f3z18zf
E un fapt care nu se poate tagadui, dupa atatea lucrari ale istoricilor si ale filologilor, ca in limba noastra termenii cari arata notiuni de comandament sau de ierarhie, atat in ordinea de stat cat si in acea bisericeasca, sunt in mare parte de obarsie slava, sau in orice caz imprumutate din alte limbi prin mijlocirea vorbirii slave. Aceasta de altfel nu modifica natura limbii romane, care atat in structura sa, cat si in originea termenilor esentiali, ramane latina, dar confirma ipoteza ca ierarhia sociala si politica a celei mai vechi istorii romanesti s-a suprapus, prin influente si presiuni din afara, straturilor populare romanice sau romanizate, cari alcatuiesc temeiul natiunii noastre. Nu vom reveni asupra unor probleme dezbatute pe larg, cu un mare numar de argumente si de dovezi, de catre specialistii respectivi; din concluziile lor si din acele pe cari le-am folosit eu insumi in alte studii1, voi desprinde doar pentru Iaturea care ne intereseaza aci, cateva fapte indeobste cunoscute.
Este foarte probabil ca intelesul de supunere si inferioritate sociala, pe care il capata in vechile noastre documente cuvantul insusi de „ruman" Avlah in textele slavone) reprezinta amintirea unei vremi in care populatia bastinasa se afla in legaturi de dependenta fata de un „supra strat" de cuceritori sau stapanitori de alta origine — fenomen ce corespunde intr-o larga masura imprejurarilor cunoscute din tarile Europei Apusene, dupa caderea Imperiului Roman si intemeierea regatelor barbare. Soarta „rumanului" nostru a fost acea a lui Romanus din unele izvoare medievale apusene, iar notiunea pejorativa pe care a capatat-o nu difera de acea care a transformat, in limba franceza a Evului Mediu,pe villanus, locuitorul villei romane, intr-un vilain supus tuturor cerintelor inirii feudale, sau in limba italiana, a dat cuvantului schiavo indoitul inteles de slav, iarsie etnica, si sclav, in ce priveste categoria sociala1.
De asemenea, cu toate discutiile ce continua inca in jurul acestei spinoase probleme, ca se poate considera in unele privinte lamurita si chestiunea originii acestor initori straini, cari si-au imprimat pecetea vechilor noastre asezaminte si terminologiei nistrative ce se leaga de ele. „Cneaz", „voievod", „boier", ca si „vladica" sunt termeni in ordinea carmuirii laice si ecleziastice — fara a pomeni de numele dregatoriilor ipartin unei epoci'mai tarzii, acelei in care statul s-a inchegat si isi dezvolta aparatul inducere. E cunoscut ca si in ordinea religioasa, daca termenii esentiali cari reprezinta nta, sunt latini, acei ce corespund nevoilor ierarhiei si liturghiei sunt slavi. Faptul ca onimie slava ne intampina pe intregul teritoriu locuit de romani la Nord de Dunare — cum de altfel una romanica sau chiar romaneasca mai supravietuieste in unele regiuni zate ale Peninsulei Balcanice — ca in cele mai vechi documente ale tarilor noastre ;le elementelor de conducere sunt in mare parte slave, a dus pe unii dintre cercetatorii iti la concluzia unei stapaniri slave asupra poporului roman, la inceputul dezvoltarii iationale, in acelasi fel in care francii, longobarzii sau vizigotii germanici au stapanit imele secole ale Evului Mediu, popoarele romanice cari au devenit mai tarziu ezii, italienii, spaniolii. Mai ales imprejurarea ca o liturghie crestina de limba slavona ispandit in toate tinuturile romanesti carpatice si dunarene, si ca crestinarea insasi a lor, apropiati de noi, s-a produs doar in veacul al IX-lea, dovedeste ca in acest timp constituit elementul de conducere, care a lasat urme atat de adanci in ordinea rala, ca si in acea politica sau sociala.
Aceasta constatare, a carei documentare e de prisos sa o repetam aci2, are insa nevoie corectiv. Slavii, desi apar in izvoarele istorice bizantine cari le amintesc inceputurile, susiri razboinice, nu au reusit insa niciodata, prin propriile lor forte, sa alcatuiasca jtiuni de stat mai puternice sau mai intinse. Procopiu, istoriograful lui Iustinian, arata „nu sunt supusi unui singur om, ci duc o viata democratica, si de aceea castigul si >a la ei sunt in comun"3. Aceasta definitie din veacul al Vl-lea se intregeste cu datele ze ale epocii urmatoare, cari dovedesc ca slavii apuseni au avut nevoie de un strain, i, pentru a se organiza, cei din Miazazi de hanii bulgari de obarsie turanica, iar cei asarit de varegii scandinavi, pentru a constitui stapaniri mai intinse decat acele ale ilor izolate, sau ale unor republici orasenesti marginite. in aceste din urma cazuri, ost vorba numai de un conducator strain, adus din intamplare in mijlocul poporului ci de o intreaga patura stapanitoare, al carei caracter distinctiv s-a mentinut multa ;, chiar dupa slavizarea ei lingvistica. Ar fi decik) imprejurare cu totul deosebita si cu :e ne ofera datele cunoscute de aiurea, ca tocmai in Dacia, slavii sa fi avut, prin ia lor putere si initiativa, fata de poporul roman, rostul de organizare si conducere "e in general altii l-au avut fata de ei, si sa fi dovedit numai aci insusiri, ce par a le fi fost refuzate aiurea. Cred ca enigma se lamureste, daca socotim ca in aceasta perioada, neamurile slave ale regiunii ce ne intereseaza se gaseau ele insesi in relatii de dependenta fata de alti stapanitori, de obarsie turco-mongola: avarii, a caror hegemonie in Europa Centrala si Rasariteana s-a prelungit pana la razboaiele lui Carol cel Mare; dupa distrugerea ringului lor la 796, suprematia lor a fost inlocuita de acea a hanilor bulgari, in epoca in care s-a efectuat trecerea acestora la crestinism si raspandirea liturghiei slavone de catre ucenicii lui Chirii si Metodiu1. De altfel, e stiut ca termenul insusi de „boiar" care defineste clasa conducatoare a popoarelor slave, si mai cu deosebire a bulgarilor si a rusilor, e de origine mongola. O „boierime" sau nobilime, de origine in buna parte, si in orice caz de cultura slava, s-a putut deci instapani intre veacul al Vl-lea si al IX-lea, in tarile in cari se vor intemeia mai tarziu principatele romane, dar fiind ea insasi dependenta de alti conducatori de osti si noroade, puternicii hani ai avarilor, pe urma, poate, si ai bulgarilor. incetul cu incetul, s-a desavarsit procesul de romanizare al acestei paturi suprapuse de limba si cultura slava, cum s-a desavarsit in Apus acel al stapanitorilor germani2; poate a intervenit in unele parti si o reactiune in forme mai putin pasnice, a carei amintire o pastreaza, pe la 1100, cronica lui Nestor, si al carei rasunet intarziat il aflam inca in veacul al XV-lea in istoria lui Dlugosz: mentiunea ca „vlahii" i-au alungat si i-au inlocuit pe slavi3. Sigur este ca in secolul al Xll-lea, cronica cunoscuta a Notarului Anonim al regelui Bela pastreaza inca vie amintirea simbiozei slavo-romane, prin mentiunea ce aflam in ea, a voievodatelor din Ardeal si din partile sale de margine, la sosirea cuceritorilor maghiari.
Ceea ce poate nu s-a observat insa indeajuns, in legatura cu aceasta lature a problemei, este intelesul restrans si local pe care il au, chiar si in cele mai vechi documente ce le folosesc, termenii ierarhici de origine slava. Cneazul are origini foarte nobile; el reprezinta doar in limbile slave transpunerea cuvantului german Konung, rege. Dar si in organizarea primitiva a lumii germanice, intelesul ce se leaga de acest titlu nu depaseste atributiile unor reguli sau „craisori", sefi de triburi, numarul si puterea acestora fiind variabile. in lumea slava, cu tendinta ei de faramitare a organelor de comandament si de judecata, rosturile cnejilor nu apar mai intinse; mai tarziu, ca sa insemne o putere mai considerabila, trebuie sa se ridice un „Mare Cneaz" peste ceilalti, cum s-a intamplat in Rusia.
in documentele ce le amintesc pe teritoriul invecinat cu regiunile noastre, ele se restrang la atributiunile unei capetenii satesti, supuse alegerii, din grupul de familii inrudite care constituie comunitatea rurala. Este ceea ce s-a numit caracterul „gentilic" al cnezatului4. in Ungaria, ordinea feudala ii va desparti, impingand pe unii in randurile nobililor, pe altii la rosturile de judecatori satesti ai cnejilor „comuni". intr-o situatie destul de modesta ne apar cnejii Hategului din veacul al XlV-lea, cari alaturi de „batranii i", judeca pricinele locale in fata vicevoivodului regal al Transilvaniei1, pe temeiul ului valah" (wsiach woloskich) acea a cneazuiui satesc din Galitia, ca vechil al ului, din aceeasi vreme sau din secolul urmator, nu arata a fi mai insemnata2. Un ai vechiu ii aseamana cu „balivii" apuseni, administratori si judecatori de tinuturi, idevarat ca de curand s-a contestat identificarea acestor canesii din Carmen ibile al fratelui Rogerius, care apucase marea navalire tatareasca din 1241, cu i", asa cum desigur inca de atunci se aflau in fruntea populatiei romanesti din I3. Alte amanunte ale aceluiasi scriitor ii apropie mai degraba de „hanii", comandanti atelor navalitoare si ai serviciului lor de etape. Dar insusi cuvantul canesii arata ca e caz, in mintea povestitorului contimporan, s-a produs o confuzie cu acei kenezii erau mai bine cunoscuti din imprejurarile locale, si a caror potrivire cu balivii din i ramane astfel valabila.
Cnezatele lui Ioan si Farcas, pomenite pe tarmul drept al Oltului de diploma regelui iei din 1247, nu depasesc de asemenea proportii marunte. in evolutia ulterioara — nsista asupra teoriilor cari au incercat sa-i infatiseze pe cnejii romani ca uzurpatorii, sul proprietatii lor individuale, ale unor vechi drepturi ale comunitatii satesti pe care zentau4 — este de netagaduit ca in diplomatica principatelor romane de la sfarsitul Mediu, „cneazul" a decazut de la rostul de conducere pe care 1-a avut candva, chiar mica intindere, la semnificatia mai scazuta de mic proprietar liber, fara legaturi de lenta personala fata de cei mai puternici. Dar daca aceasta ultima ipostaza, in care funda cu judecii, termen de alta origine dar de asemenea cu rosturi marginite5, ma capatul unei evolutii descendente, este vadit ca nici in continutul sau initial, iul slav de cneaz nu reprezinta o sfera de activitate si stapanire mai larga decat a rup de asezari omenesti, ce nu depaseste intinderea unei mici seniorii, de este sa-i i echivalentul in ordinea feudala mai bine cunoscuta a tarilor apusene. )ar nici titlul de „Voievod", care dimpotriva a cunoscut rosturi mai inalte, pana a na pe capul statului, atunci cand acesta s-a constituit, nu cuprinde la obarsie o raza tinsa de stapanire. inca din 1364, regina Elisabeta a Ungariei confirma dreptul or din Bereg de a-si alege Voievodul, asa cum fac si cei din Maramures sau din alte e regatului6. Iar voievodatele lui Litovoi si Seneslau, amintite de diploma din 1247, ezinta mai mult ca stapanire efectiva, decat cuprinsul unei vai, al unei „tari" cat un munte. insesi „ducatele" din cronica Notarului Anonim, cari sunt tot voievodate nu depasesc ca intindere, dupa toate aparentele, acea a unui judet din vremuri mai tarzii. Acesi inieies marginii ai ceiui uui IV.UJUU 3m.i uw iwm.,.I *-I v- > confirma ipoteza ca acei pe cari ii desemnau nu se gaseau in capul ierarhiei, ci constituiau organe intermediare si inferioare ale ei, ingradite in acelasi timp de drepturile comunitatilor ce le gospodareau. Este deopotriva de semnificativ ca limba noastra a pastrat, pentru a defini sfere mai largi ale organizarii si conducerii de stat, termeni de origine latina: peste „judetele", instante inferioare de administratie si judecata1, isi va intinde stapanirea domnul (dominus), care nu va fi acel al unei „tari" ca acele dinainte de intemeierea principatelor, ci al Tarii Romanesti sau al Tarii Moldovei. Iar imparatul (imperator) a ramas in vechea noastra limba unul singur: acel de la Bizant, singurul urmas legitim al stapanirii romane, din scaunul sau al Romei Noua de pe Bosfor. in epoca tarzie, prin „imparatul" fara alt calificativ, in cronice sau in hrisoave, se intelege sultanul, mostenitor al imparatului bizantin si prin aceasta, a imparatului roman2. Aceste notiuni originare si fundamentale nu trebuiesc pierdute din vedere, cand incercam sa analizam atributiunile si sfera puterii domnesti in vechea noastra organizare de stat.
Nu mai putin insemnat in aceasta ordine de idei este intelesul pe care il infatiseaza cuvantul „tara". intr-un memoriu recent, Dl. Anibal Teodorescu a examinat diferitele lui nuante, pe cari le intampinam in vechile noastre texte3, mult mai complexe, pe cat se pare, decat acele ce ni le pot oferi alte limbi neolatine: pentru subiectul ce ne preocupa, este in special de amintit deosebirea pe care cronicarii o fac intre boieri si tara, ca intre categorii sau stari sociale distincte si bine definite. E de asemenea de subliniat sensul local pe care cuvantul il imbraca in perioada mai veche, corespunzand cu intinderea redusa si cu drepturile marginite ale voievodatului primitiv. inainte de a fi o Tara Romaneasca au fost in Ardeal o terra Blacorum, amintita de la 1222, si desigur acele mici regiuni inchise cari se mai numesc si astazi „Tara Barsei, Tara Oltului sau Tara Fagarasului". La celalalt capat al pamantului romanesc, „Tara Sipenitului" nu va fi fost mai intinsa, si nici „Tara Moldovei" nu a depasit la inceputurile ei, valea raului de importanta secundara ce i-a dat numele.
Dar la toate aceste intelesuri amintite de un distins jurist, credem ca trebuie neaparat adaugat inca unul, ce intra de altfel si mai mult in competenta sa. Am avut prilejul sa mentionez interpretarea profesorului Otto Brunner, care da cuvantului „Land" — echivalentul lui terra din diplomele medievale —, intelesul unei comunitati de drept, al unei regiuni in care un anumit obiceiu local indrumeaza judecatile si determina impartirea dreptatii. Pe teritoriul astfel delimitat, exercitarea acestor atributiuni asaza fata in fata puterea principelui si sfatul acelora, pe cari privilegiul din 1231 al imparatului Frederic al II-lea ii desemneaza ca meliores et majores terrae, de al caror consensus stapanul tarii (dominus terrae) trebuie sa tie seama, de al caror sfat si ajutor, dupa obiceiul feudal, are nevoie in interpretarea dreptului la scaunul sau de judecata4. Este deci, deasupra principelui si mai marilor unei „tari", o unitate superioara a dreptului, care ii cuprinde si mia pe loii: legea tarii sau ooiceiui pamantului (consuetudo terrae in termenii
:giului imperial din 1231). Semnaland interesul acestei conceptii si insemnatele ei
:inte, nu numai pentru intelegerea ordinii de drept, dar si a celei politice, aratam in i timp „ce concluzii se pot trage din aceste constatari, cu privire la «tarile» cari incep ira cam in aceeasi vreme, ca mici unitati autonome si regionale, in istoria ilor"1. Este locul sa staruim mai mult asupra acestei apropieri. in diploma din 1247 lui Bela al IV-lea, in care apar, dupa cum se stie, terra Kenaztus Lytuoy Woiauode i Szeneslai Voiauode, pe langa terra de Zeurino concedata Ordinului Ioanitilor, e si de majores terrae, lucru observat si subliniat de mai toti istoricii nostri. Este insa ca de toata atentia imprejurarea, ca acesti fruntasi locali sunt mentionati tot in
"a cu interpretarea si aplicarea dreptului, dandu-li-se anume putinta de apel la curtea i, in cazul unei sentinte capitale2. Se stie de asemenea ca s-au pastrat si mai tarziu
: unor autonomii judiciare rezervate acelor tinuturi, pe cari Dimitrie Cantemir le ste „un fel de republici", carmuite exclusiv de pravilele sau obiceiurile lor, fara
:cul poruncilor si judecatorilor Domniei; in aceasta categorie, autorul „Descrierii vei" asaza Vrancea, Campulungul moldovenesc si Tigheciul3. Despre cea dintai
:ste regiuni, stim de alta parte ca ne infatiseaza si in vremuri tarzii, particularitatile statii razasesti colective, repartizate pe neamuri sau cete4. E usor de presupus ca
: a supravietuit in aceste mici tinuturi izolate de munte sau de codru, va fi constituit urile mai vechi, o trasatura specifica fiecarei „tari" in parte, hotarele ei fiind de fapt le „obiceiului" traditional, superior puterii politice si administrative a factorilor de ere. in acelasi sens s-au dezvoltat de altfel asezamintele asemanatoare ale Europei ie, in cari s-au vazut cu drept cuvant unul din elementele de baza ale regimului de evoia sfatului pentru a talmaci si a aplica dreptul nescris, obiceiul pamantului, asa mostenise in Evul Mediu fiecare colt de tara5. Cu timpul, aceste mici unitati s-au t in formatiuni politice mai mari, o data cu dreptul ce le carmuia: „deasupra tuturor
;lor obiceiului local, crestea un corp de obiceiuri, lex terrae, sau, cum era numita: omuna (common law), a carei dreptate o imparteau regele si curtile sale"6. Astfel scrie evolutia justitiei in Anglia dinastiilor normande si plantagenete, si in acelasi
ibuiesc privite imprejurarile contimporane din tarile noastre: sunt doar de o parte ta, aceiasi termeni: lex terrae, legea tarii, pe care si mai tarziu partile o puteau
in fata Domnului, ca o notiune de drept ce era superioara puterii acestuia si careia i insasi trebuia sa se inchine, chemand juratorii propusi la judecata. inand deci seama de toate aceste precizari in jurul intelesului primitiv al cuvintelor
)d" si „tara", se poate reconstitui caracterul constitutional al Domniei in tarile , din insasi dezvoltarea ei istorica. Este evident ca atat in Muntenia cat si in
/. Sfatul domnesc si adunarea starilor, III, ibid., p. 192.
I. textul in Hurmuzaki, Doc. 1,1, no CXCIII, p. 250—252 si Doc. Valachorum, no 9, p. 20—22*.
). Cantemir, Descriptio Moldaviae, ed. Acad. Rom., p. 123—124.
:f. A. Sava, Documente putnene, I, p. XX—XXI.
-f. studiul lui C. H. Mc Ilwain, Medieval Estates, in Cambridge Medieval History, voi. VII, p. 665 si
'. M. Powicke, Medieval England 1066—1485, p. 238.
24

Moldova, principatul a fost intemeiat la datele ce sunt indeobste cunoscute, prin suprapunerea Domniei la mici formatiuni politice locale, pe cari le-a „mediatizat" ca sa folosim un termen consacrat de procesul asemanator, ce se poate constata in istoria tarilor germane. in Moldova, este sigur ca faptul s-a produs prin „descalecatul" unui voievod din Maramures, inconjurat de un numar de seniori, cari s-au unit pe urma in sfatul Domniei cu reprezentantii puterilor locale; documentele sunt aci de acord cu traditia istorica, asa cum ne-au pastrat-o letopisetele.
in Tara Romaneasca, traditia istorica este de asemenea acea a unei „descalecari" din partile de miazazi ale Ardealului, fara insa ca izvoare contimporane sa ne poata confirma aratarile cuprinse in povestirile mai tarzii; nu e de altfel singurul caz in istoria medievala, si am mai semnalat paralelismul ce il infatiseaza aceste imprejurari cu acele ale originilor Confederatiei elvetiene, cari le sunt exact contimporane1. Multi dintre istoricii nostri staruiesc insa in vederile critice ale lui Dimitre Onciul, si nu accepta descalecatul la ctitoria Tarii Romanesti. Pentru ei, spre deosebire de Moldova, creatiunea statului unitar, carmuit in veacul al XlV-lea de Basarabi, e un fenomen politic autohton, datorit superioritatii pe care a castigat-o unul din voievodatele locale, care a „adunat" pe celelalte sub stapanirea sa, asa cum au facut Marii Cneji ai Moscovei cu pamanturile rusesti, carmuite de rivalii lor2. Fie insa una sau alta dintre aceste ipoteze, concluzia in ce priveste caracterul Domniei nou infiintate ramane aceeasi: e un proces de natura feudala, vadit influentat de asezamintele acestui regim, asa cum il cunoastem din tara vecina a Ungariei, in timpul ultimilor regi arpadieni si a dinastiei straine de Anjou. O asemenea alcatuire de stat exclude ideea unei stapaniri absolute: ea presupune superioritatea unui „obicei al pamantului" care determina in jurul Domnitorului, prezenta unui sfat constituit din acei majores terrae ce i s-au inchinat, recunoscand „dominiul eminent"3 care ii da dreptul sa daruiasca si sa confirme stapanirea pamanturilor, sa confere „ohabele" sau imunitatile, sa perceapa veniturile ce rezulta pentru Domnie din transferurile private de stapanire; dar totdeodata, in virtutea principiului de reciprocitate ce se afla la temelia dreptului feudal, Domnul tarii unificate trebuie sa recurga la colaborarea acelorasi reprezentanti ai puterilor locale, atat pentru a interpreta dreptul si a rosti judecata sa, cat pentru a hotari in problemele insemnate, ce trebuie sa le rezolve in interesul obstesc.
Desigur, nu se poate socoti in tarile noastre feudalitatea pe acelasi plan, cu acel pe care ni-1 arata regimul ei din tarile apusene, ajuns la deplina sa dezvoltare. Este insa o tendinta a studiilor recente in aceasta materie, de a nu considera numai formele deplin dezvoltate ale unei institutii, ce nu sunt realizate poate decat in unele cazuri precis au, si inaigiuiit. iu tc jMivcsie sisiemui ieuaai, aoar rranta si senioriile Orientului ;reatiune a „Frantei de cruciata", ofera cu adevarat deplinatatea unor institutii ;. Nu trebuie insa sa excludem din studiul acestora, asezamintele celorlaltor tari ne, in cari lipsesc unele din elementele ce alcatuiesc „tipul" desavarsit al regimului; nai ales in partile rasaritene ale Europei, elemente constitutive ale structurii politice ile, cari ne indreptatesc sa vorbim de o feudalitate ruseasca sau bizantina1, fara sa infatisa, intr-un caz ca si in celalalt, toate particularitatile pe cari le cunoastem din ; suzeranului francez cu vasalii sai. in tarile noastre, desi nu avem certitudinea nirii tuturor formelor consacrate ale legaturilor feudale — dovedite doar in relatiile : ale voievozilor cu regii Ungariei si Poloniei — nu se poate insa tagadui existenta iligatiuni de „sfat si ajutor" intre Domnie si mai marii tarii, inerente nexului feudal; im este vadita colaborarea dintre aceiasi factori in elaborarea si aplicarea normelor t, in lipsa pravilelor scrise cari sunt aparitii mult mai tarzii, de influenta si chiar de bizantina.
i poate totusi pune problema, in ce priveste necesitatea alcatuirii si consultarii domnesc, daca obligatiunea de drept feudal nu intalneste in tarile noastre si traditia itionala a Imperiului Bizantin, asa cum am amintit-o la sfarsitul memoriului nostru ;nt2. Derivand din alte obiceiuri decat acele feudale, consultarea Senatului tos) alcatuit din inaltii demnitari, este intr-adevar o trasatura caracteristica a lui de carmuire practicat la Bizant si imitat de popoarele si tarile aflate in sfera sa enta. Un sinklite sau sfat al boierilor ne intampina si in Bulgaria medievala3, a raurire o aflam in alcatuirea aparatului administrativ de mari dregatorii al Tarii ;sti; aceeasi influenta, dar transmisa direct de la Bizant, se poate urmari si in ile Rusiei Kieviene. Ori cum ar fi, pe o lature sau pe alta, Domnul principatului iu este in nici un caz un princeps legibus solutus; el se afla supus obiceiului, si >a tie seama de factorii cari in fata vointei sale, reprezinta intr-un fel oarecare, acea alegorii privilegiate cari vorbesc in numele tarii. intalnim deci si la noi aceleasi e constitutive ale regimului de Stari, pe cari le aflam la originea dezvoltarii i institutii in tarile din Apusul si Centrul Europei.
:easta concluzie nu rezulta insa numai din alaturarea logica a paralelismelor, si a itelor pe cari acestea le determina: ea se intemeiaza si pe mentiuni precise ale itelor. Astfel in cel mai vechiu act al cancelariei, muntene pe care il cunoastem, ui pe care Vladislav I (Vlaicu Voda), Domnul Tarii Romanesti, il da brasovenilor marie 1368, hotarand vamile ce le vor plati negustorii lor in tara sa, precum si de trecere, Voievodul roman se adreseaza, iri textul latin care ne-a fost pastrat is fidelibus nostris, cornitibus, castellanis, iudicibus, tributariis, officialibus et status hominibus, in terra nostra Transsalpina constitutis"4, ceea ce Dl. C. C. 1 traduce, dealtfel corect, prin „tuturor credinciosilor nostri, marilor dregatori,
|KUkaiauum,juu(*.<uuiuui, vaiircsum, siujuasiivn ti uaiiiciuiui uiu uiitc sune - — utininiu
insa sa adaugam: din orice stare „constituita in tara noastra Transalpina". Cuvantul status, asa cum e folosit insa in aceeasi vreme in Ungaria, a carei suzeranitate Domnitorul o recunoaste formal in insasi titulatura sa din acelasi document2, inseamna insa „Stari", organizate si privilegiate, categorii sociale cu obligatiuni si drepturi precise. Amintirea lor intr-un document, in care Domnul se adreseaza autoritatilor in subordine, este prin ea insasi semnificativa pentru structura politica si sociala a principatului in aceasta vreme. De asemenea, cel mai vechiu document extem al cancelariei moldovenesti, actul de omagiu al voievodului Petru catre regele Vladislav Iagello al Poloniei, din 6 mai 1387, cuprinde intarirea adusa acestei legaturi feudale de catre „boierii cei mari, nostro nomine et aliorum omnium terrigenarum terre Valachie, qui in nos ad id ipsum faciendum autoritatem omnimodo transtulerunt". Editorul cel mai recent, Dl. M. Costachescu, traduce „in numele nostru si al tuturor celorlalti boieri ai Tarii Moldovei, cari ni-au imputernicit cu toata autoritatea sa facem aceasta"3. in fapt cam acesta este intelesul; totusi tenigenae, asemanator lui regnicolae al documentelor unguresti din aceeasi vreme, inseamna mai degraba, stricto sensu: pamantenii, oamenii privilegiati „de tara"4. Ca acest termen cuprindea pe boieri, este incontestabil. Dar un alt act de omagiu, posterior, acel al lui Ilie Voievod din 19 septembrie 1436, il arata facand supunere „cu intreg sfatul nostru, cu cavaleri (ritermi in textul slavon) boieri si nobili din cetati, orase cu tinuturile supuse si din fiecare stare (stadia) sau rang de oameni supusi noua"5. Mentiunea Starilor este aci cat se poate de precisa, in intelesul occidental al cuvantului, asa cum se potriveste de-altfel unui act diplomatic de drept feudal. Este deci limpede ca in perioada inceputurilor vietii de stat, in timpul generatiilor cari mai pastrau amintirea imprejurarilor dinainte de descalecare, Domnul Tarii Romanesti, sau mai tarziu si acel al Moldovei, intocmai ca si contimporanii lor din Apusul si Centrul Europei, isi intemeiau stapanirea pe sfatul si ajutorul Starilor, a caror fiinta reiese din cuprinsul insusi al documentelor intarite de pecetea domneasca.