O data cu armata si administratia locala, probabil ca o parte din populatia romana, in orice caz cea mai instarita, din orase si din villae, adica din „fermele" marilor pose¬sori de pamant, speriati ca nu mai erau de-acum protejati de armata romana, vor fi parasit si ei colonia de la nord de Dunare, pentru a se refugia pe malul drept al Dunarii, unde imparatul Aurelian a instituit — in regiunea unde vor fi mai tarziu Serbia de est si Bulgaria de nord-vest — o noua provincie numita tot Dacia, dar care a capatat, cu vremea, in scrieri, numele de Dacia Aureliana.

Unii istorici germani, apoi istoriografia oficiala ungara, au sustinut teza ca toata populatia Daciei nord-dunarene a fost atunci evacuata, ca aceasta mare provincie s-a aflat dintr-o data golita de intreaga populatie de limba latina. Dar aceasta teorie n-a aparut decat acum vreo doua sute de ani, adica o data cu nasterea constiintelor nationale si ivirea pretentiilor nationaliste in toata Europa! De atunci a aparut in istoriografia europeana si, bineinteles, mai cu seama in disputele savante romano-maghiare, ceea ce s-a numit „chestiunea continuitatii": au continuat oare sa locuiasca in fosta Dacie vorbitori de limba latina? Sau, cum pretind cei mai multi istorici unguri, la aparitia navalitorilor maghiari la sfarsitul secolului IX, ori in seco¬lul X, Ardealul era pustiu sau cel mult populat ici-colo de mici grupuri slave. q4d14dc
inca o remarca, inainte de a expune punctul meu de vedere asupra „chestiunii continuitatii". Chestiunea nu mai prezinta azi nici o importanta politica. Chiar daca ar putea istoricii maghiari — printr-o minune — sa aduca dovada ca ungurii au fost primii ocupanti ai Transilvaniei, prin faptul ca populatia maghiarofona nu reprezinta azi, in inima tarii, decat 7% din populatia totala, intaietatea is¬torica n-ar mai putea avea nici o consecinta pe plan juridic si politic. Dreptul international contemporan nu mai tine seama de pretinse drepturi istorice. Nu se mai ia in cont decat situatia demografica actuala. (Vedeti drama recenta din Kosovo!) Deci — inca o data — trebuie inteles ca „ches¬tiunea continuitatii" nu mai are nici o importanta practica. Daca incerc sa insir aici, pe scurt, argumentele noastre, e numai din pasiunea de a incerca rezolvarea unei probleme spinoase.

Iata mai intai argumentele pe care le inainteaza parti¬zanii necontinuitatii, adica ai tezei careia i s-a dat numele de „teoria lui Roesler" — dupa numele autorului ger¬man de la sfarsitul secolului trecut, Robert Roesler (care n-a inventat teoria, dar i-a dat forma cea mai categorica):
— evacuarea populatiei daco-romane sub Aurelian ar fi fost totala; documente interne dovedind prezenta unor vorbitori de limba latina in aria carpato-dunareana ar lipsi cu desavarsire intre secolul IV si inceputul secolului al XIII-lea, o tacere de vreo 900 de ani — aproape un mileniu, „mileniul intunecat"; latinofonii (li se va spune de-acum vlahi sau valahi — voi explica mai departe de ce) apar in documente abia incepand din veacul al X-lea, insa la sud de Dunare, m Tesalia, Epir, Macedonia, apoi Bulgaria. La nord de Dunare nu apar, in documente ofi¬ciale ale regatului ungar, decat in jurul anului 1200 — se deduce deci ca ar fi imigranti din sud, ciobani nomazi veniti cu oile, si a caror imigrare ar fi fost incurajata de regii maghiari in Ardealul insuficient populat;
— atunci cand au patruns maghiarii in Transilvania — adica in „tinutul de dincolo de padure" (al muntilor Apuseni), trans = peste si sylva = padure — tara era pustie, si nici n-ar fi putut fi locuita, fiind acoperita in pro¬portie de 90 % de paduri;
— daca viitorii locuitori romani de la nord de Dunare n-ar fi locuit cateva veacuri in preajma aromanilor si in vecinatatea albanezilor, nu s-ar putea explica nici stransa inrudire intre limba daco-romana de la nord de Dunare si dialectele aroman si megleno-roman (regiunea Salonic) de la sud, nici prezenta in daco-romana a catorva zeci de cuvinte (pretins) imprumutate de la albanezi, in sprijinul acestei teze au venit si teoriile a doi filologi romani de la inceputul veacului nostru, Ovid Densusianu si Alexandru Philippide, care au fost convinsi — pe baza unor argu¬mente, cred, eronate — ca leaganul limbii romane tre¬buie cautat la sud de Dunare.