Ar trebui volume pentru descrierea persecutiilor neintrerupte suportate de poporul roman din Transilvania, pentru vointa lui de a ramane in Biserica Ortodoxa, mai ales de la anul 1701 pana la anul 1761, cand o parte a lui a reusit sa obtina un episcop ortodox, si prin patenta imperiala din 6 noiembrie 1762, o toleranta conditionata 79, iar alta parte mult mai mica a fost inregistrata cu forta ca unita. Ne vom multumi aici numai cu cateva spicuiri exemplificatoare din aceasta zbuciumata perioada istorica.

a) Inca a treia zi dupa instalarea lui Atanasie ca episcop pentru a servi catolicismului, intamplata la 25 iunie 1701, romanul Nagyszegi inainta un protest la curtea imperiala in numele preotilor si credinciosilor ortodocsi din partile Alba-Iuliei, Brasovului si Fagarasului, fapt pentru care Nagyszegi a platit cu inchisoare de 6 ani. k8z5zi
Intr-un memoriu inaintat din temnita la 5 noiembrie 1701 catre judele regesc din Sibiu, Nagyszegi scria: «Ca sa nu se nasca revolutia in Transilvania, ci ca toate aceste lucruri sa le potoleasca Maiestatea Sa, eu sfatuiesc sa se dea pace religiilor, sa creada si sa se roage fiecare cum vrea» 80.
Romanii din tinutul Brasovului si Fagarasului s-au rupt formal de sub jurisdictia episcopului Atanasie si a urmasilor, intrand sub jurisdictia mitropolitului de Bucuresti, apoi de la 1716, de cand Oltenia a ajuns sub stapanirea Austriei, sub cea a episcopului de Rimnic, iar prin acesta sub cea a mitropolitului de Carlowitz.

Dar o vreme a domnit in popor o confuzie. El nu-si dadea inca seama ce s-a intamplat, intrucat preotii nu-i spuneau ca nu mai sunt ortodocsi. Dupa ce s-a dumirit insa ca se intentioneaza ruperea lui de la credinta ortodoxa stramoseasca, o miscare generala de rezistenta s-a intins in toata Transilvania, mai ales incepand din 1744. Credinciosii au inceput sa refuze sa mai asiste la slujbele preotilor uniti si-si trimiteau tineri sa se hirotoneasca la episcopiile din Principate, sau primeau preoti de peste munti. Curtea din Viena a ordonat arestarea acestor preoti si calugari in diferite randuri, ceea ce echivala cu interdictia cultului ortodox. Astfel a inceput lupta intre romani si autoritatile imperiale, lupta in care poporul n-a putut fi niciodata invins.
Preotii uniti aduceau fiscul si armata pe capul satelor. Satele trimiteau plangeri peste plangeri la autoritati sa le permita sa-si aduca preoti ortodocsi, sau la Patriarhia din Carlowitz, sa le ia sub obladuirea sa ierarhica, in cele mai multe cazuri tineau asemenea preoti fara voia autoritatilor.
Intr-o petitie catre contele Haller, guvernatorul Transilvaniei, romanii din scaunele Salistei, Miercurii, Sebesului, Orastiei si Dobrei, declara, in noiembrie
1748, ca nu au fost si nici nu vor sa fie uniti si aceasta au facut-o cunoscut si imparatesei printr-o delegatie trimisa. «Dumnezeu stie cate asupriri suportam si in trupurile si in sufletele noastre din pricina unirii, suferind mari silnicii. Caci nu stim cine ne-a declarat pe noi uniti; noi insa declaram pe fata ca n-am fost uniti. Cand s-a introdus unirea in Transilvania la 1701... cate doi oameni din Brasov, Fagaras, Sibiu au facut cerere cu protest nu ca sa nu se introduca unirea in Transilvania, numai ca sa nu se faca aceasta cu violenta... Cand a venit Ioan Patachi ca episcop (la 1715), ne-am ridicat cu tot districtul nostru si am facut cerere cu mari rugaciuni sa nu fim siliti cu violenta sa imbratisam unirea, pentru ca noi nu vom imbratisa unirea... Venind al doilea episcop, Dl. Ioan Inocentiu Klein, iarasi ne-am ridicat si cerem sa nu fim siliti la unire pentru ca noi nu o vom primi... ªi popii nostri, fara sa stim noi, s-au dus si s-au unit si cand noi am intrebat: «domniile voastre v-ati unit?», ei luand painea in maini (Sfinta Cuminecatura), ingenunchind s-au jurat, nu numai pe paine si pe vin, ci si pe copiii lor ca nu sunt uniti. Noi i-am crezut ca unor parinti duhovnicesti ai nostri, dar pe urma am aflat ca ei s-au alaturat unirii.
Din cauza aceasta, noi ne-am retras de la ei. Daca s-au unit, sa-si pastreze unirea pentru ei, pe care noi n-o vom pastra, pentru ca niciodata n-am fost uniti... Ei au facut apoi asa fel, ca sa fim jefuiti si adusi, in mizerie; caci am ajuns acolo ca nu mai suntem in stare sa prestam; contributia luminatei regine si pe langa aceea nu putem sa ne mai ducem viata. Daca cineva are o vita isi achita amenda, cine n-are vite», nici vreo alta posesiune, e dezbracat de haina. Nemaiavand deloc mijloace, ne-am facut robi altor natiuni. De aceea suntem siliti sa ne refugiem la luminata noastra regina, deoarece totdeauna din porunca si in numele ei ne-au amendat si ne-au supus la batai («verberibus affecerunt

nos»), ...nu mai putem suporta asupririle si calamitatile» 81.
Rezultatul cererii catre imparateasa a fost ca li s-a cerut tuturor satelor sa trimita cate doi oameni la Sibiu, sa li se citeasca un rescript al imparatesei. Citindu-li-se acest rescript in latineste, fara nici o explicare si deci neintelegand ei ceva, indata «din porunca celor mai mari, trimisii nostri au fost alungati cu batele; cei mai tineri asternindu-se la fuga deabia au scapat, cei mai batrini, insa, si mai neputinciosi au fost loviti crud. Apoi doi trimisi ai nostri, Ioan Oancea care a dus memoriul la Viena si un altul care l-a insotit, impreuna cu opt preoti ai nostri" si cu cativa laici, au fost luati din casele lor si dusi in lanturi si aruncati in carcera murdara a unei temnite cunoscute si tinuti despartiti de orice comunicare omeneasca; am cerut eliberarea lor adeseori, dar orice cerere a fost zadarnica; si pentru ca am indraznit sa facem recurs la Maiestatea Voastra suntem amenintati cu chinuri de moarte; si daca Maiestatea Voastra nu va binevoi sa porunceasca eliberarea vietii noastre de chinuri, vom muri batuti in cap sau cu bitele» 82.
Intr-o alta cerere catre mitropolitul din Carlowitz, romanii din aceleasi scaune spun: «Dupa aceea s-au suparat popii cei uniti si s-au dus la domni. ªi ne-au parat si au mintit ca noi am fost impreuna cu dansii si n-am fost nici vom fi. ªi ne-au pus sub birsag si ne-au prins pe noi mai mult decat 300 de oameni, tot fruntea si noi am fagaduit ca nu ne vom uni; suntem gata sa ne aduceti muierile si copiii si sa le taiati capetele, apoi sa stiti Maria Voastra bine ca omul nu-i slobod cu trupul dar este cu sufletul. Apoi ne-au slobozit si ne-au pus sub birsag mare-cumplit si sub bataie». «Apoi au inceput a prinde popii, de sunt si acuma, prinsi», «in satul Gales, ne-au trimis doua cumpanii de neamti de ne chinuiesc si ne casnesc si de betejeste un om duc neamtii popii cei uniti de-l cumineca si de moare un om, iara duc neamtii de-i ingroapa, si patimim de frica neamtilor si de a popilor, si de naste vreun prunc alearga popii cu neamtii de-l boteaza cu diasila. Si oare om nu vrea sa mearga cu popii cei uniti la biserica ii trage intai cate 50 de bani, a doua oara cate un florin si merg la carciuma si-i beau». «Sa judeci Prea Sfintia Ta ce vina avem noi, ca de cate ori au venit arhierei in Tara Ardealului nu de credinta noastra, fiind uniti, noi totdeauna ne- am aparat si acuma, facatorii de rau, popii, ne fac o sila cumplita ca aceasta» 83.
Intr-o alta cerere catre imparateasa, romanii din Ardeal se plang in august
1750 ca din toate satele au fost arestati preoti si credinciosi si nu li s-au dat drumul decat dupa ce «preotii au prestat juramant ca nu vor mai savarsi liturghia, cu atat mai putin botezul sau alte slujbe pana nu vor trece la unire, iar credinciosii ca nu se vor mai plange la Maiestatea sa din cauza aceasta». Deci insasi plangerea aducea dupa sine intemnitarea. «Se poate usor intelege, se spune mai departe in plangere, ce urmari dureroase au provenit din aceasta sila,

deoarece in curs de 7 ani, rnai multe mii de persoane au murit nebotezate, nemarturisite si necuminecate. Caci indata ce un preot facea aceasta, i se con- fiscau toate bunurile, ceea ce a atras dupa sine, ca un mare numar din ei si din noi au fugit in Turcia» (in Muntenia). Credinciosii «sint hotarati sa-si jertfeasca trupul si viata si bunurile lor, pentru religia lor» 84.
Intr-o cerere din 1755, romanii din scaunul Selistei, se roaga mitropolitului din Carlowitz: «Pentru Hristos nu ne vei uita, nici dorirea noastra ca suntem dosaditi si legati si batuti pentru sfanta lege, ca acum nu mai stim ce sa mai facem de atatea necazuri si legaturi si batai, prazi si geruri, care ne-au degerat mainile si picioarele noastre in legaturile lor, ca ce-am patit inainte, iar de cand a venit Aron (episcop unit) toate temnitele le-au umplut de robi preoti si mireni, cari nu s-au facut din zilele lui Maximilian si Diocletian, imparatii cei tirani, precum face Aron cu protopopul lui acum cu crestinii pentru legea cea greceasca» 85.
Intr-o alta cerere, adresata mitropolitului din Carlowitz la 4 decembrie
1756, pentru a li se da un arhiereu ortodox, romanii din Saliste si din toata marginea de la Brasov pana la Dobra spun: «Nu mai avem puteri a rabda raul ce ne cade asupra noastra de la popii cei uniti in toate zilele si supararile, ca in toate zilele ne prind la arest si ne casnesc cum este mai rau, inca ne dau si in mana biraelor, de ne inchid prin temnite. Deci de al lor mare rau ne-am pustiit toti si case si mosii si sedem tot fugiti prin paduri, fiindca noua nu ne trebuiesc popii cei uniti pana la moarte. Mai bucuros moartea vom pafti ca pe ei sa ne stapineasca». Ei roaga pe mitropolit sa intervina pentru eliberarea delegatilor lor la Viena, popa Mucenic din Sibiel si taranul Oprea Miclaus, care au fost aruncati in inchisoarea Kufstein din Tirol. Cererea a fost zadarnica. Cei doi au murit in temnita 86.
La 26 mai 1757 romanii din Ardeal trimit iar patru oameni la mitropolitul din Carlovit, cu o petitie in care spun: «Noi neprieteni inaltatei imparatii n-am fost, ci tot cu credinta am slujit, dar atata pedeapsa ce ne-a venit noua pentru legea noastra cea greceasca, ca nici mai de mult cand au fost... imparatii cei rai Maximian si Diocletian, inca nu au fost mai multa rautate pentru lege, cat fac acestia in vremurile de acum cu noi ca a venit acea vreme care ne-am dus la mormanturile mortilor si am zis: iesiti mortilor din gropi, sa intram noi de vii, ca nu mai putem rabda pedepsele ce ne vin de la popii cei uniti si de la domnii tarii, ca nu stim ce sa mai facem, ca nimeni de noi nu-l doare, nici pe domnii cei sasesti, nici pe domnii cei nemtesti, nici pe cei unguresti, ca toate temnitele s-au umplut de noi, pentru legea cea greceasca, ca atata ne-au pradat cat nu stim cu ce om mai plati portia imparatului de prada lor». Ei se plang ca judele din Sebes, Werder, a incuiat bisericile din Loman, Rachita, Pianul de Sus si de Jos, Lancram, «de stau bisericile fara ruga, ca oamenii nu voiesc sa asculte slujba popilor uniti» 87.
Intr-o alta plangere catre acelasi mitropolit se descriu cazuri de arestari de preoti si de tarani ortodocsi din mai multe sate (Sasciori, Sebesel, Jina, Poiana, Tartaria). Metoda era cam aceeasi pretutindeni: plutoane de soldati intrau noaptea in sat, legau strajile, arestau pe preoti, «ii bateau de moarte» pe preoti si pe preotese, jefuiau tot din case, luau si vitele, apoi plecau cu preotul legat, iar in lipsa lui cu preoteasa, uneori cu copilul mic in brate, cum au facut cu preoteasa din Deal, al carei copil a murit degerat pe drum. De obicei se nasteau incidente, caci cei arestati strigau. Aceasta scula tot satul, care alerga la fata locului. Se descarca cate un foc de arma, erau arestati in plus cativa oameni, care ramaneau cu anii in inchisoare si multi mureau in ele. Asa s-a intimplat in sute de sate in repetate randuri.
In Sebesel, oamenii s-au adunat, iar honvezii vazand ca se aduna oamenii,
«au dat foc asupra oamenilor si au inceput a da cu baltace si cu chilome in oameni; oamenii vazand ca dau in ei au luat pietre si au zvarlit asupra lor si le-a spart capul la doi dintre ei si asa au fugit si ne-au lasat...». «Dupa aceea a venit felbiraul cu vreo 60 de unguri si a cazut in doua zile si le-au dat voie de au mincat si au baut cat le-a fost voia, dupa aceea a trimis felbiraul de a mai adus ca la 4—5 sute de oameni si venind aceia, pe acele doua sate au legat sapte oameni din Sasciori si cinci din Sebesel si i-a bagat pe toti in lanturi si in catusi si trimitandu-i la temnita in Uioara s-au intalnit cu multime de oameni si s-au intors indarat si iar au mai trimis vreo 60 de oameni in acele doua sate si o zi si o noapte au mincat si au baut si iar au mai trimis 36 de nemti in vinerea Pastilor si a facut pe oameni cu sila de au luat paste de la popii cei uniati, si cu pustile au stat dupa ei si au sezut pana marti si cere felbiraul gloaba multa de la oameni...
La Jina a trimis solgbiraul din Singatin in Duminica Tomii 20 de catane, toata catana cu o pusca si cu doua pistoale si cu sabie, si a tot impuscat si a mancat ce s-a gasit, tot, ca oamenii au fugit toti din sat de frica prinsorilor si ce n-au putut manca au dus cu ei», in Poiana, dupa ce au prins un om, in ianuarie,
«au tot venit slugile scaunului sa prinda oameni mai multi, sa-i duca de acolo si au fugit oamenii toata iarna in padure ca vai de ei». La Schitul Cioara venind
«12 unguri» sa prinda pe calugar si acela fugind in padure, «s-a suit pe Sfantul altar si au inceput a-l descoperi si a-l strica si au doborit acoperisul si peretii» 88. Calugarul care a fugit era Sofronie care va deveni peste doi ani capetenia rascoalei religioase antihabsburgice din Transilvania. La 1745, in raportul renegatului roman Petru Dobra, care facea eforturi disperate sa mentina unirea, se spune: «dar poporul nu mai cerceteaza nicaieri bisericile si oamenii nu mai mor, ci pier ca vitele si se ingroapa fara luminare si fara cruce» 89. Romanii din Rasinari declara la o ancheta din aprilie 1745, dupa ce tot poporul venise la Sibiu ca sa protesteze impotriva trimiterii lui cu forta la preotii uniti «ca ei mai bine se lasa omorati cu totii, ori se impartasesc in loc de pasti cu muguri de stejar, decat sa mearga la biserica o data cu preotii uniti»
(Protocolul magistratului din Sibiu, sedintele din 19, 21, 22 si 27 aprilie si din
11 iunie 1745).
Se intelege ca interventiile necontenite ale armatei habsburgice pentru arestarea preotilor si a fruntasilor ortodocsi provocau adeseori si actiuni mai hotarite din partea poporului pentru a apara sau elibera pe cei arestati, in comitatul Hunedoara, unde dupa 1744 n-a mai ramas nici urma de uniatie, arestand soldatii trei tineri trimisi de niste sate la sfintire in Tara Romaneasca, trei sate au atacat pe soldati si au scos din mainile lor pe doi din cei trei tineri 90.
In comitatele Mures si Tirnava Mica, ca de altfel aproape pretutindeni, poporul alunga nu numai din biserici, ci chiar si din casele lor si din sate pe preotii uniti 91. Se intelege ca aceasta provoca alte interventii ale armatei imperiale, alte arestari si alte actiuni de aparare din partea poporului.
Ortodocsii romani mureau in toate partile ca martiri pentru credinta lor, fie impuscati sau spinzurati, fie in batai si in temnite, insasi imparateasa Maria Tereza trebui sa recunoasca in rescriptul din 1760 ca «multimea a fost tratata in acel principat al nostru cu moartea si cu alte mijloace de cruzime pentru religia neunita de rit grec» («Penetravit ad aures nostras plebem in illo principatu nostro Graeci ritus non unitorum causa religionis nece et allis cruentis mediis tractari») 92. Transilvania intreaga era in fierbere continua si crescanda.

Aceste tulburari continue din aproape toate satele, intilnirile celor trimisi de diferite tinuturi cu jalbe pe la Viena si Carlowitz, concentrarea a sute si mii de credinciosi din toate partile prin inchisori, i-au dus pe credinciosi la ideea unei actiuni comune solidare. Deocamdata, de pe la 1755, au inceput sa se tina adunari («conventicole») cu sute de delegati din numeroase sate, cand intr-un sat cand intr-altul. Popa Cosma din Deal, popa Ioan din Aciliu, popa Ioan din Sadu sunt pe rand organizatorii lor. Din aceste adunari trimit memorii, stabilesc masuri de actiune comuna. De la aceste adunari se ajunge la 1760 la «rascoala» lui Sofronie.
Calugarul Sofronie de la Cioara, dupa ce a fost alungat din schitul lui si schitul daramat de armata, a inceput sa cutreiere satele Hunedoarei si sa trimita proclamatii in diferite parti, cerand sa se adune cu totii pe la autoritati si sa ceara libertatea de credinta, inainte de Craciunul anului 1759 el a fost arestat si aruncat in temnita din Bobalna. La 12 februarie 1760 vreo 500—600 de oameni din Zarand si din tinutul Abrudului, al Orastiei, al Hunedoarei navalira noaptea impartiti in trei cete, din care una sub conducerea protopopului din Saliste, au atacat temnita din Bobilna, au eliberat pe Sofronie, iar pe straja-mesterul care a incercat sa-i opreasca l-au lovit cu topoarele in piept si in spate. Dimineata poporul a intrat in biserica din Rapolt, ca sa-i multumeasca lui Dumnezeu ca le- a ajutat sa scape pe calugarul lor. Era un preludiu al revolutiei. Sofronie se duce in Zarandul aparat de munti si rezultatul actiunii lui printre moti il vedem intr- un memoriu adus in mai 1760 de o delegatie de tarani Congregatiei nobililor din judetul Hunedoara, adunata_la Deva.
In memoriu se spunea, imbinindu-se respectul cu hotarirea: «Daca vreti sa scoateti de la noi ceva, sub cuvant de contributie, ori alta trebuinta a Principatului, noi suntem gata la toate, dar religia nu ne-o parasim pana cand traim. Toate neamurile isi au legea lor si traiesc in pace in legea lor... Iar noi suntem prigoniti neincetat pentru legea noastra. De ce nu ne dati pace ca sa ne odihnim? De ce sa dam unitilor bisericile, pe care bietii de noi le-am zidit cu cheltuiala si cu mainile noastre? Nu, niciodata pana ce suntem vii!... Prea deajuns ne-am rugat cu toata cuviinta si n-am primit nici un raspuns... Mariile Voastre, nici noi nu suntem ca vitele, cum credeti, ci avem Biserica noastra. Iar bisericile nu de aceea sunt cladite ca sa ramana goale, si nici noi nu ne vom mai inchina in grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca sa ne rugam acolo si sa nu ramana goale! 93.
In acelasi timp Sofronie tine adunari mari in Zlatna, Abrud, Cimpeni, poporul e continuu mobilizat in jurul lui, urmindu-l dintr-o localitate intr-alta. Scopul miscarii lui Sofronie era sa inscrie pe toti ortodocsii intr-o lista in vederea cererii unui episcop ortodox pe seama lor, cum se ceruse si in
«adunarile» mai mici de pana acum.
Arestat in august 1760 de un detasament de soldati, e scapat la portile
Zlatnei de mai multe mii de oameni, indata dupa aceea, intre 10 -15 august 1760
Sofronie tine un mare sinod la Zlatna, in care se formuleaza un memoriu catre imparateasa Maria Tereza si catre guvernul din Transilvania. Sinodul, alcatuit din multi preoti si mii de credinciosi, cere: libertatea pentru romani de a-si practica credinta stramoseasca, plecarea episcopului unit Petru Aron ca sa nu mai stapaneasca nici el, nici popii uniti peste popor, iar in locul lui sa li se dea episcop ortodox; restituirea bisericilor si sesiunilor parohiale ortodocsilor; eliberarea tuturor celor arestati din cauza credintei; scoaterea din Transilvania a popilor uniti, care sunt pricina tuturor tulburarilor si care sunt niste mincinosi deoarece catre catolici jura ca sunt catolici, iar catre romani «ca nici nu cred nici nu marturisesc unirea».
Daca nu li se va implini cererea, e de temut ca poporul nu va mai suporta necazurile, dragostea de popoare se va tulbura si vor fi rascoale in toata tara. Miscarea s-a intins ca fulgerul in toata Transilvania. Episcopul Petru
Aron a scapat numai fugind la sediul comandantului militar din Sibiu de razbunarea poporului, care navali in august 1760 din toate partile asupra Blajului, cerand pe prigonitorii lui. Din tabara de la Zlatna, poporul ii trimite intr-o scrisoare tot dispretul acestei unelte a politicii straine: «Ca sa intelegi mai limpede ca de cand ne carmuiesti aproape ca ne-ai prapadit, daca vei incerca din nou, unul din noi trebuie sa piara», ii cere socoteala pentru pradarea bisericilor, si de luarea antimiselor in faimoasele lui vizitatii. Daca nu le va restitui, il vor cauta chiar si acasa «pentru ca sa vedem ce fel de vladica esti... dusman al legii
«grecesti, pe care cauti s-o nimicesti ca imparatii pagini» 94.
O vreme Sofronie se misca suveran in toata Transilvania, pazit peste tot de o garda de 150 de oameni, caci in Transilvania nu erau suficiente trupe pentru a innabusi miscarea. Totusi ea nu s-a transformat in revolutie sangeroasa, caci Sofronie tinea miscarea in frau.
Pe ziua de 14 februarie 1761 Sofronie a convocat un mare sinod la Alba Iulia, la care au participat preoti ortodocsi, cu cate trei reprezentanti din fiecare sat, intr-o hotarare de 19 puncte, sinodul cere guvernului transilvanean iarasi libertatea religiei ortodoxe, episcop ortodox, restituirea bisericilor si bunurilor catre ortodocsi, eliberarea celor arestati etc.

b) Speriata de aceasta miscare, Curtea din Viena trimite in primavara anului 1761, in Transilvania, pe generalul Bucow, cu trupe numeroase. In acelasi timp satisface cererea romanilor pentru un episcop ortodox si dupa 60 de ani de la desfiintarea Mitropoliei Ortodoxe le numeste ca episcop pe Dionisie Novacovici, vladica sarbesc de Buda. Amandoi acestia vor avea sa indeplineasca munca de pacificare a romanilor.
La inceput Bucow promite romanilor implinirea doleantelor lor. Dar dupa ce poporul se linisteste si se duce pe la vetre, generalul incepe o actiune de represiune si mai crunta si mai sistematica decat cele anterioare. El a ordonat la
9 aprilie o ancheta pentru a afla care dintre romani s-au declarat pana la l aprilie
1761 contra uniatiei sau nu s-a declarat contra ei si care din ei revin acum asupra declaratiei impotriva uniatiei, pentru a atribui bisericile si sesiile lor majoritatii.
Ancheta s-a facut de comisii alcatuite din functionari subordonati generalului, asistati de catre doi preoti uniti. Deci comisiile erau lipsite de impartialitate. Preotii uniti uzau de tot felul de mijloace pentru a determina macar cativa oameni sa se declare pentru uniatie. Asa in Ighiu, unde tot poporul s-a declarat contra uniatiei, preotii uniti au convins pe o ruda a lor, sa se declare unita. Cu toate acestea, aproape pretutindeni poporul roman s-a declarat ortodox.

Rezultatul nefavorabil al anchetei l-a facut pe general sa schimbe promisiunea in privinta bunurilor bisericesti si sa refuze a atribui ortodocsilor bisericile si bunurile bisericesti, pe motiv ca religia ortodoxa nu e recepta, ci numai tolerata. Aplicarea acestei masuri intampina insa in unele parti greutati, in Ocna Sibiului, in Saliste, in Sadu, de exemplu, romanii declarandu-se toti ortodocsi au refuzat sa implineasca ordinul de a preda totusi biserica preotilor uniti. A trebuit ca companii de soldati sa le ia biserica si s-o predea episcopului Petru Aron, iar pe fruntasi sa-i aresteze si sa-i supuna la bastonade in piata Sibiului, in 6 iulie 1761 in prezenta celor doi episcopi, Petru Pavel Aron si Dionisie Novacovici, generalul Bucow personal a luat cheile ambelor biserici din Alba Iulia de la ortodocsi si le-a dat unitilor. Dupa aceasta ambii episcopi slujira liturghia, Petru Pavel Aron in biserica fara nici un credincios, Dionisie Novacovici in gradina casei unde locuia, avand asa de multi credinciosi, incat multimea n-a incaput nici in gradina, nici in piata publica 95. Generalul Bucow a procedat si la represiuni numeroase. Petru Pavel Aron aparea acum din nou in diferite parti in convoiul generalului. La Cuzdrioara, langa Dej, fiind trimisa o trupa de soldati sa aresteze niste preoti ortodocsi si poporul smulgand pe cei arestati din mana soldatilor, generalul Bucow a trimis acolo pentru represiune trei companii din Turda, 100 de soldati din Cluj si o companie de dragoni. In raportul catre imparateasa, Bucow scrie la 8 septembrie 1761: «La atac s-a distins capitanul baron Cavallence din dragoni care a impresurat satul cu atata precautie cu trupa sa, incat nici unul din cei ce au voit sa se refugieze n-a reusit sa razbata. Conducatorii au fost arestati si judecati pe loc si anume doi la moarte prin streang si doi la serviciu militar pe viata» 96.
Bucow se gandea sa foloseasca si pe episcopul Dionisie Novacovici mai mult pentru a tine in frau miscarea pentru Ortodoxie, care de altfel ameninta cu nimicirea intreaga uniatie. Generalul recunoaste la 6 mai 1761, intr-un raport catre imparateasa, ca niciodata «n-a lucrat asa de tare»: «Va rog sa-mi permiteti sa introduc pe episcopul Dionisie peste tot in principat... si anume cat mai repede, ca sa pun capat dezordinelor viitoare ale valahilor prin stabilizarea unei capetenii spirituale, care apoi sa tina in ordine pe supusii sai si in special sa se opuna autoritatii mereu crescande a lui Sofronie in acest popor; este cu adevarat timpul ca sa se procedeze asa, caci altfel nu se mai salveaza nimic din unire, cu toate mijloacele intrebuintate, pe care eu desigur nu le crut si de care poate si trebuie sa dea marturie intreaga tara, caci asa de tare si greu («so hart und schwer») n-am mai lucrat niciodata, aceasta trebuie sa o recunosc». El cere aprobarea sa continue la fel, «altfel totul este zadarnic» 97.
Insusi episcopul catolic Bajtay s-a ingrozit de masurile generalului, cand acesta cu un cinism revoltator a declarat ca va extermina pe toti romanii din tinutul Bistritei, fiindca nu voiau sa primeasca uniatia. «M-am cutremurat la propunerea Excelentei sale, a d-lui baron de Bucow, care voia sa detaseze un corp de 2000 de soldati regulati, contra districtului amintit, pentru a-i masacra pe toti, fara a-i distinge pe cei vinovati de cei nevinovati» 98. Iar unitul Baritiu spune: «Cu privire la propaganda si prozelitism, Bucow, ca si cum s-ar fi aflat intr-o tara straina, si el are o procedura ca intr-o batalie crunta» 99.
De aceea, pe drept cuvant s-a putut spune ca adevaratul intemeietor al Bisericii Unite din Ardeal a fost acest general austriac, cu tunurile si cu dragonii sai.
Daca pana la Bucow romanii nu putusera sa fie siliti sa accepte uniatia,
«comisia de dezmembrare» care lucra la Sibiu sub presedintia lui Bucow, pe baza anchetei din aprilie-mai 1761, a inscris acum samavolnic pe o parte din ei ca uniti, iar generalul i-a tinut cu forta in uniatie. In acest scop el a uzat de procedee foarte bizare si discretionale. Am vazut ca comisiile de ancheta care au lucrat in aprilie si mai 1761 aveau sa inscrie pe toti cei care se declarasera pana la l aprilie 1761 contra unirii, sau nu se declarasera si care voiesc acum sa redevina uniti. Desi romanii s-au declarat impotriva uniatiei, asa-numita «comi- sie de dezmembrare» care lucra la Sibiu a inscris cu de la sine putere ca uniti pe toti romanii din tinuturile unde miscarea lui Sofronie, pentru inscrierea in listele celor ce nu voiesc sa fie uniti, nu se intinsese, desi ei niciodata nu fusesera uniti. In judetul Bistrita preotii uniti au reusit sa momeasca zece romani slabi de caracter care sa declare, fara nici o imputernicire, si sa jure ca toti romanii din judetul Bistrita voiau sa tina de Biserica unita. Pe baza aceasta, comisia de dezmembrare de la Sibiu a inscris toate cele 47 de comune din Bistrita ca unite, dand astfel o cincime din contingentul total al uniatiei din intreg Ardealul, in zadar a protestat poporul in mod public, impotriva acestei inscrieri, comisia a refuzat sa-l asculte. Populatia s-a revoltat, dar revolta a fost inecata in singe 100.

Imparateasa l-a felicitat pe Bucow ca a intarit prin aceasta granita catre
Moldova, alipind la uniatie 4508 familii 101.
Cu toate aceste mijloace nemaipomenite, Comisia de dezmembrare a trebuit sa inscrie marea majoritate a poporului roman ca ortodoxa.
In judetul Alba au fost inscrise ca ortodoxe 14630 familii si ca unite
3134. In cele mai multe din cele 223 comune, cate un numar de peste 100 familii a trebuit sa fie inscrise ca ortodoxe si numai 6—20 ca unite. Vreo opt comune cu 1233 familii au fost facute dar gratuit uniatiei, probabil, pentru ca nu se inscrisesera pe listele ortodoxe inainte de aprilie 1761.
In domeniul fiscal al Zlatnei, 3978 familii au fost inscrise ca ortodoxe si numai 92 ca unite, in procente 98% ortodocsi si 2% uniti, in zadar a navalit asupra lor generalul cu trei armate sa-i inmoaie. Motii s-au tinut darzi.
In judetul Cojocna au fost inscrise ca ortodoxe 11324 familii, iar ca unite
1221 familii, deci vreo 10%. In judetul Tirnava au fost inscrise 5608 familii ca ortodoxe si 947 ca unite. In judetul Turda au fost inscrise 9220 familii ca ortodoxe si abia 964 familii ca unite.
In judetul Zarand nu s-a gasit nici macar un suflet care sa imbratiseze unirea. Comisia a decretat cu de la sine putere, ca patru comune sa ramana unite, cu 208 familii (Lunca, Carastau, Birtin, Tatarasti). Cu toate acestea in judet au ramas pentru cei 97 % ortodocsi, 36 de preoti, iar pentru cei 3% uniti
38 de preoti. Proportia a fost cam aceeasi peste tot.
In judetul Crasna tot poporul si toti preotii s-au declarat pentru Ortodoxie, cu exceptia unei singure familii, in Nasfalau. In districtul Chioarului, au fost inscrise 3607 familii ortodoxe si 1005 familii unite.
In Fagaras au fost inscrie 5344 familii ortodoxe cu 145 preoti si 472 familii unite cu 107 preoti. Cifra unitilor reprezinta de-abia 8%.
In scaunul Brasovului nu s-a gasit nici o familie unita, in scaunul Sibiului s-au inscris 6805 familii ortodoxe cu nici un preot, iar unite 289 familii cu 105 preoti.
In scaunul Miercurea au fost inscrise 1403 familii ortodoxe cu nici un preot si 67 familii unite cu 14 preoti. O situatie asemanatoare in scaunele de Cohalm, Nocrich, Cincul Mare, Orastie, Sebes.
Pentru judetul Dobica, comisia, dupa ce a revizuit cele doua conscriptii, a episcopului unit si a administratiei, a inscris 8705 familii ortodoxe si 2654 familii unite. Cele 23% obtinute aici in mod exceptional de uniatie se datoresc probabil faptului ca 20 de comune intirziasera sa se inscrie impotriva unirii pana la l aprilie 1761.
In judetul Hunedoara comisia de dezmembrare a inscris 14895 familii ortodoxe si 3973 familii unite. Cifra de 55 comune curat unite, majoritatea din partile Hategului, fata de cele 93 curat ortodoxe, pare suspecta, stiuta fiind lupta pentru Ortodoxie din acest judet. Cand Iosif al II-lea a dat cetatenilor libertate de a se declara pentru religia care voiesc, romanii din tinutul Hategului au fost cei dintai care s-au lepadat de unire, pana s-au luat noi masuri pentru a se salva acolo uniatia.
In Solnocul inferior comisia a inscris 10195 familii ortodoxe si 2491 familii unite, iar in Solnocul de Mijloc, 5668 familii ortodoxe si 411 unite. Rezultatul general al dezmembrarii este urmatorul: din 152886 familii de romani, 127712 au fost inscrise ca ortodoxe, iar 25174 ca unite.
Deci cu toate pedepsele si inselaciunile de-abia au putut fi smulse pentru uniatie 20%. Din acestea un numar de 2238 reprezinta familiile preotilor uniti, in vreme ce numarul preotilor ortodocsi e de-abia de 1380 102. Generalul Bucow a luat toate masurile ca cei inscrisi acum ca uniti sa nu mai poata reveni la Ortodoxie. Prin aceasta el a devenit intemeietorul real al uniatiei in Ardeal si al dezmembrarii religioase a poporului roman. Dupa ce iezuitii impreuna cu Curtea de la Viena au creat prin fagaduieli si presiuni ierarhia unita si cadrul preotesc al uniatiei, acum generalul Bucow i-a dat si un contingent de credinciosi. Acest contingent va mai fi marit ulterior prin alte presiuni si manevre. Contemporanul Halmagy insemneaza la 16 iunie 1763 despre persecutiile care au continuat si dupa «dezmembrare» sa fie exercitate asupra romanilor ce s-au declarat ortodocsi: «Preotii uniti umbla cu soldatii, bat pe romanii care nu sunt uniti; acestia fug in munti, dar de lege nu se lasa
(exemplul a 6 sate din tinutul Bistrita), intrebati ce e unirea, ei zic ca nu stiu. Ce credeti? «Ca cei din tara», raspund ei (ca cei din Principatele Romane, adica)103. Un mijloc de a face pe romani sa accepte uniatia a fost infiintarea regimentelor graniceresti in Bistrita-Nasaud si in sudul Transilvaniei. In raportul sau, generalul Ziskovici recunoaste ca taranii romani nu sunt dispusi sa se inroleze in unitatile graniceresti, deoarece se tem ca vor fi siliti sa imbratiseze unirea. El propune deci sa fie folosit si episcopul unit pentru a ajuta pe ofiterii imperiali. Sprijinul solicitat li s-a dat cu mare zel. Preotii uniti au promis taranilor «cerul si pamantul» daca vor deveni graniceri. Dar taranii nu s-au lasat amagiti. Au preferat sa sufere batai zile in sir, in piata Sibiului, decat sa accepte. Taranii refractari militarizarii au fost stramutati in sate departate. Multe familii au trecut in Tara Romaneasca. In Tohan n-a rnai ramas decat un singur om. Taranilor care au refuzat militarizarea li s-au luat pamanturile. Cei ce au primit militarizarea a trebuit de fapt sa primeasca si uniatia 104. Nenumarate cruzimi s au exercitat in comitatul Bistrita, cu acest prilej 105.
Actul de dezmembrare al generalului Bucow de la 1761, prin care a inscris cu sila un numar de romani ardeleni ca uniti, a dat Bisericii Unite o existenta stabila, prin faptul ca nu s-a mai permis acestora sa paraseasca uniatia. Dar aceasta era numai un fundament pe care creatorii uniatiei si uneltele lor la conducerea Bisericii Unite urmareau alte doua tinte mult mai pretentioase: a) sa mareasca continuu numarul credinciosilor acestei Biserici pana la incadrarea tuturor romanilor ortodocsi din Transilvania; b) Sa-i catolicizeze treptat si sa-i rupa de romanii din Principate.
Infiintarea regimentelor de granita a fost numai unul din mijloacele prin care Imperiul habsburgic a marit numarul credinciosilor uniti. Guvernul austriac recurgea continuu la alte mijloace in acest scop, iar episcopii de la Blaj treceau chiar peste mijloacele recomandate de Viena habsburgica, cu consimtirea acesteia. Atat preocuparea continua a Guvernului austriac de a mari numarul credinciosilor uniti pana la desfiintarea totala a ortodoxiei ardelene, cat si actiunea episcopilor uniti in directia aceasta se constata din toate documentele oficiale austriece referitoare la Transilvania, dupa 1761.
Datorita acestor mijloace, o conscriptie a ortodocsilor de la 1766, prezinta numarul acestora scazut de la 127.712 familii, cat erau in 1761, la 105.909 familii. Scaderea aceasta o explica comisia ardeleana care a facut conscriptia, fie prin treceri la unire, fie prin emigrari 106.
Dintre mijloacele prozelitiste folosite de episcopul unit Atanasie Rednic, mentionam plangerea romanilor ortodocsi din comunele Cergaul Mare, Ciufud, Vezea, Spatac si Manarade, de pe domeniul episcopiei blajene. Conform acestei plangeri ei au fost supusi la batai crunte, unele mortale, pentru a imbratisa unirea. Parohii ortodocsi din aceste comune au trebuit sa fuga prin alte sate. Guvernatorul Transilvaniei, voind sa salveze aparentele unei relative moderatii, scrie in urma acestei plangeri episcopului unit, indemnandu-l, asa cum l-a mai admonestat si in anii trecuti, prin adrese si in particular sa se abtina de la violente contra iobagilor in chestiune, silindu-se, pe cat se poate, sa-i dispuna la uniatie prin mijloace blinde 107. Dar imparateasa la 1768 daruieste, in urma referatului iezuitului Delpiri, episcopului Rednic 10.000 florini, ca un premiu pentru succesele obtinute in propagarea uniatiei 108.
Murind la 8 decembrie 1767, episcopul administrator ortodox al Transilvaniei Dionisie Novacovici, averea lui a fost data de autoritatile de stat, o parte Seminarului din Blaj, alta orfelinatului romano-catolic din Sibiu. Guvernatorul Transilvaniei, O'Donel, s-a sfatuit cu episcopul romano-catolic, cu cel greco-catolic si cu cei doi consilieri catolici din guvernul transilvanean, constituiti intr-o comisie, in privinta numirii unui succesor al lui Novacovici. Episcopul unit cerea sa nu se mai numeasca un alt episcop ortodox, ci romanii ortodocsi sa-i fie supusi, cu sila, lui. Toti ceilalti membri ai comisiei au fost contra acestei solutii extreme, spunand ca romanii ortodocsi ar fi impinsi la disperare daca ar fi supusi prozelitismului brutal al episcopului unit. Episcopul romano-catolic Bajtay raspunse la cele 5 intrebari ce i s-au adresat astfel:
1. E adevarat ca romanii transilvaneni emigreaza, dar crede ca cifrele care se dau sunt exagerate.
2. E adevarat ca episcopul unit cauta sa aduca pe neuniti cu forta la uniatie.
3. In privinta mijloacelor de promovare a uniatiei, episcopul Bajtay propune, pe langa altele, trimiterea copiilor de uniti si neuniti la scolile romano- catolice. El recunoaste ca teoretic masura aceasta silnica n-ar fi de recomandat, dar daca se are in vedere ca in Valea Rodnei impunerea silnica a uniatiei prin militarizarea granitei a dat rezultate bune, masura ar trebui totusi admisa.
4. In chestiunea daca nu cumva e o silnicie obligarea ortodocsilor ca la vizitatiile episcopului si protopopilor uniti sa-i primeasca in bisericile lor si sa le asculte predicile, Comisia decide ca nu e silnicie, caci ortodoxul e liber, dupa ascultarea predicilor sa ramana in credinta sa. Fara obligarea ortodocsilor de a asculta aceste predici, cum ar fi putut inregistra episcopul unit atatea succese in raspindirea unirii?
5. In acelasi timp comisia discuta problema daca pot fi pedepsiti ca apostati cei ce parasesc uniatia. Patru rescripte imperiale prevedeau pentru cei ce treceau de la catolici la protestanti si de la uniti la ortodocsi, pedeapsa egala cu cele pentru inalta tradare: pierderea capului si a tuturor averilor 109. Comisia teoretic socoteste ca n-ar trebui pedepsit ca apostat cineva care a imbratisat o religie fara sa o cunoasca, cum se intampla cu romanii care imbratisasera uniatia. Deci ar trebui ca mai intai nici un roman ortodox sa nu fie inscris in uniatie inainte de a fi instruit. Considerand insa ignoranta romanilor in privinta dogmelor romano-catolice, inclusiv a clerului unit, pretentia aceasta ar face imposibila pe multa vreme orice raspandire a uniatiei. Solutia data de comisie este deci sa se considere apartenenta la uniatie perfecta daca a fost perfecta forma trecerii. Episcopul unit va avea deci grija ca trecerile la uniatie sa fie facute in fata unui asesor de la judecatorie si cei ce primesc uniatia sa faca o cruce in fata numelui lor dat fiindca multi nu stiu scrie, atragandu-li-se atentia ca nu mai pot reveni asupra trecerii 110. In felul acesta ei vor putea fi pedepsiti ca apostati, daca vor parasi uniatia.
Era o sofisticarie stil scolastic, care permitea autoritatilor habsburgo- catolice sa ocoleasca principii de umanitate elementara: incadrarea cuiva in catolicism, fara convingeri religioase si pedepsirea lui ca apostat daca il paraseste.
Dar daca oamenii erau adusi la uniatie fara o convingere religioasa, cu ce argumente puteau fi adusi? Desigur cu promisiuni, sau cu amenintari. Am vazut ca Atanasie Rednic primea 10.000 de florini pentru convertirile facute. Banii trebuia impartiti «convertitilor». Cazuri de acestea intalnim necontenit in timpul ulterior. Aceasta era plata celor ce se lasau convertiti; celor ce nu se lasau convertiti li se puneau in fata tot felul de persecutii.
Mai trebuie mentionat si faptul ca credinciosii ortodocsi nu erau atat de ignoranti in ce priveste credinta Bisericii lor si a deosebirii ei de cea papistasa, caci nu erau atat de ignoranti preotii ortodocsi, care ii instruiau. Calugarul Visarion combatea primatul papal cu argumente foarte serioase, pledand pentru intaietatea patriarhului de Ierusalim. Iar intr-o discutie de 4 zile, purtata, la ordinul guvernatorului Haller, in Fagaras, intre preotii ortodocsi si protopopul unit Vasile, in iulie 1745, pe tema primatului papal, cel din urma a pierdut
Pe de alta parte credinciosii ortodocsi erau obligati sa asculte continuu predicile episcopului, ale protopopilor si ale teologilor si preotilor uniti, care desigur constau mai ales din promisiunile sau din amenintarile amintite.
Cu argutii scolastice, cei ce dispuneau de soarta poporului roman, isi linisteau constiinta cu recunoasterea teoretica a unor principii superioare, convingandu-se in acelasi timp ca practic sunt siliti sa le calce «ad majorem gloriam Dei», mai bine zis «domini terestris».
Pedeapsa pentru apostasie nu era decat in rare cazuri moartea, ci inchisoarea, care adeseori se prelungea pana la moartea «apostatului». La inchisoare se adaugau si alte mijloace de coercitie fizica. Poporul roman din Transilvania a cunoscut pe pielea sa, in masa, ca nicaieri in alta parte a lumii, practica mijloacelor inchizitiei.
Forurile din Viena habsburgica voiau totusi sa-si ascunda in sac ghiarele de pisica cruda. Cancelaria transilvana din Viena propune la 17 iunie 1771 sa se trimita guvernatorului Transilvaniei Ausperger un rescript, prin care sa-i ordone sa comunice prim-pretorilor sa nu-i aresteze pe cei ce parasesc unirea imediat, ci intai sa le trimita pe cap un preot unit sau catolic din cei mai zelosi si mai dibaci, care timp de 3 saptamini sa-i tot indemne sa revina asupra gandului de a parasi unirea si de abia daca incercarea aceasta esueaza, sa fie arestati, dar nu pe motivul fatis ca nu vor sa fie uniti, ci sub pretextul vreunui delict civil, in temnita preotul sa continue cu lamuririle lui alte 3 saptamini si de abia in cazul ca nici asa nu revin asupra intentiei lor, sa fie lasati in temnita fara termen.
Dar curtea imperiala a intarziat pana in 1779 sa dea un rescript in acest sens. Iar in acel an dand un asemenea rescript, cancelaria aulica ungara a remonstrat impotriva lui, aratand ca alte hotarari anterioare au stabilit ca ignorarea religiei parasite nu scuteste de pedeapsa integrala pe un apostat.
Urmarea a fost ca s-a aplicat, de la caz la caz, cand pedeapsa deplina pentru apostasie celor ce paraseau unirea, cand cea mai blanda descrisa mai sus112.
Comisia transilvana dupa ce a discutat toate problemele amintite, s-a pronuntat in chestiunea daca trebuie dat un urmas episcopului administrator ortodox Dionisie Novacovici, in urmatorul fel: Daca s-ar lua in considerare exclusiv scopul desfiintarii Ortodoxiei in Transilvania, n-ar mai trebui sa i se dea lui Dionisie Novacovici un succesor. Dar dat fiind ca in acest caz romanii ortodocsi ar emigra in numar si mai mare, e mai bine ca acesti eretici sa fie smulsi de ratacire pe alta cale, printr-o activitate si mai zeloasa a clerului.
De fapt, romanii ortodocsi nemaiputind suporta persecutiile religioase din acel timp, emigrau in tarile romane cu zecile de mii. Calugarului Sofronie i-au urmat in Muntenia, un numar asa de mare de romani, ca au populat vreo 50 de sate. La 1773, emigrarile luau astfel de proportii, ca romanii din Principate strigau; ToataTransilvaniavinelanoi! Un raport consular din vremea aceasta arata ca 23 de sate din comitatul Bistrita au emigrat in Moldova cu 24 000 de familii 113.
In fata acestei stari de lucruri comisia transilvana propune: «Drept aceea sa nu li se dea neunitilor ardeleni episcop propriu, ca sa nu ne legam mainile in privinta propagarii viitoare a unirii, ci numai administrator episcopesc ad bene placitum principi si fara a-i acorda un timp mai lung ... Mai trebuie sa se aiba in vedere la alegerea administratorului ca el sa nu fie nici zelos, nici prea abil aparator al religiei, sa fie insa devotat curtii imperiale si sa ofere garantia ca va urma bucuros instructiunile ce i se vor da si astfel nu va pune piedici in calea unirii», «In acest chip s-ar putea satisface si dorinta arzatoare a poporului (de a avea un episcop) si s-ar putea asigura si progresul unirii, «numai episcopul si clerul unit sa stie profita cu zel de imprejurarile create». Se mai propunea sa nu se dea voie episcopului administrator sa ia contact cu preotii decat cu aprobarea guvernului 114.
Ortodoxia ardeleana trebuia strangulata in intregime, chiar cu ajutorul episcopului administrator ortodox. Un asemenea episcop trebuia admis pentru a se salva aparentele unei oarecare libertati religioase pe seama Ortodoxiei.
La propunerea comisiei a fost numit in 1768, ca episcop administrator ortodox Ioan Gheorghevici, episcop de Virset, cu indicatia sa ramana la sediul episcopiei lui si sa mearga numai cateodata vara in Transilvania, cand poporul e ocupat cu muncile agricole. Dar intrucat Gheorghevici nu a putut veni in Transilvania, caci in noiembrie 1768 a fost instituit ca administrator mitropolitan, apoi ca mitropolit la Carlovit, la 1771 a fost numit ca administrator episcopesc in Transilvania, Sofronie Chirilovici, staretul manastirii din Grabat 115. Acestuia i s-au dat cam aceleasi instructiuni ca si lui Ioan Gheorghevici 116. Aceleasi ingradiri i se vor impune mai tarziu si episcopului Vasile Moga.
Dar lucrurile n-au evoluat dupa aceste rafinate planuri. Cu venirea imparatului Iosif II la tronul imperial, se instaureaza, deocamdata cel putin pentru un scurt timp, o era mai blanda. La 8 noiembrie 1781, noul imparat emite edictul de toleranta, prin oare este abolita pedepsirea ca apostati a celor ce parasesc uniatia. Unitul Barit a putut scrie pe drept cuvint: «Una stim sigur, ca romanii neuniti din Transilvania, dupa acea interventiune a Rusiei (de la 1750), au fost maltratati si persecutati tot ca mai inainte pana la Iosif al II-lea» 117.
Cit de putin acceptata sufleteste a fost uniatia chiar de taranii militarizati, o dovedeste faptul ca dupa 8 noiembrie 1781, cand imparatul Iosif al II-lea da edictul de toleranta, acestia revin in masa la Ortodoxie atat in comitatul Fagarasului, cat si in tinutul Hategului. A trebuit sa se puna in aplicare din nou o multime de presiuni si de viclesuguri, pentru ca unii din ei sa fie impiedicati sa persiste pana la capat in hotararea lor de a reveni la «legea romaneasca», intre altele cei ce declarau ca vor sa paraseasca uniatia, trebuia sa asculte o catehizatie de 6 saptamani de la preotii uniti 118.
Ierarhia uniata a continuat si in prima jumatate a secolului al XIX-lea sa rupa un numar considerabil de ortodocsi, cu metodele obisnuite de silnicie sau de amagire.
In ce priveste celalalt scop, al catolicizarii, episcopii uniti, numiti totdeauna de catre curia papala dintre cei mai servili inchinatori ai papalitatii, au urmarit realizarea lui in mod treptat si cu o tenacitate neintrerupta.
Cei mai de seama fruntasi ai unitilor, cand au inceput sa vada ca habsburgo-catolicismul urmareste acest al doilea scop si nu ramane fidel promisiunii de la 1700 de a nu se atinge de legea romaneasca si de independenta Bisericii Romane din Transilvania, au reactionat cu putere, dand glas simtirii romanesti a lor si a poporului roman, in lupta pentru apararea continutului spiritual traditional si pentru independenta Bisericii Romane, s-a angajat cu toata hotararea mai intai insusi episcopul Inocentiu Micu Clain si dupa el cei trei fruntasi ai ªcolii ardelene: Samuil Micu, Gheorghe ªincai si Petru Maior.
Dar toti episcopii uniti care au urmat lui Inocentiu Micu si o tot mai mare parte din teologii uniti de dupa cei trei fruntasi ai ªcolii ardelene, au continuat cu staruinta opera nefasta a catolicizarii.
Poporul roman, in general, a rezistat acestei actiuni, impreuna cu alti fruntasi intelectuali ai lui. Dar ierarhia unita a continuat si ea opera ei de catolicizare, folosind metoda rafinata a introducerii elementelor de credinta, de cult, de disciplina catolica in viata Bisericii unite si a credinciosilor romani uniti, incetul cu incetul, pas cu pas. Credinciosii romani uniti traitori in vecinatatea fratilor ortodocsi au rezistat mai deplin; cei din partile mai departate de masele ortodoxe, nemaiavand in cultul si in spiritualitatea ortodocsilor modelul viu al traditiei lor, au fost dusi pe neobservate pe aceasta linie a distantarii spirituale de fratii lor ortodocsi. Prapastia spirituala, de limbaj, de practici religioase, intre uniti si neuniti se sapa tot mai adinc. In 1948 ea era destul de progresata si ameninta sa progreseze pana la o diferentiere totala, daca n-ar fi venit, prin hotararea clerului si credinciosilor uniti care vedeau pericolul care ii ameninta, reintregirea bisericeasca din acel an.