In procesul de constituire a Romaniei moderne un rol important l-au avut tinerii romani formati in centrele de cultura ale Europei apusene. Acestia au adus o contributie decisiva in l4l8lp
„europenizarea” Principatelor romane si in procesul lor de aliniere la randuielile si mentalitatile Occidentului. Tinerii acestia au fost adevaratii rasturnatori a vechilor randuieli, intervenind novator, cu indrazneala, intr-un proces istoric decisiv, de profunda restructurare a intregului edificiu social-economic, politic, cultural si militar al natiei romane. A avut loc atunci un proces de tranzitie zguduitor, iar contrastele dintre generatia tinerilor si cele ale parintilor si bunicilor lor au fost uriase si n-au lipsit nici contradictiile care semnalau sfarsitul unei lumi si nasterea alteia noi.
In timpul perioadei fanariote, plecarea la studii peste hotare a tinerilor fii de boieri romani nu era ingaduita sau era extrem de rara. Abia in anul 1803 s-a inregistrat prezenta la Paris a lui Gheorghe Bogdan, considerat de Nicolae Iorga „cel dintai student moldovean la Paris”. I-a urmat, apoi, Ioan Bals. Un deceniu si jumatate mai tarziu, oltenii Gheorghe si Barbu Bibescu s-au gasit in capitala Frantei pentru mai multi ani; amandoi aveau sa domneasca in Tara Romaneasca la cumpana jumatatii de veac.1 Tot in deceniul al doilea al secolului XIX, a stat la Paris Iordache Rosetti Roznovanu. Dar abia dupa sfarsitul perioadei fanariote, in ultimii ani ai primelor domnii pamantene, numarul tinerilor romani a inceput sa creasca, celor 19 tineri boieri inregistrati,2 adaugandu-li-se si trei bursieri trimisi de statul muntean, printre ei aflandu-se Eufrosin Poteca. Si tot bursier a fost si Petrache Poenaru, fostul secretar al lui Tudor Vladimirescu, intelectual enciclopedic, inventatorul stiloului. Ultimii ani ai celui de-al treilea deceniu au inregistrat, deci, formarea primului val al tinerilor romani trimisi la studii, care se vor strange in majoritate la Paris, desi unii dintre ei vor ajunge si in Germania, la Munchen in primul rand, in Italia ori in Elvetia la Geneva. Acest prim val s-a gasit sub impactul civilizatiei occidentale, a fost sensibil fata de problemele social-politice ale epocii, dar nu s-a integrat decat partial, prin unii din membrii sai, miscarii de eliberare romanesti.
In deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, in Franta, climatul s-a schimbat si, mai ales in ceea ce a privit pe tinerii romani aflati la studii in „cetatea luminilor”, s-a radicalizat. Era vorba de o reactiune fireasca impotriva pastrarii Principatelor dunarene in aceleasi „vechi tipare”, ca si impotriva dominatiei straine, in conditiile exercitarii apasatorului protectorat al Rusiei, a regimului de control si imixtiune instaurat in perioada Regulamentului Organic.

Asupra acestor tineri a actionat puternic influenta curentelor radicale. Intre ei se numara Vasile Alecsandri, Dimitrie Filipescu, Ion Ghica, Ion Heliade Radulescu, Nicolae Balcescu, Nicolae Kretzulescu s.a.
Prinsi intr-o activitate multiforma, setosi de a se adapta si invata multe, nu toti acesti romani si-au desavarsit studiile. Majoritatea lor au dovedit interes fata de variate domenii ale stiintei, fara a se consacra exclusiv uneia singure. Aceasta pregatire era, de fapt, „ceea ce era nevoie”, in conditiile atunci existente, in procesul de constituire a statului modern. Oameni de formatie multilaterala, multi dintre ei vor fi fauritorii Romaniei. Cursuri de Drept, de Istorie, de Medicina (urmate intr-o vreme de Alexandru Ioan Cuza si Vasile Alecsandri), integrarea in lumea studenteasca, urmarirea a tot ceea ce era interesant si nou si mai ales a tot ceea ce putea fi de folos la revenirea in patrie, s-au inscris in sfera de preocupare a acestor tineri, care, in orice caz, desi cu preocupari diverse, nu si-au irosit timpul, cum o vor face mai apoi, incepand cu ultimele decenii ale veacului, unii compatrioti ai lor, mai mult dedati placerilor Parisului decat preocupati de propria lor pregatire ori de viitorul tarii lor. Primii dintre ei au dat dovada seriozitatii si indeosebi a capacitatii lor de daruire. Erau cum remarca Russo „ostasi ai propasirii”, veniti intr-o lume de civilizatie, mai inaintata pentru a invata si a fi de folos, la reintoarcere, patriei lor.
Un impact puternic l-au exercitat asupra lor miscarile nationale, lupta de eliberare a popoarelor asuprite si, in consecinta, marile personalitati ale lui Jules Michelet si Edgar Quinet, profesori la College de France, insufletitorii generosi ai avanturilor reprezentantilor tineretului popoarelor asuprite.
Sub impactul unei alte lumi, mai ales in Parisul stralucitor, cu monumente si edificii care insumau in ele o glorioasa istorie, tinerii acestia nu s-au simtit „destarati” spiritual ci, dimpotriva, s-au simtit datori sa contribuie fiecare la inaltarea tarilor lor, prin infaptuirea unitatii si modernizarii lor, prin alinierea viitoare la natiunile inaintate ale vremii. Traind ani de zile intr-un climat de libertate, ei au consacrat o buna parte a timpului lor pentru a elabora, printr-o dezbatere lipsita de oprelisti, programul de resurectie nationala. Pornind de la modelul ce-l aveau in fata, au cautat cai de transpunere, tinand seama de imprejurarile din patria lor, influentati neindoielnic de discutiile social-politice la care asistau.
Spre sfarsitul deceniului al cincilea al secolului XIX, revolutia plutea in aer, spiritele se infierbantau in capitala Frantei. Cand la 23 februarie 1848 Parisul s-a ridicat la lupta, tinerii romani au fost departe de a fi nepasatori ei amestecandu-se printre revolutionari, unii actionand chiar in primele randuri. Printre ultimii numarandu-se Nicolae Balcescu si Dumitru Bratianu.
Impactul revolutiei pariziene din 1848 a fost decisiv in determinarea actiunilor ulterioare ale tinerilor romani. Ei au simtit ca sosise momentul aplicarii practice a tot ceea ce acumulasera. In mod firesc, ei se vor numara, reintorsi in patrie, in fruntea procesului revolutionar, impunandu-i cursul. Au devenit membri si secretari ai Guvernului provizoriu, ministri in cabinetul revolutionar, modelul francez reprezentand o sursa fundamentala de inspiratie. Din „destarati” lipsind pana atunci vreme indelungata din tara lor, reintorsi, au devenit conducatori ai procesului de faurire a Romaniei moderne, pentru care Revolutia din 1848 a reprezentat o etapa initiala decisiva.

„Diaspora” provizorie a tinerilor intelectuali romani in Occidentul Europei in cursul celui de-al doilea sfert al secolului al XIX-lea, a avut o insemnatate deosebita. „Cadrele” statului national roman s-au constituit atunci, indeosebi in „Cetatea luminilor”, iar infuzia de civilizatie apuseana, dar mai ales formatia social-politica pe care si-au putut-o insusi, au avut un rol hotarator in destinul acestor elite moderne romanesti, dar, totodata, prin functia istorica prin care si-au asumat-o, asupra complexului proces de devenire a noii Romanii.3
Contrastul care s-a stabilit in mintea acestor tineri intre barbaria regimului turco-fanariot si stralucita civilizatie a vechii Frante, a contribuit fara indoiala la aceasta.
In ceea ce priveste evolutia principatului transilvanean in aceasta perioada, avem de-a face cu cateva trasaturi specifice. In urma anexarii sale la Imperiul habsburgic romanii din Transilvania vor fi nevoiti sa duca o lupta asidua pentru a-si pastra distincta individualitatea. Una dintre caile pe care le-au urmat a fost aceea a unirii confesionale cu Roma in urma propunerilor ispititoare pe care le-au facut noile autoritati: drepturi sociale si politice, deschiderea de scoli nationale, etc. Cand in
1700, Transilvania a fost definitiv anexata Austriei, in virtutea Tratatului de la Carlowitz (1699), mitropolitul Atanasie Anghel, a convocat un sinod la Alba-Iulia, unde mai mult de 1500 de preoti din tara si cincizeci de protopopi au aderat la catolicism.4
Rezultatele adeziunii romanilor la catolicism au fost si bune si rele, printre cele dintai numarandu-se constituirea elitei instruite a romanimii transilvanene, dandu-i acesteia un sir de conducatori inzestrati.

Dupa anul 1700 catolicii incep sa se preocupe de progresele intelectuale ale romanilor
„uniti”. Cardinalul Collonitsch, arhiepiscop al Ungariei, hotaraste sa primeasca romani in scoala sa de pe langa manastirea de la Saint-Gothard. Se deschid scoli speciale la Alba Iulia, la Hateg, la Fagaras si la Brasov. Cei mai buni elevi intrau apoi la „Seminarul Sfintei Barbara”din Viena. In
1766 Maria Tereza creeaza doua burse la „Colegiul Pazmanian” din Viena pentru doi preoti din dioceza Fagarasului.5 Primii doi romani care au fost admisi aveau sa devina, sase ani mai tarziu, profesori la acelasi Colegiu. Unul a fost Samuil Micu (Klein), nepot al vestitului arhiepiscop Inocentiu Micu, care a predat acolo etica si matematicile si care avea sa se faca cunoscut prin lucrarile sale de istorie si filologie celalalt, Stefan Popp, care a predat logica si metafizica.6 Curand tinerii romani au inceput sa fie trimisi sa se perfectioneze, chiar in centrul lumii catolice, la colegiul „De Propaganda Fide” din Roma. In vreme ce isi desavarseau cunostintele pentru a deveni buni latinisti, invatau fara efort italiana, o limba atat de apropiata de a lor, in bibliotecile publice si private, mai ales in cele ale manastirilor, gaseau o multime de documente privind istoria si originile romanilor, lucru care a contribuit in mod hotarator la desteptarea sentimentului national, a apartanentei la latinitate. Intre cei ce si-au facut studiile la Roma ii amintim pe Gheorghe Sincai si Petru Maior. Sincai va fi numit „director al scolilor greco-catolice” din Transilvania, iar Petru Maior „cenzor si corector al tipografiei Universitatii din Buda”.7

In anul 1754, mitropolitul Petru Aron, succesorul arhiepiscopului Ioan Inocentiu Micu si primul ca data dintre preotii ardeleni trimisi la Roma, a deschis marea scoala romana de la Blaj. Acolo vor fi dascali preoti intorsi de la Roma, umpland sufletul unei intregi generatii de entuziasmul starnit in ei de sederea lor in orasul stramosilor. Ideea calauzitoare a intregii miscari, totodata intelectuala si sentimentala, a constat in a dezvolta constiinta latinitatii la poporul roman.8
Toata aceasta miscare literara si nationala a ardelenilor nu a intarziat sa-si gaseasca ecou dincolo de Carpati, la romanii din Principate. Influenta ei a fost cu atat mai mare cu cat aici s-a intalnit cu minti pe jumatate desteptate. Faima scolilor din Transilvania a ajuns in Moldova si Tara Romaneasca in acelasi timp cu cea a scriitorilor ei, fapt care a dus la deschiderea multor scoli nationale in principatele extracarpatice. Mergand pe linia desavarsirii studiilor, cei mai merituosi tineri au inceput sa fie trimisi in strainatate, cu precadere la Viena, Roma, Paris. Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi si-a trimis bursieri mai intai la Chios, apoi la Viena si Roma. Cativa particulari i-au urmat exemplul: un preot moldovean, Lazar Asachi, si-a trimis fiul, pe Gheorghe Asachi, care va deveni un mare nume romanesc, la Lemberg, in Galitia, apoi la Viena si in cele din urma la Roma. Acest tanar care-si daduse doctoratul in filosofie la Lemberg, studiase ingineria la Viena, astronomia si pictura la Roma, odata intors in tara nu si-a pierdut vremea. In 1813 a deschis la Academia din Iasi un curs de matematici aplicate si a creat o seama de tratate elementare de aritmetica, algebra, geometrie, trigonometrie si geodezie practice.
Un nume de referinta in organizarea invatamantului romanesc pe baze moderne a fost cel al transilvaneanului Gheorghe Lazar. Nascut la 1779 intr-o familie de tarani din satul Avrig, Gheorghe Lazar intrase pe calea invataturii la scoala primara din Sibiu, apoi, si-a indreptat pasii spre Cluj, unde a facut studii de drept si filosofie. De acolo a plecat la Viena sa studieze fizica si matematica, apoi teologia capatand titlul de doctor in teologie in 1813. In anul urmator a fost numit arhidiacon al episcopiei din Sibiu si profesor la seminar.

In anul 1816 a trecut Carpatii intervenind pe langa administratia scolilor din Tara

Romaneasca pentru a i se permite predarea stiintelor in limba romana.
Cu destula greutate a obtinut cateva incaperi la Liceul „Sfantul Sava” din Bucuresti. Incetul cu incetul scoala sa avea sa devina cea mai infloritoare si cea mai vestita din Tara Romaneasca pana in anul 1821 cand a fost inchisa. Daca la inceput invatamantul sau a avut o tenta mai curand stiintifica, a devenit cu timpul mai entuziast si mai patriotic si sub aceasta din urma forma a cucerit Lazar tanara generatie. Afirmarea originii latine a romanilor, protestul continuu impotriva stapanirii straine, acestea au fost principiile care au caracterizat invatamantul sau si care-si va pune amprenta asupra tuturor acelora care au iesit din scoala sa.