c2l14lq

Zidurile de fortificatii din Micene obisnuiau sa fie construite de-a lungul muchiei abrupte a schimbarii in altitudine in topografia locala, astfel incat zidaria sa se armonizeze cu contururile naturale ale asezarii, pentru a crea un obstacol si mai mare pentru potentialii atacatori. Zidurile erau de obicei in stratificatii foarte putin adanci cioplite in temelie. Termenul „ciclopic” este in mod obisnuit atribuit stilului de zidarie caracteristic sistemelor de fortificatii din Micene, descrie ziduri construite din bolovani uriasi de calcar neprelucrat, care sunt asezati unii peste altii fara mortar. Printre acesti bolovani, cantitati mai mici de calcar completeaza spatiul liber. Partile exterioare ale bolovanilor sunt aspru si superficial daltuite iar bolovanii nu sunt niciodata blocuri taiate cu grija /precizie. Marii bolovani sunt tipici pentru zidurile miceniene din Micene, Tirint, Argos, Krisa si Acropole. Bolovanii ceva mai mici apar in zidurile de la Midea, pe cand lespezi mari de calcar sunt caracteristice zidurilor din Gla. Zidaria din piatra cioplita este folosita doar in constructii si in jurul portilor, conglomerate la Micene si Tirint si poate atat conglomerate cat si calcare la Argos.

Programe de constructie constand in trei etape au fost detectate atat la Micene cat si la Tirint, desi este neclar daca diferitele stadii de constructie la cele doua asezari sunt simultane. Pentru ambele asezari cele mai timpurii sisteme de fortificatii dateaza din perioada tarzie LH IIIA, pe cand ultimele retele de fortificatii (incluzand sistemele de aprovizionare cu apa ale ambelor asezari) dateaza din perioada LH IIIB, cca.1250 i.Chr. Se spune ca fortificatiile miceniene de pe Acropole dateaza din LH IIIB, desi dovezile pentru o astfel de datare nu sunt foarte multe. Sistemul de aprovizionare cu apa, de la Atena poate fi datat destul de cert la sfarsitul perioadei LH IIIB, acest sistem fiind cel mai probabil o imitatie a aranjamentelor similare functionabile la Micene si Tirint. Fortificatiile de la Gla au fost aparent construite toate in acelasi timp, in perioada timpurie LH IIIB. Zidurile de la Midea, Argos si Krisa trebuie sa fie datate cu mai multa precizie.

Principala prelungire a sistemului de fortificatie din Tirint, catre nord in cea de-a treia faza a construirii fortificatiilor din aceasta asezare, era considerata ingradirea unui intins teren liber in care cirezi de animale puteau fi tinute in timp de asediu, dar sapaturile germane conduse de K. Kilian, la sfarsitul anilor `70 si inceputul anilor `80 in interiorul acestui Oras de jos, au demonstrat ca spatiul in cauza era destul de dens ocupat de case. Atat la Micene cat si la Tirint o trasatura principala a extensiilor construite in cea de-a treia faza de fortificatii ale acestor asezari era includerea tunelelor conducand din interiorul zidurilor acestor anexe catre surse subterane de apa din afara cetatii. In ambele cazuri sursele de apa se aflau la niveluri relativ joase, sub dealurile cuprinse in interiorul zidurilor, iar cei care au construit aceste fortificatii au respins in mod evident posibilitatea slabirii intregului circuit fortificat prin includerea surselor de apa in interiorul zidurilor. Portile false se aflau foarte aproape de tunelele ce conduceau la sursele de apa, pentru a oferi protectia acestor sisteme de aprovizionare in cazul in care atacatorii ar fi incercat sa polueze apa sau chiar sa distruga tunelele. Tunelele erau camuflate cu siretenie acolo unde se extindeau dincolo de zona inchisa in intregime in interiorul zidurilor. Sistemele de aprovizionare cu apa, de la Micene, Tirint si Atena sunt o dovada clara a preocuparii pentru problemele de razboi, implicit asediu, niciodata atestata pana atunci in timpul epocii bronzului egeean, cu exceptie sub forma unei surse de apa subterana aparent timpurie, din perioada LH II sau IIIA, imediat in vecinatatea zidurilor fortaretei din Ayia Irini din Keos. Constructia marilor galerii sudice si estice de la Tirint, probabil facilitati pentru inmagazinarea surplusului de produse agricole, poate fi vazuta ca reflectand aceeasi preocupare din partea constructorilor. O trasatura particulara pentru Micene si Tirint este constructia unui numar destul de mic de camere boltite in zidurile fortificatiei. La Micene, acestea sunt localizate pe o intindere a zidului nordic in timp ce la Tirint ele apar in mod frecvent in zidurile fortaretei de jos. Rolul acestor camere nu este intotdeauna precis, nici nu ar fi fost nevoie sa fie unul si acelasi pentru toate. Unele erau doar spatii de depozitare cum sunt camerele aproape similare dar mult mai mari din galeriile sudice si estice de la Tirint. Altele s-ar putea sa fi functionat ca posturi de garda. Altele, prevazute cu despicaturi pentru sageti au servit drept puncte de supraveghere pentru arcasi.

Atat la Tirint cat si la Gla, accesul la principalele porti ale fortificatiilor se facea prin intermediul unei rampe, destul de abrupta si artificial construita. La Micene, o astfel de rampa conducand la Poarta Leului este o caracteristica naturala a topografiei locale a asezarii. In general portile din Micene erau proiectate astfel incat un atacator ar fi trebuit sa prezinte partea in care, in mod normal si-ar cara armele (partea dreapta fara scut, daca dorea sa manuiasca aceste arme eficient) impotriva aparatorilor atunci cand se apropie de poarta. Poarta interioara, cea de-a doua, conducand spre palatul de la Tirint, in aceasta faza a treia de fortificatii este practic identica in plan si in constructie, cu Poarta Leului de la Micene si majoritatea savantilor o vad pe una dintre ele ca o imitatie a celeilalte, desi este imposibil sa afirmi cu certitudine care dintre ele a fost construita prima. Atat Micene cat si Tirintul au o intrare principala si o poarta secundara (de serviciu), precum si una sau mai multe porti false in anexele reprezentand cea de-a treia faza de constructie a fortificatiei. Gla este neobisnuit, avand patru porti principale, cu aproximatie localizate in toate cele patru puncte cardinale. Aceasta particularitate indica o functie speciala a acestei fortarete din Beotia, care o deosebeste de fortareata standard de la Micene. Atena si Midea par sa fi fost obisnuite, avand o poarta principala si una secundara / de serviciu.

Distribuirea fortaretelor miceniene in perioada miceniana tarzie este una deosebita. Asemenea fortarete sunt comune in Argolida (Micene, Tirint, Midea, Asine si posibil Nauplion) si in Beotia (Gla, Eutresis, Haliartos si alte cateva asezari minore din preajma bazinului Copaic, probabil Teba si Orchomenos). In Atica exista doar acropola ateniana in timp ce in Messenia si in Laconia nu exista sisteme de fortificatii cunoscute din perioada LH IIIB, de o importanta mare. O intrebare ce apare imediat este: impotriva cui erau menite ca forma de protectie asemenea fortificatii? Cel putin doua tipuri de raspunsuri se insera aici:

impotriva atacatorilor din alte entitati politice miceniene
impotriva atacatorilor din afara sferei culturale miceniene

Din moment ce Argolida a fost de cele mai multe ori considerata ca fiind condusa de un singur monarh in sec. XIV si XIII i.Chr., cel de-al doilea raspuns a fost cel preferat si in sprijinul ideii unei amenintari externe, nonmiceniene, impotriva Argolidei a fost adus argumentul reprezentat de zidul fortificatie de peste Istm din perioada LH IIIB descoperit si partial clarificat de Broneer.

Oricum, nu este deloc imposibil ca principalele centre miceniene in Argolida sa fi fost fiecare conduse de printi independenti. Legenda greaca sugereaza ca au existat mai demult regate independente la Teba si Orchomenos in Beotia, in timp ce in Argolida stim despre existenta unor regi mitici la Micene (Atreus, Agamemnon), la Tirint (Heracles, Diomedes) si la Argos (Acrisios). Importanta suprema a lui Agamemnon in „Iliada” lui Homer a determinat majoritatea savantilor presupuna ca regele din Micene a dominat Argolida, opinie sustinuta si de bogatia mormintelor put si marele numar de tholosuri (incluzand magnifica „Comoara a lui Atreus”) din aceasta asezare. Totusi, putini savanti sunt dispusi acum sa-l considere pe Homer o sursa istorica demna de incredere pentru perioada miceniana, iar mormintele put si majoritatea tholosurilor sunt in orice caz trasaturi ale epocii miceniene timpurii si nu ale secolului XIII i.Chr. Fortificatiile si arhitectura palatului din Tirint sunt cel putin la fel de impresionante la fel ca cele din Micene in perioada miceniana tarzie. Acum ca „tablitele de tip liniar B” au fost descoperite in ambele asezari, fapt ce sugereaza ca ambele ar fi putut la fel de bine sa mentina arhive administrative proprii. Se pare asadar ca nu exista nici un motiv pentru a presupune ca Tirintul a fost controlat de Micene la acea data. Daca cele doua au fost in competitie, asemanarile in privinta arhitecturii pot fi considerate dovezi pentru o competitie a capacitatii de construire in sec. XIII i.Chr. In acelasi timp, in Messenia, unde „tablitele de tip liniar B” de la Pilos sugereaza ca intreaga provincie era controlata de un singur monarh, nu exista nici o dovada pentru fortificatiile din LH IIIB. Nu ar trebui sa interpretam acest fapt ca o dovada a absentei rivalitatilor si competitiilor inter-miceniene in aceasta regiune ? Probabil, regele din Messenia era increzator in capacitatea sa de a-si proteja capitala pastrandu-si dusmanii, fie micenieni sau nonmicenieni, departe de Pilos, in timp de monarhii de la Tirint, Micene, Midea, Argos, Asine, Eutresis, Teba, Orchomenos, controland regate mult mai mici si lipsite de importante zone „tampon”, cu ajutorul carora sa-si protejeze capitalele s-au simtit nevoiti sa investeasca foarte mult intr-o arhitectura defensiva.

Arhitectura fortificatiilor miceniene nu datoreaza nimic inspiratiei minoice. Nu numai ca fortificatiile minoice sunt practic necunoscute la sfarsitul perioadei protopalatiale, dar toate sistemele de fortificatii din Micene dateaza dintr-o perioada mult dupa prabusirea puterii minoice in sudul Egeei. Este posibil ca ideea programelor de fortificatii la scara larga sa fi fost adoptata din sfera de influenta hittita din Anatolia centrala. Oricum, atat in ceea ce priveste dimensiunea cat si detaliile de constructie, fortificatiile hittite sunt destul de diferite de cele de la Micene. Poate ca cele mai sigure surse de inspiratie pentru circuitele arhitecturale defensive din Micene sunt sistemele de fortificatii din asezari cicladice precum: Phylakopi si Ayia Irini sau chiar centre mai apropiate de insula precum Kolonna si Aegina. Pe de alta parte, mult din ceea ce este diferit in arhitectura fortificatiilor miceniene, se poate foarte usor dovedi intr-un final ca fiind produsul unor pure dezvoltari indigene ale stramosilor din Helladicul mijlociu.

Bazinul Copaic era un lac de sezon, niciodata prea adanc, pana tarziu in sec. XIX d.Chr. cand a fost definitiv drenat si transformat intr-o campie foarte bine irigata care este in prezent una dintre cele mai fertile zone agrare ale Greciei centrale. Din inscriptii se stie ca programele de canalizare au fost intreprinse la Copais in Grecia clasica si de asemenea in timpul romanilor. Canalizarea moderna de la Copais a demonstrat de asemenea ca bazinul a fost canalizat in perioada miceniana tarzie doar pentru a fi inundat din nou intr-o perioada apropiata sau imediat dupa incheierea perioadei miceniene datorita astuparii naturale sau artificiale a gaurilor de scurgere la capatul nord-estic al bazinului. Canalizarea miceniana de la Copais, un urias program de inginerie hidraulica, ofera singura explicatie rezonabila pentru existenta unei majore asezari miceniene palatale la Gla, pe o insula joasa de calcar ridicandu-se din fundul bazinului pana in apropierea coltului nord-estic. Aceasta asezare este acum considerata in mod obisnuit un centru administrativ fortificat si un punct militar strategic menit sa protejeze sistemul de canalizare al carui centru se afla nu departe de nord-estul asezarii. Pe langa un numar de alte asezari fortificate, raspandite in jurul zidului de calcar, care incercuieste Copaisul la nord, est si sud, sunt interpretate ca fortarete avand rolul de a asigura functionarea continua si de succes a sistemului de canalizare. Canalizarea Copaisului ar fi fost in mod evident un imens profit pentru toti cei care au trait in preajma fostului lac. Principala asezare in aceasta zona este Orchomenos, la capatul vestic al bazinului dar Haliartos, la sud, este de asemenea o asezare importanta si nu este improbabil ca, chiar si Teba, aflandu-se la ceva distanta de capatul estic al Copaisului, sa fi castigat din marea crestere a bogatelor terenuri arabile disponibile pentru cultivare, odata ce suvoaie scurgandu-se in bazin au fost canalizate intre diguri.

Diguri uriase de pamant, cu ziduri ciclopice au fost construite de-a lungul partilor sudice si nordice ale Copaisului. Apa intrand in bazin din sud si sud-vest a fost canalizata intre digul sudic si cadrul natural de calcar al bazinului pe partea de sud. In partea sud-estica a Copaisului, acest dig unic a fost dublat de-a lungul Golfului Daulos pentru a forma un canal larg de 41 m, digul interior fiind gros de cca. 19 m la acest punct. Un canal identic a fost creat mai la nord, unde bratul sudic al retelei de canalizare traversa Golful Karditsa. De-a lungul marginii nordice a Copaisului a fost construit un dig mult mai mare imediat in sudul cadrului de calcar al bazinului din aceasta parte pentru a canaliza cantitatea mult mai mare de apa ce intra in bazin din partea nord-vestica in raurile Melas si Kephissos. Acest dig nordic atinge o grosime de pana la 66 m si incorporeaza in grosimea sa doua ziduri paralele, fiecare gros de 2 m. La nord de Gla, ramura nordica a sistemului traverseaza Golful Topolia printr-un canal lung marginit de doua diguri, pentru a intalni astfel ramura sudica la un punct aflat la nord-est de Gla. Canalul, larg de 60-80 m, se extinde astfel catre est spre marile canale prin care apa se scurge catre lacurile aflate mai jos, in est. Digurile marginind canalul masurau 40-50 m latime si sunt consolidate in interior cu ziduri solide de piatra groase de 3 m.

Anvergura acestei vaste lucrari care include constructia uriasei fortarete de la Gla, micsoreaza importanta oricarui alt proiect de constructie micenian cunoscut pana atunci. „Comoara lui Atreus”, chiar si zidurile de la Tirint, par neinsemnate in comparatie cu ea. Dovezile de la Gla sugereaza ca proiectul a fost initiat si dus la bun sfarsit la inceputul perioadei LH IIIB (cca. 1350-1300 i.Chr.?). Fortareata Gla a fost distrusa si probabil si sistemul de canalizare odata cu ea, cu mult inainte de sfarsitul sec. XIII i.Chr. Mitul despre Heracles si urmasii sai tebani ce au distrus Orchomenos si i-au inundat bazinul sugereaza ca rivalitatea intermiceniana dintre Teba si Orchomenos ar fi putut conduce la prabusirea sistemului intr-un timp atat de scurt de la realizare. Teba insasi a fost distrusa nu mult dupa aceea, poate dupa cum sugereaza legenda, de o coalitie a printilor Campiei Argive (epigonoi).

Zidul de la Tirint

Localizat la aproximativ 4 km. est de Tirint in apropierea satului modern Ayios Adrianos, digul a fost conceput pentru a abate inundatiile periodice ce curgeau intr-o albie direct catre Tirint, prin redirectionarea acestor ape intr-un canal proaspat sapat conducand la sud, sud-vest de-a lungul capatului sudic mai degraba decat cel nordic al Prophitis Ilias, un deal proeminent la cca. 1 km. est de Tirint si de asezarea cimitirului sau de tholosuri (in partea vestica) si mormintele cavou (in partea estica). Noul canal intinzandu-se dincolo de capatul dealului Prophitis Ilias, dincolo de asezarea Tirint, a condus fostele ape distructive catre mare, pe o „carare” sigura mai la est de initiala albie a fluviului. Proiectul digului a implicat nu numai constructia unui urias taluz de pamant intarit cu zidarie ciclopica de-a lungul albiei din partea vestica, dar si saparea unui canal adanc catre est, de-a lungul liniilor naturale ale Campiei Argive.

Desi nu se poate compara in marime cu „operele de pamant” de la Copais, totusi acest dig a fost o uriasa intreprindere care a avut ca scop nu crearea unui nou teren agricol, ci pur si simplu protejarea unui oras de pericolele inundatiilor periodice. Cercetari geomorfologice in Campia Argive, intreprinse de E. Finke au relevat ca, constructia digului poate fi datata destul de aproape de perioada LH IIIB2.

Constructia drumurilor

In interiorul Argolidei exista dovezi pentru atestarea unei retele de drumuri sofisticate care legau principalele asezari miceniene din Campia Argive, si se extindeau dincolo de aceasta, la nord spre Corint si la est spre partea estica a Argolidei. Dovezile constau in poduri peste rape (la Kazarma, in Argolida estica; apoi chiar la sud de Micene peste asa-numita Rapa Haosului) si din canale de drenaj construite din bolovani de calcar cu canale boltite traversand dedesubtul pe drumurilor (cateva exemple se gasesc pe drumul de la Micene catre Berbati). Singura logica pentru aceste constructii este ca au fost proiectate sa asigure traficul vehiculelor: care de razboi si carute. Dovezi de retele de drumuri asemanatoare, au fost gasite in Messenia (intre Pilos si Nicoria),in Atica si, se pare ca si in Phocida. Este interesant de mentionat ca, drumurile construite meticulos nu sunt o trasatura a civilizatiei Greciei clasice de mai tarziu, decat din sec. V i.Chr. cel mai devreme.

Mormintele cavou

Spre deosebire de mormintele tholos, cavouri circulare sau in mod exceptional, eliptice in plan, mormintele camera sunt mai degraba sapate in piatra decat construite, cu planurile proiectate in forma neregulata si totusi dreptunghiulara si prezinta „dromosuri” cu pereti laterali care se inclina catre interior, vizibil in partea de sus. Datorita multiplelor inhumatii pe care le contin in mod normal, mormintele cavou sunt considerate a fi fost morminte de familie, desi nu exista o dovada evidenta pentru a sustine ca au fost proiectate pentru a adaposti membrii unei familii in opozitie cu un alt grup social.

La anumite asezari morminte camera de tip normal („dromos”, „stomion” si cavou sapat in roca) sunt rare, cel mai probabil pentru ca conditiile geologice necesare crearii unor astfel de morminte (existenta unei roci relativ moi sub un strat de piatra mai tare) nu sunt disponibile in imediata vecinatate a asezarii. La Eleusis si Thorikos de exemplu, stratul de calcar de pe dealurile pe care asezarile erau localizate, era evident mult prea tare pentru sapaturile mormintelor. In schimb, micenienii au construit camere subterane si au folosit lespezi uriase drept acoperis. Pasaje mici ce duceau la aceste camere la capatul unui drum lung, inlocuiesc mai lungul „dromos” al obisnuitelor morminte sapate in stanca si dau acestor camere construite forma L.

La Varna, langa Maraton inhumari in camere construite sau in mari ciste in interiorul tumulilor circulari, continua o traditie locala de inmormantare din perioada helladica mijlocie, de-a lungul intregii perioade miceniene, o traditie atestata de asemenea si in mormantul V din LH I la Thorikos.

La Tangara in Beotia, inhumarile se fac in larnaxuri pictate, plasate in camere cavou normale, o practica identica cu obiceiurile de inhumare in Creta Minoica tarzie, dar unice pentru aceasta asezare in Grecia.

La Teba in Beotia, unde a existat un palat, dar tholosurile nu au servit ca forma de inhumare a elitelor, inhumarile regale par sa fi fost facute in uriase morminte cavou, precum „Camera Pictata” descoperita la inceputul anilor `70. Acest mormant impunator are doua „dromosuri” paralele la o scara comparabila cu „dromosurile” din mormintele tholos de la Micene. In plan, era format din doua camere mari asezate una langa alta si unite printr-o usa interna. Fiecare camera era apropiata de propriul „dromos” si, mari portiuni din camere, la fel ca si „stomionurile” ce conduceau spre camere, erau tencuite si decorate cu multe fresce. Camera din partea dreapta avea banci de-a lungul unora dintre peretii sai, si ele tencuite si pictate. Camerele au fost gasite jefuite si, singura descoperire raportata in interiorul acestei monumentale constructii este un pyxis din fildes decorat cu grifoni. Datorita trasaturilor arhitecturale si decorative deosebite, a lipsei oricarei urme de schelete in interiorul constructiei, Schachermeyr a emis teoria conform careia acest complex nu era doar un mormant ci mai degraba un altar sau o capela funerara conceputa pentru a servi vreunui cult al mortilor.

Mormintele put, de un fel sau altul, precum si simple puturi si ciste se intalnesc in intreaga perioada miceniana la un important numar de asezari, dar ingroparea unui singur individ, cu exceptia copiilor, este mai degraba un caz particular decat o regula. Inhumarea este de obicei standard. Incineratia este foarte rara pana in LH IIIC, perioada in care apare sporadic in lumea miceniana, posibil un obicei importat din est (Anatolia?), oricum nu micenian, si nu devine comuna pana in perioada protogeometrica a epocii de fier timpurie.