Document, comentariu, eseu, bacalaureat, liceu si facultate
Top documenteAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
ISTORIA TOTALITARISMULUI IN SECOLUL XX
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
Obiective

Cursul abordeaza o problema de mare importanta, cea a fenomenului totalitar. Principalul avantaj rezida in faptul ca subiectul este bine tratat de literatura de specialitate, atat sub latura lui teoretica, cat si in privinta abordarilor punctuale. Totusi, necesitatea unui astfel de curs se justifica cu atat mai mult in Romania tocmai datorita faptului ca tara noastra a experimentat ambele fenomene totalitare: de dreapta si de stanga, motiv pentru care cazul romanesc va beneficia de o atentie speciala.

Totalitarismul -; o abordare teoretica j2e23el
Istoria omenirii a cunoscut, din cele mai vechi timpuri, dictatura. Epoca contemporana a adus ceva nou si anume factorul ideologic. Numerosi specialisti considera, de altfel, ca elementul politic de maxima importanta al timpurilor noastre il constituie tocmai un regim de tip totalitar. Totul se bazeaza pe elemente simple la baza, definite genial de lordul Acton atunci cand scria ca:
„Orice putere corupe, puterea absoluta corupe in mod absolut.” Pentru a ramane pe aceleasi coordonate introductive ale discutiei noastre, consideram ca este momentul potrivit pentru a sublinia si observatia vizionarului George Orwell:
„Cine controleza trecutul, stapaneste viitorul.”
Autorul celebrelor romane 1984 si Ferma animalelor, adevarate manifeste antitotalitare, surprinde una din laturile fundamentale ale fenomenului. El nu face decat sa confirme teoria lui Jean Jacques Rousseau potrivit careia inainte de a caracteriza un mecanism de guver- nare trebuie avute in vedere o serie de elemente ce caracterizeaza fiecare popor in parte si anume istoria, obiceiurile, religia, baza economica si, desigur, nivelul de educatie. In fine, pentru a intelege si mai bine apelul la citatele din lordul Acton si George Orwell, vom arata ca un politolog de talia lui Jean François Revel atragea atentia asupra faptului ca:

„Cea dintai dintre toate fortele care conduc lumea este minciuna.” Un remarcabil observator al fenomenului totalitar in veacul XX, de altfel unul din marii ganditori ai secolului, Raymond Aron, era de parere ca regimul nu devine totalitar printr-o chemare progresiva, ci el pleaca de la o intentie originala, anume dorinta de a transforma in mod fundamental ordinea existenta in functie de o ideologie. Astfel, introducem in discutie un alt element de baza al totalitarismului.
Este interesant de subliniat faptul ca ideologia a fost dominata de teroare. Spre deosebire insa de revolutia franceza, care prin dictatura iacobina poate fi considerata un prototip al terorii totalitare, in regimurile comuniste ori fasciste nu se mai urmarea doar exterminarea adversarului, ci ea devenea chiar o metoda de guvernare.
Daca ar fi sa apelam la istorie, am observa faptul ca dictatura comunista, de exemplu, isi trage esenta inca de la Babeuf. Analistii considera ca prima tentativa de instaurare a comunismului utopic cu ajutorul puciului public ar fi tocmai conspiratia egalilor. De atunci apare si sintagma dictatura proletariatului. Jean François Revel ne scuteste insa de o analiza mai aprofundata asupra cauzelor care au dus la aparitia fenomenului, ca si la esecul lui. Reputatul politolog observa cu temei:
„Utopiile mor asa cum se nasc, fara o cauza reala.”
Pentru a caracteriza fenomenul totalitar, Raymond Aron a oferit, in exceptionala analiza Démocratie et totalitarisme, un tablou care cuprinde un numar de cinci elemente. Intrucat acesta a devenit, oarecum, clasic il prezentam in continuare si noi:
1. Drumul spre totalitarism incepe cu involutia spre un partid care monopolizeaza viata politica.
2. Acesta este animat de o ideologie care devine adevar oficial de stat, ceea ce ii confera o autoritate absoluta.
3. Pentru a raspandi acest adevar, statul isi rezerva monopolul mijloacelor de forta si de persuasiune.
4. Majoritatea activitatilor economice si profesionale sunt subsumate statului si devin chiar o parte a statului.
5. Toate activitatile statului sunt supuse ideologicului, astfel ca un fapt economic devine automat si ideologic.
Pe aceleasi coordonate cu Raymond Aron se situeaza un alt specialist de marca, sovietologul Leon Poliakov. La randul sau, discu- tand pe marginea modelului oferit de politologul francez, acesta gaseste tot cinci elemente principale caracteristice pentru fenomenul totalitar, respectiv:

1. Totalitarismul intervine intr-un regim controlat de un singur partid.
2. Partidul unic este animat si armat cu o ideologie ce este adevar de stat si ii confera deci autoritate absoluta.
3. Pentru aceasta statul isi rezerva monopolul asupra mijloacelor de forta si de persuasiune. Intreaga activitate mass-media este contro- lata de stat.
4. Statul controleza majoritatea activitatilor economice si profe- sionale, care datorita rolului ideologicului devin si ele adevar oficial.
5. O greseala in activitatea economica sau profesionala este simultan una ideologica. De aici politizarea si ideologizarea, interven- tia statului politist si cresterea rolului serviciilor secrete.
Dupa cum se poate observa, in fapt atat Raymond Aron, cat si Leon Poliakov, in consonanta cu majoritatea specialistilor, cad de acord ca pentru a vorbi de regim totalitar avem nevoie de cel putin cateva elemente esentiale, respectiv de partidul unic, de ideologie, de planificare si, bineinteles, de teroare.
Un astfel de sistem odata nascut, dupa cum observa cu justete Isaac Deutscher, pe masura ce devine stabil si permanent, capata propria dinamica. Discutand pe marginea acestor elemente de baza, un alt sovietolog recunoscut pentru profunzimea analizelor sale, Alain Besançon, va atrage atentia asupra faptului ca ideologia nu este un mijloc al totalitarismului, ci dimpotriva ca totalitarismul este conse- cinta politicului, incadrarea in viata sociala a ideologiei, care apare, in mod cronologic si logic, prima.
Istoria a consemnat ca instaurarea unui regim de tip totalitar se poate produce printr-o multitudine de cai, deci ca nu exista un model absolut. Daca Lenin a ajuns la putere in urma unei revolutii, Hitler si-a asumat controlul deplin asupra Germaniei dupa de a castigat alegerile din 1933. Interesanta este insa trista remarca pe care o facea Nichifor Crainic, el insusi o figura remarcabila, teoretician al dictaturii de dreapta, victima a comunismului:
„Revolutia vine intotdeauna in numele unor principii rationale, dar pana la statornicirea lor se dezlantuie pasiunile, si pasiunile primului moment nu stau sa aleaga.”
Am dori sa mai remarcam alte doua observatii generale, de ansam- blu, asupra subiectului in discutie. Prima se refera la faptul ca regimurile totalitare desi nu se declara infailibile au gasit totusi o supapa usor de controlat pentru a scadea presiunea pusa pe sistem de cei nemultumiti.

Este vorba despre o recunoastere periodica (fara ca intervalul sa fie constant) a greselilor trecutului. Aici se impun insa doua accente: acestea au fost savarsite de fostii conducatori si nu exista nici o garantie ca ele nu se vor mai repeta.
Cealalta observatie are in vedere varsta la care s-au lansat in politica „clasicii” totalitarismului. Hitler, Mao, Mussolini sau Stalin au intrat de tineri in tumultul activismului, primii trei avand chiar de suferitla debutul carierei.
In privinta sfarsitului sistemelor totalitare credem ca Jean François Revel are dreptate atunci cand atrage atentia ca slabiciunile unui sistem nu conduc automat la caderea lui daca nu exista o forta capabila sa exploateze momentul. In acest sens, prabusirea Uniunii Sovietice este un argument solid. Desigur insa ca, si la acest capitol, nu exista un scenariu general valabil, specificul national si contextul international avand un cuvant important de spus.




Comunismul
Dupa cum aratam deja, comunismul si fascismul (fiecare cu nuantele de rigoare) si-au pus amprenta asupra secolului XX. Prin durata fenomenului si implicatiile sale, inclusiv „razboiul rece”, comunismul detine prim-planul.
Sovietologul G. R. Urban observa intr-o analiza pertinenta, pe buna dreptate, ca esenta oricarui sistem comunist o constituie conducerea monopolista a societatii de catre partid. Pentru explicarea doctrinei sovietice se poate apela la un silogism cat se poate de logic:
1. Pentru asigurarea bunastarii omenirii este necesara victoria prole- tariatului.
2. Aceasta depinde de instaurarea dictaturii Partidului Comunist.
3. Dictatura proletariatului poate functiona doar prin dictatura liderilor.
Acest model poate fi completat avand in vedere dictatura comu- nista. Potrivit ideologiei partidului, in special cu referire la Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, corolarul revolutiei ar fi trebuit sa insemne trecerea de la socialism la comunism si disparitia statului.
Revolutia bolsevica din Rusia anului 1917 constituie prototipul revolutiei comuniste, care a condus la proclamarea primului stat socialist din istorie, Uniunea Sovietica. Aici trebuie avuta in vedere contributia teoretica a lui Lenin, care a stiut sa exploateze atat conditiile oferite de primul razboi mondial, cat si slabiciunile regimului tarist. Printr-o analiza pertinenta, Lenin i-a contrazis pe Marx si Engels si a tras concluzia ca socialismul poate sa invinga in cea mai slaba veriga a „lantului capitalist”. La acest capitol este de subliniat legatura care exista intre Rusia tarista si cea sovietica. Intr-o analiza remarcabila, Alain Besançon releva existenta in acest caz a doua tipuri de relatii: normale si exceptionale.
Daca in prima categorie intrau spatiul geografic, efectivul uman si organizarea sociala (intrucat, observa politologul francez, taranimea, muncitorimea si intelectualitatea nu puteau fi lichidate prin decret), rela- tiile de tip exceptional ofera explicatii interesante. Astfel, este vorba despre un anume mod de recurs la istorie atunci cand este judecat faptul sovietic, prin invocarea trecutului ca martor intr-un proces in care nu s-a cazut de acord asupra materialitatii faptelor. Tot Besançon atrage atentia ca justificarea prezentului sovietic se facea prin apelul la patru „legende”:
- vechiul regim;
- revolutia;
- contrarevolutia;
- socialismul.
Revolutia bolsevica a degenerat destul de repede in teroare, fapt care nu este unic in istorie (exemplificarea clasica fiind dictatura iaco- bina), dar care da de gandit daca observam ca revolutia din octombrie s-a soldat cu o mie de morti, in timp ce numai in anii marii terori au murit milioane de oameni. Poate ca Stalin nu facea decat sa puna in practica gandirea lui Lenin care sustinea ca este imposibil ca revolutia sa reu- seasca fara teroare.
De altfel, instaurarea unui regim totalitar este imposibila fara a corela teroarea si indoctrinarea, pentru ca, dupa cum atragea atentia Nikolai Berdiaev:
„Marxismul crede ca binele se infaptuieste pe cararile raului si ale beznei.”
Un rol extrem de important l-a avut Partidul Comunist al Uniu- nii Sovietice, care, dupa cum au atras deja atentia specialistii, nu este un fenomen politic, ci chiar motivul sistemului de conducere. Partidul avea in frunte activistii sau cadrele care constituiau, potrivit lui Stalin,
„fondul de aur”. Rolul principal il avea insa nomenklatura.
Autorul unei monografii clasice asupra fenomenului, Michael Voslensky, este de parere ca dictatura nomenklaturii conduce la o subor- donare a statului care nu face decat sa-i reproduca optiunile si ordinele. Astfel, toate posturile importante din institutii sunt ocupate de membrii nomenklaturii. Insa, si in interiorul acesteia exista o ierarhizare bazata pe liste. Este vorba de trei tipuri:
- a functiilor;
- a candidatilor la functii;
- de rezerva.
Astfel, totul era in mana partidului, el era cel care repartiza slujbe si distribuia privilegii. Acestea erau din cele mai diverse, de la deplasarile peste hotare, la atribuirea de masini si accesul la magazinele cu circuit inchis, facilitati prin care membrii nomenklaturii isi demonstrau superio- ritatea fata de restul societatii.
In plan economic, dictatura comunista se baza pe centralism, plan si industrializare rapida (uneori chiar fortata). Intreaga activitate industriala, agricola, comerciala s.a.m.d., se desfasura sub strictul control al condu- cerii partidului care decidea ce si cat sa se produca. Desigur, de cele mai multe ori, fara a interveni reglajul pietei, al cererii si ofertei, domina latura de acumulare in dauna consumului, efectul fiind scadea nivelului de trai tocmai intr-o societate care clama grija fata de popor.
Latura sociala este oferita de celebra „lupta de clasa”. Aceasta se baza de rolul conducator atribuit in teorie clasei muncitoare, care isi gasea principalul aliat in taranime, intelectualitatea si restul profesiunilor liberale situandu-se la periferia interesului partidului. Insa, cu toate acestea, desi comunismul s-a dovedit a fi un sistem puternic ca stat si ca aparat represiv, el a fost incapabil sa creeze o societate viabila.
Exista numeroase opinii privind cauzele prabusirii sistemului in Uniunea Sovietica. Jean François Revel considera ca Gorbaciov atunci cand a dorit sa salveze socialismul prin reforme nu a facut decat sa-i puna capat. Aceasta pentru ca slabiciunea decisiva a fost generata de esecul intern, economic in primul rand. Aici Revel crede chiar ca totul putea fi grabit daca statele democratice ar fi fortat nota:
„Occidentul nu doar ca nu l-a crezut posibil, sau ca l-a vazut vremelnic si superficial, dar a si incercat de mai multe ori sa-l remedieze! Fara ajutorul economic occidental, fara indulgenta Occidentului fata de represaliile politice cele mai atroce, pe scurt, fara incapacitatea Occiden- tului de a specula fragilitatea inerenta a sistemelor comuniste, prabusirea acestora s-ar fi produs mult mai devreme.”
Un punct de vedere interesant ofera un alt specialist de marca, istoricul francez François Furet, in Trecutul unei iluzii:
„Si totusi comunismul s-a autodistrus. Ne-o demonstreaza si un alt semn, ulterior caderii sale: nu mai raman dupa el decat oamenii care, fara sa fi fost invinsi, au trecut de la o lume la alta, reconvertiti la alt sistem, partizani ai economiei de piata si ai alegerilor libere, sau reciclati in nationalism.”
In fine, am apela si la un citat din Michael Voslensky care sur- prinde cu exactitate, vizionar am putea spune, urmarile caderii comunis- mului in Europa:
„Totalitarismele, dictatura nomenklaturii, nu sunt urmate nici de himere, nici de societati imaginare produse ale unei ideologii. Ele vor fi urmate de o forma de societate bine cunoscuta: democratia parlamentara.” Daca modelul de baza al comunismului l-a oferit Uniunea Sovietica, dupa cel de-al doilea razboi mondial fenomenul a cunoscut o largire considerabila a ariei sale. In primul rand, aplicand crezul lui Stalin potrivit caruia Armata Rosie poate fi un propagandist mai bun decat Kominternul, Kremlinul a reusit sa impuna regimuri de tip comunist in mai multe state est-europene, care s-au mentinut atat timp cat Uniunea Sovietica s-a dovedit viabila ca si constructie politica. Este vorba despre Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrata Germana, Iugos- lavia, Polonia, Romania si Ungaria. De remarcat ca perioada 1947-1989 a fost marcata de evenimente care au demonstrat ca populatia din „lagarul sovietic” est-european nu accepta cu usurinta sistemul impus de Mos- cova. Amintim aici doar momente semnificative, precum revolta ungara din 1956, grevele din Polonia care au culminat in 1980 cu formarea sindicatului liber Solidaritatea, „primavara de la Praga” din 1968, ridicarea zidului Berlinului si, ca un corolar, revolutia din decembrie 1989 din Romania.
Tot dupa razboi, Asia a devenit un camp de afirmare pentru comunism. Aici modelul de baza a fost cel chinez, partidul condus de Mao Tze-dun (Zedong) reusind sa se impuna dupa un lung razboi civil o data cu proclamarea Republicii Populare Chineze la 1 octombrie
1949. Fortele nationaliste conduse de Cian Kai-Shi au fost nevoite sa se refugieze in insula Taiwan. Fenomenul comunist chinez ramane in actualitate, supravietuind caderii Uniunii Sovietice. Cu precadere ultimele evolutii din China, reformele economice derulate sub lozinca
„o tara, doua sisteme”, vor face obiectul a numeroase studii si vor oferi, cu siguranta, multe surprize si dezbateri aprinse. De asemenea, va fi interesant de vazut cum se va acomoda acest regim la realitatile debutului de secol.
Tot in Asia, Coreea de Nord si Vietnam se construiesc inca regi- muri de tip comunist, dupa cum Cuba lui Fidel Castro reprezinta inca idealul comunist in America. Nu au lipsit astfel de experimente nici pe continentul african, aici totul fiind complicat si de lupta pentru pro- clamarea independentei fostelor colonii, mai ales a celor portugheze. Cu toate acestea, se poate considera ca, exceptand China, care prin imensul potential uman cu toate problemele aferente ce decurg de aici, este un exemplu demn de urmarit, ideea comunista in varianta ei clasica nu mai are sanse de succes. Desigur insa ca nu este exclusa orice evolutie, cunoscut fiind faptul ca orice sistem politic se poate adapta si perfectiona in conditii propice.

Fascismul

O alta dimensiune a fenomenului totalitar a constituit-o fascismul, cu formele lui de manifestare din Italia, una clasica am putea spune, Germania -; nazismul, precum si din alte state europene, intre care Spania, Portugalia, Ungaria, Croatia, Norvegia etc. Pentru specialisti nu sunt lipsite de interes nici evolutiile din Japonia. De altfel, intre Germania, Italia si Japonia se va forma o alianta militara si politica, Axa, care va sta la baza agresiunilor ce vor declansa cel de-al doilea razboi mondial.
Fenomenul s-a nascut in Italia, iar numele sau este indisolubil legat de numele lui Benito Mussolini. Un reputat analist al fenomenului, F. W. Deakin, atragea insa atentia asupra unui fapt deosebit de important atunci cand privea retrospectiv fenomenul:
„Fascismul italian nu a reusit niciodata sa devina totalitarism si destinul sau a fost decis finalmente de enclavele in care, timp de 20 de ani, nu a reusit sa patrunda: curtea, armata, societatea civila si chiar politia.”
Tabloul general al Italiei anului 1917 este unul confuz. Pe fundalul unor nereusite evidente pe front au loc manifestatii si agitatii bolsevice. La 13 august, la Torino, la o adunare se va striga deja Traiasca Lenin, dupa care s-a declansat greva generala. In timpul verii lozinca Toata puterea in mana sovietelor este una tot mai des auzita, desi interventia armatei duce la inabusirea grevei generale cu pretul a 50 de morti. Este tabloul care permite debutul politic al lui Benito Mussolini.
Fiu al unui militant socialist, el insusi membru in Partidul Socialist, Mussolini paraseste partidul in 1914 pronuntandu-se pentru intrarea Italiei in razboi, contrar dispozitiilor date de Internationala Socialista. El se va manifesta ca un jurnalist de talent, dand dovada si de calitati de tribun, fiind, in acelasi timp, un actor innascut. Reuseste sa se evidentieze in dauna comunistilor, mai ales prin accentul pe care il pune pe termenul natiune.

In martie 1919, la Milano, deci tot in nordul dezvoltat, Mussolini pune bazele Fasciilor italiene de lupta. Este prilejul cu care el va face o declaratie fulminanta:
„Ne vom permite luxul sa fim aristocrati si democrati, conservatori si progresisti, reactionari si progresisti, legalisti si ilegalisti, urmand circumstantele de timp, loc si imprejurari.”
Totusi, bilantul nu este unul grozav la finele anului. Fasciile numarau doar 17.000 de membri in toata Italia. Explicatia rezida in faptul ca exaltarea nationalista si tema revansei era captata de Gabriele d’Annunzio. Din acest motiv Mussolini se va afla la un pas de a renunta la lupta, luand in calcul chiar ipoteza emigrarii ori solutia de a incepe sa scrie romane.
Totusi, in1920, situatia se va schimba. Italia era, practic, in pragul revolutiei bolsevice. Marile proprietati agrare erau ocupate cu forta de tarani, care formau cooperative, in timp ce muncitorii puneau stapanire pe fabrici. Ceea ce a lipsit Italiei in acel moment a fost un Lenin, respectiv un lider autentic al revolutiei. Mai mult, armatanu a cazut in plasa bolsevica, controland situatia si oferind victoria „reactiunii”, fortelor con- servatoare. Este momentul interventiei fasciilor impotriva bolsevismului, astfel ca la inceputul lui 1922 Mussolini conducea circa un milion de oameni si miscarea lui se transforma in partid de masa.
Benito Mussolini exploateaza la maxim situatia si, in octombrie
1922, organizeaza marsul asupra Romei in fruntea a circa 40.000 de
„camasi negre”. Efectul este imediat. La 30 octombrie, regele Victor Emanuel III il desemneaza pe Mussolini in fruntea guvernului pentru a stopa prelungita criza parlamentara.
Din acest moment, avand la dispozitie birocratia si intregul aparat de stat, Mussolini incepe sa-si consolideze pozitiile. In 1923 el crea militiile fasciste si Marele Consiliu Fascist. Succesul este deplin in 1925. In iunie, liderul socialist Giaccomo Matteotti ataca dur metodele fasciste motiv pentru care dupa cateva zile este asasinat. La 24 decembrie, Mussolini era deja pregatit sa schimbe titlul de presedinte al Consiliului in cel de sef al guvernului, asumandu-si puteri autoritare, mult largite. Practic, dictatura era instaurata.
Un rol esential l-a jucat pozitia favorabila a regelui Victor Emanuel III fata de fascism, precum si cea a Vaticanului. In schimb, in 1929, Mussolini introduce -; conform acordului cu Statul Papal -; invatamantul religios in scoli.

Statul condus de Mussolini era unul corporatist, autoritar si rege- nerat. El va beneficia in primii ani de prestigiu international, iar in plan intern nu vor lipsi succesele. Este echilibrat bugetul, se dezvolta industria si sunt ameliorate conditiile de lucru ale muncitorilor. Mussolini initiaza construirea de autostrazi, fiind imitat de Hitler in Germania. El impune chiar un nou stil arhitectonic menit sa individualizeze regimul fascist in istoria Italiei.
Pe masura ce trece timpul se accentueaza si cultul personalitatii lui Mussolini, supranumit Il Duce (este un fapt comun in cazul adeptilor totalitarismului de dreapta in a-si atribui astfel de titluri; de exemplu, Hitler era führer, Franco era Caudillo, Zelea Codreanu era Capitanul). Au loc mari parade si betia puterii il cuprinde pe conducator. Fascizarea societatii se accentueaza, iar lozinca Mussolini are intotdeauna dreptate spune totul. Un rol important il are politia secreta O.V.R.A., precum si tribunalele speciale infiintate dupa 1926. Totusi, spre deosebire de Germania nazista, nu se poate vorbi de o represiune masiva impotriva opozitiei italiene.
Desigur, nu lipsesc marile teme caracteristice fenomenului totalitar, inclusiv rolul acordat femeii, care, la fel ca si in Germania nazista, este chemata sa dea nastere la cat mai multi fii pentru patrie. Interesanta este si relatia dintre Mussolini si Hitler, prima intalnire dintre cei doi din iunie
1934, de la Venetia, fiind un esec. Abia dupa ce Ducele va decide, in august 1934, sa duca o politica externa mai agresiva, concretizata in declansarea atacului din Etiopia, la 2 octombrie 1935, situatia se va schimba. Faptul este confirmat de succesul celei de-a doua discutii dintre Führer si Mussolini, din septembrie 1937.
Modelul fascist italian a fost, in buna masura, preluat si perfectat in Germania. Nazismul este legat de numele lui Adolf Hitler. Nascut la Braunau, la 20 aprilie 1889, el si-a petrecut tineretea la Viena pana in
1913, dupa care a plecat in capitala Bavariei, München. Pe parcursul primului razboi mondial s-a inscris soldat voluntar si a luptat pe frontul din Belgia unde s-a evidentiat si a fost decorat cu Crucea de fier si avansat la gradul de caporal.
In octombrie 1918 este ranit pe front, isi pierde temporar vederea, motiv pentru care este evacuat la Berlin. Dupa capitularea Germaniei, se intoarce la München unde revolta bolsevica era in plina desfasurare. Este terenul prielnic pe care Hitler incepe sa se manifeste acuzand „tradarea din noiembrie”, „cutitul pe la spate” infipt armatei aflate pe front, termenii din tratatul de la Versailles. Mai mult, el isi poate manifesta deschis profundul antisemitism, gasind numerosi adepti gata sa-i urmeze. La 24 februarie 1920, la München, in fata a doua mii de persoane,
Hitler anunta infiintarea N.S.D.A.P. (Partidul National Socialist al Muncitorilor Germani), la scurt timp alegand zvastica drept emblema a miscarii, precum si salutul Heil. La inceput, unul din aliatii sai de baza va fi Ernest Röhm, cel care va infiinta sectiunile de asalt, S.A., ale partidului. Treptat Hitler isi castiga notorietatea in Bavaria.
Tintind insa tot mai sus, in acest sens un rol important jucandu-l modelul Ducelui, al carui bust il avea in birou, Hitler organizeaza, la 9 noiembrie 1923, puciul de la München. Impreuna cu Hermann Göring, avand si sprijinul maresalului Ludendorff, viitorul dictator al Germa- niei va esua, fiind arestat de autoritati. Procesul se va transforma insa intr-un succes pentru Hitler, motiv pentru care cazul este mutat la Leipzig. Condamnat la inchisoare, el va fi eliberat destul de repede, in decembrie 1924.
De perioada scurtei detentii este insa legata redactarea lucrarii teoretice de capatai a nazismului, Mein Kampf. Continand si o parte autobiografica, cartea dezvolta o conceptie de istorie universala ce ar putea fi sintetizata in imaginea luptei cosmice dintre principiul binelui si cel al raului. Evident, in viziunea autorului, germanii care erau principalii exponenti ai rasei ariene, rasa „pura”, intruchipau lucrarea Domnului, in timp ce evreii erau, desigur, exponentii fortelor raului. Evreii nu erau singura „subrasa”, alaturi de ei figurand negrii, slavii, mongolii etc. In privinta obiectivelor politice imediate Hitler vorbea despre un razboi de revansa, primul inamic vizat fiind Franta in vederea unei reglari de conturi. O alta chestiune majora, cea a spatiului vital trebuia rezolvata prin extinderea spre est, Drang nach osten, in spatiul euro-asiatic.
Visul lui Adolf Hitler a devenit realitate la 30 ianuarie 1933 atunci cand presedintele Oskar von Hindenburg l-a desemnat cancelar, motiv pentru care va depune juramantul de credinta fata de Republica de la Weimar. In foarte scurt timp planul lui Hitler s-a transformat in realitate. Un moment de maxima importanta l-a constituit episodul incendierii Reichstagului de catre comunistul olandez Marinus van der Lubbe la 27 februarie 1933. A doua zi, urmare apresiunilor exercitate de Hitler, batranul presedinte Hindenburg a semnat un decret privind protectia poporului si statului german, care va deveni legea fundamentala a celui de-al treilea Reich. Ca efecte imediate amintim suprimarea libertatilor individuale, a dreptului de reuniune si asociere, a inviolabilitatii domiciliului, a secretului postei, precum si a a drepturilor civile. A doua zi, Partidul Comunist German era scos in afara legii. Practic, majoritatea istoricilor considera ca „teroarea bruna” a inceput atunci.
Un exemplu elocvent este constituit de „noaptea cutitelor lungi”,
30 iunie 1934. Atunci unul principalii sai colaboratori, Ernest Röhm, va fi asasinat, impreuna cu alti colaboratori apropiati. Metoda va fi folosita si pentru eliminarea cancelarului austriac Dolfuss, la 25 iulie
1934, episod ce a starnit chiar protestele lui Mussolini.
La 2 august 1935 batranul presedinte Hindenburg a murit. Din acest moment ultimul obstacol, chiar formal, din calea lui Hitler, a disparut. El va promulga o lege potrivit careia va cumula functiile de führer si prese- dinte, iar a doua zi armata ii jura credinta din noua postura. Practic, nimic nu mai statea in calea visurilor de marire ale dictatorului. Tot ce a urmat, incalcarea sistematica a prevederilor tratatului de la Versailles, inclusiv declansarea celui de-al doilea razboi mondial nu faceau decat sa confirme viziunile din Mein Kampf. Este demn de mentionat faptul ca Hitler va fi insotit in aceasta aventura teribila de o intreaga echipa care ii va transpune himerele in realitate. Abia cu prilejul procesului de la Nürnberg toti acesti colaboratori vor reveni la realitate.
Italia si Germania vor constitui modele de urmat si pentru alte state europene. Amintim aici numele unor dictatori. Intre acestia, cei mai cunoscuti, poate si datorita faptului ca regimurile pe care ei le-au instaurat au supravietuit celui de-al doilea razboi mondial, sunt generalul Franco din Spania si portughezul Antonio Salazar. De o notorietate aparte s-a bucurat norvegianul Vidkun Quisling, numele sau devenind sinonim cu cel al colaborationismului. Au existat desigur si alte initiative, intre acestea amintind falanaga lui Primo de Rivera din Spania, „Crucile cu sageti” din Ungaria, Ante Pavelici si ustasii in Croatia sau miscarea legionara din Romania.
Intregul tablou se deruleaza pe fondul nemultumirilor generate de situatia existenta la sfarsitul primului razboi mondial in Europa, criza economica din anii 1929-1933 fiind si ea generatoare de conditii propice pentru discursurile radicale. Dupa venirea lui Hitler la putere in Germania, mai ales dupa ce el incepe sa incalce sistematic prevederile tratatului de la Versailles si declanseaza cel de-al doilea razboi mondial, o multime de imitatori.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial acest fenomen a disparut practic, desi in intreaga lume s-au instaurat numeroase regimuri dictato- riale. Ultimul deceniu consemneaza insa o recrudescenta a miscarilor de tip nationalist extremist in Europa, explicatiile fiind multiple si fenomenul inca sub lupa politologilor.

Cazul Romaniei
Miscarile extremiste, fie ele de stanga ori de dreapta au jucat un rol important in Romania interbelica. Acestea au aparut si s-au dezvoltat in cadrul oferit de democratia parlamentara burgheza, pe care mai apoi au negat-o. Explicatiile sunt multiple. Trebuie avute in vedere problemele generate de indecizia, incompetenta si coruptia manifestata de o parte a clasei politice, dupa cum prezenta Uniunii Sovietice la granita de rasarit, dublata de nationalismul pasionat care prezenta evreii si marxistii drept un pericol pentru existenta statului unitar va favoriza nasterea unei miscari organizate antisemite. Aceasta se va bucura de aderenta mai ales in Moldova, expresia institutionalizata constituind-o infiintarea, in 1923, a Ligii Apararii National Crestine. Liga era condusa de profesorul univer- sitar A.C. Cuza, redutabil orator parlamentar, cel care infiintase Partidul Nationalist impreuna cu Nicolae Iorga, in 1910. Principalul colaborator al lui Cuza, „patriarhul antisemitismului romanesc”, se va dovedi Corneliu Zelea Codreanu, iar cheia de bolta a miscarii o reprezenta antisemitismul. Extrema dreapta va fi insa cel mai bine ilustrata nu de profesorul
Cuza, ci de discipolul sau. Corneliu Zelea Codreanu, nascut la 13 septembrie 1899, era inzestrat cu o deosebita capacitate de atractie asupra mase-lor si s-a plasat pe pozitiile unui radicalism extrem. Codreanu s-a remarcat prin asasinarea, in octombrie 1924, a prefectului de Iasi, Constantin Manciu. Procesul nu a facut decat sa consolideze o imagine deja de legenda. Achitat de curtea de la Turnu Severin, el va fi primit in triumf la Craiova si Bucuresti, iar in drumul spre Iasi si-a facut o intrare spectaculoasa in Focsani, calare pe un cal alb. In timpul detentiei de la Vacaresti el vazuse o icoana a Sfantului Mihail doborand demonul care va deveni simbolul miscarii infiintate in 1927, Legiunea Arhanghelului Mihail.
Desprins de A.C. Cuza, Codreanu a fost favorizat si de un context international favorabil dreptei, astfel ca miscarea lui s-a dezvoltat incet, dar sigur. Asemenea lui Mussolini si Hitler, Corneliu Zelea Codreanu si-a luat numele de „capitanul”. Profitand si de erodarea partidelor traditio- nale, in 1930, el a pus bazele sectiei politice a Legiunii, Garda de Fier. Au fost adoptate mesaje politice directe, populiste, cu impact in randul unui electorat debusolat si nemultumit de efectele marii crize economice. Lozinci precum „Omul si pogonul” sau „Romania romanilor” au avut un succes remarcabil. Desi dizolvata, Garda si-a continuat activitatea sub denumirea Gruparea Corneliu Zelea Codreanu si, mai apoi, Partidul Totul pentru Tara.
Fiind un partid de esenta voluntarista, vizand finalmente instaurarea propriei ideologii, programul sau a fost gandit in consecinta. Bazandu-se in special pe puterea de patrundere a ortodoxismului in randurile tara- nimii, legionarii au accentuat latura mistica, mergand pana la exaltare. Barbara Jelavich, reputat specialist in istoria Balcanilor, analizand progra- mul si activitatea legionarilor in cel de-al patrulea deceniu al secolului trecut concluziona ca:
„Garda de Fier a fost singurul partid politic din Balcani cu un program asemanator cu al miscarilor fasciste europene, care a fost capabil sa atraga o masa de sustinatori.”
Din pacate, miscarea nu a reusit sa foloseasca mijloacele oferite de cadrul constitutional pentru a-si propaga ideile, preferand sa foloseasca atentatul ca arma politica. Eliminarea prin forta a adversarilor dovedeste, mai mult decat orice, neadaptarea la jocul politic democrat. Asasinarea primului ministru liberal Ion Gh. Duca la Sinaia, la 29 decembrie 1933, privita din acest unghi, nu poate fi justificata doar ca o riposta la o actiune ostila a premierului fata de Garda.
Cu toate acestea, legionarii vor produce o surpriza la alegerile din
20 decembrie 1937, atunci cand Partidul Totul pentru Tara a obtinut circa o jumatate de milion de voturi, respectiv 15,58% din total. Rezultatul a fost de natura sa-l ingrijoreze pe regele Carol II, care incercase in pre- alabil sa manevreze legionarii in favoarea lui. De aceasta data, miscarea era pe locul trei in optiunile electoratului, dupa marile partide demo- cratice, National-Taranesc si National-Liberal. Daca luam in calcul si faptul ca pe locul patru, cu 9,15% din voturi, se situa Partidul National- Crestin, condus de Octavian Goga si A.C. Cuza, tot cu o orientare de extrema dreapta, avem imaginea unei noi optiuni a populatiei dezamagite de o propaganda care nu se materializase in opera de guvernare.
Privita in ansamblu, miscarea de extrema dreapta din Romania, fara a constitui un bloc unitar, recrutandu-si propagandistii cu predilectie din randurile preotilor de tara si a studentilor, a crescut lent, dar constant. La inceputul anilor ’40 ea era cu adevarat demna de luat in seama. Fara a fi extremisti, romanii au fost atrasi de un program cu lozinci simple si comprehensibile si, nu in ultimul rand, de anumite realitati economico- sociale. La toate acestea trebuie adaugata si charisma lui Corneliu Zelea Codreanu, mai ales in mediul rural el avand numerosi adepti.

In privinta miscarii comuniste, aceasta a fost de la inceput influ- entata de lupta dintre diversele grupari din Partidul Socialist. Divizarea a afectat si efectivele care au scazut de la circa 150.000 de membri cat numara Partidul Socialist in 1919, la 45.000 anuntati la Congresul din mai
1921, apoi la doar 3.000 in octombrie 1922, la Congresul II de la Ploiesti. Principalele motive sunt lipsa unui discurs atractiv si erodarea increderii in partid chiar a muncitorilor. La aceasta au contribuit si o serie de actiuni subversive, condamnate de opinia publica, asa cum s-a intamplat in cazul sangerosului atentat de la Senat. Tonul acestor actiuni teroriste fusese dat in Basarabia de revolutionari „de profesie”, precum Pavel Tcacenko.

Congresul de constituire a Partidului Comunist din Romania, ca
Sectie a Internationalei III Comuniste de la Moscova, s-a desfasurat intre
8 si 11 mai 1921. Lucrarile au fost intrerupte in momentul votarii afilierii la Komintern, autoritatile arestandu-i pe cei 438 de delegati care se pro- nuntasera pentru afilierea neconditionata. „Procesul celor 279”, desfasurat la Bucuresti, in aprilie 1922, a dezvaluit conexiunile dintre Moscova si filiala din Romania. Istoricul american Robert R. King nota, in sinteza privind activitatea Partidului Comunist Roman ca romanii percepeau partidul drept instrumentul unei puteri ostile, ceea ce se va constitui in principalul obstacol in calea dezvoltarii sale. De altfel, intre 1924 si 1944, comunistii si-au desfasurat activitatea in afara legii.
Amenintat deopotriva de comunisti si legionari, regimul democrat din Romania va fi doborat de regele Carol II. Alegerile din decembrie
1937 i-au oferit suveranului sansa oportuna pentru a-si pune in practica planurile mai vechi de instituire a unui regim personal. Numindu-l in fruntea guvernului pe Octavian Goga, regele a manevrat astfel incat sa apara ca un salvator al democratiei. Calitatile si defectele sale, puternica lui personalitate i-a fascinat pe contemporani, astfel ca George Duca avea sa-l caracterizeze in memorii ca fiind:
„un om plin de contradictii, a fost un bizantin autentic -; primul produs al dinastiei impamantenite.”
Pragmatismul suveranului este pus in lumina chiar de momentul ales pentru lovitura de palat din 10 februarie 1938. Cercurile diplomatice din Franta, Anglia si Statele Unite erau deja alertate de politica antisemita a guvernului Goga -; Cuza, care la 22 ianuarie 1938 emitea un decret privind revizuirea dreptului de cetatenie obtinut de evrei, interzicand cotidienele „Adevarul”, „Dimineata” si „Lupta”. Astfel, destituirea lui Octavian Goga a trecut in prim-plan, umbrind faptul ca regele suprimase regimul parlamentar.

Pregatita temeinic, lovitura de stat a fost chiar salutata de cercurile internationale. Numirea patriarhului Miron Cristea in fruntea unui guvern de uniune nationala era, de asemenea, o miscare bine gandita. Rapiditatea cu care a fost textul noii Constitutii, la 21 februarie, pregatit de reputatul jurist Istrate Micescu, ca si desfasurarea imediata a referendumului pentru adoptarea ei, la 24 februarie, merita subliniate. Fara indoiala, regele a stiut sa speculeze conjunctura internationala, sa stimuleze orgolii, dovedind ca stapanea bine regulile jocului politic.
Carol II a desfiintat partidele politice si, pentru prima data in Romania, era instituit sistemul partidului unic prin infiintarea Frontului Renasterii Nationale, la 15 decembrie 1938, singura formatiune acceptata
(in 1940 Frontul se va transforma in Partidul Natiunii). Orice demnitate publica va fi conditionata de inscrierea in Front. Regimul de autoritate monarhica a dat o prima si puternica lovitura ideii de democratie in Romania, inaugurand o serie.
Numit in fruntea guvernului intr-o situatie disperata, generalul Ion Antonescu a ales o solutie extrema. El l-a fortat pe Carol II sa abdice in favoarea fiului sau, Mihai I, caruia i-a rezervat un rol decorativ. Astfel, la
6 septembrie 1940, era inaugurata dictatura militaro-legionara. Dupa
24 ianuarie 1941, prin eliminarea legionarilor din structurile puterii, Antonescu va prelua intreaga povara a guvernarii.
Statul national-legionar, desi nu a durat nici cinci luni, a marcat o restrangere a drepturilor democratice, deja afectate de legislatia anterioara. Mariajul dintre Antonescu si Legiune s-a dovedit de la inceput unul de circumstanta, excesele savarsite de gardisti, rafuielile cu fostii adversari, au generat un sentiment de neliniste in randul populatiei, socata de asasinarea unor savanti de talia lui Nicolae Iorga si Virgil Madgearu.
Dupa rebeliunea din ianuarie 1941, Antonescu a inaugurat un regim de dictatura militara, specific perioadei de razboi. Partidele politice erau pe mai departe interzise, iar drepturile si libertatile cetatenesti drastic diminuate. Totusi, merita a fi subliniata toleranta maresalului fata de venerabilii presedinti ai Partidului National Taranesc si Partidului National Liberal, Iuliu Maniu si Dinu Bratianu, pastrati ca o rezerva in cazul renuntarii la alianta cu Germania. Atragem atentia asupra faptului ca practic, atat regimul carlist, cat si cel antonescian nu pot fi caracterizate drept fasciste.
In privinta dictaturii comuniste din Romania, instituita in perioada
1948-1989, caracteristicile sale principale se contopesc cu cele ale siste- mului impus de Moscova in intreaga Europa de Est. Tara noastra a parcurs etapa „democrat -; populara” respectand, in linii generale, planul con- ceput si pus in practica de Kremlin pentru tot spatiul controlat cu ajutorul Armatei Rosii. Practic, intr-un interval relativ scurt, orice forma de opozitie a fost inlaturata, evenimentele precipitandu-se dupa semnarea tratatului de pace de la Paris din 10 februarie 1947. Dupa ce partidele mari, national -; taranesc si liberal au fost reduse la tacere si s-a renuntat la colaborarea cu gruparea dizidenta a lui Gheorghe Tatarescu, abdicarea regelui Mihai la 30 decembrie 1947 a venit oarecum firesc. Proclamarea Republicii Populare Romane deschidea un nou capitol din istoria Romaniei.
Desigur, rolurile jucate de Gheorghe Gheorghiu-Dej si Nicolae Ceausescu dau culoare aparte cazului romanesc. Dupa ce in primii ani regimul de la Bucuresti s-a remarcat prin aplicarea fara cracnire a unui stalinism dur, marcat de arestarea in masa a opozantilor si de masurile luate in sfera economica si sociala, situatia se va schimba treptat prin aplicarea unei noi linii politice. Independenta afisata in raport cu Uniunea Sovietica dupa retragerea Armatei Rosii in 1958, manifestata prin declaratia din aprilie 1964 si eliberarea detinutilor politici ii va oferi lui Gheorghiu-Dej posibilitatea sa se afirme si ca un lider reformator. Moartea conducatorului, suspecta pentru multi, il va propulsa in fruntea partidului pe Nicolae Ceausescu.
Dornic de afirmare, acesta va continua in primii ani linia initiata de Gheorghiu-Dej, manifestand o deschidere remarcabila in relatiile cu tarile occidentale si Statele Unite. Romania era primul stat socialist care sta- bilea relatii cu Germania Federala si era vizitata de presedintii american Richard Nixon si francez Charles de Gaulle, mentinand relatii cordiale atat cu Israelul, cat si cu tarile arabe. Condamnarea interventiei trupelor Tratatului de la Varsovia in Cehoslovacia, in 1968, reprezinta o culme a carierei politice a lui Nicolae Ceausescu.
Desigur, o atentie aparte trebuie acordata manierei in care s-a ajuns la falimentul regimului Ceausescu, la involutia acestuia de la statutul de lider rebel in „lagarul socialist” la cel de opozant deschis fata de reformele initiate de Gorbaciov dupa 1985. Totul a inceput imediat dupa momentul 1968, anul 1971 -; dupa vizita lui Ceausescu in China si Coreea de Nord -; fiind considerat de multi specialistii momentul ce a consemnat inceputul declinului ireversibil. Decizia luata in 1981 de a plati datoria externa a tarii, cifrata la circa 11 miliarde de dolari, nu a facut decat sa accentueze caracterul nepopular al regimului, rolul jucat de Elena Ceausescu contribuind la precipitarea sfarsitului dictatorului.

Scopul principal al unui astfel de curs nu poate fi decat acela de a trage concluziile de rigoare, dupa analizarea cauzelor si a consecintelor instaurarii regimurilor totalitare, astfel incat democratia -; dincolo de toate neajunsurile ei -; sa fie inteleasa si aplicata in cunostinta de cauza.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Banu, Florian, Liviu Taranu, Aprilie 1964 -; „Primavara de la Bucuresti”. Cum s-a adoptat „Declaratia de independenta” a Romaniei?, Bucuresti, 2004.
Berdiaev, Nikolai, Originile si sensurile comunismului rus, Cluj-Napoca, 1994. Bruhis, Mihail, Rusia, Romania si Basarabia. 1812. 1918. 1924. 1940,
Chisinau, 1992.
Ciuperca, Ion, Totalitarismul -; fenomen al secolului XX, Iasi, 1995. Campeanu, Pavel, The genesis of the stalinist social order, New York, 1988. Collotti, Enzo, Germania nazista, Bucuresti, 1969.
Djilas, Milovan, The new class. An analyses of the communist system, Londra, 1966.
Dumitrescu, Constantin, Cetatea totala. Comunismul despuiat de legende, München, 1982.
Fest, Joachim, Stapanii celui de-al treilea Reich, Bucuresti, 1969. Frunza, Victor, Istoria comunismului in Romania, Bucuresti, 1999.
Ioanid, Radu, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucuresti, 1998. Ionescu, Ghita, Comunismul in Romania, Bucuresti, 1994.
Onisoru, Gheorghe, Instaurarea comunismului in Romania, Bucuresti, 2002. Tismaneanu, Vladimir, Noaptea totalitara. Crepusculul ideologiei radicale in secolul XX, Bucuresti, 1995.


Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui document, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza documentul:
In prezent fisierul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2024 | Trimite document | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta