r4k4kp
Trasaturi generale
Literatura crestina a alcatuit o unitate autonoma in interiorul culturii antice. in multe privinte, ea nici n-a apartinut antichitatii, prefigurand mai degraba evul mediu. Desi ruptura cu traditiile antice n-a fost si n-a putut fi totala, literatura crestina exprima in mare masura o mentalitate si o ideologie noua. Autorii crestini, exponentii noii religii in general, convertesc in interesul religiei lor metavalori ca obsequium si sanctitudo, pentru a raspandi cuvantul Domnului. Pe de alta parte, crestinii impun valori noi, ca „gratia", gratia, coborata printre ei ca sa le intareasca existenta, si „binecuvantarea", benedictio, acordata de divinitate si de puternicii episcopi crestini. Totodata, cum am aratat, crestinismul abandoneaza complet opozitia roman/Barbar. Pe de alta parte, chiar atunci cand scriau cu talent, scriitorii crestini nu urmareau cu prioritate obiective literare. Pe cand chiar autorii necrestini de retete medicale considerau ca ei fauresc in primul rand literatura. Cum am mai notat de fapt, scriitorii crestini confereau discursului lor vocatii polemice si doctrinare manifeste, considerau ca ei exprima, apara si propaga cuvantul revelat de Dumnezeu. Reiteram observatia ca ruptura fata de literatura necrestina n-a fost totala. Se poate mai degraba vorbi de o alternanta intre discontinuitate si continuitate. Autorii crestini nu se izoleaza de tendintele estetice generale ale literaturii latine. Ei sunt inrauriti de cultura pagana a vremii, pe care concomitent o combat si incearca s-o integreze.
De fapt literatura crestina debuteaza tarziu, la sfarsitul secolului al ll-lea d.C. si la inceputul veacului urmator. Pentru ca nu pot fi considerate pendinte de literatura inscriptiile funerare mai vechi din catacombe, scrise intr-o latina rudimentara. De fapt, chiar la Roma, limba oficiala a bisericii crestine fusese initial greaca, in care erau redactate textele sacre. Pana la urma emerge insa si o literatura crestina in latineste, propagata in Italia, Africa si in alte zone occidentale ale Imperiului. Cu unele exceptii, scriitorii crestini atesta ca religia noastra nu ramane total straina de marile traditii culturale si filosofice ale antichitatii. Ei preiau, in functie de formatia lor retorica, indeobste necrestina, idei si concepte ale paganilor, prin excelenta neoplatoniciene, si se exprima intr-un stil clasicizant. Preocuparile lor religioase vor asuma initial un caracter indeosebi apologetic, adica dirijat spre combaterea paganismului, pentru a imbraca ulterior o orientare patristica, menita sa reprobe numeroasele erezii, ca donatismul, arianismul etc, care se dezvolta in sanul comunitatilor crestine. S-a ajuns de fapt la un simbolism abstract de tip gnostic: problemele pacatului si ale mantuirii au dobandit un statut privilegiat in reflectiile autorilor crestini. Totodata multi dintre autorii crestini provin din Africa romana. Prin ei, Cartagina pare aproape sa-si ia revansa asupra vechii Rome. Nu intamplator, intr-o polemica purtata impotriva lui Augustin, un episcop din Italia il va acuza pe marele scriitor si teolog african de perfidie punica!

Pe de alta parte, unii scriitori crestini au realizat opere deosebit de performante din punct de vedere artistic: Tertuilian, Lactantiu, indeosebi Augustin, insa si altii, printre prozatori, Prudentius, printre poeti. Unele texte de proza capata o coloratura romanesca. Lirismul autentic se impleteste cu accentele retorice si cu limbajul declamatoriu, in numeroase opere literare crestine. Exponentii literaturii crestine, in majoritatea lor, adera la cel de-al treilea clasicism1.
Minucius Felix
Unii cercetatori moderni considera ca Tertuilian ar fi fost primul autor crestin important de literatura latina, iar Minucius Felix al doilea. Dar, in orice caz, testimoniul de apologetica latina oferit de Minucius Felix ilustreaza prima faza a atitudinii comunitatilor crestine fata de Imperiu si societate, caracterizata de cautarea unei anumite concilieri, in vreme ce Tertuilian da seama mai ales de etapa urmatoare, cea a refuzului structurilor traditionale date. Marturia lui Minucius Felix rezida in elegantul dialog intitulat Octauius.
Dispunem de putine informatii cu privire la viata lui Marcus Minucius Felix. Se pare ca era originar din Africa romana, unde, inainte de convertirea la crestinism, ar fi fost un avocat talentat. Opinam ca ar fi trait si scris mai degraba in a doua jumatate a secolului al ll-lea d.C, decat in prima parte a veacului subsecvent2. Titlul unicei opere conservate a lui Minucius Felix, adica „Octavius", Octauius, se refera de fapt la unul dintre personajele textului, care este, cum am semnalat imediat mai sus, convertit intr-un mic dialog in maniera ciceroniana. Octauius constituie de fapt primul dialog vreodata scris de autori crestini. Discutia se desfasoara in clipe de tihna, pe malul marii, la Ostia, intre autor si doi prieteni ai lui: crestinul Octavius lanuarius si paganul Caecilius Natalis. Controversa purcede de la o statuie a lui Serapis, pe care o saluta Caecilius. Urmeaza o discutie pe teme religioase, arbitrata de autor si desfasurata, fara inversunare, potrivit acordului prealabil stabilit intre antagonisti (MIN., l-4). Caecilius incepe prin a apara vechile culte religioase si prin a reproba doctrina crestina, atitudinea exponentilor ei (MIN., 5-l3). Octavius ii raspunde, exaltand bazele teoretice ale crestinismului si morala lui (MIN., 16-37). in final, Caecilius pare sa se recunoasca invins si sa accepte crestinismul (MIN., 38-40).
Moderatia caracterizeaza intreaga dezbatere, care nu comporta o drama colectiva, ci o conversatie eleganta, intre intelectuali rafinati. Octavius respinge acuzatiile aduse crestinismului, pornind de la unele elemente neopitagoreice, care par a conduce polemica spre un crestinism filosofic, mai degraba integrat traditiei culturale antice decat ostil ei. in realitate, integrarea este incompleta. Octauius raspunde orizontului de asteptare al literatilor vremii, foarte competenti in materie de literatura si de filosofie antica. Pe acestia, Minucius Felix incearca sa-i convinga, sa-i atraga de partea noii religii. Scriitorul expune ideile cu precautie si eleganta, desi cu ardenta convingere, care cauta mai ales mijloace subtile de persuasiune. Octauius constituie un relevant exemplu de suasorie si de controversa crestine. Dupa exemplul lui Cicero, Minucius Felix isi structureaza cu abilitate dialogul, astfel incat discutiile sa se desfasoare lin si firesc. Punerea in scena evoca, in treacat, murmurul valurilor si frumusetea peisajului ambiant*. Scriitura comporta o exprimare de o puritate aproape clasica. Frazele sunt ample, clare, ciceroniene, bogate intr-o ornamentatie stilistica plasticizanta. Este limpede ca, desi ruptura cu vechile structuri mentale antice nu poate fi escamotata, Minucius Felix se straduieste sa dovedeasca existenta unei continuitati, sa demonstreze prezenta unor punti de legatura intre vechiul discurs mental si vesmantul lui stilistic, pe de o parte, si noua credinta crestina, pe de alta3.
Tertuilian
Ponderatiei subtile a lui Minucius Felix i se contrapune vehementa lui Tertuilian, de altfel un scriitor inzestrat cu un talent literar remarcabil. Propensiunea spre montanism l-a determinat oare sa preconizeze contestarea globala, apriga a societatii antice? Sau invers - cum este probabil - recuzarea structurilor socio-politice si cultural-religioase l-a impins spre aderarea, in ultima instanta, la erezia montanista, deosebit de aspra fata de Imperiu si de obiceiurile lui? Opera ampla a lui Tertuilian dezvaluie inflexibilitate crescanda si evolutie spirituala, din care nu lipsesc angoase rascolitoare.
Quintus Septimius Florens Tertullianus era, ca si Minucius Felix, originar din Africa romana. El s-a nascut la Cartagina, in jurul anului 160 d.C, din parinti necrestini. Tatal sau era centurion in garda proconsulului provinciei Africa. Tertuilian a studiat cu asiduitate la Cartagina retorica, dar si dreptul, de fapt toate ramurile culturii antice. Trebuie totusi sa fi incercat anumite frustrari si complexe, datorita originii sale relativ modeste, si mai ales sa-si fi cenzurat cu asprime un
S-a detectat totusi un bizar simbolism si in construirea cadrului dialogului, care ar fi concomitent realist si „criptocrestin", cu subtilitate. Barcile trase pe plaja Ostiei ar conota pe cele ale Tiberiadei, in vreme ce jocurile inocente ale copiilor de pe acelasi tarm ar aminti cuvantul lui Cristos (MIM, 4). eros navalnic, pulsiuni psihice deosebit de puternice. S-a crestinat in jurul varstei de 30 de ani si s-a remarcat cu rapiditate prin forta elocintei, insa si prin austeritatea morala. A fost ales preot si a militat cu fervoare pentru crestinismul intransigent, sub flamura unei mentalitati organic protestatare, efen/escente si aprige. Sufletul sau vesnic nemultumit, incarcat de fermenti spirituali contradictorii, inflexibilitatea sa doctrinara l-au determinat, spre sfarsitul vietii, indeosebi prin 207-213, sa adere la erezia montanista. Secta creata de Montanus, prin 160-l70 d.C, predica o extrema austeritate, intoarcerea spre moravurile crestinismului initial si refuzul oricarei pactizari cu lumea necrestina. Mai tarziu, Tertuliian s-a despartit si de montanisti, ca sa-si creeze o secta proprie, inca mai intransigenta. Se pare ca Tertuliian ar fi murit la o varsta foarte inaintata.
Activitatea literara foarte fecunda a lui Tertuliian s-a desfasurat intre 197 si 222 d.C. S-au pastrat 31 de lucrari, in vreme ce alte 11 s-au pierdut4. Nu vom putea mentiona si prezenta toate scrierile conservate. Din primii ani de creatie literara dateaza scrieri cum au fcst: „Catre martiri", Ad martyres, „Catre pagani", Ad nationes, si mai ales .Apologia", Apologeticum. Ad nationes, in doua carti, incorporeaza o virulenta condamnare a paganismului. Termenul de natio, de fapt „semintie", subinteles „straina", desemna, gratie unui ebraism transpus in greaca si apoi in latina, „necredinciosii". Cum am mai aratat, „strainul" sau „celalalt" nu mai era Barbarul, ci necrestinul. in aceasta scriere sunt atacati violent paganii persecutori si sunt respinse acuzatiile de imoralitate aduse de ei crestinilor. De asemenea sunt satirizate implacabil traditia culturala necrestina, modul de viata, religia, ideile societatii oficiale. Apologeticum constituie opera cea mai importanta a lui Tertuliian si totodata baza apologeticii crestine. Apararea dreptei credinte asuma forma unui discurs, adresat guvernatorilor provinciei Africa si structurat dupa normele oratoriei clasice. in cursul expunerii, Tertuliian intoarce cu abilitate, impotriva adeptilor cultelor religioase traditionale, acuzatiile aduse de ei crestinismului.
Tertuliian prezinta si chintesenta doctrinei crestine (Apoi., 15, 8-27). Crestinismul nu trebuie confundat cu un sistem filosofic aApoi., 46-49). Mai ales insa il preocupa refutarea succesiva a obiectiilor aduse crestinilor, crimele si imoralitatea de care erau invinuiti, neparticiparea la cultul imperial si la serbarile pagane, detestarea statului si societatii romane. Ceea ce confera validitate artistica Apologiei este tocmai inversunarea manifestata impotriva societatii traditionale, minate de orgoliul, viciile si erorile ei. in anul 200 d.C, Tertulfian publica „Despre subterfugiul ereticilor", De praescriptione hereticorum, care prefigureaza intreaga literatura patristica si va servi ca text de baza bisericii oficiale. Tertuliian blameaza cu pasiune ereziile, care incepusera sa se dezvolte pe corpul crestinismului: orice secta care nu se inscrie in traditia apostolica trebuie respinsa*. Ardentul rigorism al lui Tertuliian emerge intr-o lucrare ca „Despre tinuta femeilor", De cultu feminarum. Aici, scriitorul recomanda fecioarelor sa poarte un val pe fata nu numai la biserica, ci si pe strada si in reuniunile publice.
„Despre post impotriva materialistilor", De ieiunio aduersus psychicos, traduce consecintele adeziunii lui Tertuliian la montanism. Montanistii si adeptele lor, profeteie, asteptau permanent reintoarcerea lui Cristos, in haine de judecator, sub semnul Duhului Sfant. De aceea Tertuliian exalta asceza si abstinenta, preconizate de montanisti. El reproba, pe un ton pasional, adeptii
Refutarea ereziilor implica principii ale dreptului roman. Sectele eretice ar vehicula forme deghizate de idolatrie pagana. bisericii oficiale, „materialistii" (psychici), care ar vegeta In mijlocul unei vieti carnale si animalice, pe cand montanistii, „spiritualistii" (pneumatici), ar duce o existenta cu adevarat demna. Idei similare apar In alte lucrari, unde este sondata conditia umana, ca in „Despre spirit", De anima, sau „Despre exortarea castitatii", De exhortatione castitate etc. Iar „Despre carnea lui Cristos", De carne Christi, posterioara lui 212 d.C, proclama realitatea corpului omenesc al lui Cristos. Tertuilian declara ca biserica oficiala ar pactiza cu dusmanii ei, ca iarta prea usor pacatele, care n-ar reclama ingaduinta. Trebuie sa prevaleze justitia, si nu toleranta.
Ideile si arta lui Tertuilian
Tertuilian a fost fondatorul apologeticii latine si totodata unul dintre initiatorii patristicii. El abordeaza problemele cardinale ale Dreptei Credinte, precum cele ale raului, moralitatii noi, fauririi unor structuri mentale inedite, trinitatii etc. Tertuilian consemneaza aspecte relevante ale vietii urbane a vremii. A fost cu adevarat un luvenal crestin. Combustiei interioare, cultului ascezei si fermitatii doctrinare le corespunde o indignare permanenta. Vehementa critica traduce exigente oratorice traditionale, insa si un temperament exploziv, precum si un supraeu foarte exigent. intr-o reputata teza de doctorat, Jean-Claude Fredouille a apreciat ardoarea „sacra" a polemistului, ca expresie a modelului omului manios, „l'homme en colere", si a stilului pasional. Confruntarii pacifice a sistemelor de gandire, practicate de intreaga cultura antica, i se substituie razboiul de idei. Nu exista, afirma Tertuilian, cale de mijloc intre adevar -totdeauna revelat - si eroare. Totusi preconizarea implacabila a interdictiilor religioase, cultural-sociale, morale este compensata de clamarea rolului pozitiv al indurarii, postului si penitentei, chiar de un anumit pragmatism. Tertuilian, desi preconizeaza discontinuitatea, ruptura cu societatea si cultura traditionala, opereaza o abila conversiune a experientelor literare necrestine, in vederea optimizarii propagandei pe care o intreprindea. Deoarece Tertuilian, cum am aratat, era un competent cunoscator al retoricii, filosofiei si dreptului societatii traditionale.
Am aratat mai sus ca Tertuilian manuieste schemele oratoriei consacrate, subtilitatile retorice4bis. Sintaxei ciceroniene a discursului, intemeiata pe triada clasica (a instrui, a delecta, a emotiona), i se aliaza o scriitura foarte colorata, adesea caustica, o patina baroca si mai ales expresionista. Desigur, abunda reminiscentele livresti, locurile comune, imprumuturile lexicale din opera lui Apuleius. insa Tertuilian se adreseaza si latinei colocviale a epocii, ca sa-si faureasca un vocabular foarte expresiv. Utilizeaza si proverbe populare. De asemenea, el creeaza cuvinte ori conotatii noi, pentru a ilustra conceptele inedite, caci inzestreaza metalimbajul teoretic al crestinismului cu termeni ca „treime", trinitas, sau „persoana", persona (care primeste o acceptie total necunoscuta culturii traditionale). Limbajul lui Tertuilian, desi pitoresc si foarte pregnant, este adesea sinuos, obscur, aproape ermetic. Acest limbaj complicat se adapteaza spiritualismului exacerbat al autorului. Oricum, suflul viguros al demonstratiei ideilor, relieful deosebit de pregnant al imagisticii, expresivitatea scriiturii i-au asigurat lui Tertullian statutul de al doilea mare talent artistic prilejuit de literatura crestina. Autori ca el compenseaza reculul inregistrat de proza necrestina a secolului al lll-lea d.C.5
Alti prozatori ai secolului al lll-lea
intr-adevar, eforturile lui Tertullian au avut continuatori abili. O reala efervescenta, o veritabila creativitate se pot degaja din dezvoltarea prozei crestine, in aceasta vreme de sterilizare a prozei pagane. Totodata contestatia globala a societatii si culturii traditionale ramane invarianta, elementul focalizator al propagandei intreprinse de urmasii lui Tertullian. Ciprian este cel mai semnificativ dintre ei. Predicatorii crestini erau adesea obligati sa recurga la un discurs apropiat de exprimarea colocviala a adeptilor noii religii, proveniti din categoriile sociale de conditie modesta.
Tascius Caedlius Ciprianus a fost un profesor de retorica, tot romano-african din Cartagina, convertit la crestinism prin 246 d.C. si devenit ulterior episcop. Prin 250 el este urmarit de persecutori, cum rezulta din scrisori ale sale, redactate in aceasta perioada. Mai tarziu si-a alcatuit operele capitale, „Despre biserica catolica", De catholica ecclesia, si „Despre cei ce au alunecat" (de fapt „au abjurat"), De lapsis, in care reproba cu severitate implacabila orice ingaduinta fata de crestinii care, infricosati, isi abandonasera religia si sacrificasera zeilor in timpul persecutiilor. Ciprian va fi decapitat din ordinul imparatului Valerian, la 14 septembrie 258.
Ciprian continua in mod intentional orientarea lui Tertullian, insa nu atesta virtuozitatea retorica a maestrului sau. El manijfesta insa o anumita sensibilitate spirituala, cand isi nareaza convertirea in „Catre Donatus", Ad Donatum, care prefigureaza introspectia lui Augustin. Ceea ce nu-i diminueaza inflexibilitatea, incearca sa se exprime simplu, dar in maniera ciceroniana.
Un alt romano-african si profesor de retorica numit Arnobius s-a convertit la crestinism sub Diocletian. Afirma ca adeziunea la noua Credinta fusese determinata de un vis. A scris, in sapte carti, „impotriva paganilor", Aduersus nationes, care constituie o stranie marturie de apologetica, anterioara hotararii de a i se acorda crestinismului toleranta. Esentialul rezida in refutarea sistematica a incriminarilor aduse crestinismului de catre pagani, care ii atribuiau acestuia raspunderea tuturor calamitatilor vremii. Arnobius nu pare a fi cunoscut temeinic dogmele crestine, dar si-a combatut adversarii cu intransigenta si ironie sarcastica foarte performante. Ca si Tertullian, Arnobius a pendulat intre un stil de inspiratie clasicizanta si un suculent expresionism popular. Pentru a contesta global vechea lume antica, a citat indeosebi din Platon si Lucretiu6.
Commodianus intransigenta, polemica efervescenta, contestarea neinduratoare a lumii antice asuma accente inca mai acuzate in marturia primului poet crestin de limba latina, adica in poemele lui Commodianus.
Nu cunoastem nici patria si nici numele complet ale lui Commodianus, scriitor care a trait probabil in secolul al lll-lea si, intr-un acrostih din poemele sale, s-a proclamat „Commodianus cersetor al lui Cristos" (adica ascet), Commodianus mendicus Christi. intr-o culegere de optzeci de poeme, de dimensiuni care variaza intre 6 si 48 de stihuri si intitulata „invataturi", Instructiones, Commodianus reproba cu intransigenta pe pagani si pe mozaici, insa recomanda crestinilor o conduita ireprosabila, plina de caritate, pe temele cele mai pioase. Sunt acuzate luxul unor femei crestine AInstr., 2, 18-l9), funeraliile somptuoase (Instr., 2, 33). Hexametrii lui Claudian sunt alcatuiti in acrostih (doua acrostihuri sunt abecedare: Instr., 1, 35 si 2, 19). Poemele au fost grupate in doua carti. inca mai semnificativa este cealalta opera a lui Commodianus, adica poemul relativ amplu si format din 1060 de hexametri, purtand titlul de „Poemul apologetic", Carmen Apologeticum. Dupa o vehementa reprobare a paganismului (CA., vv. l-88) si o prezentare a doctrinei trinitatii, singurul mijloc de salvare a oamenilor (CA., vv. 89-790), Commodianus inchipuie un tablou al conflagratiei lumii romane si al triumfului final al dreptatii (CA, vv. 79l-l060).
Accentele satirice, tensiunea emotionala accentuata sunt subordonate pretutindeni, in special in Carmen Apologeticum, tonului apocaliptic si unor elemente de doctrina eretica (montanista, sabelliana etc). Fantezia si realitatea se impletesc in tabloul cuceririi Romei de catre Barbari, care ii vor considera pe crestini ca pe fratii lor (C. A., vv. 807-822). Apoi focul va purifica pamantul si va aduce conflagratia finala a universului. inaintea clamarii eternitatii Romei de catre scriitorii din cercul Nicomachilor, Commodianus se ridica deschis impotriva Imperiului. Sub impactul psihologiei colective, faurite de anarhia militara, de esecurile Romei si de persecutarea crestinilor, poetul intrevede ruinele fumegande ale statului imperial, simbol al coruptiei, si se bucura nespus. De aceea exclama: „plange pentru vesnicie, cea care se falea ca este eterna", adica Roma (C. A., v. 923, in latina: luget in aeternum quae se iactabat aeterna). Niciodata ura impotriva Romei n-a fost atat de intensiv exprimata in literatura latina. Poezia apocaliptica a lui Commodianus respinge orice clasicism, cum recuza orice traditie romana. Ea se hraneste „gurmand" din expresionismul popular. De unde abateri masive de la normele clasice, de ordin lexical, morfologic si sintactic. Commodianus stie sa alcatuiasca hexametri buni. Totusi, privilegiaza o metrica novatoare, de sorginte populara, pe care o atestau si inscriptiile vremii. Primul hemistih al hexametrului se bazeaza pe accent, incat numai a doua parte a versului, care vine dupa o cezura invariabil pentimemera, respecta tiparul clasic al cantitatii. Toate acestea nu-l impiedica pe Commodianus sa recurga la un limbaj figurat, la exclamatii, interogatii si tirade retorice. Spiritualismul lui intransigent, contestarea societatii, culturii si religiei traditionale vehiculeaza insa ostentativ un expresionism popular anticlasic. Commodianus este aproape o insula chiar in interiorul literaturii crestine7.
Lactantiu
Lactantiu ilustreaza un moment de tranzitie. Ori, mai bine spus, o rascruce pe drumul evolutiei literaturii crestine, de la contestatia globala la concilierea cu societatea, cu Imperiul si cultura traditionala. Si nu numai pe plan stilistic. Totusi concilierea functioneaza, in discursul lui Lactantiu, numai fata de Imperiu si de traditiile lui culturale. Cultele pagane si adeptii lor nu afla nici o ingaduinta in ochii lui Lactantiu.
Lucius Caecilius Firmianus Lactantius era si el romano-african, nascut probabil in jurul anului 250 d.C., retor si discipol al lui Arnobius. Initial pagan, a fost angajat de Diocletian ca profesor in scoala retorico-propagandistica din Nicomedia. Din aceasta perioada dateaza unele scrieri precrestine in versuri si in proza. Se pare ca persecutarea majora a crestinismului, initiata de imparatul Diocletian in 303 d.C, l-a tulburat profund. Oricum imparatul Galerius a inchis scoala din Nicomedia si Lactantiu a aderat la crestinism. Se pare ca si-a petrecut sfarsitul vietii in anturajul imparatului Constantin.
S-au pierdut toate scrierile precrestine ale lui Lactantiu, inclusiv manualul de metrica si gramatica, intitulat „Gramaticul", Grammaticus. De altfel nu s-au conservat, in totalitatea lor, nici lucrarile compuse dupa convertirea la crestinism, survenita dupa ce Lactantiu depasise varsta de 50 de ani8. Scrierile de teologie crestina preconizeaza indeobste o religie destul de rationalista. Nu incidental Lactantiu vadeste simpatie pentru Minucius Felix. Tocmai aceste lucrari i-au prilejuit lui Lactantiu reputatia de „Cicero crestin", de „universitar crestin", de „primul adevarat literat crestin". in „Despre lucrarea lui Dumnezeu", De opificio Dei, tratat in doua carti, alcatuit in 305 d.C, Lactantiu combate ideile epicureilor si reia conceptiile stoicilor relative la lume ca „lucrarea divinitatii". Ideea de providenta, investita cu unele conotatii filosofice, mai mult decat religioase, domina si alte opere.
Prin 307-310 d.C, Lactantiu redacteaza „Institutiile divine", Institutiones diuinae, in sapte carti, marturia sa teologica fundamentala. Aceasta ampla opera incearca o prezentare de ansamblu a doctrinei crestine. Primele trei carti inglobeaza o critica sistematica a politeismului si a filosofiei traditionale. Celelalte prezinta teologia si morala crestina si se incheie printr-o exortatie vibranta spre adoptarea noii religii9. Ulterior, Lactantiu a alcatuit o epitoma a acestei vaste lucrari. in „Despre mania lui Dumnezeu", De ira Dei, Lactantiu proclama superioritatea conceptiei crestine despre divinitate, fata de ideile epicureice si stoice, in acelasi domeniu. Nu trebuie admisa, spune teologul, doar opinia ca divinitatea ar fi totdeauna buna. Lactantiu tinde sa intemeieze o filosofie providentialista a istoriei, a carei principala expresie este „Despre mortile persecutorilor", De mortibus persecutorum, opera aparuta prin 315 d.C, putin dupa declararea tolerarii crestinismului. Tonul se inaspreste pentru a reflecta triumful noii religii. Lactantiu se straduieste sa demonstreze ca mania divina a pedepsit cumplit, printr-un sfarsit abominabil, toti imparatii care au persecutat pe crestini. Aceasta monografie istoriografica prezinta intr-o asemenea lumina istoria Romei. Se pare ca Lactantiu ar fi avut antecesori, ale caror opere nu ni s-au pastrat. Oricum, astfel el ofera pentru cititorul modern primul testimoniu de istoriografie crestina.
Antropocentrismiii vechii istoriografii romane, diminuat in operele istoricilor necrestini ai vremii, scade considerabil in discursui istoriografie al iui Lactantiu, care vehiculeaza o conceptie providentialista si teleologica cu privire la desfasurarea procesului istoric. in vreme ce osteneala istoriografului este inchipuita ca o forma de „serviciu militar al lui Cristos", militia Christf. in principal divinitatea faureste istoria evenimentelor. Totusi Dumnezeu reactioneaza fata de actele oamenilor, pedepsind cele reprobabile si rasplatind faptele bune. O lume atroce se degaja din discursul istoricului. Lactantiu exalta comportarea pilduitoare a martiriior crestini, insa descrie cu lux de amanunte terifiantele torturi pe care le indurasera. Identic, adica asumand o precizie clinica, descrie Lactantiu sfarsitul persecutorilor. El staruie asupra a trei aspecte: a) toti persecutorii au fost imparati incompetenti si tiranici, intrucat s-au comportat detestabil in toate domeniile politicii lor (fiscal, militar, administrativ eic); b) fie ca au murit in patul lor sau pe campul de lupta, divinitatea i-a pedepsit printr-un sfarsit atroce si rusinos; c) principii toleranti fata de crestini s-au dovedit buni carmuitori in toate privintele. Nu atat faptele concrete au contat, ci mai ales conotatia lor religioasa. Astfel reformele lui Diocletian, astazi considerate ca utile si urmarind redresarea Imperiului, emerg, din opera lui Lactantiu, ca profund inumane, daunatoare, ridicole (De mort. pers., 7). Totusi Lactariu este, probabil, cel mai semnificativ si mai talentat istoriograf crestin. De altfel, cand nu trebuie sa apere frontal doctrina crestina, Lactantiu, in scrierile teologice, da seama de un rationalism tolerant, suplu. El se comporta ca un fiiosof crestin, discipol al lui Platon si Cicero, care nu refuza total un sincretism teoretic. Lactantiu incearca sa salveze din traditia necrestina tot ce nu ora ireconciliabil cu noua religie.
S-a aratat ca Lactantiu dispunea de o foarte bogata biblioteca, in care, pe langa autori crestini si Biblia, figurau numerosi scriitori pagani. Astfel Lactantiu a intrat in complexe raporturi de intertextualitate cu Seneca. Destul de frecvent, Lactantiu a citat din operele filosofului din Corduba10.
Scriitura lui Lactantiu este indeobste intentional si programatic ciceronizanta. Acest fapt a fost remarcat inca din antichiiate (HIER., Ep., 58, 10). in operele teologice, Lactantiu se exprima intr-o latina clara, intemeiata pe simetria maiestrita a frazelor si a alcatuirii lor, pe o ornamentatie stilistica echilibrata si eleganta. Lactantiu adera cu entuziasm la cel de-al treilea clasicism, ilustrand si pe acest plan stabilirea de contacte cu traditia si experientele necrestine. Dar discursului pasionai din De mortibus persecutorum ii corespunde, pe plan stilistic, o maniera partial expresionista. Cum am aratat, atrocitatii faptelor infatisate ii este congruenta o expresie literara bazata pe o scriitura colorata, pitoreasca, uneori violenta. Intensitatea expresiei se slujeste de portrete acuzate, de scene si tablouri viguroase, de acumularea antitezelor, de un vocabular incarcat de indignare, de reactie emotionala foarte puternica.
Scriitori ai secolului al IV-lea: Hieronymus, Ambrosius si altii
Proza secolului al IV-lea prelungeste estetica si conceptiile lui Lactantiu. in general ea pledeaza pentru concilierea cu Imperiul si cu traditiile lui culturale. Totusi, cand se afla in joc reprobarea cultelor politeiste, mai ales orientalizante, sau critica moravurilor, prozatorii crestini regasesc accentele protestatare, vehementa exprimarii, indignarea militanta, chiar maniera expresionista. A subzistat foarte multa vreme ceea ce unii cercetatori francezi numesc „nucleul dur", „le noyau dur" al literaturii Parintilor Bisericii11.
Astfel Firmicus Maternus continua intransigenta fata de vechile culte in scrierea „Despre eroarea religiilor profane", De errore profanarum religionum, alcatuita in jurul anului 347 d.C., pentru a proclama imoralitatea cultelor pagane si a reclama interventia bratului secular impotriva lor. El persifleaza violent stradania filosofilor necrestini de a interpreta vechile culte in sens alegoric si ataca mai ales mithraismul, religiile orientale in general, incarcate de emotii senzuale si de mituri naturaliste. Rrmicus Maternus da seama de tendinta comunitatilor crestine de a utiliza administratia imperiala in favoarea lor. Este abandonata ideea neamestecului statului in probleme religioase, candva preconizata de Minucius, Lactantiu si chiar Tertullian. Hilarius, un episcop din Gallia romana, profund implicat in controversele cu arienii, si-a harazit demersul literar patristicii, combaterii arianismului, prin scrierile „impotriva arienilor", Aduersus arianos, si „Despre credinta", De fide. El adopta o atitudine favorabila fata de Imperiu, de administratia lui si se exprima ingrijit, in virtutea esteticii celui de-al treilea clasicism.
Mai important in multe privinte a fost Hieronymus sau Sfantul Ieronim. indeosebi pentru „Cronica" sa, Chronicon, un catalog sau un tabel cronologic de istorie universala, care prezenta evenimentele de la nasterea lui Abraham pana in 378 d.C. De fapt Hieronymus traducea, prelucra si completa in latineste cronica de istorie universala, alcatuita in limba greaca de Eusebiu din Cesareea. Este interesant faptul ca Hieronymus accepta cronologia, de sorginte pagana, a olimpiadelor si ca relateaza numeroase elemente, politice si culturale, care priveau civilizatia pagana. in acest fel, el furnizeaza o performanta mina de informatii, relative la istoria Romei, pretioase cercetatorilor moderni. Totodata, Hieronymus opereaza o recentrare a istoriei, sub impactul opticii crestine, providentialiste si teleologice, ca sa puna in relief faptele crestinilor si sa evidentieze ca desfasurarea evenimentelor constituie mai ales rodul vointei divinitatii. Pe de alta parte, alte scrieri ale lui Hieronymus releva critica severa a moravurilor societatii Imperiului.
De fapt Eusebius Hieronymus ori Sfantul Ieronim s-a nascut in orasul dalmatian Strido, intr-o familie crestina, pe la 340-350 d.C. A fost insa initial necrestin, inainte de a-si harazi existenta ascetismului si apoi chiar vocatiilor monahale. Dupa 382 d.C, a parasit Roma, unde fusese adevarat diriguitor de constiinte, urmat de fervente crestine din aristocratia romana, ca Paula si fiica ei, pentru a intemeia la Bethleem o manastire. A murit in 420 d.C, dupa ce a lasat o opera „literara" deosebit de vasta. Emerg lucrari de istorie a bisericii crestine si a exponentilor ei biografii pioase, tratate polemice, traducerea Bibliei in latineste, care constituie o capodopera a literaturii narative crestine. Pe langa aceasta vulgata, Hieronymus a alcatuit si o culegere de 125 de scrisori. Foarte sever fata de cultele pagane si de erezii, Hieronymus se dezlantuie si impotriva luxului practicat de societatea crestina. El denunta abandonarea vechilor virtuti crestine, luxul femeilor elegante, ale caror dulapuri gem de vesminte pe care le devoreaza moliile. Dar ele „se acopera zilnic de bijuterii si Cristos moare gol inaintea portilor lor" (Ep., 22, 32). Hieronymus reproba vehement orgoliul falsilor filantropi, preotilor si calugarilor avari si eleganti, carora le opune cultul ascezei monahale autentice: „este bogat cel care este sarac impreuna cu Cristos" AEp., 14,1). Nu transpune astfel Hieronymus in context crestin o idee fundamental stoica? Tribulatiile suferite de existenta sa ii prilejuiesc exclamatia: „nici un profet nu dobandeste cinstire in patria sa" AEp., 14, 7). Desi scriitura sa se apropie de modelele clasicizante vehiculate de Lactantiu, uziteaza un discurs colorat, deosebit de pregnant, plin de verva si de patos, unde nu lipsesc elemente expresioniste si populare. Traducerea Bibliei comporta un autentic „limbaj vulgar", sermo uulgaris literar12.
Aurelius Ambrosius a ramas in istoria Romei si a culturii ei nu numai ca modelul insusi al inaltului prelat crestin de curte, de „eminenta cenusie", nu numai ca animatorul unui puternic cerc cultural-politic crestin, insa si ca omul care l-a hotarat pe Theodosius I, ce ezita, sa treaca la interzicerea si reprimarea tuturor cultelor pagane.
inrudit cu Symmachus si cu inalta aristocratie a Romei, bun cunoscator al lui Cicero si al filosofiei neopitagoreice, Ambrosius parcurge o cariera civila si eciesiastica stralucita, pana sa devina episcop de Mediolanum si sa exercite o influenta decisiva la curtea imperiala. Pare mai putin important pentru lucrarile de dogma si mai semnificativ prin scrierile de circumstanta: scrisori, discursuri, oratii funebre etc. A incercat sa comenteze, in sens moral, naratiile biblice si a citat cu dezinvoltura din Homer, Vergiliu, Euripide si Aristotel.
Este clara stradania de a realiza conversiunea vechii culturi in folosul crestinismului. Unele scrisori ale sale amalgameaza consideratii despre binele suprem cu banalitati amuzante ale vietii cotidiene: astfel el multumeste pentru niste ciuperci (Ep., 43). Fata de vechile idei religioase si fata de arianism manifesta o intransigenta consecventa. Se exprima intr-o limba foarte revelatoare pentru cel de-al treilea clasicism: sintaxa sa atesta o .puritate" notabila. Totodata, pe urmele lui Hilarius, care, spre a combate arianismul, propagat prin excelenta in mediile sociale populare, crease imnodia crestina occidentala, Ambrosius promoveaza o poezie liturgica simpla, menita a fi cantata in biserica. Alcatuite in dimetrii iambici si grupate pe catrene, versurile lui Ambrosius prezinta o sobrietate impresionanta. Imnurile acestui anti-Pindar, care a fost Ambrosius, aveau un continut pur religios si o incarcatura emotionala certa.
La sfarsitul secolului al IV-leai.e.n. si inceputul veacului urmator, preotul gallo-roman Sulpicius Severus, pe langa diverse scrieri, ca dialogi, scrisori etc, alcatuieste o epitoma in doua carti a istoriei universale, „Cronica", Chronica, care mergea pana la inceputul secolului al V-lea si la consulatul lui Stilicho, in care, ca si altii, isi punea speranta salvarii Imperiului. Ideile istoriografice crestine, providentialiste si teleologice, domina cu autoritate discursul acestui scriitor preocupat mai ales de evenimentele legate de crestinism, de problemele Bisericii. Totodata Sulpicius Severus a compus si „Viata lui Martin", Vita Martini, biografie encomiastica a apostolului Galliei. Ea va constitui arhetipul biografiilor ascetice posterioare. Desi asuma tipare ale istoriografiei necrestine, Sulpicius Severus da seama in textul sau de miracole si lupte impotriva diavolului, reprezentate ca fapte autentice si concrete, petrecute intr-o existenta normala, cotidiana13.
Poezia crestina: Prudentius si alti autori
in secolul al IV-lea d.C. se dezvolta o poezie crestina performanta, mai degraba in filiatie directa cu imnodica de factura propagandistica a lui Hilarius si Ambrosius, decat prezentand afinitati cu expresionismul straniu al lui Commodianus. Un poet ca Prudentius atesta de altfel un talent artistic notabil. Poetii crestini dau seama de implantarea crestinismului ca doctrina oficila, dar si de discursul mental promovat de noua religie. Intrati in raporturi de intertextualitate cu Vergiliu, Horatiu si mai ales Ovidiu, ei practica o arta rafinata, intemeiata pe sinteza intre invatatura crestina si sensibilitatea traditionala. De asemenea poezia crestina ilustreaza amalgamul de genuri, specii si tipare care caracterizeaza literatura latina tarzie. luvencus, un preot hispano-roman, scrie in timpul lui Constantin o epopee cu subiect crestin. Gaius Vettius Aquilinus luvencus converteste evanghelia pe registru epic, intr-un poem alcatuit din patru carti si 3190 de hexametri „vergilieni". Acest poem se intitula „Istoria evanghelica", Historia euangelica, sau chiar „Carti ale Evangheliilor", Euangeliorum libri. in prolog, declara ca vrea sa cante faptele lui Cristos si invoca, in locul muzelor, sprijinul Sfantului Spirit, luvencus exalta intelepciunea divina si se inspira din evanghelia lui Matei. Fiecare carte se incheie cu un miracol crestin. Raspunde asteptarii unui public crestin instruit si practica un limbaj clasicizant, de inspiratie vergiliana. Dar litera Bibliei, respectata de luvencus cu scrupulozitate, oferea un continut colorat, care contrasta cu scriitura si metrica purista, luvencus n-a fost un poet foarte talentat14.
Intentia didascalica, pusa in slujba crestinismului, prevaleaza si in poemele lui Prudentius. Aurelius Prudentius Clemens s-a nascut intr-o familie de crestini bogati ai Hispaniei romane si in prima jumatate a secolului al IV-lea d.C. Dupa o lunga cariera de inalt functionar imperial si curtean, a cazut in dizgratie si a inceput sa scrie versuri pe la varsta de cincizeci de ani. Si-a publicat cele peste 10 000 de versuri, din culegerea de poeme, in 405 d.C. si a murit, probabil, in 410.
Unele poeme si cicluri de poeme se adreseaza, desi nu in exclusivitate, filoanelor lirice. Este cazul ciclului de douasprezece imnuri, intitulat Cathemerinon. Dintre aceste douasprezece imnuri, de dimensiuni relativ importante - cel mai scurt cuprinde mai mult de 100 de versuri - primele sase corespund momentelor fiecarei zile (zorile, dimineata, pranzul, amurgul etc), in vreme ce poemele din a doua sectiune sunt harazite diverselor evenimente ale anului crestin (imnuri pentru post, dupa post, pentru inmormantare, pentru Craciun, pentru Boboteaza). Alt ciclu, intitulat Peristephanon, cuprinde paisprezece poeme, care glorifica performantele unor martiri crestini, mai ales hispano-romani: Sfintii Petru si Pavel, Ciprian si altii. Martirii sunt imaginati ca ostasi ai lui Cristos, care, dupa ce indurasera suplicii, primeau in cer coroana de invingatori. Mortificarea trupului acestor martiri era depasita de triumful spiritului. Aceste poeme sunt destul de lungi. Cel consacrat lui Vincentius contine 576 de versuri, cel dedicat lui Laurentius 584, iar cel harazit lui Romanus chiar 1140. Ce caracter au poemele apologetice? Ele se afla la confluenta a trei genuri - liric, epic si oratoric - si atesta un talent deosebit: exceleaza cel consacrat lui Laurentius sau Sfantului Laurentiu. Alte discursuri poetice asuma mai ales un caracter didascalico-teologic, dramatic si satiric. Ne referim la poemul .Apoteoza", Apotheosis, la Hamartigenia, la Dittochaeon si chiar la „impotriva lui Symmachus", Contra Symmachum, toate lungi poeme in hexametri, ultimul avand chiar doua carti destul de lungi. Apotheosis cuprinde versuri teologice relative la trinitatea suprema, la esenta divina a lui Cristos si combate diverse erezii. Ca si Hamartigenia, dirijat impotriva ereziei lui Marcion, care milita pentru dualism, pentru existenta a doi Dumnezei. Dittochaeon include 49 de catrene, care explica scene si tablouri biblice, intr-o interferenta de devotiune mistica si de arta descriptiva eleganta. Contra Symmachum incearca sa ridiculizeze cultele pagane si polemizeaza impotriva lui Symmachus, care afirma ca dezvoltarea Imperiului era stingherita de parasirea cultelor traditionale si de eliminarea zeitei Victoria din senat. Prudentius riposteaza ca nu zeii, ci eroii i-au faurit Romei victoriile AContra Sym., 2, w. 55l-555). Cristos a vrut o lume unificata: istoria Romei a pregatit triumful crestinismului, care a prilejuit Cetatii eterne o noua tinerete aContra Sym., 2, vv. 578-633). in sfarsit, o stranie epopee alegorica si oratorica, in 915 hexametri, „Lupta sufleteasca", Psychomachia, nareaza lupta data in sufletul omului intre virtuti si vicii. Toate acestea constituie abstractiuni personificate: Castitatea, care infrange Desfraul, Rabdarea, care biruie Mania, Umilinta, care invinge Trufia etc.
Fervoarea mistica si privilegierea continutului teologic ni se par evidente in discursul lui Prudentius. Poetul se straduieste sa demonstreze ca experienta crestina putea constitui izvor de inspiratie poetica, in aceeasi masura ca si traditia pagana. Totodata el vrea sa rivalizeze in patriotism cu Symmachus si, ca si poetii pagani, crede in eternitatea Romei. Pentru el, in pofida noii atitudini preconizate de crestini, Barbarul este inca un inamic. Totusi eternitatea este harazita Romei crestinismului, proclamata centru al evolutiei universului. Amalgamul de genuri si tipare stanjeneste orice incercare de a clasifica intr-o specie sau alta poemele lui Prudentius. Poetul practica un lirism sofisticat, foarte livresc, care este incarcat de reziduuri din poezia lui Catul, Lucretiu, Vergiliu, Horatiu etc. Intertextualitatea cu Ovidiu, desi practic nestudiata de cercetatori, ni se pare de asemenea manifesta. Lirismul lui Prudentius se adreseaza asteptarii crestinilor culti si se opune imnodiei simple, populare. De altfel Prudentius multiplica, in versurile sale, digresiunile, indeobste lungi, descriptiile si anecdotele. Dar performantele eroice, tiradele si cuvantarile declamatorii, tablourile pregnante, deosebit de viguroase, accentele satirice abunda in poemele sale. Dimensiunea epica le confera o incontestabila originalitate, desi componenta eroica nu se desfasoara pe vechile registre. Totusi Prudentius articuleaza un nou tip de erou, care este martirul, sfantul din Peristephanon, inzestrat cu atribute vergiliene: virtutea si pietatea (pietas). Sintaxa docta si retorica a discursului nu implica de altfel rigiditate. Prudentius sensibilizeaza cu talent notiuni abstracte. Sentimentele sale sunt vii, proaspete, autentice, iar imaginile comporta o remarcabila plasticitate. De asemenea, cand practica tipare satirice, Prudentius manuieste abil ironia sarcastica. Metrica se vadeste clasica, ca si limbajul poetului, unde nu lipsesc totusi termenii noi, mai ales crestini. De altfel el privilegiaza redundanta. Alianta intre vechile tipare artistice si tehnica ascetica ilustreaza aspiratia literaturii crestine a epocii de a-si integra Imperiul, mare parte din traditiile lui15. Daca ni se pare foarte exagerat sa-l consideram egalul lui Horatiu, suntem indreptatiti a-l pretui nu numai ca pe cel mai performant poet crestin, ci, de fapt, ca pe unul dintre cele mai puternice talente ale literaturii tarzii.
Amalgamul de genuri, dar nu si talentul stralucit al lui Prudentius, se regasesc in opera lui Meropius Pontius Paulinus, cunoscut si sub numele de Paulinus din Noia. Fost elev al lui Ausonius si inalt functionar si demnitar imperial - chiar consul in 378 d.C. -, a fost sedus de cultul martirului Felix, care isi avea mormantul la Noia, in Campania: a renuntat la avere si alte bunuri, pentru a duce o viata monahala in regiunea respectiva. A devenit chiar episcop la Noia, unde a fost inhumat in 431 d.C. Pe langa unele epistule in proza, a scris treizeci si cinci de poeme pentru a proslavi doctrina crestina, mai ales pe Felix - exaltat in paisprezece poezii etc. Doua poeme - al 17-lea si al 22-lea - sunt dedicate lui Niceta din Remesiana, episcop al Daciei si al zonelor invecinate, pe care il considera un misionar crestin exemplar. Cu acer prilej, Paulinus ofera informatii despre daco-romani si alte semintii ale spatiului danubian, lai ales despre modul in care erau imaginati ei in Italia. Scriitura lui Paulinus este clasic :anta si vehiculeaza o imagistica echilibrata, dezinvolta, sensibila la frumusetile naturii, dar si la alentele pietatii noii religii16. Secolul al V-lea d.C. va consemna insa si alte opere crestine in versuri. Astfel Tiro Prosper, un gallo-roman, combate in versuri ereziile, iar Sedulius transpune secvente biblice pe registru lirico-epic.
Augustin. Viata
Augustin este in acelasi timp cel mai valoros, cel mai talentat scriitor crestin si unul dintre varfurile literaturii latine. Cel pe care catolicii il numesc Sfantul Augustin, iar ortodocsii Fericitul Augustin este de asemenea unul dintre cei mai prolifici autori latini. Prin arta introspectiei, prin observatia fenomenelor ambiante, prin gandirea sa teoretica, prin pregnanta exceptionala a scriiturii, Augustin a lasat o marturie deosebit de semnificativa asupra Imperiului tarziu, asupra relatiilor lui cu Dreapta Credinta. Doctrina lui Augustin va constitui baza teologiei medievale, prin excelenta catolica, si chiar a conceptiilor politice ale Bisericii catolice.

Viata lui Aurelius Augustinus poate fi reconstituita pe baza informatiilor furnizate de fostul lui discipol, episcopul Possidius, care i-a alcatuit o biografie, dupa 430 d.C, precum si a unor date oferite de operele scriitorului. Augustin s-a nascut la 13 noiembrie 354 d.C, in localitatea Thagasta din Numidia. Familia ii era de conditie relativ modesta: tatal sau, functionar imperial, era pagan, in vreme ce Monica, mama sa, era o ferventa crestina. Tocmai zelul religios al Monicai l-a determinat pe Augustin sa se crestineze, dupa ce depasise varsta de treizeci de ani. Augustin trebuie sa fi cunoscut anumite frustrari in copilarie si sa fi nutrit contestatia tatalui. A studiat retorica si cultura latina in Africa romana si in tinerete a dus o viata relativ dezordonata. A aderat totusi la doctrina austera a maniheismului si, dupa moartea tatalui sau, care se crestinase, in 374 d.C, a devenit profesor de retorica la Thagasta si apoi la Cartagina. Trece prin profunde crize spirituale, prin cumplite indoieli si dezbateri de constiinta. Pleaca la Roma, in 383 d.C, si devine adeptul neoplatonismului. Se converteste la crestinism si este botezat de Ambrosius in 387 d.C. Devine preot si, incepand din 396 d.C, la varsta de patruzeci si doi de ani, episcop al orasului africano-roman Hippona, unde moare la 28 august 430, chiar in timpul asedierii cetatii de catre vandali17.
Opera lui Augustin
Opera lui Augustin poseda dimensiuni practic incomensurabile. Augustin a abordat cele mai diverse genuri, specii si tipare literare. Recent a fost descoperit un nou grup de scrisori. Demersul scriitorului a privilegiat proza. Tematica lui Augustin a recurs la armele filosofiei, moralei, teologiei, autobiografiei spirituale, dar a utilizat si alte structuri literare18.
Astfel Augustin a rostit, in fata credinciosilor, numeroase predici. El insusi Ie-a intitulat „Convorbiri", Sermones, pentru a sublinia spontaneitatea lor, simplitatea lor familiara. Nu se intitulasera identic si saturele horatiene? I se atribuie 640 asemenea predici, dintre care 501 sunt, in mod cert, autentice. Unele parafrazeaza versete biblice, insa altele trateaza probleme de teologie si morala crestina, ilustreaza relatii dintre adeptii noii religii si cei ai altor culte ori chiar aspecte ale vietii cotidiene a Imperiului, intr-un limbaj simplu, apropiat de exprimarea colocviala a vremii. Finalitatea pedagogica a acestor predici este manifesta. Se pare ca predicile n-au fost niciodata redactate de Augustin, ci inregistrate, dupa expunerile lui orale, de catre stenografi sau auditori. S-au conservat de asemenea sute de „Scrisori", Epistulae, al caror numar, cum am semnalat mai sus, nu inceteaza sa creasca. De dimensiuni care variaza intre un bilet si un adevarat tratat si schimbate cu diversi corespondenti intre 386 si 429 d.C, aceste epistule au un continut eteroclit, in care nu prevaleaza aspectul personal, ci demonstrarea ideilor doctrinei crestine. Nu lipsesc insa abordarile intereselor practice ale comunitatilor crestine, incat Scrisorile lui Augustin dau seama de unul dintre ultimele momente importante ale evolutiei speciei epistulare latine19.

Mai ales insa Augustin este autorul unui enorm numar de tratate teoretice. Multe dintre ele asuma tiparul dialogic, forma dezbaterii intre mai multe personaje. De aceea nu este exclus ca unele dintre ele sa constituie, de fapt, conversatii autentice, stenografiate pe loc si apoi revizuite substantial de Augustin in vederea publicarii. Daca lasam de o parte scrierea, de altfel pierduta, in doua sau trei carti, „Despre frumos si ceea ce este adecvat", De pulchro et apto, anterioara convertirii si tributara maniheismului - cu scopul decantarii bazelor esteticii - trebuie sa mentionam dialogi, care ilustreaza discutiile dintre Augustin si rudele sau prietenii lui, ce s-ar fi desfasurat in suburbia orasului Mediolanum, in 386, adica in pragul trecerii la crestinism. Ne referim la „impotriva adeptilor Academiei", Contra Academicos, in trei carti, „Despre viata fericita", De beata uita, si „Despre ordine", De ordine, in doua carti. in acesti dialogi, Augustin combate dialectica probabilista a Academiei platoniciene, intrucat viata si fericirea ar depinde de ideea de adevar absolut. Fericirea implica cunoasterea divinitatii, care statueaza ordinea intr-o lume unde dezordinea aparenta ar depinde de manifestarile raului. Se elibereaza Augustin complet de influenta filosofiei traditionale? Desigur ca nu, pentru ca prolifereaza, in aceste scrieri, conceptiile neoplatoniciene, temele eclectice, metodele dezbaterii de inspiratie ciceroniana. Totusi rolul primordial in controverse si in polemica revine Monicai, ale carei reflectii nu depind de meditatiile filosofilor, ci de credinta ei crestina foarte consecventa. Dupa 388 d.C, Augustin trece la alcatuirea altor dialogi ca „Despre liberul arbitru", De libero arbitro, „Despre magistru", De magistro, „Despre marimea sufletului", De quantitate animi, si „Despre muzica", De musica, in sase carti. Aceasta ultima scriere face parte dintr-o enciclopedie, de inspiratie varroniana. in toti dialogi, Augustin propune, intr-o controversa evident artificiala, sa se ajunga la cucerirea adevarului, fireste cel al Bisericii crestine, in virtutea unei maieutici de obarsie socratica si ciceroniana. Dintre lucrarile teoretice augustiniene pot fi consemnate cele indreptate impotriva ereziilor si maniheismului", insa si „Despre doctrina crestina", De doctrina christiana, in patru carti, scriere inceputa in 397, ca sa fie terminata abia in 427 d.C. Continutul acestei lucrari rezida intr-un manual, destinat clericilor, de interpretare a textelor sacre. Augustin opineaza ca eruditia pagana poate sa serveasca exegezei si comentarii acestor texte. in ultima carte, Augustin schiteaza un mic tratat de retorica si de semiotica, unde revalorizeaza conceptiile lui Cicero privind formarea plurivalenta a oratorului si cele trei obiective pe care trebuie sa le urmareasca acesta20.
Deosebit de interesante se releva scrierile augustiniene care asuma tonul si continutul unei autobiografii spirituale, unor memorii, unei confesiuni dramatice. Opera intitulata chiar Confesiunile constituie creatia lui Augustin cea mai performanta din punct de vedere artistic.
Printre aceste lucrari se inscriu, in primul rand, „Solilocviile", Sotiloquia (un cuvant nou, creat de autor), in doua carti. in aceasta lucrare, Augustin nu monologheaza, ci dialogheaza cu propria sa ratiune. Aceasta i se adreseaza lui Augustin, in acelasi fel cum el discuta cu unul dintre discipolii lui. De fapt, marele scriitor african isi dezvaluie dezbaterea interioara, la o inalta tensiune emotionala, cu privire la natura sufletului, la problemele metafizice pendinte de conditia umana. in 397-400 d.C, Augustin a redactat si publicat, in treisprezece carti, capodopera intitulata „Confesiuni", Confessiones. in aceasta autobiografie, Augustin practica o introspectie profunda, o autoanaliza, figurare si talmacire a unui itinerar spiritual, a unei odisei morale si religioase. Augustin nazuieste
Ca in „Despre erezii", De haeresibus, din 428 d.C. - unde critica 88 de erezii - dar si in „Despre moravurile Bisericii crestine si ale maniheenilor", De moribus ecclesiae catholicae et manicheorum, „Despre geneza impotriva maniheenilor*, De genesi contra manicheos, „Despre adevarata religie". De uera religione etc. sa-si nareze viata, convertirea la crestinism si angoasele care au precedat-o si au urmat-o. Am aratat mai sus ca scriitorul cunostea si simpatiza de multa vreme crestinismul; dar intransigenta Monicai l-a oprit sa-l asume ca adevarat adept al noii religii. De fapt structura Confesiunilor pare bizara: numai primele noua carti au un caracter narativ si prezinta o autentica autobiografie (l-3 fiind rezervate copilariei si formatiei retorice, 4-5 infatisand tribulatiile spirituale si viata ca profesor la Roma si Mediolanum, 6-9 prezentand criza moral-religioasa, retragerea la Cassiciacum si convertirea), in vreme ce cartea a zecea expliciteaza credinta autorului, iar ultimele carti analizeaza texte biblice si interpretarea lor alegorica. Aceasta structura semnalizeaza tocmai bivalenta articularii discursului, revelarea a doua grile de lectura a acestuia. Caci, in spatele unor tribulatii palpitante, cititorul poate decoda si descifra vointa divinitatii, care l-a calauzit pe autor la transcenderea mizeriei morale. Astfel, prima grila de lectura afirma ca, dupa ce parasise Cartagina si Roma, intrucat conduita dentilor il nemultumea, Augustin a intalnit din intamplare la Mediolanum pe ibrosius, un profesor ale carui lectii l-au fascinat si impins spre convertire.
-a a doua grila de lectura sugereaza ca totul s-a petrecut in virtutea intentiei ui Dumnezeu, care a voit sa-l ajute pe Augustin sa se converteasca, sa afle drumul adevarului. in filigrana, se propune aproape o doctrina a predestinarii. De altfel, de la inceputul discursului, Augustin lanseaza divinitatii un ape! vibrant, zguduitor: „Poate si tu iti bati joc de mine, dar iti va fi mila cand te vei intoarce spre mine. Caci ce altceva vreau sa spun, Doamne, decat ca nu stiu de unde am venit aici, adica in aceasta viata muritoare sau moarte vitala" (uitam mortalem, an mortern uitalem, Conf., 1, 6, 7). Elanurile unei crize abisale se imbina cu arabescurile cele mai abstracte21. Augustin nu renunta la rationalism. El scrie ca, in ce priveste realitatile invizibile, doreste o certitudine absoluta, precum cea ca sapte adunat cu trei fac zece (Conf., 6, 6, 14). insa cercetatorii au decelat in Concesiuni o adevarata „tesatura psalmica", fiindca anumite pasaje ilustreaza experiente de o intensitate exceptionala, care conoteaza efuziuni mistice, traduse in forma unor adevarati psalmi. Pe de alta parte, la sfarsitul vietii, adica in 427 e.n., Augustin scrie doua carti de „Retractari", Retractationes, in care isi autoanalizeaza activitatea literara, insufletit de un zel religios fervent, Augustin semnaleaza imperfectiunile operelor sale literare si propune chiar emendari.
Totusi opus maius, cum se spune, opera capitala a lui Augustin este „Despre cetatea Divinitatii", De ciuitate Dei. Episcopul africano-roman ofera in aceasta lucrare monumentala, alcatuita intre 413 si 426 d.C. si in douazeci si doua de carti, adevaratul sau testament teologico-literar, sub forma unei vaste sinteze filosofice si istorice, de substanta crestina. El purcede de la apararea crestinismului de acuzatiile enuntate de pagani de a fi provocat ruina Romei, dupa invazia lui Alaric din 410. Totodata, fara iluzii in privinta supravietuirii imperiului, Augustin legitimeaza viitorul proces a! detasarii Bisericii de statul roman, in vederea cuplarii intereselor ei cu noile regate barbare, carora ea le va imprumuta ierarhii si structuri romane de organizare.
Primele zece carti comporta un discurs apologetic si polemic. Nu zeii de pagani si destinul, ci „providenta divina", diuina prouidentia, a ocrotit un timp Roma. Sistemele filosofice necrestine sunt detestabile, inclusiv neoplatonismul, desi Augustin il admira pe Platon. Cartile urmatoare au un caracter speculativ. Augustin dezbate problemele timpului, care au aparut dupa crearea universului, ale mortii, conditie fireasca a oamenilor, si deci statutul structurilor faurite de ei. Cetatii divine, care este eterna, deci „cetatea cereasca", ciuitas caelestis,se opune „cetatea pamanteana", ciuitas terrena. Dihotomia reflecta ecouri platoniciene si poate chiar reziduuri maniheene. De fapt rebeliunea Satanei a generat cetatea terestra, populata de stirpea lui Cain. Ea nu este totusi locasul exclusiv al viciilor, ci taramul unde totul se amesteca, pietatea si impietatea, in raporturi de degradare fata de cealalta cetate. Binele suprem, summum bonum, chiar in cetatea terestra, il constituie pacea. Desigur cetatea cereasca este prioritara (C/t/. De/, 2, 21, 1). Cetatea terestra, ineluctabil efemera, simbolizeaza Imperiul roman. Nu consoleaza asemenea idei cititorii in legatura cu destabilizarea statului roman antic? Biserica avea nevoie de o putere temporara, insa Augustin afirma ca ea trebuie sa domine aceasta autoritate, s-o controleze pentru a transcende existentei oricarei forte laice, intrucat era exponenta cetatii ceresti vesnice. incat „cetatea divinitatii" echivaleaza cu multimea celor drepti, care lupta pe pamant pentru cauza divina, de fapt Biserica crestina, pentru a se uni cu Dumnezeu in viata eterna din ceruri. De fapt Augustin prefigureaza toate interventiile Bisericii catolice medievale in viata politica a statelor vremii22.
Doctrina lui Augustin si bazele sale
Doctrina lui Augustin, ansamblul ideilor lui, se intemeiaza pe o cunoastere foarte solida a culturii antice necrestine. Fara indoiala, discursul gigantic, ca dimensiuni, al scriitorului, pentru a da seama de o efervescenta creatoare stupefianta, dezvolta teologia crestina. Dar fostul profesor de retorica, fostul filosof neoplatonician, care a fost Augustin, a utilizat abundent, in demonstrarea ideilor sale, operele lui Platon, ale stoicilor, ale lui Cicero, ale lui Apuleius, lui Plotin si neoplatonicienilor etc. Scriitorul cunostea temeinic operele poetilor si istoriografilor romani, mai ales cele alcatuite de Terentiu, Vergiliu, Horatiu, Salustiu, dar si de Varro. Contestarea filosofiei necrestine implica, in discursul augustinian, conversiunea zestrei gandirii traditionale in folosul Bisericii. Augustin preconizeaza un crestinism ferm, consecvent, care respinge indoiala probabilistilor sau scepticilor, ca sa propovaduiasca adevarul absolut. Acesta se afla insa in invatatura crestina despre divinitate, careia i se subordoneaza „intelepciunea", sapientia. O logica subtila, manevrata cu abilitate, cateodata aproape acrobatica, este intrebuintata pentru apararea dogmelor si impotriva altor religii sau a ereziilor. Augustin proclama sufletul ca substanta a ratiunii, fiind ca atare menit sa guverneze corpurile (De quant. anim., 22). Ca si ideea, sufletul este indivizibil, pe cand corpul, comparat cuvantului, este divizibil. Sufletul poate progresa pana la contemplarea supremului bine. Caci Augustin admite liberul arbitru si afirma ca pacatul, viciul, ca si virtutea, depind de libera alegere a omului. De aceea pacatul trebuie pedepsit. Totusi, cum am aratat, Augustin accepta si predestinarea, conceptia teleologica asupra vietii, care. poate fi dirijata de divinitate. Spiritualismul extatic se impleteste, in universul ideilor augustiniene, cu rationalismul exigent. Obiectul ratiunii rezida numai in intelegerea a ceea ce este chezasuit de credinta. Daca Tertullian exclamase „cred deoarece este absurd", credo quia absurdum, Augustin declara: „cred ca sa inteleg", credo ut intelligam.
Totodata, in De ciuitate Dei si in alte scrieri, Augustin imbina o adevarata filosofie a istoriei cu o gandire politica pragmatica. Am aratat de fapt ca istoriografii necrestini se preocupau mai mult de poetica decat de filosofia istoriei, mai sensibil de metodologia nararii evenimentelor decat de pricinile si sensul evolutiei lor. Dimpotriva, in De ciuitate Dei, prevaleaza analiza fortelor motrice ale istoriei, integrata insa unei viziuni providentialiste si teleologice asupra lumii. Nu omul, nu fortele materiale, ci divinitatea faureste istoria. Totodata, cum am relevat, Biserica nu trebuie sa se solidarizeze la infinit cu nici o structura politica terestra (sau „pamanteana"). in cartea a unsprezecea din De ciuitate Dei, Augustin evidentiaza o „Zeitauffassung", o viziune pur liniara asupra timpului, mai limpede decat orice istoriograf antic. Timpul se scurge mereu, incat prezentul, moment indivizibil si sustras duratei, mediaza intre trecut si viitor. De fapt, trecutul apare scriitorului ca un prezent care nu mai este, in vreme ce viitorul constituie un prezent ce va fi. Timpul este infinit si incomensurabil, conex miscarii, insa dispunand de o natura proprie. in mintea omului, cele trei ipostaze ale timpului devin asteptare, atentie si amintire. De asemenea, Augustin manifesta intense preocupari de-semiotica, intrucat sugereaza o adevarata teorie a semnelor, mai ales verbale. El considera semnul ca element material si perceptibil, care semnifica mintii umane ceva din exteriorul ei si determina aparitia lui in spiritul omului. Un obiect devine semn atunci cand asuma functie semnificanta. „Semnificabilul", significabile, este semnificat prin „semn, signum (De Mag., 4). Orice significabile poate deveni signum, purtator de semnificatie, precum orice semn este susceptibil sa se converteasca in semni