Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Factorii geopolitici si influenta lor asupra destinelor democratiei si a comunismului
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
Specialisti cunoscuti si recunoscuti ca experti in geopolitica au intuit ca realizarea unui proiect de faurire a Europei Unite -; fie el si pe faze sau pe anumite zone la inceput -; era o opera, pe cat de noua si de grandioasa, pe atat de dificila, care nu era de conceput decat intr-un context international determinat si controlat in sens pozitiv de marile puteri democratice ale lumii. Este cunoscut faptul ca, in general, de-a lungul istoriei, marile puteri terestre au personificat regimurile tiranice, iar cele maritime, mai mobile si cu orizonturi mai largi, pe cele democratice. Unii autori au privit prin aceasta prisma raporturile geopolitice ale conflictelor antice dintre Occident si Orient, desfasurate pe spatiile geoistorice ale celor doua civilizatii contradictorii ce se opuneau una alteia si erau incompatibile ca, de pilda, raboaiele lui Alexandru cel Mare, reprezentant al lumii greco- macedonene, si Persia autocrata, sau cele mai vechi, ale expeditiilor medico- persane contra intregii lumi grecesti. Pentru perioada moderna, s-a considerat ca incheiata formarea unui centru de putere axat pe asa-;numita “heartland”, deci o regiune centrala care ar constitui inima planetei si ar putea sa ameninte grav lumea democratica. In trecut, hoardele migratoare pana la otomani si mongoli au atacat de la bazele lor din stepele asiatice multe spatii europene pe care le-au cucerit iar locul mongolilor a fost preluat de rusi. y9x5xc
S-a considerat ca a fost un mare castig pentru omenire ca imobilismul european rasaritean sau chiar un izolationism al acestuia, impus de puterile autocrate, indeosebi terestre, din acest spatiu, a putut fi depasit de-a lungul

timpului de mobilitatea puterilor europene occidentale maritime. Inceputul a fost facut prin rezultatul considerabil atins odata cu descoperirea drumului spre India de la Capul Bunei Sperante care a permis stabilirea legaturii dintre navigatiile occidentale si orientale din spatiul vast euro-asiatic, chiar daca ea a fost facuta pe un itinerar deturnat si ocolit. Ea a avut insa meritul de a permite fortelor maritime sa-si faca simtita prezenta si puterea si sa neutralizeze, intr-o oarecare masura, avantajul strategic reprezentat de pozitia centrala detinuta de fortele nomade ale stepelor si de urmasii lor. S-a asigurat, totodata, inzestrarea crestinatatii cu puterea mobila maritima cea mai importanta inainte de mobilitatea aeriana din istoria omenirii si in pofida unor conflicte destul de numeroase intre puterile interesate sa-si pastreze sau sa-si achizitioneze cat mai multe pozitii peste mari si oceane, fie ele militare sau comerciale, s-a ajuns, in ultima instanta, pana in secolul al XX-lea, la un fel de unitate ultima de comandament naval capabil sa-si desfasoare fortele pe un ocean unic si continuu, care inconjoara teritoriile terestre si insulare de pe glob.
In concluzie, strategia navala moderna a puterilor maritime democratice a permis atat salvarea cat si extinderea regimurilor democratice in lume. Inceputul a fost facut si apoi consolidat si extins prin inaintarea Europei in lume, efectuata de crestinii portughezi, spanioli, olandezi, englezi si francezi, care au raspandit peste mari si tari credinta in Christos, au creat cu timpul popoare si natiuni noi, au raspandit in cateva cazuri, ideile si structurile democratice de acasa in anumtie zone de pe glob, odata cu capitalul si tehnologia lor superioara. Europa, avansand in lume de-a lungul secolelor, si-a inmultit cu peste treizeci de ori suprafetele maritime si litoralele la care avea acces si a luat, astfel, un avantaj considerabil prin faptul ca era capabila sa influenteze si sa puna sub presiune variabila, dar cu intensitate insistenta, intinderile si puterile terestre ale Eurasiei, exact acelea care constituiau “heartland”-ul, deci fortele din acele spatii care au amenintat-o in trecutul mai mult sau mai putin indepartat. Dintre acestea, in epoca moderna, Rusia era cea mai periculoasa si mai amenintatoare, deoarece




era capabila sa ameninte mereu, sa preseze si sa induca spaima in sufletele locuitorilor din Finlanda, intraga Scandinavie, Polonia, Trucia, Persia, India si chiar China si astfel sa inlocuiasca si sa dea prin ea insasi o noua viata si forta de expansiune vechilor raiduri centrifuge ale oamenilor de pe stepe in conditii cu totul noi si agravante datorate capacitatii de distrugere quasitotala pusa la dispozitie de stiinta si tehnologia noua.
Pericolul rusesc era amplificat si de faptul ca aceasta forta terestra era capabila sa-si construiasca si sa-si asigure in interiorul ei vast o mobilitate feroviara impresionanta, dublata si de pozitiile maritime si oceanice ce le-a achizitionat , chiar daca ele au fost efectuate mai tarziu si erau mai modeste decat ale puterilor prin excelenta maritime. De fapt, pe intregul glob pamantesc, Rusia era “heartland”-ul mondial, ocupand pozitia centrala strategica pe care o detinea Germania in Europa. Deci Rusia era capabila sa loveasca peste tot, dar si sa fie atacata de peste tot, dinspre toate coastrele ei maritime si oceanice, cu exceptia celor nordice. Desi s-a afirmat in mod obiectiv ca in secolul a XIX-lea unii conducatori rusi au realizat ca pentru Rusia legea fundamentala era de a nu detine nimic dincolo de mari -; din care cauza au renuntat la Alaska destul de usor -; asa cum pentru Marea Britanie era esential sa pastreze suprematia pe oceane, totusi, in secolul al XX-lea, a survenit prin forta de penetratie a ideilor bolsevice in lume dirijate tot de la matca sau centrul moscovit rosu, posibilitatea ca, fara anexiuni teritoriale directe, Rusia sa-si faca simtita influenta si presiunea in mai multe puncte de pe glob, primejduind si amenintand si ea unele pozitii detinute de emisfera geopolitca a puterilor maritime.
In duelul multisecular dintre “heartland” si puterile maritime, s-a ajuns in epoca moderna si contemporana la o concluzie de importanta covarsitoare pentru destinele omenirii si a evolutiei ei generale spre democratie, progres si pace si anume la caracterul nociv si periculos atat pentru libertate generala a popoarelor, cat si pentru cea personala a indivizilor ce alcatuiau sau compuneau natiunile, ce l-ar fi reprezentat incheirea unei aliante dintre Rusia si Germania,

deci dintre “heartland”-ul mondial si cel ”teritorial” european. Aceasta forta combinata ar fi fost capabila sa constituie un fel de “Stat-pivot” care folosind atat capacitatile militare terestre extrem de puternice, dar si cele navale in crestere, putea sa ameninte serios teritoriile si coastele maritime ale puterilor occidentale care reprezentau in lume fortele si erau simboluri universale ale democratiei. In asemenea situatii, s-a afirmat, pe buna dreptate, ca, din punct de vedere militar, daca Franta, Olanda etc. ar fi atacate de fortele negre reunite ale “heartland”-ului, era strict necesar ca flotele extraeuropene, conservandu-si suprematia mondiala pe ape si folosind si Anglia ca un “cap de pod”, sa sara impreuna cu britanicii in ajutorul acestor puteri, inclusiv cu aducerea si intrarea in lupta a unor trupe terestre de desant care sa tina piept potentialilor atacatori alaturi, desigur, de armatele celor atacati. In jocul de forte ale celor doua grupuri combatante ce se profilau la orizont, au aparut dupa parerea expertilor factori noi ce tineau de globalizarea potentiala a razboiului pe aceasta directie si care solicitau ca si puterile maritime democratice sa nu-si neglijeze fortele armatelor terestre si prin aceasta sa impiedice macar indirect, ca centrul de presiune al “hearterland”-ului sa nu-si poata concentra eforturile la o dezvoltare intensiva a flotelor proprii, care sa le ameninte serios superioritatea din spatiul euroasiatic. Desigur, in cazul globalizarii conflictului, nu numai Anglia, Franta, Italia, Olanda etc. urmau sa devina “capete de pod” ale armatelor puterilor maritime extraeuropene, dar si Egiptul, India, Coreea sau alte spatii importante pentru geopolitica si geostrategia mondiala. Unii specialisti din perioada interbelica au intuit si impactul fortelor aeriene asupra destinului puterilor ce se vor confrunta, dar importanta acestora a aparut in toata plenitudinea si greutatea lor in obtinerea victoriilor de pe fronturi abia in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial si in deceniile ce au urmat.
Oricum, daca privim lucrurile prin aceasta retrospectiva oferita de specialistii in geopolitica din perioada interbelica si suntem obligati s-o facem daca nu vrem sa pierdem din vedere evolutia generala a intregului secol al XX- lea, marcat esential de cotiturile din 1918, 1945-1947, 1989-1991 -, ne dam

seama, destul de clar, ca, cel putin in anii 1939 august -; 1941 mai, lumea a fost la un pas “de fericire” iar democratia la un pas de prabusire. Centrul ruso-german al hinterlandului sau heartlandului a inceput sa functioneze provocand direct conflagratia mondiala si impartirea sferelor de influenta in Europa Centrala si Rasariteana si, in scurt timp, a fost urmata de cucerirea de catre germani a unor puteri maritime occidentale. Daca avem in vedere si puterea de soc a Japoniei Imperiale, care s-a facut in scurt timp simtita, realizam ca jonctiunea acestor forte pe plan mondial ar fi amenintat oricare alta putere mare si democratia, atata cat mai subzista si mai exista pe glob. Aceasta perspectiva sumbra a unei primejdii de asemenea proportii i-a trezit, pana la urma, si pe responsabilii de la Washington iar S.U.A., atacata, mai mult sau mai putin prin surprindere, isi arunca peste bord neutralitatea si intra in foc si in Pacific si in Atlantic, atat pentru a-si apara pozitii si interesele proprii, cat si puterile maritime mai mari sau mai mici europene occidentale ce au functionat si au fost purtatoare ale unor regimuri democratice in lume secole de-a randul.
De fapt, nevoia de a apara democratia in lume a plutit in atmosfera inca inainte de decembrie 1941 iar Pearl Harbour n-a fost decat scanteia care i-a neutralizat pe “neutralisti”, transformati pe loc in razboinici convinsi si decisi sa lupte pana la zdrobirea dusmanilor. Au existat insa si lunile penibile de dinainte, cand Anglia, singura si serios amenintata, tinea steagul sus in lupta contra pericolului nazist, dar, si atunci, S.U.A., desi neutra, a gasit mijloacele financiare de a ajuta Londra si de a dota cu echipamente de razboi. In acea perioada Europa a fost la un pas de prabusire, fiind cazuta in mare parte prada ordinii impuse de germanii bruni de la Berlin si rusilor rosii de la Moscova. Cu toate acestea, “leul britanic”, care a fost Churchill, a spus clar ca englezii vor lupta pe pamant, in aer si pe ape pana la zdrobirea totala si finala a nazismului. Daca privim lucrurile, nu static, ci in evolutia lor generala de-a lungul deceniilor ce au urmat si au marcat perspectiva dar si retrospectiva secolului al XX-lea, trebuie sa recunoastem ca defectiunea din campul geopolitic al “heartland”-ului ruso-

german, survenita in iunie 1941, prin atacul lui Hitler contra lui Stalin, a fost de mare importanta si a contribuit la obtinerea victoriei finale de catre Natiunile Unite si de catre democratie in general si aceasta afirmatie este valabila chiar si in pofida suferintelor indurate de cetatenii Europei Centrale si Rasaritene cazuti prada “parintelui”, dar, de fapt, calaului popoarelor, care a fost Stalin. A fost un noroc ca statea in firea si natura gangsterilor continentali, personificati de Hitler si Stalin, sa se ucida unul pe altul si sa nu colaboreze pana la sfarsit unul cu altul. Nu dorim sa facem nici un fel de speculatii si nici sa efectuam “rationamente” prin prisma sau filtrul lui “daca si cu poate”, dar, chiar si din punct de vedere pur retoric sau teoretic, ne putem pune chinuitoarea intrebare oare cum si cand ar fi fost zdrobita o eventuala alianta dintre Tokio-Moscova-Berlin (de Roma lui Mussolini n-are rost sa amintim, deoarece era slaba si in interior si in exterior), daca ea ar fi ramas in picioare si ar fi fost functionabila in intregimea ei.
Intrucatva “iunie 1941” a insemnat retrospectiv si negarea “heartland”-ului din 1917-1918, deci a acelei monstruoase coalitii dintre Germania Imperiala si Rusia leninista, dar, oricum, talharul Stalin, devenit amic al marilor puteri democratice, a ramas cu toate teritoriile anexate in timpul prieteniei lui cu Hitler, la care a mai adaugat si altele, atat in Europa cat si in Asia Extremului Orient. Pe de alta parte, nu trebuie sa uitam ca si acea conspiratie germano-rusa, care l-a adus pe Lenin la putere si a dus la Pacile de la Brest-Litovsk si Buftea-Bucuresti, permitand Centralilor sa-si concentreze focul contra Antantei Occidentale, a survenit din fericire prea tarziu, cand infrangerea puterilor maritime democratice n-a mai fost posibila, deoarece marea putere democratica de peste Ocean a sarit in ajutorul lor si si-a facut simtita forta si eficienta in razboiul european, ceea ce a dus la infrangerea heartland-ului reprezentat de Germania Kaiserului si de aliatii ei dintre care unii au disparut pentru totodeauna. Intr-un fel Primul Razboi Mondial a insemnat nu numai lupta pentru impartirea si reimpartirea lumii, dar si un conflict intre democratie si adversarii ei. Germania Imperiala a avut anumite caracteristici ale unui regim monarhic parlamentar -; ca si Austro-Ungaria de altfel

-;, dar el nu era cu adevarat democratic, deoarece a fost clar ca in problemele de pace si de razboi, de diplomatie, puterea de decizie si deci ultimul cuvant au fost detinute de Kaiser, de generalii si amiralii sai si nu de societatea civila germana ce I-a urmat de altfel cu fidelitate.
Consideram util sa revenim asupra evolutiei Austro-Ungariei mai ales ca s- a afirmat adesea ca a constituit multa vreme un factor geopolitic important pentru pacea si securitatea Europei iar dupa 1918, folosindu-se de esecul “statelor natiuni” de la Versailles, inregistrat intre 1938-1941, unii au evocat-o cu nostalgie pana in zilele noastre. Fara sa neglijam factorii geopolitici amintiti, am dori sa privim sau sa reprivim lucrurile si prin prisma presiunilor exercitate de fortele democratice si federaliste asupra destinelor Austro-Ungariei, Monarhie parlamentara, dar -; ca si in Germania, in armata si diplomatie, puterea de decizie era in mainile Imparatului-Rege si nu a parlamentelor sau a comisiilor mixte parlamentare. Iar daca Germania si Austro-Ungaria si-au creat geopolitica lor, acesta a dat nastere automat la doua contrageopolitici, una interioara, provenita de la natiunile supuse din Monarhie, dar angajate in lupta pentru libertate si democratie nationala si alta externa, derivata de la marile puteri europene maritime la vest si de Rusia Romanovilor la est.
Intuind ca nimeni altul contradictia esentiala ce o purta in structurile ei fundamentale Austro-Ungaria, marele istoric si patriot ceh, dar, concomitent si adept al europeismuluui, Frantisek Palacky, a prevazut prin aceasta prisma si necesitatea si cauza disparitiei Monarhiei. Protestand impotriva acuzatiilor de reactionarism aruncate de liberalii austrieci si unguri asupra slavilor, el a precizat ca tocmai aceia care ii asupreau fara rusine, formuland asemenea asertiuni, operau o adevarata intoarcere a lumii pe dos, deoarece dualismul insemna nu dublu centralism, un dublu rau care, chiar pentru cel mai modest intelect, era mai rau decat unul singur. Palacky si-a exprimat regretul ca Monarhia n-a putut sa devina o asociatie de natiuni eliberate in care sa domneasca justitia, deci n-a fost posibila transformarea ei intr-o Europa zonal centrala si rasariteana de tip

elvetian, asa cum au dorit-o si au conceput-o majoritatea locuitorilor ei. Vinovati de aceasta involutie a lucrurilor, preciza Palacky, erau doar germanii si ungurii care “si-au permis sa castige dominatia si sa-si stabileasca prin ea un exclusiv despotism national, care intr-un stat multilingv si constitutional este un non-sens politic si nu poate dura mult”.



Cu alte cuvinte, in conceptia marelui istoric, democratia nu putea fi limitata, franta in mai multe bucatele mici din care unele erau “oferite” unor natiuni, altele nu, deci, era un non-sens sa te limitezi doar la libertatea juridica si cetateneasca sau la cea sociala la care aveau acces toti si s-o negi sau s-o limitezi pe cea nationala a majoritatii locuitorilor Monarhiei, deoarece acest sistem purta in sine germenele distrugerii lui datorat contradictiei in termenii fundamentali si definitorii ai democratiei europene care solicita pentru toti adeptii si locuitorii Europei insumarea armonioasa a libertatilor nationale, sociale si cetatenesti. Un apel spre democratie si federalism, spre formarea unei Europe zonale ca exemplu si pas spre faurirea Europei Unite intregi a fost facut si de catre romanul si europeanul Aurel C. Popovici prin formula mult mediatizata, dar ramasa fara ecou, a “Statelor Unite ale Austriei Mari” si, cu mult inainte, s-au facut doar auzite, dar nu si respectate dorintele si avertismentele austriactului Anton Springer, care a propus cu multa caldura si convingere federalizarea etnica a Monarhiei ca singura formula valabila si viabila pentru progresul si asigurarea libertatii natiunilor din acest spatiu european in faza evolutiei lor la mijlocul secolului al XIX-lea. Si acest austriac le-a atras atentia in mod deosebit conationalilor sai, dar si maghiarilor, ca austriecii si ungurii, fiind minoritari din punct de vedere etnic, n-au drept nici unii, nici altii si nici impreuna sau alaturi la “comandamentul” Monarhiei, lucru repetat si de Laszló Teleki, care si-a avertizat prietenii si colegii de lupta ca pentru progresul democratiei europene, al federalizarii si asocierii unor natiuni libere si egale intre ele, era necesara eradicarea conceptiei fundamental gresita reprezentata de “axioma” conservarii Ungariei Coroanei Sfantului Stefan. Dar majoritatile covarsitoare ale sefilor politici austrieci si unguri si-au asigurat tocmai


“comandamentul” Monarhiei si integritatile statelor lor istorice formate prin jafuri si anexiuni de teritorii sau prin aliante dinastice.
Consideram util sa reamintim, chiar cu riscul de a ne repeta, ca sensul major al dorintelor, scopurilor esentiale urmarite de politica maghiara, a fost dezvaluit destul de sincer, chiar daca intr-un mod naiv, de unii ganditori unguri in discutiile destul de deschise purtate cu prietenii lor romani. Desigur, in cele mai multe cazuri, in secolul al XIX-lea, relatiile dintre liderii romani si unguri se desfasurau potrivit dictonului - mult raspandit in epoca -; “amicus personae, inimicus causae”. Astfel cunoscutul publicist Palasthy Sandor, redactor responabil la ziarul guvernamental “Ellenör”, era prieten personal cu avocatul roman Ioan Dragos. Desigur, Palasthy era la curent cu toate culisele si secretele politicii interne si internationale a Austro-Ungariei, lucru de care era convins si Dragos, care a certificat faptul ca prietenul sau ungur era frate de cruce cu Csernatony, amic cu Tisza si Andrassy, in soldul carora se afla, si prin desele contacte cu ministrul-presedinte al Ungariei si cu ministrul de Externe al Austro- Ungariei le cunostea optiunile de baza ale politicii lor. Intr-o discutie amicala din
1877, Palasthy l-a informat pe Dragos ca Andrassy si mai multi politicieni unguri, exprimand vointa generala a natiunii maghiare, se vor alia in curand cu puternica Germanie Imperiala (fapt realizat in 1879). O Germanie castigata pentru cauza ungara isi va da concursul pentru asigurarea suprematiei maghiare asupra slavilor si romanilor din Ungaria Coroanei Sfantului Stefan. In mod subtil, redactorul ungar dorea sa-l previna pe prietenul sau roman si sa-i inoculeze ideea ca in fata unei asemenea coalitii puternice, nici el si nici altii ca el, n-aveau sanse sa mai lupte sau sa-i reziste ci, era mai rational si mai cuminte, sa fie ascultatori si cetateni supusi, loiali si disciplinati ai statului ungar.
Palasthy i-a mai relatat lui Dragos si alte preferinte sau optiuni ale politicii patronilor sai, pe care le accepta si le apara si el cu toata convingerea si anume ca oricand ar reizbucni in Europa un razboi intre francezi si germani, ungurii ar sari imediat in ajutorul prietenilor din Berlinul imperial. Autoincurajandu-se si

lasandu-se prins de un suflu plin de optimism privind castigurile si viitorul ungurismului, asigurat de faurinda mare alianta germano-austro-maghiara, Palasthy i-a marturisit lui Dragos ca nutrea sperante intemeiate in privinta maghiarizarii slovacilor, mai ales daca guvernul va investi in timp util cu un milion de florini mai mult pentru invatamantul din nordul Ungariei. Redactorul ungur i-a mai spus prietenului sau roman -; nu stim daca cu regret sau nu -; ca pe romani, si, mai ales, pe cei din Ardeal, nu mai era posibil sa-i maghiarizezi (deci sansele ar fi fost probabil mai mari in Banat, Crisana, Maramures), deoarece aveau prea multi intelectuali. Insa, oricum, Palasthy, nu stim nici de data aceasta, daca s-a autolinistit sau a dorit sa-l linisteasca pe Dragos, cand i-a spus ca el, personal, era pe deplin convins ca romanii erau mai putin periculosi decat slavii. Pentru a nu exista nici un fel de dubii, redactorul maghiar ii precizeaza lui Dragos, pe un ton sententios si pedagogic, ca ungurii nu vor admite niciodata ca Transilvania sa fie anexata Romaniei, deoarece Ungaria nu-si putea permite sa-si piarda hotarele
“naturale” de la Carpati si, cu toate ca nu-i crede periculosi, sau, prea periculosi, pe romani, Palasthy nu admite nici un fel de impacare cu ei pe baza drepturilor nationale colective si nici o autonomie provinciala interna pentru Transilvania. Pus la curent atat de direct de prietenul sau ungur, Dragos il roaga imediat pe Baritiu sa-i previna pe ministrii de la Bucuresti asupra viitoarei evolutii a politicii ungare care, printre altele, dorea si urmarea ca, sprijinita fiind de Germania, sa-i asupreasca si pe romani. Dragos il previne si el pe Baritiu ca romanii nu se puteau astepta la nimic bun de la maghiari care, de frica slavilor, fug sau sar in bratele lui Bismark, nesocotind natiunea romana din Transilvania, despre care sefii din Ungaria nu cunosteau multe lucruri. De fapt, Palasthy ofera un exemplu concret de colaborare dintre factorii geopolitici din “heartland” -; Austro-Ungaria si Germania -; impotriva democratiei, federalismului si a stabilirii unui climat pasnic in Europa natiunilor.
Am revenit asupra acestor informatii si situatii cu scopul de a sublinia cu tarie si fara teama de a gresi prea mult ca, din moment ce democratia si

federalismul au fost stopate de dualism, lupta dintre cele doua tabere ce se confruntau pe diverse planuri a ramas la ordinea zilei nu numai in interiorul Austro-Ungariei, dar a fost transmisa sau stramutata si in exterior, manifestandu- se intr-un fel sau altul la nivelul intregii Europe. De fapt, in secolele al XIX-lea si al XX-lea, lupta dintre vechi si nou, confruntarile politice, militare, insurectiile luate, judecate si interpretate fiecare in parte sau toate la un loc in suvoiul continuu ce l-au provocat sau l-au lasat in urma au constituit un fel de permanenta mai mult sau mai putin reliefata la suprafata dar venita din adancuri. Ea trebuia sa rezolve probleme esentiale, sa ofere solutii, sa inlature dilemele dureroase in care se zbatea societatea umana si anume sa decida cine vor fi invingatorii si cine vor fi invinsii: regimurile monarhice absolutiste sau cele monarhice parlamentare, fortele politice conservatoare sau cele liberale, principiul nationalitatilor, libertatea si egalitatea popoarelor care luptau sa aibe si ele acces la state proprii si la istorie sau marile regate si imperii multinationale si asupritoare, ai caror sefi, monopolizand istoria sau dreptul la istorie doar pentru ei, afirmau ca principiul nationalitatilor era identic cu negarea istoriei si, in ultima instanta, toate lucrurile, eforturile, luptele si framantarile oamenilor si popoarelor s-au indreptat spre taierea unui nod gordian prin rezolvarea cu prioritate a contradictiei sau problemei fundamentale care sa duca la victoria finala a democratiei impotriva oricaror regimuri de asuprire nationala, de dictatura si de tiranie.

Prin acesata paradigma si din acest punct de vedere trebuie interpretat

Anul 1918, dar si anii ce l-au precedat si l-au urmat, fie ca este vorba de 1848 1849, 1859-1866, 1877-1878 sau 1939-1941, 1945-1947, 1989-1991. Toti acesti ani au marcat cotituri importante in istoria omenirii, au ilustrat lupta dura dintre bine si rau, dintre progres si regres, dintre tiranii si democratii, cand favorabile, cand defavorabile taberelor ce stateau fata in fata si se confruntau. Dar mersul ascendent l-au parcurs democratiile, deoarece modelele occidentale de guvernare democratica au fost treptat adaptate si adoptate de statele si natiunile

din Europa Centrala si Rasariteana, in grade diferite, este drept, si in functie de nivelul atins de civilizatiile materiale si spirituale ale "receptorilor" din aceasta zona; si chiar daca fortele negre ale dictaturilor brune si rosii au stopat acest drum ascendent la sfarsitul perioadei interbelice sau a doua si dupa Al Doilea Razboi Mondial, pana la urma evolutia evenimentelor a dus la disparitia mai intai a unei dictaturi, dar apoi, dupa un timp mai indelungat si pentru unii din acest punct de vedere si mai chinuitor, si a celeilalte. S-a facut astfel loc sperantei generale si indreptatite in libertatea cetatenilor si natiunilor europene in ansamblul lor, care si-au verificat si adeverit capacitatea de a impune si a asigura victoria democratiei a carei mama sau matca a fost tot Europa Occidentala si Atlantica.
Ea, ajutata de fortele si puterile maritime de peste Ocean, a constituit si dupa 1947-1948, speranta in victoria generala a democratiei, ea a negat spiritul regimurilor dictatoriale rosii, ascunse sub denumirea falsa de “democratii” populare si chiar si atata timp cat regimurile democratice occidentale si cele comuniste orientale au coexistat, lupta dintre ele a ramas la ordinea zilei, s-a manifestat din adancuri, in mod acut, dar in forme mai mult sau mai putin directe. A fost clar ca si in aceste decenii, ca si in cele anterioare, democratia si dictatura au ramas incompatibile una cu alta si coexistenta nu mai putea dura mult. Desfasurarea evenimentelor contemporane, ca si evolutia timpului ce este si va deveni istorie, au demonstrat cu elocventa ca, in “teaca” comuna, care a fost Europa, nu mai puteau incapea doua “sabii”, ca era strict necesar si obiectiv sa ramana una singura si anume aceea care asigura proprietatea si libertatea cetatenilor, libertatea, egalitatea si asocierea liber consimtita, armonioasa si benefica pentru toti si pentru toate natiunile. Caderea dictaturii si victoria democratiei este si sa speram ca va fi si va ramane premisa premiselor pentru extinderea si consolidarea Europei Unite in limitele ei firesti (dar fara o Rusie euroasiatica), ca vor fi inlaturate toate obstacolele oricat de mari si de dificle ar fi ele, aparute in calea fauririi ei, pentru ca aceata mare si mult asteptata opera sa

nu constituie niciodata si nicicum un fel de “lost oportunity”, de care istoria a vazut destule si pe care ar fi timpul si ar fi intelept sa le evite pentru totdeauna.
Primul Razboi Mondial a aparut si s-a manifestat pe scena istoriei mostenind si purtand in sine si unele sarcini sau avand si unele misiuni de indeplinit legate de mersul inainte al democratiei europene. Dupa parerea noastra, Anul 1918 si, legat de el, faurirea Sistemului de la Versailles a demonstrat ca fortele democratiei in miscare s-au concetrat in Antanta Cordiala si Occidentala, in S.U.A. si in aliatii lor mai mici si nu in Puterile Centrale si prietenii lor mai mici sau mai mari. Dar a fost un mare noroc -; daca am putea spune asa -; ca Rusia Imperiala, care a constituit “heartland”-ul mondial, nu s-a aflat in aceeasi tabara cu “heartland”-ul european, ci, dimpotriva, cel putin pana in decembrie 1917, s-au confruntat in razboi, astfel ca Germania a fost nevoita sa lupte pe doua fronturi, fiind tintuita in centru, chiar daca teritoriul dominat si controlat prin ea de Puterile Centrale crescuse simtitor. Iar cand heartland-ul rus s-a apropiat de cel german si armatele germane s-au napustit asupra englezilor si francezilor, belgienilor, americanilor, in 1918, zarurile erau deja aruncate sau dupa vorba poetului “era tarziu si era toamna”, atat pentru Berlin, cat si pentru Viena imperiala si Budapesta regala.



Ca si Primul si Al Doilea Razboi Mondial s-a manifestat pe scena lumii si sub aspectul unei conflagratii ce includea in sine si lupta dintre tiranie si democratie si, in acest sens, marea miza a ramas tot salvarea regimurilor democratice, acolo unde acest lucru a fost posibil sau s-a dovedit a fi posibil, la sfarsitul luptelor, desi, la inceput, intentiile Cartii Atlanticului, semnate si parafate insa si de maini mincinoase, proclamau dorinta de a generaliza democratia, de a asigura dreptul popoarelor la independenta nationala, la respect si egalitate pe plan international, la libertatea de a-si alege libere guvernantii si regimurile politice. O buna parte din aceste principii si suflul innoitor si mobilizator spre democratia interna si internationala s-au regasit in si au continuat ideile generoase din Covenantul propus de Woodrow Wilson in Primul Razboi Mondial.


Consideram ca “marea miza” mentionata ramane prin importanta, continutul si mesajul ei in picioare, functioneaza continuu si in timpul operatiunilor militare si dupa aceea, chiar daca in mod fortuit tiranul Stalin si Uniunea Sovietica, croita dupa chipul si asemanarea lui si a lui Lenin, s-a urcat sau a fost urcata in caruta democratiei mondiale. Defectiunea din tabara gangsterilor a inlaturat perspectiva ca neagresiunea si impartirea sferelor de influenta sovieto- nazista sau ruso-germana, sa evolueze spre o alianta efectiva dintre “heartland”- ul mondial si cel european, deci dintre cele doua pozitii centrale de forta terestra, care, sa nu uitam, putea fi intarita considerabil si de Tokio. Totodata, alianta ruso- americano-engleza, chiar daca din anumite privinte poate fi considerata un fel de
“copulatiune nenaturala” sau a fost denumita la un moment dat ca o alianta nefireasca sau un fel de anus contra naturii, ea a fost benefica din punct de vedere tehnic si geostrategic, deoarece a situat a doua oara Germania la mijloc, intre Londra si Moscova si, in ultima instanta, a zdrobit-o intre doua fronturi. Practic vorbind, daca privim lucrurile in perspectiva generala a permanetei mentionate anterior, a fost bine pentru cauza democratiei ca doi tirani s-au batut si s-au slabit reciproc, in loc sa-si uneasca fortele malefice si a fost de-a dreptul benefic pentru viitorul ei ca din doua rele a ramas in picioare doar unul chiar daca era de potentialitatea uriasa a fortei rusesti ce a continuat sa constituie si dupa

1945 “heartland”-ul mondial inzestrat acum cu multe tentacule si in afara lui.
Nu este loc, nici timp sa analizam aici modul fortuit in care statul totalitar rosu, complicitar din august-septembrie 1939 cu statul brun nazist in declansarea celui de Al Doilea Razboi Mondial, s-a trezit in scurt timp in alianta cu cel mai puternic stat democrat din lume. Oricum, merita sa mentionam ca primul brau de securitate a fost achizitionat in acea perioada a anilor 1939-1940 de Moscova prin anexarea unor parti din Polonia, Finlanda, Romania si cucerirea integrala a Estoniei, Letoniei si Lituaniei si binenteles ca acest deocamdata “mic brau” s-a inrosit si s-a largit imediat dupa 1945-1947 prin reproducerea si extinderea regimului matcai bolsevice de la centru. Este interesant sa amintim si faptul ca

unii au afirmat ca, dupa declansarea atacului hitlerist din iunie 1941, existenta acestui brau rosu si strabaterea sau parcurgerea lui de catre trupele germane, chiar daca n-a durat prea mult, si-a avut rolul sau in depasirea crizei “sufletesti” a lui Stalin si a acolitilor sai (surprinsi si siderati de actul dusmanos savarsit de fostii amici) care, dupa ce si-au revenit, au inceput sa organizeze rezistenta si sa previna victoria Razboiului Fulger prevazuta si dorita de Berlin inca din primele luni. Nu ne intereseaza nici motivele -; desi explicabile geostrategic si militar -; pentru care anglo-americanii, dupa ce au vaslit in aceeasi barca cu Stalin, au considerat, dupa unele ezitari, ca acest brau trebuia mentinut -; cu anumite rezerve si exceptii -; pentru ca, intarind marele lor prieten de la Rasarit castigau si pentru ei coeficiente de siguranta si de speranta in plus pentru apropierea infrangerii Axei.
In aceste conditii, aliatii -; in pofida unor declaratii de principii si de idei generoase enuntate anterior -; au recunoscut pana la urma si au parafat toate anexiunile si hotiile efectuate de U.R.S.S. in perioada cand isi impartea sferele de influenta cu acordul Germaniei hitleriste devenita acum inamicul nr. 1 comun. Mai mult decat atat, in timpul tratativelor dintre cei trei mari Roosevelt-Churchill- Stalin -; desi, in scurt timp se va vedea ca practic a fost vorba numai de doi -;, s-a agreat ca U.R.S.S. sa beneficieze si de o centura exterioara de state, care sa constituie un alt brau protector menit sa apere Uniunea bolsevica de alte eventuale atacuri dinspre Vest. Nu ne mai intereseaza controversele politologilor sau istoricilor de o orientare sau alta, purtate in jurul aprecierii intentiilor ce i-au animat pe cei trei mari prieteni. Unii au sustinut ca occidentalii n-au inteles si nici n-au interpretat acest brau ca un spatiu extins al regimurilor comuniste, ci au sperat si au dorit doar ca in sfera de influenta sau de siguranta sovietica sa functioneze numai guverne reprezentative si democratice in interior, dar care in exterior sa fie aliate si sa semneze tratate de prietenie cu U.R.S.S.-ul. S-a crezut sau s-a sperat ca acelasi lucru l-a dorit si Stalin, mai ales ca a desfiintat Cominternul, a sustinut “viva voce” si in scris, in declaratii publice linistitoare (sau

ametitoare) pentru prietenii lui mari occidentali ca U.R.S.S.-ul nu va opera niciodata si niciunde exporturi de revolutie comunista.

Oricum, judecand evolutia geopolitica de pana atunci, apare o “usoara” -;

desi explicabila, prin contextele interne si internationale diferite in care s-a produs
-; contradictie intre puterile maritime atlantice de dupa 1918 care au sprijinit un brau sau cordon sanitar de state rezultate din Sistemul de la Versailles in Europa Centrala si Rasariteana, menit sa constituie o bariera contra Uniunii Sovietice si aceleasi forte mari, inzestrate cu regimuri democratice, care in timpul si in primii ani dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial, au sustinut un “brau” sau un spatiu de siguranta pentru Moscova rosie. In fata acestei “usoare” contradictii dintre politica occidentala interbelica si postbelica, nici noi nu ne putem abtine sa constatam ca primul a servit cauza generala a democratiei europene iar al doilea cu precadere pe cea a tiraniei rosii din Europa. Nu este nici spatiu si nici timp sa comentam, sau sa condamnam jocul “biletelelor” care a trasat sferele de influenta in Europa Centrala si Rasaritena si a fost jucat de Stalin si Churchill la Moscova, in 1944, lucru ce i-a adus multe acuzatii “cinicului” prim-ministru al Marii Britanii. Nu trebuie totusi sa uitam ca “cinicul” Churchill, in afara ca era reprezentantul si purtatorul celei mai vechi democratii din Europa in Natiunile Unite in marea coalitie contra Axei, a propus zadarnic in anii anteriori ca a doilea front sa fie deschis in Balcani, in care caz trupele anglo-americane si cele aliate lor ar fi putut apara, la concret si la obiect, pe teren, in 1943-1944 si ideea restabilirii regimurilor democratice din aceasta zona (inclusiv cea carpatica unde Antonescu putea sa redea puterea unei coalitii democratice de tip Maniu-Bratianu). Era clar ca daca “amicul” Churchill si-ar fi putut impune propunerea, nu mai era nevoit sa faca pe “cinicul” si sa schimbe biletele cu Stalin. Numai ca Churchill nu era doar cinic, era si realist si in ultima lui calitate a realizat imediat ca nu-i mai ramaneau multe sanse sa modifice situatia de pe un teren sau teritoriu considerabil controlat de Armata Rosie si ca era nevoit sa incerce salvarea a aceea ce se mai putea salva in acest spatiu.


Se stie ca in “agrementul” de la Moscova, unde Stalin a primit 90% in Romania, 80% in Ungaria si Bulgaria si 50% in Iugoslavia iar Churchill 90% in Grecia si 50% in Iugoslavia, n-a fost vorba despre Polonia. Intrucat si aici a fost insa omniprezenta si puternica doar cizma rosie ruseasca si acest stat desi n-a fost nominalizat si “sacrificat” pe hartie, totusi pe teren si in viata a avut in scurt timp aceeasi soarta, a ramas in sfera de influenta sovietica, a fost bolsevizat in cativa ani, ca si celelalte state satelite din braul “protector” al Moscovei care putea insa potential deveni si o baza de lansare a unui eventual atac al acesteia contra puterilor maritime occidentale. De fapt, Stalin si-a marturisit in fata unor comunisti europeni orientali alte optiuni sau pareri ce se bateau cap in cap cu cele sustinute in fata prietenilor occidentali si anume ca Al Doilea Razboi Mondial ar avea o caracteristica cu totul noua si specifica in sensul ca pe teritoriul unde se aflau trupele marilor puteri trebuia neaparat impus si regimul politic al acestora. Ceea ce era intr-adevar nou si malefic totodata, a fost faptul ca Europa Centrala si Rasariteana a fost singura vizata si silita sa-si piarda in acest context regimurile parlamentare in favoarea dictaturii rosii si a totalitarismului, deoarece in Europa Occidentala, oricum, trupele americane nu erau in situatia de a impune democratia in state parlamentare si democratice ca Franta, Anglia, Olanda, Danemarca, Belgia etc., deoarece aici acest sistem exista de secole, ci, doar, a fost vorba de a-l ajuta si a-l proteja pentru a functiona in conditii mai bune si mai avantajoaase ca inainte de razboi. Declaratiile contradictorii ale lui Stalin, n-au facut altceva decat sa dovedeasca odata in plus ca el era un mare maestru al disimularilor de tot felul si reprezenta -; ca si marele sau model Lenin -; un alter -;

“Janus cu doua fete” si ca el era adevaratul cinic, nu Churchill.
Primul-ministru britanic nu poate fi judecat si nici etichetat cu diverse epitete sau adjective doar pentru ceea ce a facut in octombrie 1944, la Moscova, deoarece si oamenii politici, ca si evenimentele interne si internationale, nu pot fi analizati pe momente, acte si parti separate unele de altele. Este strict necesar ca pentru a formula o caracterizare justa si obiectiva sa se aibe in vedere intrega

lor activitate si evolutie politica. In fond, tot Churchill a fost acela care, inca in
1920, a atras atentia opiniei publice ca sistemul bolsevic rus va constitui intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat o amenintare serioasa pentru pacea si democratia lumii si, tot el, a redeschis la Fulton, in prezenta lui Truman, lupta contra pericolului ce-l reprezenta Uniunea Sovietica. In acel moment, Churchill era in opozitie, deoarece fusese batut in alegeri, cu un an in urma de laburistul Atllee. Insa el, ca un adevarat reprezentant si aparator al democratiei, s-a felicitat ca natiunea sa continua sa posede forta si capacitatea de a-si alege periodic si alternativ guvernantii. El a deplans acele popoare constranse sa traiasca in totalitarism si sa se supuna unor guvernanti “batuti in cuie” care, de cele mai multe ori, se concentrau sau se metamorfozau in “faraoni” rosii - unici - de care nu-i mai scapa decat doamna cu coasa.
Nasii Sistemului de la Versailles din perioada interbelica, care au fost probabil constransi sa devina -; cel putin partial -; groparii lui, in conditiile exceptionale ale celui de Al doilea Razboi Mondial, din necesitatea de a nu-si supara sau de a-si intari marele prieten de la Rasarit, s-au dovedit a fi naivi daca au crezut intr-adevar ca dupa incheierea acestuia, va fi posibila organizarea de alegeri democratice in Europa Centrala si Rasariteana sau ca vor dainui multa vreme guvernele de coalitie care sa concentreze toate fortele antifasciste din aceste tari: comunisti, social-democrati, liberali, agrarieni, crestin-democrati, monarhisti, republicani. Chiar unde “minunea” s-a savarsit, ca, de pilda, in Ungaria si Cehoslvacia, ea n-a tinut mult, deparece comunistii, ajutati de marele protector de la Moscova, au inscenat procese deputatilor democrati din Parlamente, conducatori si membri ai altor partide decat cele comuniste, i-au inlaturat, i-au incarcerat si pe multi i-au lichidat fizic, pentru a-si deschide drumul spre monopolul puterii de stat si spre totalitarism. “Tovarasii de drum” din aproape toate statele din Europa Centrala si Rasariteana au disparut in scurt timp sau din viata sau de pe scena vietii politice iar daca au ramas pe ici, pe colo,

au devenit simple umpluturi sau marionete ale regimurilor de “democratie”

populara de trista si vie memorie.



Consideram futile si fara un rost serios acele afirmatii sau supozitii acceptabile doar ca simple speculatii de “experiment istoric de laborator” -; care sustin ca la inceput sau la un anumit moment dat Stalin a fost serios inclinat sa-si respecte promisiunea de a nu induce comunismul in braul sau centura exterioara de siguranta, dar ca fiind “speriat” de eventualitatea patrunderii capitalului american de la Vest spre Est prin Planul Marshall si simtindu-se direct amenintat sau prevazand ca-si va putea pierde “centura”, a trecut la contraofensiva si a bolsevizat rapid si total intreaga Europa Centrala si Rasariteana pana in 1948. In primul rand noi credem ca Stalin, desi era poate suspicios, nu era cu precadere sperios din fire si ca istoria secolului al XX-lea ni l-a facut “cadou” mai mult ca sa-i sperie si sa vare groaza in altii decat sa tremure el in fata altora. Practic vorbind, generalismul rosu, desi a trambitat ani in sir ca este adeptul succesului socialismului intr-o singura si mare tara si inainte si in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial, lui i-a ramas draga la suflet ideea exportului de revolutie bolsevica pe care a si pus-o in practica imediat ce a detinut in mana toate atuurile unei puteri gigantice ale carei trupe controlau un areal european considerabil. Lui I-a fost dat “sa razbune” esecurile insurectiilor proletare din Germania si Ungaria (1919), Bavaria (1923), Estonia (1925) si sa devina factorul primordial si decizional in implementarea totalitarismului rosu pana dincolo de linia Oder-Neisse. Acesta idee, devenita realitate, a fost solutia cea mai sigura a pastrarii sferei de influenta si de mare putere europeana a U.R.S.S.-ului (ea continua insa sa reprezinte si heartland-ul mondial), lucru care a ramas in vigoare si a functionat chiar daca Finlanda a fost lasata ca in interior sa nu devina comunista iar in exterior sa fie prietena Moscovei ca si in pofida defectiunii iugoslave sau albaneze de mai tarziu sau a faptului ca rusii s-au retras in 1955 din Austria pe care au ocupat-o impreuna cu Occidentalii maritimi si au lasat-o

(din “condescendenta” democratica !?) sa devina neutra.


Printre sperantele care s-au prefacut in fum si scrum s-a numarat si aceea ca regimul comunist si Uniunea Sovietica “urcata” in aceeasi caruta cu marile puteri democratice si maritime ale lumii si lovita atat de dur si de serios de atacul nazist care a provocat si in spatiul ei hecatombe de morti, se va umaniza in urma suferintelor indurate. S-a crezut ca sub impactul luptei generale comune impotriva Axei, U.R.S.S.-ul va gasi un modus vivendi cu sau se va apropia intr-un fel sau altul de statele democratice si de principiile ce le guvernau, renuntand cu timpul la totalitarism sau la amenintari si interventii in exterior. Practica a dovedit ca “lupu-si schimba parul dar naravul ba” si deci lupul rosu n-avea cum -; prin natura si substanta regimului bolsevic ce-l purta cu sine -; sa se transforme in bine, lucru dovedit de faptul ca acei “lupi mici” care au dorit poate sincer sa-si schimbe natura si sa umanizeze socialismul de la ei de acasa, au fost inlaturati de la putere sau chiar impuscati in unele cazuri de interventiile comandate si executate de “marea lupoaica rosie” de la Moscova si de formatia loiala a celorlalti “catei” ce o ascultau si o urmau in cadrul Tratatului de la Varsovia.
Intotdeauna exista insa in istoria celor mai complicate sau mai cumplite evenimente din evolutia societatii umane -; cum a fost si cel de Al doileaRazboi Mondial -; si voci lucide care vad sau prevad esenta lucrurilor, intuiesc peste si prin orice noian de situatii si de contradictii in ce directie se indreapta sau sunt indreptate ele de fortele majore implicate in conflict. In general, asemenea voci sau judecati de valoare, ce au fost verificate de practica vietii politice interne, zonale sau internationale la scurt timp dupa enuntarea lor, au apartinut unor specialisti sau experti remarcabili in studiul politicior internationale. Exemplul a fost oferit de N. Spykman, H. Makinder si altii, “parintii” ideii necesitatii crearii unei coalitii internationale a puterilor maritime democratice pentru insasi existenta lor viitoare in fata aptitudinii Uniunii Sovietice, odata iesita, intarita si victorioasa din razboi, de a exersa o presiune puternica spre a avea acces la suprematia mondiala. Aceasta solutie a fost propusa si devenita publica in 1942-1943 din pacate ultimul an de viata al lui N. Spykman, Director al Facultatii de Studii al


Relatiilor Internationale a Universitatii din Yale, expert de o abilitate profesionala remarcabila si de o luciditate rara. Insa ideea lui si a celor ce au gandit ca el a fost salvatoare pentru cauza democratiei, contrabalansarea si, in ultima instanta, infrangerea tiraniei rosii europene si a prins viata in 1949, prin crearea NATO.
In plina alinata si colaborare de razboi a anglo-americanilor cu sovieticii, N. Spykman, H.Y. Mackinder, H.W. Weigert (dar ultimii si dupa razboi) au intuit ca in scurt timp omenirea, cauza democratiei si libertatii popoarelor, se va confrunta doar cu un singur “Hitler” care va fi Iosif Visarionovici Stalin, marele prieten de la Rasarit al lui Roosevelt si Churchill. Chiar daca pericolul n-a fost nominalizat astfel, ei au avut dreptate, deoarece Stalin era Uniunea Sovietica si Uniunea Sovietica era Stalin, devenit faraonul rosu de la Moscova care si-a impus prin teroare de partid si de mase vointa asupra functionarii tuturor structurilor puterii din Imperiul bolsevic, inca inainte de Al Doilea Razboi Mondial si situatia a ramas neschimbata, atat in politica interna cat si in cea externa si dupa victoria contra Axei.
Numai ca acum “heartland”-ull mondial rosu si-a intins tentaculele pana in Manciuria, Insulele Curile si intreg Sahalinul, avea baza la Porth Arthur in Extremul Orient si prin trupele sale controla si domina spre Apus un spatiu imens euroasiatic pana dincolo de Oder-Neisse. Unei asemenea forte gigantice -; subliniau specialistii amintiti -; trebuia sa i se opuna forta geostratetica combinata a tarilor maritime din Europa Occidentala si din Asia, capabila sa o stranga intr- un inel tot atat de puternic si de imens si sa impiedice Uniunea Sovietica sa aibe acces si la marile Sudului. S-a considerat ca supravietuirea civilizatiei materiale si spirituale, a sistemului politic si cultual occidental in ansamblul lui, solicita cu obiectivitate si de urgenta ca acesta sa fie protejat de forte strategice combinate si bine structurate care sa impuna respect in lume si sa insumeze resurse umane democratice numeroase si armonios concentrate intr-un spatiu politic si militar de control avand in Franta un veritabil cap de pod, in Anglia un aerodrom international avansat iar din punct de vedere militar, financiar, economic si

tehnologic era necesar sa se imbine si sa se completeze cu resursele importante oferite de popoarele, produsele agricole si industriale ale S.U.A. si Canadei.
In fond, a fost evident ca prin unirea fortelor democratice de la Estul si Vestul Atlanticului de Nord, s-a dat o noua vigoare acelui areal numit “inner- Europa”, mult slabit dupa 1944, dar care in secolele al XVIII-lea si al XIX-la, mai ales, a fost datator de ton in privinta punerii in functiune a revolutiei industriale si a raspandirii ei in lume, a exportului de capital uman, tehnologic si financiar, peste mari si oceane, si nu in ultima instanta a constituit prin Anglia, Franta, Olanda, Belgia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Italia etc. o centura sau un nucleu al democratiei, al unei civilizatii materiale si spirituale avansate de al caror varfuri numai S.U.A. s-a putut apropia sau compara atunci ca nivel de trai si de libertate al cetatenilor. Statele care poarta in ele insele germenii democratiei sunt capabile sa invete din greselile si infrangerile proprii, sa se corecteze si sa le indrepte in timp util, dar, in mod “fatal” in sensul bun al cuvantului, atunci cand ies in lume sunt menite sa duca si sa raspandeasca prin ele insele aceiasi germeni ai democratiei in spatiile in care activeaza si isi fac in mod direct simtita prezenta si prestigiul din punct de vedere material, politic si cultural. In acest context, am dori sa subliniem ca in acele momente cand s-a realizat combinarea si armonizarea dintre democratia interna si internationala, din aceasta fericita sinteza, a rezultat o geopolitica sau geostrategie benefica ce a oferit un coeficient de siguranta, un scut serios si puternic pentru conservarea si continua libertate a indivizilor si popoarelor, accesul lor la dreptul la rezistenta contra asupririi anuntata sau enuntata cu atata forta si generozitate in Declaratiile americanilor, francezilor, polonezilor, la 1774, 1789, 1791 si practicate deja demult de regimul monarhic parlamentar din Marea Britanie.
Englezii au invatat din infrangerea si lectia amara aplicata lor de americani intre 1774-1783 -; desigur cu ajutorul aliatilor de atunci ai lui Washington -; si probabil prima invatatura a fost ca din moment ce americanii care erau de fapt in primul rand “puii” lor de peste Ocean, au perceput bine ideile lui John Locke, ale


Revolutiei glorioase sau pe cele din Habeas Corpus Act, n-a mai avut rost ca Londra si Regele de la centru sa incerce faramitarea libertatilor, sa accepte doar dreptul la proprietate si la egalitatea juridica si sa blocheze de pilda aplicarea in arealul american a principiului atat de iubit de britanici ca nici o putere nu putea percepe impozite de la un popor fara consimtamantul liber al alesilor si deputatilor acestuia intruniti intr-un singur for legislativ si reprezentativ. Practic vorbind, Regele George al III-lea si ministrii sai de genul lordului North, au crezut ca daca pot sau este posibil sa faramiteze substanta de granit a libertatii vor reusi sa blocheze accesul americanilor la libertatea si independenta nationala. Dar natiunea britanica si-a ales periodic guvernantii, i-a pedepsit pe cei ce n-au vazut clar inspre ce se indreptau faptele si au esuat, au dat puterea altor echipe sau partide. Iar de-a lungul deceniilor ce au urmat, natiunile canadiana, australiana, neo-zeelandeza etc. au fost inzestrate cu constitutii democratice si, asa cum am subliniat anterior, in secolul al XX-lea Commonwhealth-ul a devenit model de organizare democratica a unui segment important din institutiile, viata si relatiile internationale.




Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright 2005 - 2024 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta