Incepand de la sfarsitul anilor ’50, inmultirea organizatiilor lor, diversificarea productiilor lor, lungirea programelor lor cotidiene si rapida expansiune a audientei lor in toate regiunile omenirii au provocat, fara o ruptura aparenta, o adevarata mutatie cantitativa si calitativa a mediilor audiovizuale. Daca amploarea acestei mutatii nu este discutata, efectele sale sunt in mod diferit apreciate. Radioul si televiziunea sunt agentii unei revolutii culturale care substituie civilizatia discursului si a spectacolului celei a scrisului, ba chiar instrumentele unei revolutii politice care restabileste, in detrimentul corpurilor intermediare, contactul direct dintre guvernanti si guvernati, ce recreeaza la scara natiunilor un fel de forum electronic, si la scara lumii o “societate a ubicuitatii”. Totusi, intruziunea audiovizualului este si un factor de confuzie: valorizand observatia pasiva a aparentelor in detrimentul reflectiei, mediile electronice falsifica mecanismele si conditiile traditionale de transmitere a culturii si poate chiar transforma, prin expresia pe care o dau, semnificatia valorilor morale si sociale. De fapt, revolutia audiovizuala care se amplifica, inca in zilele noastre atat prin expansiunea sa in lume cat si prin noutatile tehnice care-i hranesc progresele, este in continuare integrata de catre sistemul social, politic si economic al natiunilor si este imposibil de a o judeca in mod global: efectele sale raman foarte diferite in functie de tari si de regimuri.

Apropierea radioului si a televiziunii poate sa apara artificiala intr-atat sunt de evidente diferentele lor de natura si de folosire: de aceea prezentarea lor va fi facuta in cele doua capitole urmatoare, ca si in cele precedente, separat. Ramane totusi faptul ca istoria le-a legat strans in dezvoltarea lor: prevazute cu un statut juridic si economic identice in fiecare tara, gestionate de catre organizatii comune sau similare, rezultate din aceleasi tehnici ele sunt solidare si un destin comun le comanda viata lor separata. Un alt factor le apropie: situatia lor in fata vechilor mijloace de transmitere a informatiei si a culturii, presa si cartea, cu care, se afla in concurenta sau in complementaritate, ele intretinand raporturi nesigure si prost adapostite. Gratie comercializarii inregistrarilor pe caseta sau pe disc, radioul si televiziunea si-au pierdut efemeritatea lor primara: de acum inainte audiovizualul poate concura scrisul cu arme aproape egale.

I. - Statuturile audiovizualului

Monopolul emisiunii si repunerea sa in discutie. Inca de la nasterea sa si in toate tarile, TFF-ul a fost asimilat telegrafului si tinea de monopolul postal. Mostenitoarea TFF-ului, radiodifuziunea a fost in mod natural legata de acest monopol, chiar si atunci cand statul ii concesiona exploatarea, in parte sau in totalitate, unor organisme publice, parapublice sau private. Televiziunea s-a turnat intotdeauna in forma institutionala a radioului. Daca monopolul, in regie directa sau in concesionare, se gasea la origine justificat de necesitatea de a atribui lungimile de unda pentru a evita interferentele, evolutia tehnicilor a modificat astazi in mod notabil situatia. Utilizarea undelor din ce in ce mai scurte, decimetrice, centimetrice si poate in curand milimetrice a facut sa creasca in mod deosebit numarul de frecvente disponibile. Pentru radio, modularea frecventei permite reducerea bataii emitatoarelor si deci inmultirea statiilor locale. Pentru televiziune, difuzarea prin cablu mareste numarul de programe receptionate fara riscul de a “polua” eterul. Acesti sateliti maresc la nivel de continente, ba chiar la scara intregii planete bataia programelor receptionate direct prin antene speciale individuale sau legate de retelele de cablu. Noile tehnici ale fibrei optice, generalizate incepand cu anii ’80, si mai ales substituirea electronicii numerizate (digitalizata) actualei electronici analogice amorsata in anii ’90, maresc in proportii enorme capacitatile de difuzare si de receptare a programelor. Deja, in 1992, diferiti sateliti ofereau, numai in spatiul european, peste 100 de programe de televiziune. Monopolul nu mai este deci justificat din punct de vedere tehnic, iar inmultirea canalelor l-a condamnat deja din punct de vedere economic.

Sistemele de finantare. La fel ca si prin statutul lor juridic, regimurile nationale de radio-televiziune se diferentiaza prin sistemul lor de finantare. Nu exista decat trei tipuri de resurse. Primul este recurgerea la subventiile de stat (finantarea de la buget a audiovizualului care functioneaza din acel moment ca un serviciu public), sau private (emisiuni educative dependente de o universitate; radio liber finantat de catre militanti, un sindicat sau un partid politic; statii religioase in tarile in care sunt trimisi misionari...). Al doilea tip este cel al platii utilizatorilor a unui abonament pentru serviciul primit, fie sub forma unei redevante pentru sistemele serviciului public, fie sub forma unei plati a unui abonament catre un canal particular (pay TV), ba chiar a unei emisiuni particulare (pay per view). Al treilea apel este facut la publicitate, firmele inchiriind timpi de emisie pentru a atinge clientela sperata. Prima si a treia metoda asigura consumatorilor un serviciu gratuit. In fapte, cele trei sisteme sunt cel mai adesea conjugate in proportii variabile. Astfel, toate statele finanteaza emisiunile radiofonice pentru strainatate si adesea in intregime emisiunile educative; de asemenea, in mod frecvent, cheltuielile de infrastructura sunt, la originea minusului si in special pentru televiziune, acoperite din fonduri publice.

Regimurile si evolutiile lor. Fiecare natiune, in functie de situatia sa economica si de orientarile regimului sau politic, si-a prevazut mediile audiovizuale cu un statut special, diferit de cel al mediilor imprimate. Neglijand numeroasele variante, distingem patru grupe de tari.

Statele Unite. In logica respectului libertatii de expresie si de actiune, sistemul de licente eliberat de FCC este foarte liberal si a permis inmultirea statiilor. Politica presedintelui Reagan, daca ea a usurat constrangerile impuse de catre FCC retelelor de cablu, durata licentelor marita la 5 ani si a dublat numarul de statii pe care le poate avea o aceeasi societate, este departe de a fi “eliberat” sistemul audiovizual american. Finantarea este asigurata prin publicitate pentru statiile comerciale si prin subventii pentru sistemul “public”, dar de acum inainte, prin cablu, prin satelit sau chiar pe cale hertziana, pay TV-ul capata o dezvoltare rapida.

Tarile liberale. Dupa al doilea razboi mondial, tarile europene confirmasera toate monopolul organismelor publice sau parapublice, finantate prin redevanta. Acest monopol trebuia totusi adesea repus in discutie. Marea Britanie a incredintat intereselor private gestiunea celui de-al doilea canal de televiziune in 1954 si a unei a doua retele de radio in 1972. Italia a ajuns si ea dupa 1976, intr-un context putin anarhic, la un sistem dublu, public pentru canalele nationale si privat pentru statiile locale. Germania a intrat si ea dupa 1987 in “Dualordnung”, comercializand o parte crescuta a audiovizualului ei. Sistemul mixt etse de asemenea si cel al majoritatii tarilor din America Latina, Oceania, Japonia si al anumitor tari din sud-estul Asiei. p6k23kb
In Franta, monopolul a existat mult timp; in realitate el era orientat in radio prin statiile periferice, si in televiziune, in mod marginal, prin statiile Tele-Luxemburg si Tele-Monte-Carlo. Cand legea din iulie 1978 confirmase monopolul de emisie, legile din noiembrie 1981 si din 29 iulie 1982 au antrenat, in derogarea monopolului, crearea a aproape a 1.000 de statii de radio locale private, apoi nasterea in noiembrie 1984 a unui canal privat cu plata Canal ^, a doua canale comerciale in februarie-martie 1986, apoi al unui al treilea in aprilie 1987 prin privatizarea TF 1.

In toate tarile de traditie si de practica liberala, adevarata dificultate a sistemului audiovizual este de ordin politic: respectul pluralismului informatiei si al comentariilor de actualitate, si in general echilibrul ideologic al programelor.

Fiecare tara a surmontat-o in maniera sa, dar este clar ca cele in care bipartitismul si alternanta partidelor la putere reprezinta date stabile ale vietii politice au reusit mai usor sa asigure impartialitatea dorita. In tarile in care pluripartitismul sau instabilitatea face consensul politic dificil, echilibrul este mai dificil de gasit sau de mentinut. Franta este, dintre toate tarile europene, cea care a gasit cel mai greu o solutie satisfacatoare: a IV-a Republica a mentinut radio-televiziunea intr-un statut provizoriu, iar cea de-a V-a i-a dat in mod succesiv sase (1959, 1964, 1972, 1974, 1982, 1986...). Dupa modelul FCC-ului american, tarile liberale au ajuns sa-si doteze sistemele lor audiovizuale cu organisme de control si de reglare independente de puterea politica: in Marea Britanie, BBC-ul pentru serviciul public (1927) si pentru sectorul comercial IBA (1954), scindata in 1990 in ITC (Independent Television Commission) pentru televiziune si Radio Authority pentru radio. In Franta, Haute Autorite (1982), a devenit CNCL in 1986, apoi CSA (Conseil superieur de l’Audiovisuel) in 1989. In Germania, ARD (1952) controleaza serviciul public si Landesmedienanstalten (1987) statiile comerciale in fiecare dintre Lander.

Tarile totalitare. Rarele democratii populare supravietiutoare si anumite tari sarace din Lumea a Treia pastreaza inca monopolul serviciului public, dar tarile din Est eliberate de comunism au intrat toate in sisteme mixte in care statiile comerciale private isi fac loc. De mult timp, in radio si mai recent in televiziune cu antenele parabolice care infloresc peste tot in lume odata cu inceputul anilor ’80, monopolul emisiei nu mai reuseste sa asigure monopolul receptiei, chiar si in regimurile cele mai autoritare unde programele nationale de propaganda, moralizatoare si didactice, reusesc din ce in ce mai greu sa faca fata radiourilor si televiziunilor straine.

Tarile Lumii a Treia. Incepand cu sfarsitul anilor ’50, progresele mediilor audiovizuale si in special cele ale radioului, mijloc mai usor si mai putin costisitor, sunt fulgeratoare. In ciuda diferentelor notabile care exista intre continente si intre tari, radioul si televiziunea isi vad, in mod prioritar, incredintate roluri de educare si de formare civica, care prea adesea se transforma in misiuni de indoctrinare politica. Practicile se inrudesc mai mult cu cea a regimurilor de serviciu public decat cu cea a sistemelor pluraliste. Drept pentru care statul este singurul care poate finanta mediile sau garanta ajutoarele internationale care le sustin; in aceste economii de penurie nu se poate conta nici pe publicitate, nici pe redevanta. Functionarizarea completa a personalului si atenta supraveghere a guvernantilor mareste si mai mult rigiditatea sistemelor ale caror infrastructuri sunt adesea mediocre sau fragile. Productia de emisiuni sufera din cauza acestei duble insuficiente de credite si de mijloace. Responsabilii sunt deci in mod firesc obligati sa faca apel la emisiuni produse de tarile dezvoltate, dar al caror continut este cel mai adesea prost adaptat curiozitatilor, nevoilor culturale ale locuitorilor si exigentelor de lupta impotriva subdezvoltarii.

II. - Mondializarea si localizarea

De vreo 20 de ani lumea audiovizualului este marcata de o dubla tendinta, cea a internationalizarii perspectivelor si productiilor sale, si cea, in aparenta contrara, a crearii de statii si programe locale.

Internationalizarea. Revolutia telecomunicatiilor, asociata celei a informaticii, noile capacitati de inregistrare pe casete sau pe compact discuri, si cresterea numarului de canale hertziene sau prin satelit dau radioului, dar mai ales televiziunii, extraordinare capacitati de internationalizare pe care numerizarea le va accelera si mai mult. De la lansarea primului Sputnik in octombrie 1957 si a satelitilor din ce in ce mai performanti, americani (Telstar, iulie 1962; Syncom, 1963; Early Bird ,1965...), rusesti (Molnya, 1965; Gorizont, 1978), apoi europeni, japonezi, etc., schimburile de informatii si de programe s-au inmultit.

Aceste schimburi au fost, intr-o prima etapa in anii’50 sau ’60, organizate prin cooperarea dintre canalele nationale asociate. In anii ’70 si ’80, canalele si producatorii americani, apoi europeni sau asiatici, si-au insotit serviciile lor de emisiuni inregistrate de servicii prin satelit, mergand pana la a crea, pe o piata din ce in ce mai bine aprovizionata, adevarate canale internationale. Sectorul la inceput cel mai tentant a fost al imaginilor de actualitate: BBC-ul a fost pionierul sau in 1974 cu Visnews reluat in 1988, apoi in 1992 Agentia Reuter (ReuterTV) si CNN (Cable News Network) creat in 1976 de Ted Turner la Atlanta, care a fost si cea mai stralucitoare si durabila reusita. La inceputul anilor ’90, s-au inmultit canalele tematice internationale (sport, spoturi de varietati, vulgarizare, distractie ...) si marile canale nationale si-au marit, gratie satelitului si cablului, audienta pana mult dincolo de frontierele tarilor lor de origine.

Uniunea europeana de Radiodifuziune a fost fondata in 1950. Ea regrupa, in 1980, 39 de membri activi si 70 de asociati care reprezinta toti organisme de productie de programe din lumea occidentala sau din Lumea a treia. Exista in lume si alte organisme ce asociaza regional statii emitatoare: Organizatia internationala de Radiodifuziune si de Televiziune (democratiile populare); URTNA, 1962 (Africa); ABU, 1964 (Asia); AIR, 1965 (America); ASBU, 1969 (tarile arabe); CBU, 1970 (tarile din Caraibe), etc.
Dupa primul schimb de imagini peste canalul Manecii la 23 august 1950, saptamana de schimb de programe franco-engleze, in iulie 1952, si transmisiunea “europeana” (Franta-Olanda-Germania) a incoronarii Elisabetei a II-a pe 2 iunie 1953, a dat nastere, la ideea lui Jean d’ Arcy in iunie 1954, Eurovisiunii, sistem de schimb de programe, transpus in culori in 1967; din martie 1974, Bursa de schimb a filmelor de actualitate intre toate televiziunile UER functioneaza zilnic. De partea sa, OIRT a creat in februarie 1960 Intervision care se poate ocazional alipi Eurovisiunii. Intr-o maniera generala, sportul ocupa un loc esential in aceste schimburi de programe (peste 80 5 din schimburile de programe de actualitate intre organismele UER in 1986).
Satelitii de comunicatie se inmultesc. Unii sunt asociati in retele ca cele ale sistemului Intersputnik sovietic sau ale sistemului Intelsat occidental sau alaturi de vreo suta de tari Statele Unite reprezentate de Comsat (Communications Satellite Corporation), organism semipublic, care detin un loc preponderent. Multi sunt sateliti “regionali” sau “nationali” care servesc, din ce in ce mai mult, la difuzarea directa a programelor de televiziune.

Uniunea internationala a Telecomunicatiilor, institutie a ONU, a urmat, in 1932, Uniunii telegrafice internationale fondata in 1965. UIT nu exercita nici o activitate de productie, dar ea asigura reglementarea internationala a undelor pe plan mondial. Din 1927, la Washington, la Atlantic City in 1947, la Geneva in 1959, tarile membre UIT au repartizat frecventele intre natiuni. Conferinta de la Geneva din septembrie-decembrie 1979 a reprezentat ocazia unei dezbateri dure: statele Lumii a Treia au cerut o repartizare a frecventelor care sa le fie mai putin defavorabile din moment ce actualmente 90 % dintre frecventele utilizabile sunt atribuite tarilor industrializate.

Statiile locale. Utilizarea undelor decimetrice si centrimetrice, ba chiar milimetrice, si modularea frecventei a condus la crearea de statii cu audienta locala. Fenomenul, american la origine si bine adaptat structurii mediilor si obiceiurilor de ascultare in Statele Unite, a ramas marginal in Europa unde, in anii ’50, el nu privea decat cateva “radiouri pirat” cu exceptia Germaniei unde el se impusese, dupa razboi, din cauza penuriei de lungimi de unde medii. El a capatat, din 1976, o enorma amploare in Italia si din 1981 in Franta. Aceste radiouri locale deschid noi cai: emisiuni de servicii foarte apropiate de ascultatori carora telefonul le permite intrarea in raport direct cu emitatorul, stiri si publicitate locala. televiziunea prin cablu, in care receptoarele sunt legate de o antena colectiva comuna unui intreg cartier sau unei zone de intindere medie, si-a facut debutul in 1949 in statul Oregon din Statele Unite pentru a reduce “zonele de umbra”. Interesul acestei tehnici a fost de a oferi posibilitatea receptoarelor unei retele cablate de a primi intre 6 si 36 de programe sau chiar peste 100 gratie fibrei optice si a numerizarii. Cel putin unul dintre aceste canale poate fi utilizat pentru emisiuni care-si gasesc subiectele in viata colectivitatilor cartierului sau oraselului. Daca aceasta televiziune comunitara a putut sa para, dupa marea expansiune a televiziunii prin cablu in Statele Unite si Canada, ca-si deschide dupa 1972 caile spre un nou tip de emisiuni care va zdrobi discursul magistral al televiziunii hertziene. Astazi pare ca acest caracter amator al acestor programe conduc, cel mai adesea si destul de repede, odata stinse entuziasmele primelor luni, la un dezinteres crescand al telespectatorilor locali.
Ramane totusi ca aceste tentative si cele ale radiourilor locale sa schiteze, pe marginea marilor statii cu programe internationale, nationale sau regionale destinate marilor audiente, un nou mod de utilizare al mediilor electronice.