Premisele clasicismului i4s10sx
In secolul al XVII-lea, Franta, a carei societate gravita compact in jurul institutiei monarhice, reuseste sa-si extinda suprematia politica si culturala la scara europeana. Regii sai, monarhii absolutisti, Ludovic al XVII-lea si Ludovic al XIV-lea, au descoperit, ca si biserica catolica, aptitudinile culturii de a glorifica, a impresiona si a coplesi. Ei erau convinsi ca, pe aceasta cale, isi pot consolida autoritatea asupra supusilor. In acest scop, vor incuraja o literatura si o arta de curte, mobilizand cele mai semnificative talente franceze ale vremii, la resedintele lor regale. Aceasta reunire de personalitati artistice si literare, care avea menirea de a oficia triumful monarhiei absolute franceze, se va detasa de vitalitatea exuberanta si de dramatismul teatral, specifice barocului, dominant in restul Europei, si va impune un nou curent cultural, oarecum tipic francez, si anume clasicimul.
Principala vocatie a clasicismului este aceea ordonatoare.el urmeaza si preceda o epoca de dezordine. In Franta, clasicismul se naste dupa incheierea razboaielor religioase si se epuizeaza in perioada de declin a “vechiului regim”. In sens de curent cultural sau doctrina estetica, clasicismul, in general, si cel francez, in special, pledeaza pentru cultura clasica greco-latina, aceasta vazuta ca un model demn de imitat. Din punct de vedere stilistic, clasicismul impune o “economie a formei” si, in acest sens, e auster(simplu).

Literatura clasicismului
Efortul creator al reprezentantilor clasicismului a fost favorizat de un context cultural stiumulativ, instaurat in Franta, inca din primele decenii ale secolului al XVII-lea. Prin prestatile lingvistului Vaugelas si ale poetului Malherbe, iar apoi prin actiunile Academiei Franceze, intemeiata in 1635, limba franceza isi fixeaza atat vocabularul, cat si formele gramaticale. Tot acum se contureaza separarea principalelor genuri literare: proza si poezia, tragedia si comedia. Moda saloanelor -; de notorietate e cel condus de celebra marchiza de Ramboillet -; favorizeaza progresele retoricii, incurajand arta conversatiei.
Sub aceste auspicii apare tragedia Cidul (1636) a lui Pierre Corneille, urmata de alte opere majore, precum Provincialele (1656 - 1657) lui Blaise Pascal si tratatul Discurs asupra metodei (1637) al lui Rene Descartes. Pana la 1685, sub cupola patronajului exercitat de Ludovic al XIV-lea, care se declara un fanatic amator de reprezentatii teatrale, apar productii literare de valoare, in cele mai diverse genuri. Moliere se remarca prin comedii (Femeile savante, Tartffe, Avarul), Jean Racine prin tragedii, inspirate din trecutul greco-roman (Britannicus, Fedra, Andromaca), La Fontaine prin fabule (Corbul si Vulpea, Cocosul si Vulpea), iar La Bruyere, intemeietorul scolii moraliste, prin celebrele sale Caractere.

Arta clasicismului
In opera lui Ludovic al XIV-lea, clasicismul de confunda cu arta oficiala. Mai ales in arhitectura, acest curesnt de creatie, in opozitie cu barocul, triumfator in Italia, face apel la ratiune si nu la sensibilitate, pentru a glorifica simbolic autoritatea absoluta a coroanei franceze. In consonanta cu principiile respective, arhitectii Le Vau, Le Notre, Claude Perrault si Mansart poiecteaza si construiesc palatele de la Vaux-le-Vicomte si Versailles sau refac fatada Luvrului, resedinta traditionala a regilor Frantei. Aceste monumente grandioase, uneori gigantesti, sunt concepute dupa principiile unei rigurozitati austre, care viza perfectiunea si armonia geometrica. Canoanele acestui clasicism artistic, care se inspira din marii maestri ai secolului al XVI-lea si al antichitatii, au fost treptat elaborate de numeroasele acdemii de arta, intemeiate si protejate de prim-ministrul Colbert, incepand cu anul 1661. Tendinta spre clasicism a picturii franceze se face simtita mai ales in tablourile lui Nicolas Poussin, care abordeaza o tematica mitologica sau istorica (Orfeu si Euridice, Rapirea sabinelor, Pastorii din Arcadia).