopeile homerice si poemele vergiliene. Arta aluziva se opune ca o arma •elegiaca" epopeii, care povesteste si dezvolta naratiile. Scenariile lirice propertiene se constituie astfel abrupt. Poetul ie presara cu monologuri si dialoguri imaginare, interogatii, exclamatii si apostrofe, foarte numeroase. Temperament vizual prin excelenta, Propertiu evoca, cu o plasticitate remarcabila, formele si culorile obiectelor. S-a aratat insa ca imagistica propertiana comporta cel putin doua duaiisme semnificative. Astfel s-a evidentiat o prima dualitate, intemeiata pe pendularea intre dictia rara, abrupta, cateodata stangace, dar strabatuta de o stralucire sumbra si vehementa, si stilul simplu, sobru, foarte auster, in ultima instanta viguros, capabil sa depaseasca orice afectare erudita. De asemenea s-a constatat o a doua dualitate, care comporta oscilatia intre leptates, gratia subtila, de tip callimahian, deloc rara in imagistica propertiana, si lopogoiia, definita de Ezra Pound, in vremea noastra, ca dansul intelectului printre cuvinte. Aceasta din urma implica ironia rafinata, sarcasmul subtil, chiar parodia, rasul sardonic, ca si conotatiile si aluziile mai sus consemnate 29. Inventarul stilistic propertian este prin excelenta amplu, deschis, oricum accesibil la numeroase duaiisme, la echi-vocuri intentionale.
Un intreg arsenal stilistic este abil instrumentat de catre poet, care foloseste antiteze, aliteratii, elipse, litote, zeugme etc. Limba lui Propertiu se prezinta indeobste drept clasica. Dar poetul utilizeaza cateodata verbe simple in locul celor compuse, substantive abstracte in locul celor concrete, vocabule si cono-tatii din exprimarea colocviala. El manuieste versificatia cu abilitate, cu deosebita suplete, incat faureste o adevarata rima interioara ori macar un ecou. Refrenele si repetitiile de cuvinte pot fi de asemenea identificate in versurile lui Propertiu. De aceea el este considerat aproape un precursor al poeziei medievale si postme-dievale. De fapt Propertiu elaboreaaza o arta efectiv fascinanta.
Receptarea si concluzii
Ovidiu l-a elogiat si imitat partial pe Propertiu, chiar in "secolul" lui August. Versurile liricului umbrian incep sa fie inregistrate pe inscriptii, la cativa ani de la moartea lui, fie reproduse exact, fie adaptate pentru circumstanta. Elegiacul umbrian a fost imitat de Tasso si citit ori citat de Du Bellay, Ronsard si Montaigne. Goethe si Stefan Georg l-au admirat netarmurit, ca si Carducci si Stendhal. S-au inspirat din Propertiu italianul D'Annunzio, iar Ezra Pound i-a consacrat un autentic cult si a prelucrat o parte din poemele lui. Secolul nostru a oferit numeroase si erudite editii ale elegiilor propertiene.
in tara noastra, au aparut diverse traduceri partiale ale operei lui Propertiu. Astfel, in secolul trecut, o elegie a fost talmacita de St.G. Vargolici. in veacul nostru, au tradus din Propertiu I.M. Marinescu, Petru Stati, Alexandru Andritoiu si altii. Masdeu, Cosbuc, Goga si George Calinescu au citit si apreciat opera lui
Propertiu, care a trimis ecouri si in anumite poeme eminesciene. in 1992, Vasile Sav a publicat, la editura Univers, traducerea lui Propertiu, insotita de textul latin. Prin urmare Propertiu a fost un mare poet, de fapt unul dintre cei mai valorosi exponenti ai artei literare romane. Daca ar trebui sa-i cautam analogii in poezia moderna, ar trebui sa-l situam undeva intre Rimbaud si Valery sau intre Arghezi si Ion Barbu. Eruditia pedanta, de multe ori obscura, de altfel voit incifrata, nu poate altera seductia pe care o exercita pentru eternitate arta fascinanta a lui Propertiu. Poetul si-a cantat dragostea ardenta, a glorificat forta stihului si, de asemenea, a celebrat valorile Romei. El a conferit elegiei valente patriotice, pana atunci aproape straine de vocatiile ei. Discursul liric propertian a optat pentru calea trairii aluzive, conotative si deschise spre diverse dualitati, indeobste dificile atat pentru creatorul ei, cat si pentru cititor. Dificila, insa cu atat mai captivanta, cu atat mai frumoasa, cu atat mai bogata in promisiuni incantatoare, care se ofera unei lecturi atente si pricepute.
Alti poeti...
"Secolul" lui August, atat de fecund in talente literare, a produs si alti poeti decat cei consemnati mai sus. insa operele lor nu ni s-au conservat decat sub forma de scurte fragmente. Astfel "generatia" elegiaca a mai numarat, pe langa Propertiu, Tibul si poetii tibulieni, scriitori precum: Gaius Valgius Rufus, consul si prieten al lui Horatiu, autor de elegii si epigrame, Codrus, de asemenea elegiac, Anser, creator de poeme erotice. Ca alti lirici trebuie mentionati Servius Sulpicius, Titius si Domitius Macer, epigramist si exponent al cercului lui Mecena.
Mult mai important a fost Lucius Varius Rufus, nascut probabil in 74 i.e.n. si mort in 14 e.n. Acest poet, care a beneficiat de o viata lunga, spre deosebire de alti lirici, a fost prieten cu Mecena, Vergiliu si Horatiu si a sprijinit foarte activ ideologia augusteica. Din opera sa, nu s-au pastrat decat cateva versuri. Varius a alcatuit poemul "Despre moarte", De morte, referitor la moartea lui Caesar si poate la cea a lui Cicero, un panegiric al lui August, glorificat cu entuziasm, si tragedii Dintre acestea din urma s-a detasat Thyestes, piesa reprezentata in 29 i.e.n., in legatura cu celebrarea victoriei de la Actium. Octavian i-a daruit un milion de sesterti dupa premiera. Din aceasta tragedie, apreciata ca o capodopera a teatrului roman de Quintilian (Inst. Or, 10, 1, 98) si Tacit (Pial., 12, 6), s-au pastrat numai doua versuri. Pierderea tragediei lui Varius constituie una dintre cele mai grave catastrofe generate de disparitia atator texte antice. Caci Thyestes ilustra nu numai dezvoltarea teatrului, intr-o perioada cand marturiile evolutiei lui lipsesc, ci si orientarea tragediei clasicizante. Nu trebuie uitat ca din antichitatea latina ni s-au conservat doar tragedii neclasice. Pe de alta parte, desi promovau optiuni clasicizante, fragmentele din Varius ilustreaza gustul autorului pentru expresivitate, culoare, si miscare. Totodata Varius a fost unul dintre editorii Eneidei.
Aemilius Macer a promovat, in epoca lui August, poezia didactica sau didascalica, sortita unei glorioase cariere in perioadele istorice subsecvente. Sunt mentionati si poeti epici, a caror existenta releva faptul ca s-a constituit o ampla miscare in favoarea epopeii, care nu s-a limitat la Vergiliu Astfel sunt mentionati ca poeti epici Rabirius (ale carui versuri cantau victoria de la Actium), Cornelius Severus, Pompeius Macer, Albinovanus Pedo Totodata in epoca lui August, a trait si Grattius Faliscus, care a compus un poem didascalic despre vanatoare S-au conservat 531 de versuri din cartea intai a acestui poem. Poetii mentionati mai sus au aderat toti la clasicismul augusteic.